Aud din ce în ce mai des în jurul meu întrebări legate de drumul pe care suntem. De ce am ajuns aici? Ce e de făctu? Am tot scris, chiar și pe blog-ul ăsta o sumedenie de lucruri care pot răspunde ambelor întrebări, așa cum mă duce pe mine capul să răspund. S-ar putea să greșesc atunci când încerc să răspund la ce e de făcut. Cu siguranță nu am greșit în tot ce a însemnat vederea în viitor. Viitorul despre care vorbeam atunci a devenit prezent, acum e trecut și lucrurile s-au întâmplat așa cum am spus că se vor întâmpla. Nu spun toate astea cu nici un fel de bucurie. Nici cu tristețe nu le spun. Doar constat. Uite, de-aia m-am gândit să rezum aici idei pe care le-am împrăștiat pe unde am putut vorbi și eu, de multe ori în blog-ul acesta. Voi spune lucruri care nu vor plăcea și nu vor conveni. Dar ele, lucrurile, sunt adevărate și acesta este cel mai important fapt.
Ceea ce voi încerca să dovedesc, pentru început, este că acum nu trăim o criză ci finalul unui sistem utopic. Sigur, nu numai utopiile se sfârșesc. Doar că utopiile se sfârșesc urât, în convulsii, chinuitor pentru cei care au ghinionul să le fi experimentat. Noi am avut ghinionul să experimentăm ambele ei versiuni.
O privire în urmă
Totul a început în secolul XIX, secol în care economia se structura altfel. Producția de masă a drenat în occidentul european și în Statele Unite, mase mari de oameni în orașe care au ocupat două funcții în lanțul trofic care se forma: de producători și consumatori. Prin creșterea cererii de muncitori industriali, aceștia au devenit prin suma de caracteristici comune, un vector social important. Spre deosebire de muncitorii agricoli însă, masa mare de lucrători industriali aveau o așezare compactă și posibilități de comunicare la o scară mult mai mare. Ori de câte ori apare în cursul istoriei umane un vector social major, apare și posibilitatea structurării intereselor acestora și realizarea unui demers coerent care să satisfacă respectivele interese. Așa au apărut sindicatele. Ele și-au asumat rolul accelerării procesului de atingere ale intereselor despre care vorbim și a codificării lor într-o formă contractuală. Este un lucru util, atât timp cât este rezultatul unei negocieri și nu a unei impuneri. În același timp, în Franța, au apărut primele încercări de organizare politică a acestui vector social. Idealismul francez, surprinzător de asemănător cu cel rus, a dat greși însă în fața realității. Ideile care au fost mult mai bine structurate au provenit din cultura anglo-saxonă. Mă refer aici la ideile lui Marx care, considerând că orice valoare adăugată este rezultatul strict al muncii celor care produc efectiv, a construit o teorie care a bântuit tot secolul XX și mă tem că va mai bântui încă mult prin mințile oamenilor. Atât prima premiză cât și ideea că vorbim aici de o clasă socială perenă care ar putea să se autoconducă, s-au dovedit a fi false. În primul rând perenitatea este în mod evident falsă, locul muncitorului industrial fiind luat masiv de mașini din ce în ce mai inteligente. Probabil că în următorii 20 de ani, procesul de fabricație va fi exclusiv apanajul mașinilor, monitorizate de oameni. Lucrul acesta s-a întâmplat deja în agricultură și este aproape încheiat în industrie. Probabil că dacă nu apărea muncitorul chinez, mai ieftin ca robotul industrial, trăiam deja acel moment. În al doilea rând, ideea autoconducerii nu poate funcționa decât în societățile primitive unde diviziunea socială a muncii este extrem de redusă. Odată ajuns conducător, un muncitor industrial va trebui să se specializeze în altă meserie, cea a conducerii, încetând a mai fi muncitor industrial.
Utopia marxistă a avut însă viabilitate. Ea se baza pe relativa sărăcie a muncitorului industrial și pe promisiunea unei societăți egalitariste care convine întotdeauna celui care, dintr-un motiv sau altul nu poate accede la nivelul de trai al semenilor săi. Aceste idei, au fost puse în practică pe două căi diferite, dar foarte asemănătoare. Lenin a ales calea unei lovituri de stat urmată de o revoluție, Hitler a ales calea alegerilor democratice urmată de o lovitură de stat urmată de un război. Ambii au vorbit în numele muncitorilor. Amândoi au introdus în societățile lor un regim de teroare pentru că Edenul promis trebuia amânat sine die, societățile construite pe asemenea idei fiind nesustenabile. Este foarte interesant de văzut că muncitorul american a avut cu totul altă traiectorie și aici este meritul modelului economic ales de americani, mult mai apropiat de naturalitatea omului, model care a adus mulți mai mulți bani întreprinzătorilor și o prosperitate certă muncitorului industrial, ajungând la un echilibru sustenabil la începutul secolului XX.
În lumea rămasă liberă s-a petrecut un fenomen absolut ciudat. Statul a preluat foarte multe dintre ideile lui Marx. Pe o filieră diferită, e drept, cu oarece sens economic. Modelul intervenționismului de stat, fundamentat de către Keynes, a avut norocul Marii Depresii și al ideilor greșite de ieșire din ea datorate populismului lui Roosevelt. Probabil că dacă nu începea războiul, falimentul acestor idei ar fi fost evident pentru toată lumea. Faptul că ele au fost acoperite de întâmplările care au succedat, a făcut ca lumea să trăiască cu ideea eficienței mitului intervenționist. Din categoria asta fac parte ideile de felul asistenței continue, impozitării diferențiate în funcție de venit sau profit și în cele mai multiple feluri, al drepturilor în relații contractuale private impuse de către stat prin legi și reglementări, al monopolului de stat asupra cât mai multor lucruri și în primul rând asupra masei monetare, al ieșirii din crize prin ample lucrări de infrastructură, ș.a.m.d. Un mit cplateral este cel al modelului de socialism suedez al lui Olof Palme, model care a consumat banii făcuți din industria de armament suedeză în toată prima jumătate a secolului XX. Când s-a terminat resursa, s-a terminat și modelul. Toate aceste idei împreună au construit un imens joc piramidal care se sfârșește acum. La baza sa stau dorințele naturale ale fiecăruia dintre noi de a avea cât mai mult cu un efort minim, mita electorală dată de clasa politică pe bani publici concretizată în plăți electoratului, legi și reglementări fără suport economic, chiar antieconomice, pentru a face pe plac electoratului și dorința, iar naturală, a oricărui politician de a se menține la putere folosind statul pentru a obține voturi.
Interesamnt este faptul că statul s-a structurat după ideile lui Marx mult mai aproape de spiritul originar în occident și nu în estul sărac și abia ieșit din feudalism. Ca să măsurăm lucrul acesta în cifre, iată evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB, așa cum apar ele în raportul Stiglitz din anul 2008:
%PIB cheltuieli guvenamentale
|
1950
|
1970
|
2008
|
Franța
|
27,6
|
37
|
52,7
|
Marea Britanie
|
34,2
|
42
|
47,6
|
Germania
|
30,4
|
40,5
|
44,0
|
Statele Unite
|
21,4
|
32,1
|
38,6
|
Cred că nimeni nu poate suspecta un raport scris de un socialist pentru socialiști de influențe venite din altă ideologie. În acest tabel se vede clar că Franța este deja un stat socialist ca la carte și că celelalte două state majore europene sunt pe drumul cel bun. Trist e că drumul cel bun înseamnă să cheltuiești mai mult decât produci, ceea ce este nesustenabil.
Evident că acest lucru a fost sesizat de suficient de mult timp. Numai că orizontul de timp al politicienilor este de doar 4 ani, iar marile companii, care nu mai sunt demult ale cuiva, s-au structurat ca îmtreprinderi socialiste înaintea chiar a statului. Despre aceste lucruri am mai scris aici și aici. Odată cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, făcută de Nixon în 1971, politicienii și managerii marilor companii și-au creeat o resursă nouă (banii din nimic) cu ajutorul căreia au cumpărat timp amănând deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 am mutat producția în China, pentru că timp de 70 de ani nu am făcut nimic altceva decât să creștem salariile, fără ca acest lucru să fie sustenabil prin creșterea productivității. A fost rezultatul victoriei statului, sindicatelor și cetățenilor occidentali, din anii 50 încoace, asupra economiei. Azi ne plângem că întreaga lume euroatlantică a devenit dependentă de China și că din ea au dispărut o grămadă de locuri de muncă. Începând cu anul 2000, mutăm și producția de proprietate intelectuală în Asia. Tot pentru că e mai eficient așa, ceea ce are sens. Ce nu are sens este faptul că ineficiența din societățile noastre am produs-o noi înșine. Am rămas o masă de funcționari (la stat sau în mediul privat) cu ifose și pretenții cât casa. Lumea noastră a pierdut de mult sensul ordinii naturale a lucrurilor.
Declanșarea căderii din 2008, a fost una dintre variantele de început al sfârșitului posibile. Ca orice joc piramidal, jocul pe care încă îl mai practicăm, poate cădea atunci când jucătorii vor să-și ia banii înapoi sau atunci când nu mai este alimentat de o masă din ce în ce mai mare de intrări. Acum se întâmplă ambele. Să ne amintim infuzia de dolari în sistemul bancar american de la începutul anului 2009. Care a fost efectul ei altul decât menținerea profitului băncilor și a bonusurilor bancherilor? De data asta însă pe bani publici.
Depresia economică a început cu o criză a sistemului bancar, a continuat cu una de cash operațional, consumul pe credit a căzut, lucrul acesta alimentează acum lipsa de bani la bugetele statelor și este dublat de presiunile pentru menținerea cheltuielilor. Va continua prin prăbușirea companiilor mari și a statelor așa cum le știm acum. Probabil că solidaritatea, care ține atunci când resursele sunt abundente, va dispărea. Va dispărea și Uniunea Europeană când, peste doi ani, Franța și Marea Britanie vor intra într-o criză profundă iar Germania, slabită și ea, nu va mai putea susține colapsul unui continent. Din ce pot eu vedea, minimul depresiei va fi atins undeva între 2015 și 2016, dar cred că va fi doar un minim local și că, după o scurtă înviorare, căderea va continua. Probabil că Statele Unite, mult mai pragmatice, vor intra în acest an în autoprotecție, ceea ce le-ar putea salva. Oricum, în cel mult 20 de ani, polul de putere se va muta în Asia. Spun Asia, nu neapărat China, care va trebui să facă față noilor tehnologii de producție de bunuri care nu mai folosesc oameni apropape deloc. Dacă va face la timp translația de la producția de bunuri la cea de proprietate intelectuală, va fi China. Pentru specia umană, nu e nici o nenorocire. Pentru noi, cetățeni ai lumii euroatlantice, este.
Ce-i de făcut?
Pentru economiile majore, cu excepția celei americane, nimic. Statul social european nu poate exista mai mult de câteva decenii. Sună frumos dar gol. Pentru economiile periferice, așa cum este cea românească însă, acest sfârșit poate fi o uriașă oportunitate. Și, până una-alta, noi trăim aici.
Există câteva lucruri pe care dacă le-am fi făcut la timp le puteam și finanța mai ușor iar acum n-am fi fost în situația asta. Oricum, am să scriu un mic program minimal a ceea ce cred eu că ar trebui făcut. Știu că este nepopular, știu că sunt șanse foarte mici să fie acceptat (îl propun de cinci ani încoace), dar măcar îl scriu ca să rămână undeva faptul că a fost unul care a gândit atunci altfel.
1. Renunțarea imediată la ideea de stat social
Pentru mine pare hilar să te agăți de ceea ce a produs dezastrul în care suntem. Se pare că pentru marea majoritate, nu. Acest lucru presupune următoarele:
a) Retragerea completă a statului din activități care au sens economic.
Pachetele la companiile în care statul este acționar minoritar trebuie vândute în cel mult un an. După aceea, s-ar putea să nu mai avem nici cui, nici de ce. Majoritatea lucrurilor care au sens economic dar presupun un monopol, trebuie externalizate prin cesiuni purtătoare de redevență, în cel mult doi ani. Companiile la care statul este acționar majoritar, trebuie privatizate. Ideea că statul le poate pregăti pentru privatizare obținând astfel un preț mai bun, s-a dovedit a fi o ficțiune ca să nu zic șmecherie. Dacă ele dețin un monopol, privatizarea ar trebui făcută prin concesiune cu o redevență pe măsură.
b) Privatizarea unui număr cât mai mare al serviciilor furnizate de stat. Unele dintre ele nu au sens economic, altele da. Felul în care acest lucru se poate face diferă de la caz la caz, la fel și intervalul de timp și mecanismele de tranziție, dar lucrul acesta trebuie făcut. Mă refer la servicii simple, cum ar fi colectarea de impozite, dar și la servicii complexe cum ar fi cele de învățământ sau sănătate. Sigur, aici totul trebuie făct cu mare grijă, iar, ca o regulă, planificarea trebuie dezbătută public și făcută transparent.
c) Legarea monedei de o resursă limitată (aur, argint, etc.)
Lucrul acesta conduce la un control strict al masei monetare. Aparent, frânează dezvoltarea, dar o face, în mod sigur, durabilă. Ea deschide drumul spre moneda privată și ne pune la adăpost față de căderile monetare (în special față de prăbușirea zonei Euro)
d) Dereglementarea și simplificarea sistemului legislativ. Avem nevoie de reguli de funcționare simple și clare, în special în domeniul economic. Piața are regulile ei de funcționare, iar legislația are drept scop principal creșterea încrederii și crearea de oportunități. Ideile europene privind reglementarea competiției, de exemplu, par frumoase dar s-au dovedit extrem de păguboase.
e) Debirocratizarea prin informatizarea masivă a serviciilor care rămân în zona de competență a statului. Aceasta ar putea deveni realitate în trei ani și ar duce la disponibilizarea a circa 45% din personalul administrativ, la reduceri majore de consumabile și echipamente de birotică, la un flux mult mai fluid al banilor, la o ușurință a relaționării cetățenilor și companiilor cu statul. Cu excepția funcționarilor disponibilizați, ar fi benefică pentru toți.
f) Renunțarea la subvențiile de orice fel și utilizarea pârghiei fiscale pentru creșterea accelerată a domeniilor rentabile. Cred că toată discuția făcută zilele trecute în legătură cu investiția în IT versus subvențiile în agricultură este un exemplu suficient de clar. Scopul final al acestor măsuri este scăderea treptată a taxelor și impozitelor pe măsura creșterii încasărilor la bugetul de stat.
2. Măsuri imediate de menținere și relansare a economiei
a) Abrogarea impozitului forfetar. Efectele sale bugetare se pot cuantifica în pierderi. Companiile care nu au fost ajutate să moară, au fost nevoite fie să își mute rezidența fiscală, fie să renunțe la o parte din personal.
b) Adoptarea unei măsuri prin care plata TVA să fie făcută în momentul încasării și nu în cel al facturării pentru tranzacțiile care sunt realizate prin intermediul băncilor. Această măsură ar ușura povara pusă pe companii care, de cele mai multe ori, trebuie să își provizioneze banii cu care să plătească dări în avans statului.
c) Plata tuturor datoriilor restante ale statului către mediul privat
d) Modificarea structurii sistemului de taxe și impozite prin reducerea numărului lor la TVA, cota unică (impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende), cotă pentru asigurările sociale și de sănătate.
e) În fine, cred că măsura care ne va pune în situația de profitori ai crizei este cea de restructurare a raportului TVA-cotă unică, printr-un TVA de 25% și o cotă unică de 4%. Să mă explic:
Ideea de plecare este că pentru ca un acționar să își poată primi cota sa de profit, trebuie plătit un 32% (16%+16%). Azi, în majoritatea companiilor, banii se scot pe nashpa cu un cost de 8-10%. Dacă se pune fiscul cu bocancii pe ele, soluția e simpla: ca și în cazul impozitului forfetar, își mută rezidența fiscală și plătesc impozite altor state. Pentru ca statul să poată încasa mai mult decât 0, ar trebui să avem cota unică de 4%. Pentru că încasările la buget să nu scadă, TVA-ul ar trebui să fie 25%. Și acum să vedem cum arată poza asta:
TVA 25% înseamnă o creștere cu 6%. Cum un punct procentual în TVA duce la o scumpire cu 0.8 puncte procentuale, asta înseamnă că prețurile vor crește cu circa 5%. Cu atât va trebui statul să compenseze persoanele cu venituri netaxabile (aici, ca să nu fie discuții pe tema asta, sunt incluși și pensionarii).
În cazul salariaților, scăderea impozitului de la 16 la 4%, înseamnă o creștere a venitului real cu circa 11%. Acest lucru ar putea fi generator de inflație, dar suntem într-o perioadă de dezinflație, în drum spre deflație și în acest context este un lucru bun. El duce și la o ușoară creștere a consumului, făcând în același timp locul de muncă mult mai ieftin și deci mai stabil. Păi ieșirea dintr-o criză clasică presupune minumum 6 luni de creștere a consumului și de scădere a șomajului, nu?
Pentru depresia economică în care suntem, lucrul acesta nu este suficient. Pentru asta, impozitul de 4% pe profit și dividende poate aduce creșterea economică serioasă pe care o aștemptăm. Prin ce? Păi prin investiții, care devin astfel mai rentabile, și prin mutări de rezidență fiscală în România. Aici este mica bubă politică. Luând o astfel de măsură, creștem în detrimentul celorlalți. Dar, cum vă spuneam, vin vremuri în care fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.