Am revenit

January 19th, 2013

și mi-am construit o strutură de blog + facebook pe care voi posta (ceva mai rar, cred) de acum înainte. Ea este compusă din:

varujan.rol.ro, adică blog-ul de față

pambuccian.com, blog pe care voi scrie cu preponderență lucruri despre tehnologie dar pe care am și tot ce conține până acum acest blog și

pagina de Facebook www.facebook.com/varujan.pambuccian

Așa că, prăvălia fiind deschisă din nou, vă aștept să mai stăm de vorbă.

Sfârșitul utopiei

May 30th, 2010

Aud din ce în ce mai des în jurul meu întrebări legate de drumul pe care suntem. De ce am ajuns aici? Ce e de făctu? Am tot scris, chiar și pe blog-ul ăsta o sumedenie de lucruri care pot răspunde ambelor întrebări, așa cum mă duce pe mine capul să răspund. S-ar putea să greșesc atunci când încerc să răspund la ce e de făcut. Cu siguranță nu am greșit în tot ce a însemnat vederea în viitor. Viitorul despre care vorbeam atunci a devenit prezent, acum e trecut și lucrurile s-au întâmplat așa cum am spus că se vor întâmpla. Nu spun toate astea cu nici un fel de bucurie. Nici cu tristețe nu le spun. Doar constat. Uite, de-aia m-am gândit să rezum aici idei pe care le-am împrăștiat pe unde am putut vorbi și eu, de multe ori în blog-ul acesta. Voi spune lucruri care nu vor plăcea și nu vor conveni. Dar ele, lucrurile, sunt adevărate și acesta este cel mai important fapt.

Ceea ce voi încerca să dovedesc, pentru început, este că acum nu trăim o criză ci finalul unui sistem utopic. Sigur, nu numai utopiile se sfârșesc. Doar că utopiile se sfârșesc urât, în convulsii, chinuitor pentru cei care au ghinionul să le fi experimentat. Noi am avut ghinionul să experimentăm ambele ei versiuni.

O privire în urmă

Totul a început în secolul XIX, secol în care economia se structura altfel. Producția de masă a drenat în occidentul european și în Statele Unite, mase mari de oameni în orașe care au ocupat două funcții în lanțul trofic care se forma: de producători și consumatori. Prin creșterea cererii de muncitori industriali, aceștia au devenit prin suma de caracteristici comune, un vector social important. Spre deosebire de muncitorii agricoli însă, masa mare de lucrători industriali aveau o așezare compactă și posibilități de comunicare la o scară mult mai mare. Ori de câte ori apare în cursul istoriei umane un vector social major, apare și posibilitatea structurării intereselor acestora și realizarea unui demers coerent care să satisfacă respectivele interese. Așa au apărut sindicatele. Ele și-au asumat rolul accelerării procesului de atingere ale intereselor despre care vorbim și a codificării lor într-o formă contractuală. Este un lucru util, atât timp cât este rezultatul unei negocieri și nu a unei impuneri. În același timp, în Franța, au apărut primele încercări de organizare politică a acestui vector social. Idealismul francez, surprinzător de asemănător cu cel rus, a dat greși însă în fața realității. Ideile care au fost mult mai bine structurate au provenit din cultura anglo-saxonă. Mă refer aici la ideile lui Marx care, considerând că orice valoare adăugată este rezultatul strict al muncii celor care produc efectiv, a construit o teorie care a bântuit tot secolul XX și mă tem că va mai bântui încă mult prin mințile oamenilor. Atât prima premiză cât și ideea că vorbim aici de o clasă socială perenă care ar putea să se autoconducă, s-au dovedit a fi false. În primul rând perenitatea este în mod evident falsă, locul muncitorului industrial fiind luat masiv de mașini din ce în ce mai inteligente. Probabil că în următorii 20 de ani, procesul de fabricație va fi exclusiv apanajul mașinilor, monitorizate de oameni. Lucrul acesta s-a întâmplat deja în agricultură și este aproape încheiat în industrie. Probabil că dacă nu apărea muncitorul chinez, mai ieftin ca robotul industrial, trăiam deja acel moment. În al doilea rând, ideea autoconducerii nu poate funcționa decât în societățile primitive unde diviziunea socială a muncii este extrem de redusă. Odată ajuns conducător, un muncitor industrial va trebui să se specializeze în altă meserie, cea a conducerii, încetând a mai fi muncitor industrial.

Utopia marxistă a avut însă viabilitate. Ea se baza pe relativa sărăcie a muncitorului industrial și pe promisiunea unei societăți egalitariste care convine întotdeauna celui care, dintr-un motiv sau altul nu poate accede la nivelul de trai al semenilor săi. Aceste idei, au fost puse în practică pe două căi diferite, dar foarte asemănătoare. Lenin a ales calea unei lovituri de stat urmată de o revoluție, Hitler a ales calea alegerilor democratice urmată de o lovitură de stat urmată de un război. Ambii au vorbit în numele muncitorilor. Amândoi au introdus în societățile lor un regim de teroare pentru că Edenul promis trebuia amânat sine die, societățile construite pe asemenea idei fiind nesustenabile. Este foarte interesant de văzut că muncitorul american a avut cu totul altă traiectorie și aici este meritul modelului economic ales de americani, mult mai apropiat de naturalitatea omului, model care a adus mulți mai mulți bani întreprinzătorilor și o prosperitate certă muncitorului industrial, ajungând la un echilibru sustenabil la începutul secolului XX.

În lumea rămasă liberă s-a petrecut un fenomen absolut ciudat. Statul a preluat foarte multe dintre ideile lui Marx. Pe o filieră diferită, e drept, cu oarece sens economic. Modelul intervenționismului de stat, fundamentat de către Keynes, a avut norocul Marii Depresii și al ideilor greșite de ieșire din ea datorate populismului lui Roosevelt. Probabil că dacă nu începea războiul, falimentul acestor idei ar fi fost evident pentru toată lumea. Faptul că ele au fost acoperite de întâmplările care au succedat, a făcut ca lumea să trăiască cu ideea eficienței mitului intervenționist. Din categoria asta fac parte ideile de felul asistenței continue, impozitării diferențiate în funcție de venit sau profit și în cele mai multiple feluri, al drepturilor în relații contractuale private impuse de către stat prin legi și reglementări, al monopolului de stat asupra cât mai multor lucruri și în primul rând asupra masei monetare, al ieșirii din crize prin ample lucrări de infrastructură, ș.a.m.d. Un mit cplateral este cel al modelului de socialism suedez al lui Olof Palme, model care a consumat banii făcuți din industria de armament suedeză în toată prima jumătate a secolului XX. Când s-a terminat resursa, s-a terminat și modelul. Toate aceste idei împreună au construit un imens joc piramidal care se sfârșește acum. La baza sa stau dorințele naturale ale fiecăruia dintre noi de a avea cât mai mult cu un efort minim, mita electorală dată de clasa politică pe bani publici concretizată în plăți electoratului, legi și reglementări fără suport economic, chiar antieconomice, pentru a face pe plac electoratului și dorința, iar naturală, a oricărui politician de a se menține la putere folosind statul pentru a obține voturi.

Interesamnt este faptul că statul s-a structurat după ideile lui Marx mult mai aproape de spiritul originar în occident și nu în estul sărac și abia ieșit din feudalism. Ca să măsurăm lucrul acesta în cifre, iată evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB, așa cum apar ele în raportul Stiglitz din anul 2008:

%PIB cheltuieli guvenamentale

1950

1970

2008

Franța

27,6

37

52,7

Marea Britanie

34,2

42

47,6

Germania

30,4

40,5

44,0

Statele Unite

21,4

32,1

38,6

Cred că nimeni nu poate suspecta un raport scris de un socialist pentru socialiști de influențe venite din altă ideologie. În acest tabel se vede clar că Franța este deja un stat socialist ca la carte și că celelalte două state majore europene sunt pe drumul cel bun. Trist e că drumul cel bun înseamnă să cheltuiești mai mult decât produci, ceea ce este nesustenabil.

Evident că acest lucru a fost sesizat de suficient de mult timp. Numai că orizontul de timp al politicienilor este de doar 4 ani, iar marile companii, care nu mai sunt demult ale cuiva, s-au structurat ca îmtreprinderi socialiste înaintea chiar a statului. Despre aceste lucruri am mai scris aici și aici. Odată cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, făcută de Nixon în 1971, politicienii și managerii marilor companii și-au creeat o resursă nouă (banii din nimic) cu ajutorul căreia au cumpărat timp amănând deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 am mutat producția în China, pentru că timp de 70 de ani nu am făcut nimic altceva decât să creștem salariile, fără ca acest lucru să fie sustenabil prin creșterea productivității. A fost rezultatul victoriei statului, sindicatelor și cetățenilor occidentali, din anii 50 încoace, asupra economiei. Azi ne plângem că întreaga lume euroatlantică a devenit dependentă de China și că din ea au dispărut o grămadă de locuri de muncă. Începând cu anul 2000, mutăm și producția de proprietate intelectuală în Asia. Tot pentru că e mai eficient așa, ceea ce are sens. Ce nu are sens este faptul că ineficiența din societățile noastre am produs-o noi înșine. Am rămas o masă de funcționari (la stat sau în mediul privat) cu ifose și pretenții cât casa. Lumea noastră a pierdut de mult sensul ordinii naturale a lucrurilor.

Declanșarea căderii din 2008, a fost una dintre variantele de început al sfârșitului posibile. Ca orice joc piramidal, jocul pe care încă îl mai practicăm, poate cădea atunci când jucătorii vor să-și ia banii înapoi sau atunci când nu mai este alimentat de o masă din ce în ce mai mare de intrări. Acum se întâmplă ambele. Să ne amintim infuzia de dolari în sistemul bancar american de la începutul anului 2009. Care a fost efectul ei altul decât menținerea profitului băncilor și a bonusurilor bancherilor? De data asta însă pe bani publici.

Depresia economică a început cu o criză a sistemului bancar, a continuat cu una de cash operațional, consumul pe credit a căzut, lucrul acesta alimentează acum lipsa de bani la bugetele statelor și este dublat de presiunile pentru menținerea cheltuielilor. Va continua prin prăbușirea companiilor mari și a statelor așa cum le știm acum. Probabil că solidaritatea, care ține atunci când resursele sunt abundente, va dispărea. Va dispărea și Uniunea Europeană când, peste doi ani, Franța și Marea Britanie vor intra într-o criză profundă iar Germania, slabită și ea, nu va mai putea susține colapsul unui continent. Din ce pot eu vedea, minimul depresiei va fi atins undeva între 2015 și 2016, dar cred că va fi doar un minim local și că, după o scurtă înviorare, căderea va continua. Probabil că Statele Unite, mult mai pragmatice, vor intra în acest an în autoprotecție, ceea ce le-ar putea salva. Oricum, în cel mult 20 de ani, polul de putere se va muta în Asia. Spun Asia, nu neapărat China, care va trebui să facă față noilor tehnologii de producție de bunuri care nu mai folosesc oameni apropape deloc. Dacă va face la timp translația de la producția de bunuri la cea de proprietate intelectuală, va fi China. Pentru specia umană, nu e nici o nenorocire. Pentru noi, cetățeni ai lumii euroatlantice, este.

Ce-i de făcut?

Pentru economiile majore, cu excepția celei americane, nimic. Statul social european nu poate exista mai mult de câteva decenii. Sună frumos dar gol. Pentru economiile periferice, așa cum este cea românească însă, acest sfârșit poate fi o uriașă oportunitate. Și, până una-alta, noi trăim aici.

Există câteva lucruri pe care dacă le-am fi făcut la timp le puteam și finanța mai ușor iar acum n-am fi fost în situația asta. Oricum, am să scriu un mic program minimal a ceea ce cred eu că ar trebui făcut. Știu că este nepopular, știu că sunt șanse foarte mici să fie acceptat (îl propun de cinci ani încoace), dar măcar îl scriu ca să rămână undeva faptul că a fost unul care a gândit atunci altfel.

1. Renunțarea imediată la ideea de stat social

Pentru mine pare hilar să te agăți de ceea ce a produs dezastrul în care suntem. Se pare că pentru marea majoritate, nu. Acest lucru presupune următoarele:

a) Retragerea completă a statului din activități care au sens economic.

Pachetele la companiile în care statul este acționar minoritar trebuie vândute în cel mult un an. După aceea, s-ar putea să nu mai avem nici cui, nici de ce. Majoritatea lucrurilor care au sens economic dar presupun un monopol, trebuie externalizate prin cesiuni purtătoare de redevență, în cel mult doi ani. Companiile la care statul este acționar majoritar, trebuie privatizate. Ideea că statul le poate pregăti pentru privatizare obținând astfel un preț mai bun, s-a dovedit a fi o ficțiune ca să nu zic șmecherie. Dacă ele dețin un monopol, privatizarea ar trebui făcută prin concesiune cu o redevență pe măsură.

b) Privatizarea unui număr cât mai mare al serviciilor furnizate de stat. Unele dintre ele nu au sens economic, altele da. Felul în care acest lucru se poate face diferă de la caz la caz, la fel și intervalul de timp și mecanismele de tranziție, dar lucrul acesta trebuie făcut. Mă refer la servicii simple, cum ar fi colectarea de impozite, dar și la servicii complexe cum ar fi cele de învățământ sau sănătate. Sigur, aici totul trebuie făct cu mare grijă, iar, ca o regulă, planificarea trebuie dezbătută public și făcută transparent.

c) Legarea monedei de o resursă limitată (aur, argint, etc.)

Lucrul acesta conduce la un control strict al masei monetare. Aparent, frânează dezvoltarea, dar o face, în mod sigur, durabilă. Ea deschide drumul spre moneda privată și ne pune la adăpost față de căderile monetare (în special față de prăbușirea zonei Euro)

d) Dereglementarea și simplificarea sistemului legislativ. Avem nevoie de reguli de funcționare simple și clare, în special în domeniul economic. Piața are regulile ei de funcționare, iar legislația are drept scop principal creșterea încrederii și crearea de oportunități. Ideile europene privind reglementarea competiției, de exemplu, par frumoase dar s-au dovedit extrem de păguboase.

e) Debirocratizarea prin informatizarea masivă a serviciilor care rămân în zona de competență a statului. Aceasta ar putea deveni realitate în trei ani și ar duce la disponibilizarea a circa 45% din personalul administrativ, la reduceri majore de consumabile și echipamente de birotică, la un flux mult mai fluid al banilor, la o ușurință a relaționării cetățenilor și companiilor cu statul. Cu excepția funcționarilor disponibilizați, ar fi benefică pentru toți.

f) Renunțarea la subvențiile de orice fel și utilizarea pârghiei fiscale pentru creșterea accelerată a domeniilor rentabile. Cred că toată discuția făcută zilele trecute în legătură cu investiția în IT versus subvențiile în agricultură este un exemplu suficient de clar. Scopul final al acestor măsuri este scăderea treptată a taxelor și impozitelor pe măsura creșterii încasărilor la bugetul de stat.

2. Măsuri imediate de menținere și relansare a economiei

a) Abrogarea impozitului forfetar. Efectele sale bugetare se pot cuantifica în pierderi. Companiile care nu au fost ajutate să moară, au fost nevoite fie să își mute rezidența fiscală, fie să renunțe la o parte din personal.

b) Adoptarea unei măsuri prin care plata TVA să fie făcută în momentul încasării și nu în cel al facturării pentru tranzacțiile care sunt realizate prin intermediul băncilor. Această măsură ar ușura povara pusă pe companii care, de cele mai multe ori, trebuie să își provizioneze banii cu care să plătească dări în avans statului.

c) Plata tuturor datoriilor restante ale statului către mediul privat

d) Modificarea structurii sistemului de taxe și impozite prin reducerea numărului lor la TVA, cota unică (impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende), cotă pentru asigurările sociale și de sănătate.

e) În fine, cred că măsura care ne va pune în situația de profitori ai crizei este cea de restructurare a raportului TVA-cotă unică, printr-un TVA de 25% și o cotă unică de 4%. Să mă explic:

Ideea de plecare este că pentru ca un acționar să își poată primi cota sa de profit, trebuie plătit un 32% (16%+16%). Azi, în majoritatea companiilor, banii se scot pe nashpa cu un cost de 8-10%. Dacă se pune fiscul cu bocancii pe ele, soluția e simpla: ca și în cazul impozitului forfetar, își mută rezidența fiscală și plătesc impozite altor state. Pentru ca statul să poată încasa mai mult decât 0, ar trebui să avem cota unică de 4%. Pentru că încasările la buget să nu scadă, TVA-ul ar trebui să fie 25%. Și acum să vedem cum arată poza asta:

TVA 25% înseamnă o creștere cu 6%. Cum un punct procentual în TVA duce la o scumpire cu 0.8 puncte procentuale, asta înseamnă că prețurile vor crește cu circa 5%. Cu atât va trebui statul să compenseze persoanele cu venituri netaxabile (aici, ca să nu fie discuții pe tema asta, sunt incluși și pensionarii).

În cazul salariaților, scăderea impozitului de la 16 la 4%, înseamnă o creștere a venitului real cu circa 11%. Acest lucru ar putea fi generator de inflație, dar suntem într-o perioadă de dezinflație, în drum spre deflație și în acest context este un lucru bun. El duce și la o ușoară creștere a consumului, făcând în același timp locul de muncă mult mai ieftin și deci mai stabil. Păi ieșirea dintr-o criză clasică presupune minumum 6 luni de creștere a consumului și de scădere a șomajului, nu?

Pentru depresia economică în care suntem, lucrul acesta nu este suficient. Pentru asta, impozitul de 4% pe profit și dividende poate aduce creșterea economică serioasă pe care o aștemptăm. Prin ce? Păi prin investiții, care devin astfel mai rentabile, și prin mutări de rezidență fiscală în România. Aici este mica bubă politică. Luând o astfel de măsură, creștem în detrimentul celorlalți. Dar, cum vă spuneam, vin vremuri în care fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.

Genul proxim şi diferenţa specifică - Despre cum să te aperi de cei care spun că te apără

May 27th, 2010

Dimineața se arăta a fi una oarecare. Chiar aș mai fi dormit puțin peste soneria enervantă din Blackberry. Da’ uite că n-a fost să fie. Ca de obicei, mi-am zis când telefonul ălalt, adică ăla Sony-Ericsson, ăla care nu are trebă cu trezitul meu de dimineață a început să sune. Răspund și încerc să anihilez soneria de ceas din Blackberry. Măcar ăla să tacă. Dincolo e o prietenă care ori de câte ori e vreo chestie legată de presă îmi dă o mână de ajutor. Ok. uit continuarea înjurăturii…. Îmi spune că două televiziuni importante continuă să dea știrea aia aberantă cu impozitarea programatorilor. Nu-i bai, îi spun, o să actualizeze ei. Gre shit. Oamenii continuă să bata câmpii. Între timp, la ProTV știrile sunt date corect. Bănuiala noastră este că cele două televiziuni au aceeși sursă de…, hai să-i zic, informare. O rog să depisteze sursa. Aflu în jumătate de oră că este vorba de Gândul căruia i s-a oferit “pe surse” textul ordonanței privind modificările din Codul Fiscal de acum trei săptămâni. Mișto. De altfel, recunosc textul.

Încerc să iau legătura cu cele două televiziuni. Este imposibil. Mă izbesc de un zid de amănări. E limpede că le pică prost ideea de a recunoaște că livrează informație eronată. Și continuă să o livreze… Între timp, apare eternul și, în circumstanțe mai puțin tensionate, haiosul Agaton, bătând câmpii cu generația de aur care au fost toți olimpici în aceeși stupidă jelanie pe care o aud de vineri încoace. Evident că știe că totul este ok. Altfel, ar tăcea mâlc. Evident că atunci când totul va fi public gata va țipa Victorie! de parcă jelania cu generația de aur ar fi putut să rezolve ceva. În treacăt fie spus, singurul argument care a contat în menținerea măsurii a fost calculul bazat pe datele care mi-au fost furnizate de către companii și care demonstra clar că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitul pe salariu, statul primește 13 lei. Arcgument cu care, cu două săptămâni în urmă problema fusese rezolvată.

Dacă în zilele trecute domnul Agaton, prin împăunarea aberantă a sa, reușise să atragă atenția sindicatelor care acum întrebau cum este posibil ca unui pensionar să i se ia 15% din pensie iar unui programator să nu i se ia impozitul pe salariu, acum apărea o nouă problemă. Pentru sindicate fusese destul de clară explicația rațională: pentru că păstrând industria de software funcțională reușim să contribuim la formarea celor 85% din pensie care se poate plăti și datorită nouă. Problema care apărea era una de credibilitate în fața industriei. Am fost toată dimineața sunat de patroni și directori generali de multinaționale pentru a mă întreba ce se întâmplă. Am fost sunat și de programatori. Mulți mi-au scris pe mail sau pe blog. Dacă o informație eronată în presă era considerată ca o explicație acceptabilă, o informație răspândită de către patronat a apărut ca fiind o chestiune certă, în special în ochii managerilor generali de multinaționale. Patronii români știu cine este domnul Agaton. Multinaționalele vin însă dintr-o cultură în care patronatele au credibilitate.

Am realizat că trebuie urgent să iau legătura cu Primul Ministru și cu Ministrul de Finanțe. Am convenit cu acesta din urmă să prezint documentele la zi pe site-ul ANIS și ARIES filiala Timișoara (pentru că acolo se prefigura buba cea mai mare). Ceea ce am și făcut. În treacăt fie spus, documentele au fost postate pe aceste site-uri înainte de a intra în posesia presei sau a fi făcute într-un alt mod publice, ceea ce arată respectul și încrederea de care industria noastră se bucură, indiferent de cine este la putere.

Între timp, aberațiile domnului Agaton continuau să alimenteze presa și neincrederea din industrie. L-am sunat din nou pe Premier și l-am rugat să dea un comunicat de presă pe acest subiect. Cred că l-a dat, pentru că pe unul dintre posturi la pomelnicul de tăieri a dispărut informația cu programatorii. La celălalt lucrurile continuau. Orice încercare a mea de a intra în direct și a dezminți s-a lovit, în continuare, de același zid. De aceea, momentul în care Adrian Vasilache de la HotNews m-a sunat a fost unul aproape providenţial. Aveam, în sfârşit, acces la presă. Sigur, aş fi putut să invoc un subiect oarecare, să intru în direct la televiziunile cu pricina şi să spun cu totul altceva, adică să dezmint ştirea. Numai că nu-mi stă în fire să recurg la şmecherii ieftine, chiar atunci când miza este mare. Aşa cum nu îmi arog lucruri făcute de alţii, domnule Agaton. Am dat declaraţia pe care o ştiţi şi ea a apărut imediat pe blog graţie unei prietene căreia a trebuit să-i dau username-ul şi password-ul… Asta e…

Domunl Agaton trebuia însă oprit. Acces la presa pe la care se perinda bătând câmpii, nu aveam, iar dinspre unele multinaţionale veneau veşti destul de îngrijorătoare. Am recurs, pentru prima dată în viaţa mea, la un lucru destul de nashpa. Am sunat unul dintre patronii din industrie şi l-am rugat să ia legătura cu şefii de-acolo. În definitiv, publicitate vine şi de la noi. Şi încă destul de multă. Am intrat pe unul dintre posturi. Din nefericire, cu acelaş trâmbiţaş de generaţii de aur cu nushce olimpiade în coadă. Ok. Mi-am spus mesajul şi i-am cerut în direct să se oprească. Nu a făcut-o. L-am întrbat dacă, primid o confirmare de la Primul Ministru sau Ministrul de Finanţe încetează să mai bată câmpii. Mi-a spus că da. Nu am avut inspiraţia să îi cer şi numărul de telefon. Şi iată de ce spun asta: Sunându-l pe Primul Ministru şi rugându-l să ia legătura cu domnul Agaton şi să îl calmeze pentru că mesajul tâmpit pe care îl dă pune pe fugă multinaţionalele, acesta m-a întrebat: Dar cine … mai e şi ăsta? I-am explicat că e purtătorul de vorbe al unei confederaţii patronale mari. N-am ştiut să-i spun care. Am convenit să îl caut pe Ministrul de Finanţe, care păstrează legătura cu patronatele, ceea ce am şi făcut. Sunându-l mi-a dat prin cap să îl rog să dea şi un comunicat (spre HotNews, am sugerat eu) al Ministerului. Cel pe care l-aţi văzut.

Spre seară, l-am sunat pe domnul Nicolae Badea, cel care iniţiase înfiinţarea patronatului în domeniu rugându-l să-şi oprească angajatul. I-am explicat tot răul pe care acesta l-a făcut în ultimile zile şi i-am spus că avem trei posibilităţi: ori retragem patronatul din confederaţia cu pricina, ori le spun companiilor care cotizează acolo că este cazul să desfiinţăm patronatul, ori domnul Agaton se lasă de sportul ăsta de stricat ce construiesc alţii.

Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere… Aş fi vrut din tot sufletul să nu fie nevoie să facem asta acum. Pentru cine a avut de negociat lucruri complicate e limpede de ce. Anyhow… Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere, îmi face o deosebită plăcere să enumăr oamenii, asociaţiile şi companiile care au făcut totul posibil. Cei cu care an intrat în contact direct. În ordinea intrării în scenă:

Horaţiu Moldovan (Lasting), Irina Socol (Siveco), Sorin Mindruţescu (Oracle), Liviu Drăgan (TotalSoft, ANIS), ANIS, Nicolae Badea (Computerland), Mihai Tudor (IBM), ARIES, Călin Tatomir (Microsoft), AMCHAM, Mihai Ianciu (UTI), Radu Enache (HP), Ovidiu Ganţ (Forumul Democrat al Germanilor din România), Camera de comerţ Germană, Mihai Bătrâneanu (rol.ro, ANISP) Cristian Radu (UTI), Dan Bedros (Camera de comerţ Franceză), Zoltan Herczeg (Microsoft), Dan Gârlaşu (Oracle), Continental Timişoara, Paula Apreotesei (Microsoft), Alcatel Timişoara, Emil Boc (Prim Ministru), Sebastian Vlădescu (Ministru al Finanţelor), Alexandru Borcea (ARIES), Valerica Dragomir (ANIS) şi, cu voia dumneavostră, ultimii pe listă, voi cei care mi-aţi scris şi m-aţi ţinut în formă în toată această perioadă. Sunt şi prieteni care nu au nici o treabă cu industria de software şi care m-au ajutat cu dăruire de timp şi de energii sufleteşti şi care, sunt sigur, nu vor dori niciodată ca numele lor să se aşeze pe acest blog. Pentru că aşa sunt prietenii mei. Este cazul să le mulţumesc în mod deosebit tuturor companiilor care direct sau prin intermediul asociaţiilor profesionale (ANIS şi ARIES) au acceptat să îmi transmită date interne contabile cu menţiunea că acceptă oricând ca aceste date să fie verificate de către Ministerul de Finanţe. Lor le datorăm singurul argument care a câtărit în luarea deciziei: pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitarea programatorilor, statul primeşte 13 lei. Dacă nu apărea domnul Agaton pe 21 mai să bată câmpii, toul era rezolvat din 14 mai. În linişte şi normalitate. Acum, mai avem puţin de înfruntat reacţii din spaţiul public şi totul va fi bine.  Pentru tot ajutorul dat până acum şi, sunt convins, şi în perioada care urmează (din păcate)

Vă mulţumesc tuturor!

Aveţi încredere şi nu vă temeţi. Vom trece cu bine şi de valul de antipatie generat de faptul că avem tot felul de trâmbiţaşi care bat câmpii zicând că ne ajută.

Dragii mei,

Ştiu că vă bucuraţi. E bine şi e firesc aşa. Vă rog însă să nu uitaţi că există azi în România o majoritate care va suferi. Vă rog să nu vă consideraţi niciodată mai presus de semenii noştri. Suntem cu toţii oameni. Şi dacă şansa şi voinţa proprie i-a călăuzit pe unii spre o meserie cu o valoare adăugată uriaşă, asta nu înseamnă că suntem în vreun fel mai cu moţ. Bach este ceea ce este pentru că în întreaga sa viaţă şi-a făcut meseria bine, cu bucuria pe care o ai când îţi faci meseria bine, aşa cum un pantofar face pantofi buni de încâlţat sau un croitor haine plăcute la purtare.

Genul proxim și diferența specifică - Colofon despre papagali, pești roșii și diferite jivine vorbitoare

May 27th, 2010

Am transmis acum, cu incuviintarea Ministrului Finantelor, cele trei documente (Ordonanta privind Codul Fiscal, Scrisoarea FMI si scrisoarea UE) asa cum au fost semnate in dimineata asta. Vor fi postate pe site-ul ANIS. Din pacate, Valerica Dragomir careia i-am transmis acum documentele nu este in sediul ANIS  (www.anis.ro) asa ca va dura putin pana la postarea pe site-ul lor. L-am trimis și la ARIES filiala Timișoara (www.aries-tm.ro)
Din cele trei documente, REIESE CLAR ca programatorii NU vor fi impozitati.

Aveți încredere.

Nu va luati dupa toti papagalii care bat campii. Au făcut suficient rău industriei în zilele astea pentru a ne lăsa naibii în pace pentru totdeauna. Din păcate există două categorii de oameni: care vor să facă și care vor să fie. A doua categorie umple periodic de căcat prima și acum asistăm la așa ceva.
Astept sa fiu contactat si de cele doua posturi de televiziune care raspandesc o stire falsa data de Gândul. De ieri sun în continuu la ambele postuti și încerc să fac clarificarea cu pricina, dar sunt în mod constant amânat. Se vede treaba ca papagalii au mai multa trecere in presa decat cei care stiu despre ce vorbesc.

Genul proxim şi diferenţa specifică - Addendum (adică a se citi neapărat în continuarea postului anterior)

May 15th, 2010

Pentru că am impresia că nu a fost suficient de clar postul anterior, am să prezint o variantă extrem de simplificată a socotelilor care clarifică problema despre care vorbim. Este o variantă în care nu ţin cont de un efect se propagare atât în ceea ce priveşte câştigurile statului (mai mari cu circa 20%) pe o simulare ceva mai precisă dar foarte complicată cât şi în ceea ce priveşte restângerea de activitate a industriei prin relocări şi opriri de investiţii (care ar avea şi ea un efect negativ de circa 35%). Ceea ce prezint aici este o socoteală simplă de tot bazată pe un fenomen migraţionist mai mic decât cel din perioada 1995-2000 şi în care singura influenţă a muncii programatorilor scutiţi de la plata impozitului pe salariu o are la nivelul contributiilor sociale şi a celor directe ale companiilor la care lucrează la bugetul de stat.

În acest moment, numărul celor care beneficiază de măsura despre care vorbim este de 16.000. Salariul mediu net al unui programator este de circa 1000 Euro. În acest moment la un factor mediu de multiplicare de 13 (descris în postul anterior şi determinat pe baza datelor interne furnizate de un număr mare de companii în zilele acestea) un programator aduce anual la bugetul de stat consolidat 28.200 Euro. Dacă i s-ar lua şi impozitul de 16%, ar aduce 30.120 Euro, rezultând un plus de 30 milioane de Euro. Apropo, nu vi se pare suficient faptul că 16.000 de oameni îngraşă anual din munca lor statul cu 450 de milioane de Euro? Pe care statul îi cheltuie cu voioşie pentru salariile bugetarilor, pensii, şpăgi pentru politicieni şi funcţionari, asfalt solubil, borduri sfărămicioase şi multe altele de felul ăsta. Şi nu am făcut socoteala decât pentru bugetul central consolidat. Că la ea se mai adaugă şi cele locale.

Socoteala de mai jos o fac pentru cei care nu înţeleg de ce insist atât pentru menţinerea acestui sistem de taxare. În treacăt fie spus, dacă un căcănar ar avea un factor de multiplicare de minimum 5 şi ar fi o cerere uriaşă de căcănari în lume, aş lua fără nici o ezitare o decizie similară în cazul lor. În asemenea decizii nu contează deloc nici cât de frumos, nici cât de deştept e omul ci câţi bani scoţi de pe urma lui faţă de câţi bani investeşti în el. Dacă am fi gândit aşa în toate domeniile nu am mai fi ajuns în halul în care suntem acum. Din păcate, am gândit în termeni de frumos, haios, deştept, important şi săracu’ de el.

Hai să vedem cum arată toată povestea asta. Astăzi de pe urma muncii a 16.000 de programatori, statul încasează 450 de milioane de Euro anual, bani care reprezintă salariul anual brut a 83.500 de bugetari sau pensia anuală a 235.000 de oameni. Sigur, dacă nu am trăi într-o societate liberă ci într-un lagăr de muncă, impunerea salarială a programatorilor ar duce la un număr şi mai mare de salarii bugetare sau pensii plătite din munca lor. Numai că nu suntem într-un lagăr de muncă. Plecarea din ţară (de jure sau de facto cum observa foarte inteligent cineva în comentarii), de bună voie sau datorită schimbării politicilor firmelor din domeniu este şi ea bine cunoscută din perioada 1995-2000. Fără a ţine cont de triplarea cererii de programatori în lume şi considerând o scădere a ritmului de plecare de la 2000/an (cât era în anul 2000) la 1600/an (cel puţin în primul an de după aplicarea impozitării), fără a lua în considerare efectul de multiplicare observat în perioada (1995-200) când un plogramator plecat trăgea după el câţiva foşti colegi rămaşi încă în ţară, considerând deci un aflux constant 1600/an, iată care ar fi pierderile:

17.5 milioane Euro (adică 3.200 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 9.100 de pensionari) în primul an

65.7 milioane Euro (adică 12.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 34.200 de pensionari) în primul an

113.9 milioane Euro (adică 21.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 59.300 de pensionari) în primul an

Înainte de a bate câmpii, ar fi interesant să batem la uşa celor care se vor trezi fără resursa asta de bani şi să-i întrebăm dacă le convine. Eu am bătut pe la alte uşi, unde chestia asta a început să fie înţeleasă.

Comportamentul acesta, adică cel de a merge acolo unde din aceeaşi muncă poţi câştiga mai mulţi bani este unul natural şi este dovedit nu doar de către cei din IT. Este suficient să amintesc plecarea masivă a românilor la munci în occident sau, mai recent, plecarea (de jure) a unui număr mare de firme în Bulgaria şi Ungaria în urma reformelor lui Pogea. Mulţi cred că ele şi-au dat duhul. Pentru unele, din păcate, este adevărat. Adevărul cel mai cinic este însă că multe şi-au mutat doar rezidenţa fiscală, continuând lucrul în România dar plătind taxe şi impozite în Bulgaria şi Ungaria. Rezultatul impunerii lor a fost o gaură în bugetul României şi un plus de bani în bugetele Bulgariei şi Ungariei.

Mai sunt dator cu o explicaţie, pe care a dat-o foarte clar, zic eu, cineva în comentarii. Aşa că iau cu copy & paste de-acolo:

“Nu este adevarat, si o firma de 3 programatori intr-un garaj poate beneficia de scutirea de impozit daca indeplineste conditiile de cod CAEN, venit pe cap de programator scutit si bineinteles de vanzarea pe factura a programelor si sericiilor realizate (nu la negru)”

În ceea ce priveşte chestiunile legate de neintervenţionism, lucrurile stau destul de simplu, zic eu. Dacă am o resursă pe care o pot exploata cu costuri mici în raport cu profitul obţinut, o exploatez. Lucrurile acestea, într-o lume normală, le permit statelor să reducă povara fiscală pusă asupra tuturor. În definitiv, dacă ar exista un fond de investiţii străin în care punând o parte din banii strânşi din taxe şi impozite am lua lunar cel puţin de şase ori banii depuşi, nu cred că ar mai zice nimeni nimic. Păi eu asta am făcut. Iar măsura despre care vorbim, nu a creeat dezechilibre în piaţa producătorilor de software. Pentru cei care cred că da, îi rog să mai citescă încă o dată comentariul pe care l-am reprodus un paragraf mai sus.

Iar celor care stau prin alte ţări şi propun cote de solidaritate celor rămaşi pe-aici, le dau eu răspunsul, pentru că îl ştiu deja: răspunsul este nu. Nu suntem în faţa unei catastrofe naturale ci în faţa unui fenomen creeat de noi la care programatorii au contribuit într-o măsură nesemnificativă. Mai mult, răspunsul este că vor urma bunul exemplu dat de către cei plecaţi, dar sunt sigur că nu le vor propune celor rămaşi lucruri dintr-astea. Până una-alta, ei, ăştia rămaşii, sunt printre puţinii care mai ţin barca pe linia de plutire.

Doar că eu cred că nu va fi nevoie să plece :D

Genul proxim şi diferenţa specifică

May 14th, 2010

Nu am mai scris demult pe-aici şi îmi pare rău. Celor pentru care am tot scris şi sper că o voi mai face în curând, le cer iertare pentru faptul că astăzi nu voi scrie ca de obicei. Astăzi am să scriu nu din plăcerea de a scrie ci din nevoia de a clarifica un lucru pe care îl consider important. Aşa că, uite, îmi calc pe inimă şi îi fac loc aici unui subiect de care am tot ferit până acum blog-ul. Sper să fie pentru prima şi ultima dată când mă abat de la felul în care mi-am dorit să îl alcătuiesc.

În urmă cu zece ani, în campania electorală din anul 200, le propuneam celor dispuşi să mă voteze un proiect de care m-am ţinut cu încăpăţânare în ultimii 12 ani. Este un proiect care a dat rezultate clare, măsurabile în primul rând în bani dar şi în destinul unui număr mare de oameni. Nu m-am lăudat niciodată cu nimic din tot ceea ce am făcut, am făcut lucrurile acestea cu ajutorul lor, de multe ori cu mintea şi gândurile lor aşa cum se cuvine să fie lucrurile făcute în interiorul unei bresle. În care sunt şi bune şi rele dar în care ceea ce se poate cântări şi măsura arată de zece ani încoace din ce în ce mai bine. Pe lângă proiectul legislativ pe care l-am propus atunci şi care a devenit an după an realitate mai mult sau mai puţin apropiată, uneori ciuntită de mai marii momentului, dar realitate, spuneam atunci, în campania din 2000 că voi face un lucru pe care nimeni nu l-a crezut în acel moment posibil. Îmi amintesc că Mike Popa îmi spunea: Varujane, nu mai zi prostii de-astea că râde lumea de tine. Spune lucrurile celelalte, ăsta este un lucru imposibil de făcut. Dar uite că l-am făcut. Lucrul cu pricina era scăderea impozitului pe salariile programatorilor la 8%. Ideea şi socoteala asta cu 8% venise într-o discuţie la ANIS cu Vlad Ţepelea şi Florin Talpeş, socotită şi vorbită mai târziu cu Dan Bedros şi Radu Georgescu şi susţinută cu entuziasmul molipsitor al lui Mihai Bătrâneanu. Am avut noroc. În ziua investiturii ca Prim Ministru, în locul micii chestii protocolare care se spune cu ocazii de-astea i-am pomenit-o lui Adrian Năstase care a zis imediat da şi mi-a propus chiar un mic setup pentru a-mi asigura proprietatea intelectuală. Am pomenit de chestia cu pricina în discursul ţinut cu ocazia investiturii iar în răspunsul său, Primul Ministru a pomenit-o la rândul său şi i-a cerut lui Mihai Tănasescu să facă studiul de impact şi lui Dan Nica să se ocupe de detaliile de implementare. Ambii miştri au răspuns impecabil şi după o lună eram, împreună cu toate asociaţiile din industrie (multe, că doar suntem în România) la ultima discuţie, cea care stabilea forma finală a legii. Discuţia era purtată cu o doamnă din Ministerul de Finanţe. După o oră de tânguieli despre dificultăţile pe care le ridica în implementarea efectivă, oră în care credeam din ce în ce mai mult că ne îndepărtăm indefinit de realizarea ei, doamna de la finanţe s-a oprit şi m-a întrebat exasperată: “Domnule deputat, e clar că ideea asta aduce bani mulţi la buget, dar e foarte greu de implementat aşa. Aveţi ceva împotrivă dacă o facem cu impozitare zero? Că, după simulările noastre, statul ia şi mai mulţi bani şi ne e şi nouă mai uşor…” S-a lăsat o tăcere adâncă. Doar în stânga mea, Florin scria în continuu ceva pe laptop, nu l-am întrebat niciodată ce. Chiar dacă muream să ştiu ce tot scie Florin, privirile tuturor colegilor din sală m-au făcut să realizez că e mai bine să o las naibii de curiozitate şi să spun un “păi nu” care s-a auzit, cred, ca naiba dar ce mai conta?

Din acea zi, industria a crescut constant. Programatorii n-au mai părăsit ţara precum migratorii (în 2000 plecaseră 2000). De la modelul de outsourcing am trecut uşor-uşor la cel de fabrică de soft şi acum urma să facem trecerea către cel de centru de R&D. Şi eu cred că vom face şi asta. Povestea de mai sus am spus-o acum pentru prima oară pentru că e bine ca numele celor care au făcut, fiecare din locul său, ceva pentru ca minunea să se întâmple, să nu fie uitate. După aderarea la UE, ea a fost atacată constant fiind considerată ba subvenţie, ba ajutor de stat, numai că, ghinion pentru europeni şi pupincuriştii lor româneşti, am reuşit de fiecare dată să demontez cu calm şi cu argumente logice retorica lor. M-am întrebat de ce o făceau şi am înţeles că într-un model de stat social ca cel spre care ne îndreptăm în zbor, ideea de investiţie nu există. Există, în schimb, ideea de “dă şi mie”. Ultma dicuţie, purtată acum doi ani a tranşat totul, speram eu definitiv. Le-am spus atunci că taxarea persoanelor este un atribut suveran al unui stat membru şi că atât timp cât în tratatul uniunii nu există nimic despre asta şi atât timp cât suntem un stat suveran şi nu un teritoriu, e bine să ne mai lase naibii în pace cu ideile lor. Numai că atunci când eşti vai de steaua ta şi stai la banii şi la mâna altora, e greu să îţi afirmi suveranitatea. În situaţia asta suntem acum. Ceea ce încerc acum, cu aceeaşi prieteni din industrie la care s-au adăugat între timp şi alţii este să îi conving pe Preşedintele României şi pe guvernanţi că măsura despre care vorbim nu este o subvenţie ci o investiţie. Şi nu una de texte ci de bani. Adică este o măsură bună de contracarare a efectelor crizei.

Argumentele mele pentru menţinerea ei ca măsură de combatere a efectelor crizei economice şi de multiplicare a banilor din buget sunt următoarele:

1. Vorbim de o investiţie foarte rentabilă şi nu de o subvenţie.

Din toate datele stânsse de la companiile care o aplică rezultă că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din salariul unui programator, statul câştigă din dările către bugetul de asigurări sociale şi din impozitul pe profit între 6 şi 15 lei. Cred că nu există nici un fond de investiţii pe lumea asta cu un asemenea randament. Ca să pricepem o dată ce înseamnă o subvenţie, voi considera chiar exemplul dat de către Preşedintele României cu agricultura unde pentru fiecare 3000 de lei cheltuiţi de către stat (adică bani din taxele şi impozitele noastre) statul primeşte înapoi 45 de lei. Şi vă întreb: dacă aţi vorbi despre banii pe care îi aveţi în buzunar şi ar fi să îi puneţi într-un fond pentru a lua ceva de pe urma lor, i-aţi pune în fondul care vă transformă un leu în şase lei sau în cel care vă transformă trei mii de lei în patru zeci şi cinci? Este măsura acesta o risipă în vremuri de criză sau o măsură de combatere a ei?

Desigur, cineva ar putea spune că industria există deja şi că a venit mometul să luăm şi mai mult de pe urma ei. Adică şapte lei în loc de şase. Numai că socoteala asta, nu ţine şi iată de ce:

2. Vorbim de o măsură care a stabilizat forţa de muncă şi a adus investiţii mari în România

Când poţi câştiga mai mult şi trăi mai bine, când eşti tânăr şi ai mobilitate mare, mergi în locul în care lucrul acesta este posibil. Indiferent de textele pe care fraza anterioară le poate stârni, realitatea îmi dă dreptate. Chiar şi cu măsura aceasta în vigoare, o zonă din vârful piramidei profesionale continuă să alimenteze migraţia. E drept, vorbim de mult mai puţine persoane. Dacă în anul 2000 în jur de 70% dintr-o promoţie se angajau, stăteau puţin până îşi făceau un nume cât de cât şi plecau, sau plecau direct după absolvire, acum rata de migraţie este de circa 4%. Plecarea lor din industrie sau din ţară poate să se reia însă foarte repede după dispariţia măsurii despre care vorbesc. În primul rând pentru că mult din capitalul autohton sau străin va pleca. Nu este o ipoteză, ştiu lucrul acesta de la sursă. Deja, anunţarea ei a îngheţat planificarea câtorva investiţii care urmau să înceapă în toamna aceasta, suma pe care sunt sigur că o pierdem, pentru că deja am fost anunţat de cele câteva companii care urmau să facă investiţiile respective fiind de circa 60 milioane de Euro. În acelaşi timp, companii româneşti si străine îşi pregătesc planuri de relocare în alte părţi ale lumii. E timpul să pricepem naibii o dată că pentru un investitor există un singur lucru interesant: profitul. Acestor companii nu le poţi cere, chiar dacă patronul este român, să piardă bani de dragul nimănui. Şi e bine şi normal aşa. Pentru că dacă ai minţile în cap şi ştii să îi ţii la tine în ţară, iei şi tu ca stat ceva de pe urma muncii lor şi ai cu ce să plăteşti salarii şi pensii. Şi dacă nu, nu.

Ca să înţelegem foarte bine de ce este atât de important să menţinem lucrurile aşa cum sunt acum, este suficient să spun că în preţul unui produs software cheltuielile cu forţa de muncă sunt determinante. Dacă am creşte salariile, ar fi mai greu să vindem produsul muncii respective. Dacă salariile sunt mai mici decât oferta din pieţele mai mult sau mai puţin apropiate, forţa de muncă migrază. Măsura aceasta ţine industria de software într-un echilibru corect. Şi tot ca să înţelegem foarte bine despre ce vorbim, e bine să ştim că după ce au fost puse în aplicare ideile lui Pogea, o parte din firmele româneşti şi-au mutat rezidenţa fiscală prin alte părţi. Unele chiar prin ţări vecine şi prietene cum ar fi Bulgaria şi Ungaria. Şi locul din România, în care au forţa de muncă s-a transformat în punct de lucru, iar impozitele şi taxele firmelor cu pricina (devenite azi investitori străini) contribuie acum la plata pensillor şi salariilor bugetarilor din respectivele ţări vecine şi prietene. Mişto, nu? Că, în definitiv, până la Ruse faci cam cât fac eu din Dristor până în zona de Nord a oraşului.

În plus:

3. Însemnăm şi noi în lumea asta mai mult decât cerşetori, câini vagabonzi, asfalt solubil şi borduri sfărămicioase

Un om absolut minunat, fostul preşedinte al lui Intel, Craig Barrett, a fost atât de impresionat de existenţa unei asemenea măsuri, unice în lume, încât nu a pierdut nici o ocazie, în prezenţele sale în conferinţe internaţionale, în care să nu vorbească despre România şi despre ce dinamică extraordinară are industria de software acolo, datorită acestei măsuri. Omul ăsta, a adus mai multă investiţie în IT în România decât toate guvernele care s-au succedat în ultimuu zece ani.

În forţa asta de muncă pe care o avem, am investit generaţie după generaţie de când inginerul Toma construia în 1957 primul calculator proiectat şi realizat în România, iar profesorul Moisil, cu o viziune excepţională, punea bazele unei şcoli solide care a funcţionat impecabil până în ziua de azi. Contrar unor păreri bazate probabil pe asimilarea celor din industrie cu scriitorii de pagini de web sau cu cei care predau progrămele didactice în Pascal, chiar şi pentru a fi muncitor în fabrica de soft ai nevoie de multă ştiinţă de carte. Pentru cineva din afara industriei, un angajat la Ubisoft poate să fie considerat un soi de guguştiuc care în câteva luni învaţă să programeze şi s-a scos. Pentru cine ştie despre ce este vorba, scrierea unui joc este una dintre cele mai complexe activităţi intelectuale. Nu vreau să intru aici în polemică şi de-aia rezum totul la a spune că e nevoie de multă ştiinţă de catr, din multe domenii pentru a face performanţă. Şi asta costă. De-aia nu prea pricep eu de ce FMI nu cere ridicarea acestei măsuri, dar o cere Uniunea Europeană. Oare pentru că acolo deficitul de programatori e de aproape 500 mii?

Oricum, dacă măsura se va lua, firmele îşi vor restânge activitatea şi programatorii vor pleca, prostul de Varujan care o să rămână probabil pe-aici să stingă lumina le recomandă fraţilor lui să ia calea Nordului American sau a Asiei. Că acolo n-am auzit ca vreun ministru (a se citi comisar) să fi spus vreodată că salariile celor din domeniul pe care îl păstoreşte sunt prea mari…

Şi hai să facem o înţelegere. Dacă simţiţi nevoia să spuneţi ceva despre chestia asta sau despre politichii, folosiţi, vă rog, postul ăsta cât cuprinde. Da’ vă rog frumos, numai pe ăsta. Ca să lăsăm restul blogului aşa cum mi l-am dorit când m-am apucat de el. Multzam fain!

Întindere de mână

February 3rd, 2010

Am întins mâna. Degetele au țâșnit ca lama unui cuțit cu buton. S-a întâmplat totul atât de repede încât aerul din jurul lor s-a tăiat și prin zdrențuirea de aer a început să ningă. Am întins mâna. Cifra cinci a tâșnit ca o piatră de temelie. S-a întâmplat totul atât de repede încât fumul țigării mi-a năpădit nările ca un soi de sângerare a unui gând. Când am întins mâna a treia oară se făcuse târziu cu miros de măr copt. Aburii s-au înălțat încet, desenând copaci, copacii s-au desfrunzit încet în buruieni de margine de drum, drumul s-a revărsat fără prea mare tragere de inimă în câmp cât vezi cu ochii, ochii s-au topit în lumină, omogen, lipsit de orice direcție s-au topit. Pretutindeni ochii s-au topit în lumină. Pentru că nu bătea vântul.

Despre felul în care nu poți trece printr-un cristal

February 2nd, 2010

Cea mai nefirească întâlnire a unei ființe este întâlnirea cu lumea cristalelor. Nu, nu mă intereasă nicidecum să vorbesc de cine știe ce giuvaericale, nu le-am prețuit niciodată, ci despre lumea ordinii absolute a cristalelor, oricare le-ar fi felul sau sunetul sau lucirea. Ființa este esența dezordinii. Întâlnirea cu o dună de nisip este, de aceea, un fapt care i se pare firesc ființei, oricât de tăcut s-ar petrece întâlnirea asta, oricât de neauzit s-ar petrece trecerea uneia de alta. Când înâlnește o structură cristalină ființa simte ca nu poate trece mai departe decât ciopârțită, tăiată în cubulețe mai mari sau mai mărunte după cum i se năzare cristalului care îi taie calea. Până și lumina se ciopârțește în felul acesta dacă nu are norocul să se izbească pur și simplu într-un ocean de opacitate. Altfel, atunci când se întâmplă să poată trece dincolo, luminii îi cresc ghimpi, ghimpi de toate felurile și culorile și cel care îi pune luminii câte un cristal dintr-ăsta în drum se bucură și zice că totul a devenit frumos și colorat, numai că luminii ruptul ei în felurite culori nu îi place cine știe ce. Culorile sunt un fel de a lipsi lumina de libertatea ei de a fi lumină. Uite că așa, oprindu-se înaintea unui cristal, făcând drumul înapoi, sau în orice alt fel numai dincolo de el nu, ființa poate rămâne așa cum i-a fost dat ei să fie, imperfectă, haotică, slabă și făcând prostii peste prostii, dar măcar ea însăși, netranșată în nici un fel, cu bucurii mici și tristeți mari, călcând peste alte ființe și fiind potecă la rândul ei pntru pachidermi care habar n-au că e și ea pe-acolo, înflorind din când în când, cântând câteodata cântece, tăcând tăceri, plescăind sunete către semenele sale, fiind adică. Uneori, în fața perfecțiunii intransigente a unui cristal, ființa poate refuza să se arate în bucătile ei albastre sau verzi sau sărate și să rămână un ghem haotic de albastru și verde și sărat, vie cât îi mai e dat să stea în starea asta, efervescentă cât mai are de ars ceva în launtru.

Globalizarea șmecheriei - preambul

September 27th, 2009

Scriam într-un post mai vechi că voi rămâne dator cu comentarea raportului Stiglitz, care, zic eu, face un pas înainte în îmbrobodirea omului obișnuit. Este un instrument minunat pentru politicieni, un instrument care va demonstra cât de minunat este orice guvern și cu ajutorul căruia vom păși spre noi culmi de progres și civilizație. Scopul lui este unul singur: să înlocuiască lucrurile ușor de măsurat și ușor de înțeles cu lucruri aproape imposibil de măsurat, manipulabile și complicate. Evident, o asemenea idee are nevoie de un setup pe măsură și am convingerea că nu se va face economie de bani, imaginație și aruncarea cu personalități covârșite de diplome și de titluri pentru ca șmecheria să funcționeze.

Înainte de a comenta raportul, aș face câteva remarci care limpezesc puțin întrebările legate de felul în care a fost hotărâtă componența și conducerea comisiei cu pricina. Prima observație pe care cred că e cazul s-o fac, ca simplu soldat într-ale matematicii, este că acolo unde procesele sunt simple și măsurabile, modelările matematice au sens. Asta se întâmplă în științele naturale, aproape întotdeauna. Un profesor minunat (Eugen Soos) pe care l-am avut la facultatea de matematică obișnuia să dea un exemplu clar și ușor de înțeles. Putem determina adâncimea unei fâmtâni în două feluri. Luăm o piatră, îi dăm drumul să cadă și cronometrăm timpul necesar căderii, adică intervalul de timp dintre momentul în care am dat drumul pietrei și momentul în care auzim ‘ploc’. Folosindu-ne de calcului newtonian al timpului în căderea liberă, determinăm adâncimea fântânii. Al doilea fel este să luăm o ruletă și să determinăm direct adâncimea. Dacă cele două rezultate sunt apropiate, asta înseamnă că mecanica newtoniană este un instrument teoretic suficient de bun pentru a măsura adâncimile fântânelor și că nu are sens să târâm tot timpul o ruletă cu noi și să ne chinuim să măsurăm cu ea lucrul ăsta. Asta înseamnă că experimentele lui Galilei care fundamentrează teoria newtoniană și felul în care Newton a postulat cele trei principii din care se deduc toate rezultatele modelelor făcute cu această teorie, se potrivesc cu măsuratul fântânii cu piatra care face ploc. Nu același lucru se întâmplă dacă vrem să ne explicăm devierea razei luminoase în apropierea Soarelui, fenomen pus în evidență în timpul eclipsei din 1919. Acolo explicația vine dintr-un alt model, bazat pe teoria generală a relativității, o teorie care pleacă de la postulate complet diferite. Mai mult, cele două teorii au ca fundament geometric geometrii absolut diferite, cea euclidiană în care printr-un punct exterior unei drepte poți duce o unică paralelă și cea riemanniană în care printr-un punct exterior unei drepte nu poți duce nici o paralelă. Evident, fiecare dintre cele două teorii poate modela o anumită fațetă a realității, ambele sunt la fel de adevărate și la fel de false și nici una dintre ele (în pofida miloanelor de tâmpenii scrise pe tema asta de fel de fel de amatori) nu este cazul particular al celeilalte. Axiomele lor sunt fundamental diferite și fiecare dintre ele se bazează pe experimente și este confirmată de experimente, dar relative la fațete diferite ale realității. Am scris toate aceste lucruri pentru a justifica, foarte pe scurt faptul că atunci când cineva spune chestii de genul ‘este un adevăr demonstrat matematic’, nu e bine să ne aruncăm armura îndoielii, ci, dacă subiectul ne interesează cu adevărat, este bine să cercetăm natura ipotezelor, fundamentul lor experimental sau observațional și să aflăm dacă există cel puțin o situație în care un model construit pe baza respectivei teorii a dat rezultate măsurabile comparabile cu măsurătorile din lumea reală într-un interval de timp rezonabil raportat la scara de timp a desfășurării fenomenului modelat. Nu luați niciodată de bune afirmațiile astea cu demonstratul matematic. Succesul științelor naturale care s-au fundamentat pe matematică nu poate fi un argument pentru a susține orice aiureală însoțită de oarece ecuații. Toate cele trei condiții (experimentele/observațiile care fundamentează modelul, congruența dintre axiomele teoriei matematice utilizate pentru a modela cu faptele modelate și experimentele/observațiile care confirmă validitatea modelului) sunt esențiale pentru a utiliza modelul și asta numai în situații absolut similare cu cele care fundamentează ipotezele de modelare. Și nici chiar atunci, modelul nu poate fi privit cu deplină încredere, iar teoria nici atât. Modelul geocentric al lui Ptolemeu a fost construit după o muncă serioasă și istovitoare, plecând de la observațiile strânse într-un interval suficient de mare de timp privind pozițiile aparente ale planetelor. Un timp, modelul a dat predicții suficient de corecte. Dar modelul s-a dovedit a fi eronat. Asta e… Așa se întâmplă de multe ori și nu pricep niciodată încrederea oarbă în teorii și în matematică. Ele sunt vitale pentru felul în care am evoluat, dar întotdeauna o doză de scepticism este sănătoasă.

Atunci însă când teoriile sunt construite fără suport experimental/observațional cert și bine măsurat, când ni se flutură pe sub nas simboluri matematice care pot impresiona un absolvent de liceu, dar niciodată un matematician, când modelul cu pricina nu este în nici un fel confruntat cu un experiment/observație certă și bine măsurată, impresia pe care o ai este că vorbești cu un individ care înlănțuie axiome și care mai degrabă își spune un credo decât face o argumentație științifică. Dacă acum un mileniu chestia asta era regula și îi zicea scolastică, în lumea în care trăim este excepția și îi zice șmecherie. Cred că nimeni n-ar vea ca mașina cu care merge sau casa în care stă să fie construită în felul acesta. Există însă o sumedenie de construcții, mult mai periculoase decât mașina sau casa proiectate cu curul, acceptate fără a clipi din ochi atunci când apare șarlatania cu demonstratul matematic. Este vorba de tot soiul de construcții sociale sau, mai rău, economice. Unele au parte de patalama serioasă, cei care le-au făcut au luat pentru ele Premiul Nobel și asta pare de ajuns pentru ca ele să fie considerate adevărate. În treacăt fie spus, comitetul Nobel pentru fizică are cu totul alte exigențe. Relativitatea lui Einstein nu a fost niciodată recompensată în felul acesta, chiar dacă două fenomene cât se poate de măsurabile au fost explicate la începutul secolului XX numai în cadrul acestei teorii. Einstein a luat premiul cu pricina pentru efectul fotoelectric.

Ca să nu spuneți că eu sunt nebun, link-ul la Wikipedia cu teoremele lui Stiglitz este un bun început. Nu comentez simplitatea aparatului matematic folosit. Lucrurile simple sunt cele mai bune. În definitiv, și teoria newtoniană și relativitatea generală sunt construite cu un aparat matematic foarte simplu. Dar dacă cineva vede acolo lucruri care se pot măsura, accept că modelul poate fi utilizat la ceva, îl rog să îmi spună și mie. Economia, ca știință, are încă multe trăsături din cele pe care le avea electromagnetismul înainte de Faraday și Ampere. De-aia prefer explicațiile smithsoniene oricăror povești cu iz de seminar de anul III la teoria operatorilor. Nu neg nevoia de transformare a economiei în știință pe modelul științelor naturale, dar cred că toate eforturile făcute până acum trebuie luate doar cu titlu de inventar și de articole bune pentru un CV universitar.

Totuși, există oameni care iau foarte în serios lucrurile acestea. Parțial pentru că nu le înțeleg sau n-au avut răbdarea să le disece obiectiv și meticulos, dar mai ales pentru că le convin. Din păcate, mulți dintre ei hotărâsc drumul pe care mergem. Nimeni nu va analiza contribuțiile la dezvoltarea teoriei economice ale cuiva care se prezintă ca profesor de economie la o mare universitate, darămite ale unui laureat al Premiului Nobel. Nimeni nu va face diferența între un model teoretic și realitate. E o miză folosită des chiar de către politicienii care înțeleg bine despre ce este vorba, dar le convine să li se justifice astfel acțiunile. Este o practică, dealtfel, folosită și în mediul privat. Un raport de consultanță este folosit de cele mai multe ori pentru a consolida decizia și nu pentru a decide. Dacă raportul este potrivnic felului în care bordul dorește să decidă, se comandă altul, cu datele de intrare ajustate în așa fel încât să iasă bine. Cu cât numele consultantului este mai mare, cu atât mai bine. De aceea, de foarte multe ori se preferă pe post de consultant o multinațională uriașă. Nu ideile din raport sunt importante ci faptul că decizia (deja luată) este confirmată. Consultanții creativi au căutare mai mică. Trăim, în definitiv, pe planeta funcționarilor, unde totul se acoperă cu hârtii.

Cred că am scris destul pentru un post. Fac și eu o șmecherie. Îi zic preambul postului de azi și îl continui altădată. Mă gândesc că și-așa e suficient de lung ca să nu fie citit…

Democrația perpetuă

September 26th, 2009

Stau de vorbă cu doi oameni veniți de departe. Îi văd pentru prima oară în viața mea. Este un soi de întâlnire de-aia de curtoazie. Oamenii au venit în România, au de bifat că s-au întâlnit și au discutat cu mine și probabil că nu o să ne mai vedem vreodată. M-am obișnuit cu soiul ăsta de întâlniri, face parte din regulile jocului, nu prea sunt un fan al lor, dar… Evident, în discuție vine repede vorba despre criză. Mare șmecherie criza asta… Uite că dă subiecte de discuție în întâlniri de-astea în care în epoca premergătoare ei trebuia să faci un balet întreg vorbind despre o grămadă de lucruri până să ajungi (dacă nu se epuiza timpul alocat în agendă) să discuți despre ceva cât de cât coerent sau interesant. Subiectul este însă unul care ține oamenii la un loc și îi scoate din zona convențională. După ce înjurăm pe rând guvernele (al nostru, al lor, al fiecărei țări de pe planeta asta în parte, în definitiv, toate au reacționat la fel de aberant), ajungem la partea constructivă a discuției (la fel de inutilă ca cea cu înjuratul de guverne, dar mult mai interesantă). Evident, fiecare dintre noi are soluții, evident nici unul dintre noi nu va putea să le pună vreodată în aplicare și tocmai de-aia nu vom ști niciodată dacă sunt bune de ceva. Evident, ficare argumentează cu pasiune în favoarea propriilor idei. Încetul cu încetul, constatăm cu stupoare că ideile noastre nu diferă foarte mult. Ba chiar vorbim despre aproape același lucru. Discuția se împotmolește. E nashpa rău să nu existe nimic contradictoriu. Păi despre ce să mai vorbim? Nu e nimic interesant în faptul că gândim la fel. Unul dintre ei întreabă însă, într-un efort disperat de a relua o dicuție cât de cât interesantă:

- Ok. Atunci de ce nu se întâmplă nimic în direcția despre care vorbim?

- Pentru că oamenii trăiesc într-o democrație perpetuă, îi răspund.

Este un lucru în care cred tare de tot. Democrația a fost, este și va fi singura stare în care există societatea umană. Nici un sistem social, nici un conducător, nici o instituție, nimic din ceea ce privește viața unei comunități de oameni nu poate exista fără ca acea comunitate să le accepte la nivelul unei majorități a membrilor ei. Lucrul ăsta este valabil de la societățile tribale până la construcțiile moderne. Nici măcar nu contează felul în care este construită acea majoritate. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre manipulare, carismă, putere de convingere și alte chestii dintr-astea care, vezi Doamne, ar vicia decizia membrilor unei colectivități. Sigur, toate acestea se întâmplă și s-au întâmplat dintotdeauna, dar ceea ce contează până la urmă este felul în care o majoritate ia o decizie și mult mai puțin cauzele pentru care decizia a fost luată într-un fel sau altul. În Imperiul Roman, mulți dintre conducătorii militari, chiar și unii împărați erau aleși de către armată prin ridicare pe scut. Dacă nu i-ar fi ridicat acolo voința unei majorități, nu ar fi ajuns acolo. Toți cei pe care istoria i-a consemnat ca dictatori, au reprezentat (cel puțin inițial) voința unei majorități. Hitler a venit la putere prin alegeri libere și susținut de o majoritate serioasă de tot a germanilor din acea vreme. Ideile lui, au fost împărtășite de acea majoritate. Aspirațiile acelei majorități s-au materializat în el. Altfel, ar fi bătut mult și bine câmpii prin berării ascultat de câțiva gură-cască și cam atât. După dispariția Reich-ului său și a sa, mulți germani au trăit cu nostalgia acelor vremuri. În timpuri mai recente, același lucru s-a întâmplat în România cu comunismul și cu Ceaușeșcu. Același lucru s-a întâmplat în Franța cu Napoleon, în Macedonia antică cu Alexandru și istoria abundă de exemple dintr-astea mai mult sau mai puțin celebre. Mulți dintre cei care au dus lumea lor de râpă au avut șansa de a intra în cărțile de istorie ca eroi, doar pentru că acceptarea lor de către o majoritate a continuat mult timp după dispariția lor fizică. Roosevelt este probabil cel mai bun exemplu.

Sunt câteva lucruri care fac o majoritate a unei colectivități de oameni să adere la sisteme, personalități sau idei. Unele sunt de sorginte pozitivă, cum ar fi dorința de a trăi mai bine, speranța că lumea va fi una acceptabilă, altele negative cum ar fi frica, dorința de a avea lucruri pe care prin calități individuale nu le pot obține. În sisteme, personalități și idei, oamenii care aderă se regăsesc pe ei înșiși așa cum știu în străfundul conștiinței lor că sunt. Sistemele, personalitățile și ideile unei colectivități sunt forma vizibilă de exprimare a majorității membrilor ei. Atunci când lucrurile ajung să nu convină unei majorități, ea va face tot ce îi stă în putință să le schimbe. Altfel, va fi sau susținătoarea lor, sau indiferentă la existența lor. Sunt lucruri simple și evidente. Le scriu, pentru că am fost surprins de mirarea unuia dintre cei doi cu care stăteam de vorbă.

Sistemul în care trăim (socialismul corporatist) convine unei majorități. Dincolo de nemulțumirile de zi cu zi, această majoritate a aderat la el și îl susține. Motivul este unul foarte simplu, același care atrage oamenii în jocurile piramidale. El ține de dorința legitimă a oricărui om de a trăi cât mai bine nefăcând mare lucru pentru asta. Dacă jocul e bine construit, el poate furniza bunăstare generații în șir, amănând momentul plății pentru generația care va avea ghinionul să îl trăiască. Cel mai important susținător al socialismului ccorporatist a fost însă exact sistemul pe care acesta l-a ros pe dinăuntru până când a ieșit la lumină. Dealtfel, în lumea occidentală socialismul corporatist este numit, atât de adepții cât și de dușmanii săi, … capitalism. Capitalismul i-a transmis o singură trăsătură: dorința de a trăi mai bine, foarte mai bine, extrem de uluitor de mai bine și, mai ales, acum a ficărui individ. Cum lucrul ăsta  nu este posibil la nivel de masă decât printr-o minune în care toată lumea devine brusc extrem de talentată, cu un simț antreprenorial ieșit din comun, cu o meserie certă, bine însușită și cu multă creativitate în tot ce face (trăsături care odată însușite de o majoritate ar distruge societatea), socialismul corporatist a oferit unei majorități ideea asistării de către stat, ideea unei protecții disproporționate și curajul de a trăi pe datorie. Cele trei lucruri au fost posibile odată cu monopolul statului asupra banilor, cu suprareglementarea și controlul din ce în ce mai mare al vieții economice și private, cu deficitele publice cronice și inflația continuă și indiferentă la perioadele de creștere sau recesiune economică. Prețul pe termen lung este distrugerea economiei și pierderea libertăților individuale. Dar asta nu contează de vreme ce acum totul pare ok.

Am să dau două exemple. Primul ține de istoria sindicală occidentală. Presiunea continuă a liderilor sindicali a dus la introducerea salariului minim garantat și la creșterea continuă a acestuia. Generații în șir au trăit cu salarii din ce în ce mai mari pentru aceeași muncă. Lucrul acesta a generat evident o presiune continuă asupra costurilor și în consecință a prețurilor scumpind produsele. Atât timp cât a existat cortina de fier și cele două forme de socialism au trăit separat unul de celălalt, lucrurile au funcționat, fiecare piață existând într-un mod autarhic. Odată cu căderea cortinei de fier și, mai ales, odată cu triumful ideilor lui Deng Xiaoping în China, managementul occidental a descoperit că există locuri cu forță de muncă foarte ieftină și a relocat producția acolo. În lumea salariului minim garantat a apărut primul val de șomaj structural, absorbit cu greu, cu sprijin din fonduri publice, prin reconversie către zona serviciilor. A urmat un al doilea pas făcut de economiile agresiv emergente: asimilarea (prin clonare) a lucrurilor care țin de proprietatea intelectuală. Astăzi, companii mari asiatice care au început prin a clona, au deja proprietate intelectuală asupra multora dintre soluțiile înglobate în produsele pe care le fabrică, iar în momentul în care vor legifera în propriile jurisdicții sisteme de patentare puternice, va fi semnul că lumea noastră a pierdut și acest atu. Va urma un lucru foarte simplu: de ce ar mai avea nevoie de noi? Pentru armata de funcționari specializată în marketing și vânzări? Păi asta se formează mai ușor decât producția și cercetarea. Pentru o piață? Da, dar când piața de acasă e uriașă, o piață mare este doar încă o piață interesantă și atât. Resurse, oricum, nu prea avem, concentrațiile mari fiind în Africa (deja abordată sistematic de China pe fondul indiferenței lumii noastre față de producție), Rusia (care începe și ea să reia cartea producției după ce a cochetat un timp cu modelul occidental) și Orientul Apropiat (pentru petrol, în declin ca resursă majoră). Peste câteva zeci de ani, lumea noastră va deveni o simplă zonă agro-turistică. Se poate trăi și din asta, desigur, dar…

Al doilea exemplu este chiar depresia economică pe care o traversăm. Statele, adică politicienii care conduc statele, au sărit imediat cu bani publici pentru a susține sistemul bancar. Ce a învățat perfect sistemul bancar din asta? Că poate face orice tâmpenie că statul va sări imediat să acopere paguba. A înțelea atât de bine totul încât deja bonusurile managementului acestor corporații (ale nimănui) sunt din nou la nivelul celor din 2008. Pe bani publici de data asta. De ce se menține atunci acest sistem? Pentru că politicienii speră că el va rămâne în continuare fabrica de vise a unei majorități. Împreună cu inflația și deficitul bugetar, a doua fabrică de vise. Fără fabrica asta de vise cu s-a băgat și se dă, politicienii nu prea au cum să se mențină la putere. Pentru că în 80 de ani de socialism, majoritatea a crescut și s-a format în jurul fabricilor de vise. Evident, vorbim de un joc piramidal atât de mare încât scadența sa mai poate fi amânată. Tocmai a fost scoasă de la naftalină o nouă resursă, taxa Tobin, despre care am mai scris aici. Tocmai am citit că și Germania susține introducerea ei. Păi probabil că la G20-ul ăsta care urmează ne va veni pe cap și chestia asta.

Sigur, atunci când statul, adică politicienii aflați la putere, dispune de o forță economică atât de mare, tentația de a face ordine prin aducerea în rândul lumii a oițelor rătăcite e ca un soi de facere de bine. Majoritatea va behăi fericită că nu mai este nevoită să vadă în jur chestii exotice care vorbesc, gândesc, se îmbracă, se mișcă, în fine, trăiesc altfel. Controlul asupra Internetului propus de nenumărate ori până acum, va triumfa, sunt sigur. Așa cum s-au umplut străzile cu sisteme de supraveghere video. Oricum, până voi fi nevoit să îmi pun steaua galbenă pe blog, și vă asigur că și după aceea, eu tot despre chestii de-astea am să scriu. Chiar dacă scriind, gândind, mergând, îmbrăcându-mă, vorbind, trăind așa cum o fac acum, voi atenta la valorile unei majorități și chiar dacă știu bine că tot ceea ce spun pe-aici nu face nici cât o ceapă degerată și nu va schimba niciodată nimic, pentru că majoritatea este veșnică, atotștiutoare și atotputernică. Și tolerează din ce în ce mai greu orice formă de diversitate.

Ieșirea din bloc

September 24th, 2009

Îmi plac drumurile. Drumul este un fel de concretizare a neliniștii. Ieși din bloc, ca și cum ai părăsi o crescătorie de oameni și dintr-o dată poți alege între foarte multe feluri de a scăpa dintr-un imens mecanism de ceas vechi, în care roata dințată numită madam Ionescu de la parter care știe de câte ori ai respirat între minutul 283 și minutul 351 al zilei de alaltăieri când ai stat acasă și roata dințată numită vecinul de la trei care știe perfect să demonteze și să monteze orice Dacie făcută în timpul ultimului plan cincinal și roțile dințate de la diferitele componente ale scării numite, habar n-am de ce, apartamente, macină la greu, seară de seară, producția de bomboane agricole pe bordura schimbată anual cu dărnicie de Primărie. Bordura asta este un fel de băncuță bună la toate. Cred că de-aia, ca să simtă lumea că îi crește nivelul de trai, bordurile vor crește odată cu țara ajungând atunci când noi nu vom mai fi pentru a ne bucura de ele, un soi de baraje din vârful cărora lumea se va vedea altfel, mai departe, mai dincolo de chioșcul de la colț, poate că atât de dincolo încât urmașii noștri vor putea privi seara, până la Mac-ul de la Dristor.

Dincolo de bloc este strada, cu mașina de poliție făcându-și rondul de seară. De când își face mașina asta rondul s-a mai încetinit tăiatul de roți al mașinilor parcate neregulamentar “pe locul meu”, desenat cu vopseaua rămasă de la ultimul zugrăvit, cu numere de mașini scrise de vecinul de la doi, om de bine, gospodar, care a organizat totul gospodărește, ca pe vremuri. Ei… pe vremuri lumea era altfel, avea respect, la prima ședință de bloc la care am stat puțin pentru că vecinul cu Dacia a zis că gata, acum să rămână numai membri de partid, fiecăruia i se spunea cum e bine să procedeze în fiecare situație. Blocul oferea atunci tot ce îi era necesar omului pentru un trai adevărat. Avea până și bard, în persoana administratorului de atunci, care scria pe un soi de flip-chart enorm din hol cât face întreținerea și cine a dat o flegmă pe holul de la șase și poezii înălțătoare de atitudine civică… Era tare frumos… Îmi amintesc, de parcă ar fi azi, unul dintre poemele sale și uite că-l scriu aici, să stea pildă despre vremurile acelea când bărbații erau bărbați adevărați și-și reparau singuri mașinile: nu vrem arma nucleară/nici gălăgie pe scară/ nu vrem bomba perșing doi/ vrem pace în bloc la noi.

De ce scriu toate astea? Păi pentru că blocul a crescut mare. Acum e mai mare ca oricând. E cât orașul. Cât țara e blocul ăsta. Madam Ionescu, depășită de situație, cască gura la bombardamentul mediatic al unei lumi tabloidizate, băiatul vecinului cu Dacia stă de-a curmezișul străzii cu un BMW de mâna a doua la o bere cu băieții și te înjură că îi deranjezi set-up-ul când vrei să treci spre locul tău, ăla plătit, de parcare, barat de adunarea generală a unei noi generații de tăietori de frunze la câini. Doar bard, nu mai avem. Că nu e nevoie. Că s-a outsoursat. După vreo două-trei încercări de imitat chestii cool de Harlem, maneaua e din nou la putere. Și zice bine, ca bardul de altădată: oamenii se-oftic la mine/ că am creieru mai bine.

Frate, nu e mai bine, nici mai rău nu e, e la fel. E al naibii de stabil de la fel. Indiferent la cum morții mă-sii îi zice la societate, sau în ce uniuni și organizații suntem, sau ce a mai inventat americanu’ și a mai meșterit chinezu’. Am văzut în crescătoria asta de oameni numită bloc apărând și dispărând generații și e al naibii de monoton de la fel. Cu același interes uriaș în nushce chestie care se mai dă de la stăpânire, cu aceeași așteptare de Godot, cu aceeași lene plină de justificări, discuții nesfârșite, berici și bomboane agricole pe bordură. Brand-urile vin și pleacă, generațiile la fel și nimic nu dă semne că vrea să o ia într-o altă direcție.

Pentru că la toți le place așa. Că așa a apucat toți. Ce, să nu mai avem valoare?

Socialismul în două viteze - temă de seminar

September 23rd, 2009

Un tip ia premiul Nobel pentru economie. Pentru un model matematic în economie. Sincer, nu prea cred în chestii de-astea, matematica este un lucru minunat, dar nu prea are ce modela când vine vorba de fenomene în care psihologia este un motor clar, din simplul motiv că este vorba de activități care implică oameni. Când vine vorba de oameni, matematica este, din păcate neputincioasă. E drept, a tot încercat să facă față impredictibilității naturii umane inventând probabilitatea și statistica, dar nu știu alții ce zic despre asta, eu nu prea cred că ele înseamnă matematică. Cum însă nu voi lua niciodată premiul Nobel pentru nimic, evident spun tâmpenii. Omul cu Nobelul este american, adeptul doctrinei lui Keynes, adică socialist. Până aici, nimic spectaculos, asta este lumea în care trăim.  Înarmat cu onoarea de a purta o asemenea patalama, omul se apucă să fie creativ și în lumea reală. Adică vine cu idei și este luat în serios pentru că are patalamaua cu pricina iar ce spune le convine de minune politicienilor. Păi ce, e de colo să zici că ideile pe care le promovezi sunt ale unuia cu Nobelul? Că aste e ca și cum ai priceput și tu ceva tare de tot.

Ideea, nu e deloc de nici un premiu, o înțelege repede orice băiat de după blocuri pus să facă o para cinstită fără muncă și îi aparține marelui economist James Tobin. Ce a observat omul? Că banii n-au frontiere. Ei circulă de la un loc la altul fără să țină cont că un loc este în țara A iar celălalt în țara B. Nu ca în paradoxurile eleate, că n-ar mai ajunge în B și așa s-ar împlini visul de aur al tuturor generațiilor de pirați care și-au lăsat oasele prin caraibe. Ajung în B. În A și în B se ocupă statele lu’ A și B de luat șapte piei de pe banii ăia, dar între A și B, pe fâșia arată, cine morții mă-sii se ocupă de banii ăia care trec frontiera fără să-i taxeze nimeni? Păi Tobit. Care a făcut (în anii 70) următorul calcul extenuant, demn de un laureat al premiului Nobel (eu îndrăznesc, cu puțina mea minte să îl actualizez): Zilnic, în jur de 2500 de miliarde de dolari sunt tranzacționați transfrontalier. Dacă am pune o taxă cât de mică pe tranzacțiile astea… Și de aici încolo, politicienii încep să viseze. Este un vis mai frumos decât orice buget național. 1% (cum vroia Tobin să taxeze) înseamnă 25 de miliarde de dolar. Adică într-o săptămână mai mult decât un PIB de-al României cules frumos, fără nici un efort și de care poți dispune cam cum vrei. Tobin a propus haiducia asta în 1971, de ziua lui Nixon shock, ca să mă exprim așa, că tot se rezolvase cu piedica pusă tiparniței de paritatea dolar-aur. N-a fost să fie…

După 30 de ani de la nice try-ul cu pricina, ideea s-a înviorat puțin prin Canada (prin al cărei congres a și trecut) și a ajuns prin Congresul american și Parlamentul european. A căzut prin amândouă, doar că în parlamentul european la doar 4 voturi. Într-un articol din Le Monde Diplomatique (se putea altfel?)  intitulat Disarming the Markets (mișto titlu, iar Marx care se pricepea la economie cred că și-ar fi smuls barba cu patentul privind la urmașii săi de azi) Ignacio Ramonet propunea o șmecherie care, dacă ar fi reușit, ar fi fost (el zicea că în numele solidarității universale) cea mai mare excrocherie a secolului. Omul propunea înființarea unui ONG global (l-a și făcut, îi zice ATTAC de la Action for a Tobin Tax to Assist the Citizen) care să preseze guvernele să preleveze taxa. ATTAC mai există și luptă împotriva… globalizării. Numai că un guvern nu poate lua o taxă pe o tranzacție care nu se desfășoară în curtea sa. De-aia e nevoie de o chestie globală care să ia taxa și să o utilizeze pentru problemele globale ale omenirii. Chirac a identificat în HIV o de-asta globală și iar a adus vorba de taxă.

Tâmpenia cu taxa este revigorată ori de câte ori omenirea este într-o criză financiară. Tatăl taxei era convins că taxa va descuraja speculațiile pe curs. Convingerea mea este doar că arată neputința unui sistem de a trece la o monedă care nu mai poate fi speculată. Ea este, în definitiv, mai rea decât speculația în sine. Pentru că o taxează. Ok. Majoritatea tranzacțiilor nefiind speculative, șmecheria nu ține oricum. Au urmat pe rând tot felul de idei năstrușnice despre ce ar trebui făcut cu muntele ăsta de bănet și s-a ajuns la concluzia că ar trebui dat Națiunilor Unite, în fondul Millenium ca să combată sărăcia din lumea asta. Evident, azi mai mult ca niciodată taxa Tobin este pe agenda oricui vrea să fie politician planetar. Franța (se putea altfel) a adoptat ideea taxei și i-a dat un scop în viață ministrului ei de externe. Evident, a urmat Belgia. În jurul taxei Tobin roiesc azi cam toți cei care au făcut bani de pe urma banilor speculați. Soros a fost primul, în 2001, dintre cei care s-au exprimat în favoarea ei.

Și acum să vedem de ce?

În primul rând, este simplu de tot de înțeles că orice taxă directă sau indirectă este plătită în final de oameni în calitatea lor de cetățeni. Pentru companii, ele sunt costuri ale banilor, avalizate către cumpărătorul final. De-aia nu pricep ce naiba bucurie au unii când cresc sau se pun tot felul de taxe pe afaceri. Că tot ei, ăia de se bucură le plătesc. Mai mult, orice taxă ridică e drept prețurile, dar prin aceasta scade consumul. Iar lucrul ăsta pune presiune asupra locurilor de muncă. Taxa pe o tranzacție financiară mai are o calitate: scumpește banii și în ultimă instanță reduce investițiile.

Cui folosesc banii taxați așa?

Politicienilor, pentru că vor face mai multe proiecte pe bani publici (naționali sau globali) și vor lua mai multă șpagă, vor avea mai multă notorietate și vor fi realeși.

Oamenilor de afaceri mari și foarte mari, companiilor foarte mari, pentru că proiectele făcute cu munți de bănet nu pot fi accesate de oamenii de afaceri și companiile de dimensiuni normale.

Așadar, banii respectivi vor îmbogăți politicienii globali și oamenii de afaceri foarte mari și îi vor face pe foarte mulți oameni normali să trăiască un pic mai prost.

Și cam atât.

Ce bucurii colaterale vor produce ei?

Păi se vor bucura fraierii că trăiesc într-o lume mai bună și mai dreaptă. Pentru că așa le vor spune politicienii și ei vor crede asta și îi vor admira și mai tare și îi vor alege și mai vârtos.

Se va întâmpla lucrul acesta?

Cu siguranță. Bănuiesc că nu la Națiunile Unite, ci la un G20. Că G20 ăsta e mai așa… select și global de șmecher.

Și uite unde poate duce socialismul, cum se poate globaliza el, cum putem inventa ceva mai tare ca statul socialist: planeta socialistă. În definitiv, totul se face și se desface de la bani. În numele solidarității universale.

Planeta funcționarilor - temă de seminar

September 10th, 2009

Așa… La ora 10:30 am de vorbit la nushce conferință de-asta cu politichie, după aia merg să îi întâlnesc pe niște oameni mișto de tot, despre care am de gând să vorbesc la conferința aia al cărui nume nu l-am reținut. Numele celor cu care urmează să mă întâlnesc îl știu de oarece vreme, sunt grupați într-o asociație neguvernamentală, ARCA, au optat pentru așa ceva pentru că în ziua de azi este greu de tot să faci un business cu chestia de care se ocupă ei. Așa că trăiești din sponsorizări și donații. ARCA este un ONG pe bune. Adică se ocupă extrem de serios cu lucrurile pe care le declară ca preocupări. Este un caz rar. În general ONG-urile sunt șmecherii mai mult sau mai puțin elaborate, un soi de afaceri cu ifose de Albă ca Zăpada de pe urma căruia își trag niște bani cei câțiva șmecheri care le organizează. Am cunoscut o sumedenie de făcături dintr-astea, mai ales acum vreo 10 ani când proliferau ca ciupercile. Ca orice lucru făcut în felul ăsta, puținele ONG-uri adevărate ajung să fie și ele privite cu neîncredere din cauza marii mase de țepe care înfloresc în jurul lor. ARCA este chiar un lucru extrem de serios și de inteligent. Pentru că se ocupă cu mult profesionalism de lucruri pe care cei care își spun profesioniști și toacă bani bani publici fără rezultate notabile numindu-i pe ceilalți cu dispreț amatori nu sunt în stare să le facă.

Apropo, cred că n-am vorbit niciodată de funcționarul din cercetare. E un tip special, un soi de funcționar de lux, care știe să toace cu grație banii publici alocați pentru cercetare, producând lucruri bizare cum ar fi monografii cu ce se făcea prin domeniul lor de competență prin anii 70, sau tot soiul de banalități inutile și care la orice restructurare țipă ca din gură de șarpe că dispare cercetarea națională dacă te atingi de el. Spre deosebire de funcționarul din cercetare, care își măsoară mushkii în numărul de roabe de maculatură produsă și pusă ca soldățeii de plumb în CV, cercetătorul din centrele private chiar face lucruri minunate, cu care nu se prea fălește (că lucrurile alea cam devin proprietatea companiei care i-a pus la dispoziție cam tot ce-i trebuia ca să le realizeze), dar câștigă decent și are satisfacția că a realizat ceva cât de cât util.

Asta au făcut și cei de la ARCA. ARCA face rachete. Civile. Adevărate, care zboară, folosind tehnologii proprii. În Octombrie, adică peste o lună, va lansa prima rachetă românească ce va ieși în spațiul cosmic. Este repetiția generală pentru trimiterea pe Lună a unui mic vehicul selenar, lansare pe care cei de la ARCA au programat-o peste trei ani. Toate rachetele construite de ei până acum au zburat.

Am povestit despre ei în fața unui auditoriu european. În speranța că voi atrage atenția cu ceva. Singura reacția pe care am obținut-o a fost din partea unui român care i-a numit cu disprețul venit din oftică amatori, iar după ce a realizat că e cam de căcat să reacționezi așa, mai ales că era cam multă lume pe-acolo, a dat-o pe chestii generale și stupide, cam cum fac politicienii când nu-i interesează deloc să se ocupe de ceva dar dă bine să spui că ești interesat. Auditoriul european măcar a tăcut. Nici eu nu am vrut să-mi amintesc de șirul de explozii pe rampa de lansare a rachetelor europene Ariane care se chinuie de ani buni să pună măcar sateliți pe orbită. Oricum, concurența rusă e acerbă aici și e cam greu să îi concurezi pe ruși când vine vorba de prețuri mici și eficiență mare în zborurile spațiale. Sincer, tăcerea rece și bombastică a funcționarului european mi s-a părut mai decentă fată de ieșirea necontrolată a celui românesc. Ok, statul are căile lui de căcat, asta e, cât va exista va fi așa oriunde în lume.

I-am vizitat apoi pe cei de la ARCA. Avuseseră o conferință de presă în care anunțaseră primul zbor cosmic al unei rachete românești, zbor care va avea loc luna viitoare. Proiectul e mișto de tot. Racheta va fi ridicată la 14 Km de un balon solar (cu aer încălzit de Soare) și de acolo, cele trei trepte se vor trage una pe cealaltă, până când treapta a 3-a (purtând vehiculul care sper că va ajunge peste trei ani pe Lună) își va executa zborul extraatmosferic, va reveni în atmosferă și va coborâ în Marea Neagră pentru a fi recuperat (că doar, peste trei ani, vahiculul cu pricina va trebui să facă zborul care îl va depune pe Lună). Am vorbit cu ei despre sistemul de propulsie (cu apă oxigenată, care produce doar vapori de apă și deci este absolut ecologic), despre vehiculul lunar și evident, despre fonduri. ARCA, ONG-ul din Râmnicul Vâlcea, a utilizat până acum (și, sunt sigur, va utiliza și de acum înainte) doar fonduri private. ARCA este înscrisă alături de alte 18 organizații private din lumea largă în cursa pentru a plasa primul vehicul selenar făcut și transportat acolo de altceva decât de un stat. Cursa are și un premiu consistent, de 30 de milioane de dolari, oferit de către Google în cadrul proiectului Google Lunar X Prize.

Ok, am zis. E limpede că trebuie mulți bani ca să vă definitivați proiectul. Și m-am pus gospodărește pe sunat la companii mari. Răspunsul a fost același. Nu vă așteptați să fie unul cu chestii despre criză. Ar fi fost uman și de înțeles. Nu. Răspunsul a fost ăla mișto de tot cu noi băgăm bani numai în proiectele legate de CSR. CSR, pentru cine nu știe, e din categoria ultima modă corporatistă, publicitate subliminală pe bani puțini și texte aiurea despre implicarea socială a unei entități economice. CSR înseamnă corporate social responsability. Adică un fel de treabă pe care ar trebui să o facă statul, dar o fac corporațiile. Ceea ce, până la urmă, mi se pare chiar o chestie ok. Dacă statul s-a apucat de activități economice, ba mai și deține monopolul unora dintre ele, de ce nu s-ar apuca și corporațiile de lucrurile de care ar trebui să se ocupe statul, dar uite că de-atâta business nu mai are timp de ele.

Asta e… Trăim într-o lume aberantă, făcută așa de o majoritate a semenilor noștri, dar trăim doar viața asta, așa că, ăștia care nu avem cum să impunem cu numeroșenia nimic, că suntem destul de puțini, n-avem de ales altceva decât să trăim naibii așa inadaptați cum suntem, spre oftica celor care susțin tot sistemul ăsta ciudat. Cum? Păi ignorându-i și încercând să ne ajutăm, cum putem, unii pe alții. De-aia vă dau aici un link la site-ul lor. Și vă mai dau un link la un site făcut de MB Drăgan, pentru că patronul lor, adică Mihai Drăgan îi susține pe cei de la ARCA așa cum poate și el și așa cum încerc să o fac și eu. Adică împotriva funcționarilor de tot felul și din toate țările care uite că au răspuns și de data asta la deviza socialismului Keynesian (care ar trebui să fie Funcționari din toate țările, uniți-vă!, pusă în ramă la intrarea în toate instituțiile de stat și în toate corporațiile nimănui din lumea asta) corect. Păi poate că reușim și noi, ăștia imadaptații să dovedim oarece unitate atunci când vine vorba de proiecte mișto.

Socialismul în două viteze (IV)

September 4th, 2009

Hai să ne amintim un pic de anii trecuți. Companiile care vindeau electronice și produse albe ofereau cu generozitare credit numai cu buletinul în 10 minute. În vara anului trecut, pe lângă Universitate, o bancă expunea mare de tot un text cu credit prin telefon în numai zece minute. Prin aerul rarefiat al Paradisului zburau zâni care îndeplineau imediat orice dorință, melci care îl făceau de căcat pe orice amărăștean care mai stătea cu mama și cu tata, pitici care te îndemnau să fii om deștept și să te îndatorezi la greu, mă rog, tot felul de lighioane, mai mult sau mai puțin mitice, tot felul de ochi ieșiți din orbite la oferte fenomenale și pe care numai un fraier de bou ar fi putut să le ignore. Sigur, ideea că orice-ți dorești ți se poate îndeplini instantaneu e greu de aruncat la gunoi. Până și într-o țară care în mod tradițional consumă mai mult decât produce (mă refer la țărișoara mea, evident), ideea că poți consuma într-un an aberant de mai mult decât poți finanța cu paralele proprii într-o viață, a fost ceva neașteptat de mișto și de nou. Așa s-a întâmplat că băncile au creditat fără discernământ acceptând un grad aberant de îndatorare de până la 75%. Sigur, este riscant. Dar hai să vedem dacă vorbim de riscuri asumabile.

Majoritatea băncilor, ca și majoritatea companiilor foarte mari din lumea asta, sunt ale nimănui. Adică sunt forma extremă a unei întreprinderi comuniste. Aia, cel puțin, era, pe perioada mandatului politic (adică pe viață) a câtorva șmecheri care conduceau partidul unic și ne călăuzeau pe noi culmi de nushce căcat. Astea sunt ale nimănui pe bune. Cu alte cuvinte, pe cei din top management nu-i controlează nimeni niciodată. Dacă se au ca frații, pot sta acolo cât au chef. Ei au salarii babane, pe care și le atribuie unii altora, dar au o chestie și mai mișto care cică ține de performanță. Performanța se măsoară, cel mai simplu, cu cifre care indică tot felul de creșteri și cu un profit care nu prea folosește la altceva decât la mărirea masei de fraieri care își zic acționari sau la activarea unor băieți deștepți care speculează acțiunile într-un joc care are mai mult legătură cu psihologia decât cu economia. Sigur, atunci când întreprinderea este a cuiva, banii reprezentând profitul sunt luați de oameni reali, cu mâini, piciare și mai ales creier, care gândesc logic și economic. Chestia asta însă se numește altfel și ține de un sistem demult apus numit capitalism. Astăzi, rămășițele lui se încăpățânează să mai supraviețuiască în forme pe care cei care s-au făcut peste noapte stăpâni peste averi uriașe care nu aparțin nimănui le numesc cu dispreț întreprinderi mici și mijlocii. Bun. Toată șmecheria cu creditele date la mișto a îmbogățit hoarda de manageri. Evident, un manager adevărat știe, așa cum un mercenar adevărat știe, că CV-ul e o chestie importantă și că e nașpa de tot să apară acolo că ai falimentat compania nimănui. Dacă însă toți riscă, merită să riști și tu. Mai ales că există statul-salvator care nu va lăsa să se ducă de râpă ditamai sistemul bancar, doar pentru că niște idioți orbiți de lăcomie au vrut să stoarcă în mandatul lor tot ce se poate stoarce.

Evident, într-o lume normală bancile cu pricina s-ar prăbuși, ar trage după ele o sumedenie de întreprinderi, dar economia s-ar reechilibra într-un mod sănătos de la sine. Sigur, într-o lume normală în care fiecare lucru ar fi al cuiva și statul și-ar vedea de treburile lui de stat, nu s-ar fi ajuns aici. Și sigur, într-o lume normală, fiecare ar trăi după cât îl lasă buzunarul. Poate că nu s-ar dezvolta totul în explozii urmate de implozii, ritmul ar fi ceva mai lent, dar (și folosesc aici un cuvânt drag celor care au umplut lumea de vorbe) dezvoltarea ar fi durabilă pe bune. Numai că maioneza se taie odată cu felul în care statul a ajuns să își bage nasul în economie.

Aici începe nenorocirea. Statul care condamnă la ani grei pe un amărât care a dat cu jula la un fleac, sare imediat în ajutorul unui onorabil bancher care și-a făcut zob banca. De ce? Păi pentru că atunci când toate băncile sunt zob, economia se duce de râpă, mulți cetățeni trăiesc mai prost, iar cetățenii statului socialist au reacția standard de handicapat asistat și privesc cu speranță la stat. Care, cică ar trebui să intervină imediat. De ce? Pentru că așa au văzut ei că se trăiește în specia asta degenerată, de când s-au născut și până acum. Statul nu este nici el o chestie abstactă. Este tot o afacere de-asta a nimănui, condusă de oameni aleși sau numiți de un număr din ce în ce mai mic de cetățeni. Oricum, mai onest decât în zona corporatistă, atunci când vorbim de alegeri. Și oricum, aleși cât de cât de un număr de oameni. În general, de către cei care vor cel mai mult să fie asistați. Oamenii ăia, adică politicienii, s-au specializat în timp în chestii de-astea cu au băgat și se dă, eventual la tot cartierul, având grijă să se dea numai unul să ajungă la toată lumea. Cine a trăit suficient de mult, știe de unde sunt citatele așa că nu mă ostenesc să pun ghilimelele de rigoare. La toată aberația asta se adaugă și corul de profeți, numiți modern analiști, care știu perfect ce se va întâmpla în 2381, dar nu sunt în stare să spună nimic despre ce se întâmplă azi sau să prevadă cât de cât ziua de mâine. Așa se face că pe un fond clar de cădere a economiei, toți acești indivizi care în Decembrie anul trecut prevedeau crșteri moderate, au scos iar capul din nisip și vorbesc iar de crșteri de nushce fel, justificând continuarea aberației în care trăim. Ei reinventează realitatea și mi se pare chiar halucinant faptul că deja oficiali ai Uniunii Europene încep să vorbească despre înlocuirea unor indicatori ușor de măsurat și care chiar spun ceva despre halul în care stau lucrurile, cum ar fi produsul intern brut, cu tot felul de aberații imposibil de cuantificat cum ar fi indicele social global (mișto beție de cuvinte) sau nivelul de satisfacție al cetățenilor (și mai mișto, aici am chiar idei despre cum l-aș măsura eu), sau indicele de presiune a mediului. Pun pariu că cu (:D) indicii ăștia totul va fi din ce în ce mai bine. Apropo, pe 8 septembrie îi vor publica și promit un post pe tema asta.

Mecanismul chiar funcționează. Franța și Germania vin, pe lângă injecțiile de bani direct în sistemul bancar, cu tot felul de chestii de tipul programul rabla și alte programe minunate. Comisia Europeană a aprobat ca ajutoarele către bănci să se ridice la o treime din PIB-ul european. Adică, un buget anual. Adică toate taxele și impozitele plătite timp de un an merg să acopere găurile din bănci. Pe un angajat american ajutorul generos dat de guvern băncilor l-a costat până acum 5000 de dolari. Unele țări sunt campioane la tâmpenia asta. Irlanda și Danemarca două PIB-uri și jumătate, Franța un PIB… Un PIB înseamnă taxele și impozitele cam pe trei ani. Mișto de tot!

Ia să traducem. Un irlandez muncește. Din salariul lui și din ce consumă el, statul irlandez ia bani. La fel, statul îi ia bani și întreprinzătorului, dacă a avut ghinionul să facă profit și nenorocitul l-a și declarat ca atare. Banii cu pricina, nu merg spre lucruri pentru care în logica lui de om normal platitorul ar dori să meargă. Banii cu pricina, reprezentând cam tot ce dă irlandezul cu pricina statului său în vreo 10 ani, merg să acopere găurile unui sistem bancar al nimănui. Găurile cu pricina au fost făcute de un număr relativ mic de șmecheri care au luat credite știind că nu le vor plăti, un număr ceva mai mare de bolnavi cu capul care au luat credite crezând că le pot plăti și de un număr foarte mic de derbedei care au organizat tot jocul ăsta piramidal. Nimeni nu l-a întrebat niciodată nici pe angajatul irlandez sau american, nici pe patronul francez sau german dacă dorește ca taxele și impozitele plătite de el să acopere porcăriile făcute de alții. Privită la microscop, povestea poate fi judecată cu simțul dreptății și alte chestii de-astea. Privită din avion, este povestea unui sistem bolnav și muribund în care o masă majoritară de asistați sprijină un număr mic de derbedei care se fac că îi asistă. Este, cred eu, cel mai lipsit de libertate sistem de la dispariția sclaviei încoace. Indiferent de viteza în care macină viețile noastre.

Natură moartă cu bucureșteni

August 31st, 2009

Astăzi am văzut un nor. Din nor, Soarele arunca raze, geometric, ca în experimentele făcute în camera obscură. Sub nor și sub razele geometrice era o pădure, un lac, un câmp, chestii de-astea de care ne aducem aminte cu greu în mijlocul betonului. Dacă natura moartă cu raze geometrice nu ar fi fost distorsionată de oarece dueluri de manele și de un puhoi mic, dar agresiv de bucureșteni apăruți acolo de nicăieri, ar fi fost chiar perfect. M-a amuzat faptul că la apariția celei de-a doua mașini, cei care ocupaseră pozițiile cu ușile deschise și cu tânguielile sonore de căcat date tare, frate, să vadă lumea și să moară dușmanii ce bine ne simtem noi aici, anunțul noilor veniți a fost făcut cu ce găsiseră și ei prin debaraua culturală, adică ceva din categoria nașu n-a mâncat, n-a băut, dăruiește masa cu… Adică ăia vechii au exclamat satisfăcuți: a venit Bucureștiul! Să trăiască! Să știe și brotacul din lac ce fericire a venit pe capul ei… Bănuiesc că a urmat grătarul, berea, beția și hai acasă că tare bine a fost, ai văzut ce s-a cărat toți fraierii când am venit noi? Normal, dacă au valoare… Ce să stea fraierii când vine valoarea. Așa a și fost, fraierii, adică alți indivizi, taciturni și stupizi care nu știe să se distreze s-a cărat, unul câte unul, mașină după mașină, până când locul a rămas copleșit de valoare. Ultimul fraier, care a stat să caște gura la chestia asta, am fost eu.

Drumul în istorie cam așa s-a făcut de la Alexandru Macedon încoace. De-aia istoria politică are în evidențele ei pagini groase despre derbedei și două-trei rânduri despre cei care n-au fost așa. Constatarea asta e una care mă face să privesc viitorul cu încredere. Este suficient să dăm năvală în haită în locurile în care stau fraieri că ăia pleacă de-acolo fără luptă și lasă norul, Soarele cu raze geometrice, pădurea, lacul, câmpul, lasă totul naibii și pleacă de-acolo cu fețe de-alea scârbite de fraieri și ne rămâne nouă totul. Dacă însă opun rezistență ne cărăm noi, acasă, ne batem câinele, copiii, nevasta și zicem că avem valaore, suntem cei mai tari, să moară dușmanii.

Asta am și văzut la întoarcerea în București. Un florar care bătea cumplit un pui de câine și o femeie care se chinuia să își extragă soțul din mijlocul unei beții cu băieții și un tip cu acordeon în dotare. N-am găsit nici un număr de telefon al unei autorități care să îl umfle pe florar pentru faptul că își chinuia propriul câine. În chestii de-astea, poliția îți râde în nas și atât. Să-i spun ceva sau să îi dau un pumn în gură, nu rezolva nimic. L-ar fi bătut și mai rău după ce plecam. În cazul cu beția cu băieții, n-avea rost să intervin. Era din categoria filme cu oameni între ei și este știut că personalitatea unui om se definitivează în jurul vârstei de 15 ani. Din felul în care ne purtăm cu animalele și cu femeile și copiii am însă imaginea clară a faptului că vom supraviețui globalizării și vom reuși să dăm la o parte toți fraierii din jur care habar n-au să aibă valoare.

Păi o să fie bine de tot de noi… Să moară dușmanii!

Ziua în care încep cozile

August 25th, 2009

Trăiesc într-un oraș de căcat. A fost alegerea mea. Într-un fel, a fost o alegere afectivă. Stranie. Adică țin la orașul ăsta, fără să am un motiv special și fără nici un fel de nostalgii sau speranțe. A fost așa, de căcat, dintotdeauna și, sunt sigur, va fi așa mereu.

Acum, că vine toamna, sentimentul că trăiesc într-un oraș de căcat devine și mai puternic. Se întoarce lumea din concedii. Spun din concedii și nu din concedieri. Faptul că mașinile se înmulțesc din nou este cea mai mișto dovadă că economia subterană, adică aia nereglementată și făcută zob de stat, funcționează după alte legi decât aia la vedere. Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. În felul lui, lucrul ăsta dovedește simplu și clar că am dreptate când spun că acolo unde își vâră statul coada, totul merge prost. Tot prost merg și eu, înghesuit într-o coadă care începe de la Podul Grant și se termină (adică face joncțiunea cu o altă coadă) acolo unde îi apare brusc în drum puhoiul de pe Stirbey. Coada, e una obișnuită. Cu nesimțiții care se avântă pe contrasens după care se îndeasă peste banda pe care stai liniștit și te înjură că nu îi lași să se bage, cu clasicul mertzan sau Q7 cu geamuri tuciurii și manele date la tot cartierul prin geamurile din față lăsate să se mai răcorească lumea dinăuntru și să moară dușmanii de afară de ce mașină mi-am tras, cu șoferul de Logan care a trecut de la Dacia 1300 la ceva care aduce a mașină și se încăpățânează să facă lucruri pe care nici motorul, nici nimic altceva din mașina aia nu prea au de ce să le facă, cu rablele care nu au nimic de pierdut dacă dau în tine, așa că fac tot ce le dă prin cap posesorilor, cu reparații peste tot, cu gropile, pietrele, șanțurile, șicanele, rolele, bicicletele, motoretele, mămăicile derutate care își azvârlu copii în fața mașinii ca să îi supravegheze în timp ce trec strada pe unde le tună, cu cabluri căzute în mijlocul drumului, cu cerșetori care se aruncă pe parbriz, cu stăpânitorii de parcări care te parchează împotriva voinței tale, cu polițiști care au grijă să facă intersecțiile ghem, cu fetele care îți umplu ștergătoarele de parbriz cu cărți de vizită de la saloane de masaj erotic cu noua colecție de toamnă, cu băieții de la găurit partea ailaltă a drumului care trec să-și ia 100 de parizer și berea la doi litri exact când ăla din față mai face doi metri și ăla care ocolea coloana pe contrasens se baga în fața ta, cu ocolit cele două mașini pe avarii puse una lângă alta să stea oamenii de vorbă, cu ocolit și mașina ăluia care s-a dus să se pișe la copacul de pe trotuar, cu taxiul care face slalom printre toți și ajunge la vreo cinci minute după ce au trecut toți. Dacă ții banda și îți vezi de treabă ești sau fraier că îi lași pe șmecheri să se bage, sau hapsân că nu îi lași pe șmecheri să se bage. Oricum, și dacă te agiți și dacă nu, tot din doi în doi metri mergi cu pauzele de rigoare, tot în gropile alea dai, tot muzica aia o auzi, tot cortegiul de cerșetori și ștergători și înfigători de cărți de vizită îi ai de înfruntat. Când ajungi acasă, tot cu gașca de băieți cool din fața blocului care sparg semințe pe bordură și ascultă aceleași tânguiri sârșietoare de manea din bmw-ul third-hand cu ușile larg geschise să dea muzichie la toată scara, te întâlnești, îi aștepți să mute mașina mai încolo să poți trece spre locul tău de parcare, fac asta încet, sictiriți că i-ai deranjat de la tocatul frunzei la câini, oricum, înaintezi mai repede decât în coada nesfârșită în care stai acum. Orașul e cenușiu, plin de praf și de moloz, de semne de circulație puse unul peste altul spre prosperitatea celor care au pus mâna pe ditamai contractul de vopsit table, de oameni disperați să treacă primii să ajungă cu cinci minute mai repede într-un loc unde nu au nimic de făcut, plin de lene, bârfe, tabloide, jeg, mirosuri de toate felurile, flegme, coji de semințe în jurul băncilor puse cu generozitate de primării peste tot. Mă gândesc cât de nasol trebuie să fie pentru un biet câine vagabond să trăiască în tot haosul ăsta.

Evident, pentru onoarea de a trăi toate astea, plătesc. Taxe și impozite. Adică plătesc pe bune. Tot pe bune plătesc și mai multă benzină și mai mult timp pierdut și mai multă incoerență în tot ce am de făcut. Tot pe bune, dar mai greu de cuantificat. Nu sunt singurul care plătește. Plătim cu toții. Ba eu, ca să fiu cinstit, sunt mai tot timpul restanțier la toate plățile astea, pentru că mai tot timplul amân momentul unei jumătăți de zi pierdute în drumuri și întâlniri cu oamenii de la feluritele ghișee. Tot ce nu se plătește automat, îmi repugnă. Și, cel mai mult, îmi repugnă întâlnirea cu funcționarul. Până la urmă, însă, plătesc și eu. Deci plătesc. Ca să fie totul așa, plătesc. Pentru locuitorul unui oraș normal, totul ar părea un non-sens. Pentru locuitorii de aici, adică pentru marea majoritate alocuitorilor de aici, totul este firesc. Orașul este exact așa cum și-l doresc a fi. Altfel, ar face ceva să fie diferit. De fapt, felul acesta de a trăi, poate umple și justifica o viață. Odată ajuns acasă poți hăhăi despre cum le-ai luat fața la toți fraierii sau te poți opri la o bere cu băieții de pe bordura din fața blocului, sau, dacă lucrezi prin vreun bloc de birouri să te dai mare în fața familiei căzută în cur de admirație despre cât de tare ești la serviciu, sau să bârfește ce ai mai văzut pe la nushce post de televiziune sau alte tabloide mai mult sau mai puțin electronice, sau să zaci pur și simplu ca șarpele boa după ce ai înfulecat ca disperatul trei sferturi de frigider. Drumul nu mai e un calvar, mizeria e un fel de natură, viața e frumoasă, în definitiv, pentru peștii din acvariu Universul este acvariul. Nu ți se pare ciudat că dai bani ca să stai în aberația asta de oraș, nici măcar nu faci legătura, oricum viața ta are alte coordonate, de la curul vedetei făcută peste noapte vedetă care se lăfăie pe prima pagină a tabloidului tronând pe scaunul din dreapta al oricărui taxi la ce-a mai zis vecina de la trei despre aerul condiționat care pică peste pervazul de la balconul ei, de la ce tari sunt băieții noștri că au bătut și în etapa asta la ce model de cizme de vară până în gât și-a luat aia de la doi și de unde or avea ăia bani și de ce nu am eu norocul ei să stau toată ziua la mall și să-mi vină banii și de stai că-l fac și pe fraierul ăsta și de discuții, bârfe, miștouri, berici, frunzici la câini și de toate astea la un loc care conduc viața majorității celor din orașul în care totul e așa pentru că așa vrea mușchii lor să traiască.

700

August 18th, 2009

Nu, nu e titlul unui nou film. Este suma alocată în prima lună de după declanșarea depresiei economice pentru depășirea ei. 700 de miliarde de dolari. Adică un fel de cincinal de PIB românesc. Scos din rezerva publică și injectat cu dărnicie, pentru a sta mărturie generațiilor viitoare că orice tâmpenie colosală poate face un grup de manageri de-ăia cu adevărat bengoși de tot care conduc business-uri planetare ale nimănui, statul sare repede și acoperă paguba, că doar dă din buzunarele tuturor, nu din cele ale ăluia sau ălora care decid așa ceva. Salvări de-astea cu politichii grele s-au făcut cam în toate țările și acum a venit momentul să se vorbească despre rezultatele miraculoase ale miracolului. Adică, vedeți dumneavoastră, banii nu s-au dus ca apa în nisip, iată: Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Franța dau semne de înviorare economică. Criza a trecut!

Ce s-a întâmplat, de fapt? Păi, evident, aruncarea în joc a unor resurse financiare colosale poate opri un timp declinul. În Germania și Franța creșterea de 0.3% relativ la trimestrul 2 al lui 2009 s-a făcut pe seama programului rabla. Adică s-a făcut pe seama industriei auto care a primit o subvenție indirectă de la stat. Eu cred că departe de o ieșire din depresia economică, ne aflăm la un început de New Deal contemporan care, sper, va apuca să își dovedească ineficacitatea, adică nu va fi acoperit de un eveniment și mai urât, așa cum s-a întâmplat cu New Deal-ul lui Roosevelt al cărui eșec a trecut neobservat datorită schimbării de macaz făcută de intrarea în cel de-al II-lea Război Mondial. Primul efect al acestui New Deal este creșterea deficitului bugetar al celor două țări. Adică și mai multe facturi neplătite azvârlite în viitor. Numai că în plină depresie economică, viitorul nu are răbdare și efectele negative ale acestui deficit se vor arăta în lunile următoare. Când încasările la buget sunt într-o scădere evidentă, alocarea unor bani suplimentari pentru programe anti-criză de-astea cu injecții de bani se poate face în trei feluri: crescând deficitul bugetar, redistribuind banii în interiorul unui buget existent sau tipărind bani suplimentari. Hai să vedem cum reacționează economia în fiecare caz în parte. Păi creșterea deficitului bugetar pentru programe de-astea e tot un fel de credit de consum. Mai mic, e drept, dar platit de toată lumea, adică si de cei care nu l-ar face. Singurul lui efect este o scădere a banilor alocabili în viitor. Șmecheria cu bonduri care a dus periodic la mutarea într-un viitor îndepărtat a datoriei publice a statelor nu prea are cum să mai țină într-o piață în care banii în exces sunt foarte puțini, ceea ce face ca apetitul cumpărării de hârtie pe care cineva scrie promisiuni sa fie foarte scăzut. Pentru asta există o altă supapă care înseamnă fie regândirea cheltuielilor bugetare în anii viitori, fie apelul la tiparniță. Înseamnă că, mai devreme sau mai târziu creșterea deficitului bugetar va duce la scăderea cheltuielilor bugetare sau la tiparniță. Scăderea cheltuilelilor bugetare este o chestiune greu de acceptat într-o gândire de tip New Deal. Ea duce implicit la scăderea controlului statului asupra economiei. Cum banii trebuie luați de undeva, tiparnița pare o soluție salvatoare. Totuși, apelul la tiparniță înseamnă clar inflație. Bine, e un fenomen cronic de aproape 80 de ani și nu ar fi chiar o nenorocire, numai că aruncarea unei sume mari provenite din nimic, adică doar din tiparniță, într-o singură industrie, duce la creșterea tuturor prețurilor, făcând multe produse și servicii și mai greu de accesat de către cei care nu lucrează în acea industrie. Lucrul acesta este în mod cert inacceptabil politic. Și atunci, statele care aruncă acum bani aiurea pentru a vedea creșteri economice iluzorii, vor apela (foarte nekeynesian) la creșterea taxelor și impozitelor. Adică vor lua excedentul de bani de care au nevoie pentru a-și arăta o temporară creștere economică, democratic de la toți. Povestea asta va mări dificultățile economiei reale. În cel mult un an, ea va duce, fix în acele state, la creșterea șomajului, ceea ce va duce la o scădere a puterii de cumpărare, ceea ce va agrava fenomenul deflaționist și contracția producției, ceea ce va duce la o nouă creștere a șomajului. Toate acestea într-un ritm mai accelerat decât dacă lucrurile erau lăsate să evolueze până când se ajungea la un echilibru natural. De asemenea, o întărire a monedei europene ca o consecință a acestor creșteri va bloca și mai mult exporturile din industria auto a celor două țări, exporturi care constituiau în anii trecuți o baza serioasă pentru economiile lor. Într-o oarecare măsură, povestea cu relansarea din programul rabla seamănă foarte mult cu cu creșterea economică din ultimii ani bazată pe credit de consum, numai că cel care face acum creditul este statul iar cei care urmează să îl plătească sunt toți cetățenii săi, fără nici un fel de discriminare. Și dacă tot vorbim de chestii de-astea non-discriminatorii, aștept cu interes programele fierul de călcat ruginit sau peria de haine roasă sau coaja de salam. Astea chiar sunt superdemocratice și au un efect benefic pe banii tuturor. Așa s-ar nega pentru o clipă definiția aia nashpa a statului dată de Bastiat care spunea că statul este acea ficțiune prin care toți vor să trăiască pe cheltuiala tuturor. Efectul acestei înviorări de moment va fi agravarea crizei structurale a unui sistem aflat la finalul său. Am avut ghinionul să ne naștem în socialism și să prindem atât sfârșitul formei sale hard cât și a formei sale soft de acum. Adică am căzut din puț într-un lac (ceea ce nu a fost foarte rău, puteam să să sfârșim în mizeria în care ne-am născut), numai că lacul seacă iar căderea e cam în cap.

Oricât de aberant pare pentru adepții lui Keynes ce spun acum, măsurile care ar putea stabiliza mai repede economia sunt altele. Simple. Cred că relaxarea impozitului pe profit și a celui pe venit dublată de o creștere a taxei pe valoarea adăugată în zona în care echilibrul dintre creșterea TVA și scăderea impozitului pe venit nu ar afecta consumul este o soluție viabilă. Eu aș scădea chiar ceva mai mult impozitul pe venit pentru a echilibra și creșterea de TVA și deflația naturală în care intrăm. Relaxarea impozitului pe profit ar crește încrederea celor care își investesc propriii bani și nu se joacă cu banii altora, să investească, relaxarea impozitului pe venit ar crește consumul și ar ajuta refacerea locurilor de muncă, fără baloane artificiale de credit, cu muncă pe bune și cu cheltuit bani reali, adică. A doua măsură ar fi reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, în condițiile contracției veniturilor la buget, dublată de retragerea statului din economie. E un moment prielnic pentru așa ceva, oricum bani pentru ingerințe în economie nu prea mai sunt în bugetele statelor.

Iar pentru politicienii cu sânge în instalație și mușchi în guverne, aș zice că n-ar fi rea legarea monedei naționale la paritate fixă cu o resursă tangibilă limitată și demonopolizarea emiterii monedei. Aceasta ar permite un control strict al masei monetare, iar odată cu ieșirea din criză am ieși și din inflația cronică în care este omenirea și din aventurile financiare în care manageri inconștienți de felul lui Richard Fuld de la Lehman Brothers, care s-a ales din toată nenorocirea pe care a produs-o cu frumușica sumă de 480 de milioane de dolari ca venit de top manager de căcat al unei companii a nimănui, pus acolo de alți derbedei obișnuiți să se joace cu puța în țărână pe banii altora. Ar fi în sfârșit un lucru atât de onest încât, vă asigur, nu se va întâmpla.

P.S.

(de pe Wikipedia)

În anul 2006 Institutional Investor Magazine l-a declarat pe Richard Fuld CEO-ul numărul 1 la secțiunea Brokers & Asset Managers. În anul 2007 a primit, pentru meritele sale manageriale excepționale un bonus de 22 de milioane de dolari. Cu puțin înainte de căderea lui Lehman Brothers Fuld devenise membru al bordului FED (mișto de tot!). Este (ESTE AZI) membru al  International Business Council al World Economic Forum, unul dintre locurile de unde, cică, vine lumina.

Pe 10 Noiembrie 2008 (adică după căderea lui Lehman Brothers), i-a vândut soției sale pentru 100 de dolari proprietatea cumpărată cu un an în urmă în Florida pentru 13.56 milioane de dolari. E perfect legal. În ultimii doi ani, pentru bagatul în căcat a unei bănci majore și a economiei planetei, a primit modestele salarii (că doar e slujbaș, nu antreprenor, iar compania e a nimănui) de 34, respectiv 40 de milioane de dolari.

Scriu toate acestea ca sa fie clar în ce lume trăim și ce derbedei sunt puși pe piedestal și admirați. Ce cretini și tâlhari care ajung în vârful piramidei fără să riște vreun ban al lor, fără să aibă nici un IQ cât de cât valabil, fără nici o altă calitate în afara tupeului și nesimțirii ajung acolo și trasează liniile majore de “dezvoltare” a lumii și cât de tâmpiți sunt oamenii în general pentru că acceptă un sistem care permite așa ceva.

P.P.S.

Pe 27 Septembrie sunt alegeri parlamentare în Germania. Aşa, ca să fie şi mai clar cum e cu creşterile astea pe bani publici în perioade de depresie economică. Adică un fel de muşchi umflaţi cu injecţii cu steroizi. Adică un fel de irigaţii fără ploaie… Şi mă opresc aici cu şirul logic de comparaţii. Noroc că Sandero e al lui Renault, că a funcţionat şmecheria cu programul rabla şi în Franţa.

Necuvinte

August 18th, 2009

Astăzi asfastul a făcut umbre. Umbra este un soi de bubă a asfaltului. Uneori foarte precis conturată, stând să plesnească de-atâta acumulare de nemișcare, alteori difuză ca un soi de pată solară cu marginile fierbând ca să nu pricepi deloc ce e cu ea pe-acolo. Este o boală pe care am văzut că o face uneori asfaltul, când plec fără nici un chef de plecare, cu sentimentul clar că va fi o zi banală, plictisoare, sau mai rău, plină de văicărelile celor din jur. Sunt multe feluri în care un om poate trece peste podul ăsta de umbre. Poți sta pe o terasă la o bere, poți bârfi cu prietenii, poți înjura guvernul sau poți să te plângi la nesfârșit pentru tot felul de chestii care ți se întâmplă, evident din vina oricui cu excepția ta, mă rog, chestii de-astea de după-amiază după o dimineață târzie de contemplat bube de asfalt.

În zile ca astea îmi place să mă închid în mine însumi și să las să mi se structureze gândurile de la sine. Venind de la liturghia de Sfânta Maria, hramul unei mici mânăstiri armene de lângă Suceava și privind spinarea de dinozaur a șoselei gândul m-a dus la omul care a rescris muzica liturghiei așa cum este ea cântată azi în biserica armeană, preotul Gomidas, un om excepțional, care a trăit în secolul al XIX-lea și cred că știu de ce îmi place atât de mult tot ce a scris el. Pentru că totul este foarte simplu și foarte potrivit naturii umane. Pentru mine, Gomidas este și omul care a scris cel mai frumos cântec de dragoste (lăsând deoparte Aria lui Bach care este despre orice poate exista și, în consecință și despre dragoste). Mi-am amintit apoi cântecul cu pricina, mi-am amintit și un fel, poate puțin cam militant, dar făcut cu mult bun simț și smerenie, în care Zara Mgoian face loc culturii armene în spațiul rusofon și cred că merită să o ascultați și voi, în spațiul ăsta latin și orice om căruia îi plac lucrurile simple și normale.

http://www.youtube.com/watch?v=5QVIo-m3bAQ

Muzica liturgică, așa cum a ieșit ea din mintea lui Gomidas, sună atât de aparte încât cred eu că merită ascultată și ea. Este la fel de simplă și fără ifos ca și muzica lui Bach, doar că aparține altui spațiu cultural.

http://www.youtube.com/watch?v=o94oY8j85g4

Despre păsări și nori

August 15th, 2009

Nu am știut niciodată cum să te chem. Chiar dacă sunetele mele mimau o făptură de aer cu asemănarea ta, nu am știut niciodată cum să te chem. Simplul fapt că tu ai venit mereu a fost, cred, o simplă și fericită coincidență. Pentru că eu nu reușesc deloc să îți deslușesc un nume, sigur ca un seif, care să mă facă să cred că ori de câte ori te voi striga pe numele acela tu vei veni plutindu-te senin prin aerul serii sau învolburând arșița zilei sau apărând pur și simplu din rădăcina copacului din fața mea pentru a ma înrădăcina acolo sau aburind a cafea cu rotocoale albastre de fum pentru a mă înconjura, mineral, ca un soi de felie de nautilus. Eu cred că tocmai de aceea ți-am dat atât de multe nume. Pentru fiecare fel de înseninare altul, pentru fiecare fel de a te întrista un alt nume, pentru fiecare fel de a păși, de a arunca o umbră pe asfaltul străzii, pentru fiecare cântec și pentru fiecare tăcere și necuvânt și nerostire de cuvânt ți-am dat un nume. Atâtea nume câte încăpeau în pielea cuvintelor ți-am dat. Numai că uite, acum, când aș vrea să aleg dintre ele numele pe care te voi striga din nou, am iarăși o cuprindere de teamă, de teama că nu vei ști că eu, stând pe malul ăsta al unei întinderi de aer care nu știu ce tot vrea să se bage în seamă în toată povestea mea cu numele, te rostesc din nou, cu glas tare, cu glas de gând cuprins de neliniștea impredictibilității, ca o pasăre obosindu-se să treacă dincolo de nori.

Socialismul în două viteze (III)

August 13th, 2009

Am să continui scrierea despre felul în care lipsa de libertate dintr-un sistem poate distruge în timp sistemul. Înainte de lucrul acesta însă cred că e bine să mai vorbesc odată despre motivele pentru care abordez subiectul ăsta. Cineva se mira de abordările mele ideologice. Nop. Nu sunt atras de nici o ideologie. Dacă nu ar încerca, ideologiile astea, să schimbe ceva în lumea reală, le-aș ignora cu desăvârșire. Cea despre care vorbesc, este dealtfel singura ideologie care fundamentează gândirea politică din ziua de azi. Indiferent de felul în care își zic partidele și indiferent de dozele în care administrează formule etatiste mai mult sau mai puțin vizibile, există o zonă care diferențiază etatismul de orice alt fel de gândire de care nu știu să-și fi propus cineva să se atingă. Și despre acestea vorbesc. Ele sunt axiomele sistemului actual și din ele se deduc toate felurile în care se comportă societatea prin componentele sale sau în întregul ei. Lucrul acesta nu are nici o legătură cu complexitatea sau simplitatea sistemului, cel mult cu completitudinea sistemului de axiome, dar asta e o chestiune pe care cred că nu are sens să o abordez aici. Oricum, vorbim de un număr finit, mic de axiome și doar la ele mă refer. Atunci când exemplific, o fac doar pentru a vedea ce s-a dedus sau ce se poate deduce din ele. Dealtfel, la fel ca și în geometrie, alternativele la axiomele ce pot fi substituite una alteia sunt puține. Cam toate sistemele care puteau fi construite pe baza lor au existat de mai multe ori în istorie și povestea reglajelor fine sau a alternativelor de punere în practică a unui sistem care, ar fi fost bun dacă ar fi fost aplicat nu știu cum, s-a dovedit de fiecare dată o șmecherie a celor care doreau să vină la putere în numele unei povești terminată prost în trecut.

Dacă ar fi să apelez la psihologie pentru a înțelege care este motorul care ține toată această mașinărie proiectată aiurea rău pe care o numim statul modern, cred că cea mai clară și succintă caracterizare este cea a lui Frédéric Bastiat care spunea că statul este marea ficțiune prin intermediul căreia toți se străduiesc să trăiască pe cheltuiala tuturor. Ficțiune, pentru că tot ceea ce vedem în jurul nostru ne arată clar că de fapt cei care reușesc cu adevărat lucrul acesta sunt foarte puțini în raport cu cei care plătesc totul. Iluzia protecției economice asigurate de către stat vine tocmai din dependența economică de stat în care au ajuns marea majoritate a oamenilor și companiilor private. Dependența nu s-a instaurat brusc. A fost nevoie de foarte mult timp pentru ca ea să capete formele aberant de nenaturale din ziua de azi. Dealtfel modul în care s-a construit totul ține, din nou, de natura umană. Să ne amintim de lucrurile spuse în timpul Revoluției franceze (care, simplificând până la esență, a omorât un rege ca să creeze un împărat și asta cu prețul a zeci de mii de vieți pierdute) sau în timpul Comunei din Paris (care a funcționat mult prea puțin pentru ca istoria să cunsemneze la timp falimentul utopiei). Ideile ambelor revolte sociale se bazau pe egalitatea absolută și necondiționată și redistribuirea tuturor bunurilor către toți supraviețuitorii haosului instaurat în vremea lor. Multe dintre acele idei au fost reluate de atunci cu fix aceleași efecte, cel mai important la nivelul societății fiind declinul accentuat economic și nevoia de război pentru a acapara resurse pe care societățile organizate în felul acela nu și le mai puteau asigura. Asta s-a întâmplat mai târziu și în Germania național-socialistă și în Uniunea Sovietică. Formele de socialism în viteza a cincea au evouat repede spre un falimen economic și încercarea de a ieși din el prin război. Ideea care s-a bucurat de un sprijin popular imediat a fost luarea cu forța a bunurilor de la cei care le posedau și distribuirea lor către toți suporterii fără ca aceștia din urmă să aibă alt merit decât faptul că erau numeric superiori și susțineau vectorii politici ai transferului forțat de proprietate. În restul lumii, socialismul s-a instaurat mai lent și în forme care au avut în continuu un iz de legalitate. Ideea de echitate utilizată adesea pentru a justifica un act violent de deposedare de proprietate și de împărțire a prăzii între cei care participau la vânătoare a fost preluată în ideea impozitului progresiv, a plății egale pentru calificări similare, în reglementari anti-antreprenoriale, în condamnarea spiritului antreprenorial, în monopolul statului în unele activități economice, în apariția statului-investitor, în apariția marilor corporații ale nimănui, în transformarea locului de muncă în locul de petrecut viața. Foarte multe dintre acestea au îmbogățit politicieni, șefi de sindicat, manageri care conduc companii în care nu au investit nimic, teoreticieni ai unui fenomen aparent benefic pentru marea majoritate a membrilor societății, dar perdant pe termen lung.

Pentru politicieni lucrurile sunt foarte clare: promit pentru a fi aleși și folosesc puterea pe care o capătă în felul acesta pentru a fi aleși din nou. Cum lucrurile cele mai atrăgătoare țin de ce poți primi imediat indiferent de costurile aruncate în viitor, promisiunile sunt de cele mai multe ori legate de redistribuire. Și pentru a avea ce redistribui, iar e simplu, taxezi. Sau, mai rău, dai în cap companiilor, reglementezi prețuri, piețe, dincolo de orice logică economică. Pe moment, totul pare a fi mai bine. Pe termen lung, holul se umple de facturi neplătite cu care vor avea de furcă generațiile din viitor, cu politicienii lor de atunci cu tot. Dar în politică viitorul nu depășește mandatul următor, așa că merge. În cel mai rău caz, monopolul asupra banilor (ceea ce înseamnă și lipsa totală de transparență în ceea ce privește numărul lor) și lipsa acoperirii lor prin paritate fixă cu o resursă limitată le va permite să arunce pe piață suficiente resurse financiare pentru a ieși basma curată. Asta și explică inflația continuă în care se găsește omenirea de la New Deal încoace.

Pentru liderii sindicali (care au o longevitate excepțională, stând acolo și fiind realeși la greu zeci de ani) lucrurile sunt și mai simple. Logica economică nu există decât în declarații, tot ceea ce contează este maximizarea beneficiilor imediate ale salariaților, indiferent de presiunea pe care acestea o fac asupra costurilor și implicit a prețurilor bunurilor și serviciilor. Evident, dacă se întâmplă ceva rău de tot, intervine guvernul și rezolvă problema. Doar are monopol asupra banilor. Este al doilea izvor de inflație. Multe dintre reglementările impuse sindical au în ele și lucruri mai puțin generoase decât par la prima vedere. De exemplu, ideea că locurile de muncă trebuie păstrate cu orice preț și la un nivel salarial cât mai ridicat duce la scumpirea produselor. Lucrul acesta a fost principalul generator al unui fenomen care acum duce exact la pierderea locurilor de muncă. Este vorba de reorientarea producției către zone geografice cu forță de muncă mai ieftină. Sau la invazia muncitorilor din est (european sau nu) sau din sud care acceptă salarii mai mici pentru aceeași muncă.

Managerii companiilor nimănui au un mod mult mai direct de acțiune și cred că este suficient să ne amintim de criticile aduse de curând în Statele Unite conducerilor unor companii care într-un moment extrem de dificil economic își generau câștiguri sfidător de mari în condițiile în care compania înregistra profituri modeste sau chiar pierderi. Un antreprenor, nu ar fi procedat niciodată așa.

Practic, socialismul (indiferent de viteza în care este) reprezintă o societate în care un număr mic de oameni jefuiește sistematic un număr foarte mare de oameni dându-le acestora sentimentul că sunt bine protejați și că cineva moare de grija lor. Și este absolut natural și legitim acest comportament. Aberantă este masa care le creează sistemul în care ei se pot manifesta așa.

Prefer un sistem onest. Un sistem în care știi de la bun început că singurul care îți poate purta de grijă ești tu însuți. Atât cât poți și cât vrei. Într-un asemenea sistem, îți vei alege cu grijă profesia, vei merge pe bune la școală, vei investi mereu în tine însuți, vei încerca mereu să-ți dai valoare. Atât cât poți și cât vrei. Știind că nimeni altcineva decât tu însuți îți poartă de grijă, vei căuta mereu oportunități de mai bine, vei fi foarte greu de îmbrobodit și dus de nas, vei încerca să ieși din autarhie și să-ți depășești condiția dată la naștere. Statul nu este nici măcar rezultatul unui contract social. Pentru că ar trebui să fie senmat de către toți și uite că este suficient unul singur care nu îl semnează pentru a fi, de fapt, doar o dictatură a majorității. Numai că tot ceea ce a trăit omenirea până acum, a dovedit (suficient de convingător, zic eu) că acolo unde majoritatea a gândit antreprenorial toți au trăit mai bine, iar acolo unde majoritatea a gândit redistribuționist toți au sfârșit prin a trăi mai rău. La răspunsuri de genul “ăia care au trăit mai bine i-au exploatat pe cei care au trăit mai rău”, le-aș pune o întrebare simplă: ce i-a oprit pe cei exploați să fie ei cei care exploatează? Ce îi oprește astăzi să o facă? Fragilitatea unei asemenea explicații care li se servește pe nerăsuflate oamenilor de pe pământul ăsta de aproape o sută de ani încoace stă tocmai în poveștile de succes ale unor oameni veniți din medii foarte sărace care au reușit într-o lume antreprenorială să dea măsura valorii lor umane. Ca și nenumăratele povești triste ale unor oameni de valoare certă înghițiți în mlaștina lumilor în care toți trebuiau să fie la fel cu excepția organizatorilor.