Archive for March, 2008

Ce blog-ul meu…

Monday, March 31st, 2008

Trebuia să se întâmple și asta. Recenzia. Vine și ea, e semnul sigur că exiști, în definitiv, de-aia nu scrii în Notepad pentru hard-disk-ul din calculator. Pentru că simți nevoia să comunici. Pentru că ești om. De-aia. Recenzia este, tocmai din picina asta, un lucru mișto. Când e de bine, te bucuri, așa cum poți, eu unul dacă aș fi câine aș da din coadă, de exemplu. Când e de rău, te întristezi, dar în definitiv, ar fi chiar culmea prostiei să crezi că tuturor le placi.

Există însă recenzia de insectar care e din alt film decât cel cu bună sau rea. E aia în care recenzentul probabil că nu citește ce recenzează. Zice, probabil, “Ia să vedem ce a mai apărut nou… Aha, și-a tras și Pambuccian ăla blog. Unde îl punem? La politic.” Și din înaltul cerului apare boldul uriaș care ți se înfige în scăfârlie și în secunda următoare te trezești proțăpit în vitrina cu politicienii care își fac blog. Sub tine e o etichetă cu numele tău și cu denumirea științifică în latină, deasupra e eticheta mare pe care scrie regnul, îcrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia, peste tine se trage geamul de sticlă, îl auzi cum culisează pe rama de lemn de brad, te gândești cu tristețe la bradul ăla care a ajuns ramă și la felul în care ai ajuns tu exponat, mai vezi ca o imagine dintr-o altă lume un funcționar zelos scriind ceva de zor într-un carnet, probabil data și ora la care te-a pus acolo, îl vezi zâmbind mulțumit și cărându-se să prepare un alt exponat de pus în altă cutie și se așterne liniștea. de muzeu vechi perturbată din când în când de vizitatorii care trec indiferenți prin fața ferestrei tale către lume.

Chestia asta cu pusul funcționărește și pe necititelea în insectar, nu mi-a plăcut niciodată. Și oricât de bune ar fi fost intențiile funcționarului care a făcut asta, cred că trebuie să spun aici o banalitate pe care sper că o va înțelege: un om e o ființă extrem de complexă. Când omul ăla scrie despre el, nu despre o temă precisă, scrisul lui nu poate fi clasificat doar prin meseria/meseriile pe care le are.

Blog-ul ăsta nu este despre politică. Blog-ul ăsta nu este despre tehnologie, nu este despre matematică, nu este despre bucurie, nu este despre tristețe, nu este despre iubire, nu este despre respirare, nu este despre cântec. Este despre toate astea și foarte, foarte multe altele. I-am spus blog despre libertate. Pentru că libertatea este despre toate astea și despre multe, foarte multe altele. Așa cum le văd eu. Blog-ul ăsta nici despre mine nu este. Este eu, așa cum sunt în clipele în care scriu aici. Este discretizarea existenței mele în feliuțele de timp despre care am chef să povestesc. În el scriu așa cum vorbesc. Așa cum vorbesc cu mine și așa cum vorbesc cu cei cu care vorbesc cu toate vocile prin care vorbesc, cu toate privirile prin care vorbesc, puse, așa cum sunt eu în stare, în litere și semne.

Varujan nu vrea în insectar. Refuză insectarul și acul cu gămălie înfipt în cap, refuză să stea cu aripile desfacute, le desface el cînd are chef în fața cui vrea el. Varujan nu e exponat. Varujan e om.

Când spun cuvântul ăsta, om, așa minunat și de mizer cum e el, omul, singurul lucru cât de cât apropiat de ceea ce simt când mă văd băgat în insectar pe necititelea sunt versurile unui om pe care îl iubesc mult și sunt tare trist că a trebuit să moară. Îl chema Nichita Stănescu și astea sunt versurile lui:

Tragem la sorți
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul intreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur si simplu.
Inimă pe toate fețele?
Inimă pe toate fețele!
Și unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageți la sorți cu inima lui
unde vreți să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

haiku

Monday, March 31st, 2008

Atingerea,
Cu sunetul ei aspru
Cu penele impodobite cu priviri

Cap sau pajură

Monday, March 31st, 2008

    Dimineața, în care aerul începe să se decanteze de tot ce am expirat în drumul către ea, e aproape. Mă uit lăngă mine, peste umărul drept, este exercițiul clasic de ieșire din somn, mă gândesc că somnul e o tâmpenie care îmi reduce viața cu o treime, nu încerc să monologhez cu God pe tema asta, nu e timp acum, merg ca teleghidat spre duș, o să am timp suficient în mașină, înjur traficul, mă bag la duș, îmi amintesc de seara care se sedimentează, la început ca o pastă vâscoasă, apoi ca un șist, dacă mai rămâne ceva din ea ca o rocă întunecată sau cristalină, chestia asta seamănă cu un meteorit arzând în aerul nopții, mă gândesc că cei mai mulți dintre ei nu ajung să atingă Pământul, îmi dau seama că din seara care tocmai a trecut singurul lucru de luat în seamă e o voce la telefon, zâmbesc, mă bag la dush, e super dușul ăsta, mă gândesc că habar n-am cine l-a inventat, cred că a fost un tip care merită un gând frumos chiar dacă habar n-am cine e, trebuie să mă grăbesc.

    Vocea aia de la telefon îmi revine în gând. Cred că am făcut dependență. Așa am ales eu, să fac dependență de o voce. De gândurile spuse cu vocea aia. Nu o să vorbesc despre lucrul ăsta, ci doar despre faptul că asta e ultima chestie pe care am ales-o. Am ales-o ceea ce înseamnă că se va sedimenta undeva în mine, o să conteze, nu știu încă dacă mult sau puțin, nu știu dacă îmi va face bine sau rău, singurul lucru pe care îl știu sigur de tot e că a fost o alegere.

    O alegere e un lucru important. Pentru că viața poate fi privită și așa, ca un șir de alegeri. Iar eu cred că cele mai importante alegeri sunt tocmai alea când nu trebuie să alegi neapărat. Alea în care alegi între ceva și nimic. Alea în care spui: am văzut ceva care mi-a plăcut tare de tot și vreau să merg în întâmpinarea sa. Sau cele în care spui: lucrul ăsta nu mi se potrivește, nu îmi place, e bine să renunț la el sau să trec pe partea cealaltă a străzii. Pentru că devenim tot ceea ce am ales. Să înțelegem, să suportăm, să iubim, să fim. Nu imediat. Alegerile noastre, alegerile care se sedimentează încet, care nu ard complet în aerul nopții, intră apoi în noi, ca un virus în nucleul unei celule și exact ca un virus umblă la ADN, fac celula aia să le multiplice, creează un soi de dependență, ne fac să fim altceva decât am fost. Alegerile noastre sunt la fel de vii ca și noi.

    Felul ăsta de a deveni în continuu ceea ce suntem, prezentul nostru cntinuu care aleargă pe bulgărele de zăpadă al trecutului nostru perfect, mi se pare un lucru atât de minunat încât îmi vine să cred că viața noastră e un fel de două vieți, una a rutinei și una a alegerilor. Cred că de-aia sfera e perfectă. Ca să țină în ea trecutul nostru perfect, să nu îl lase să se deformeze în vreun fel, așa egal tensionat cum stă acolo, fără să ne dea bătăi de cap, lăsându-ne să rostogolim pe el prezentul nostru continuu, izomorf cu sfera, pentru că ea suntem noi, adică tot ceea ce am ales să fim.

Chiar și rutina sau renunțarea la rutină

Dreptul la propria identitate

Thursday, March 27th, 2008

    Considerăm următorul studiu de caz:
Se ia una bucată om indignat/enetvat/adus la exasperare de Guvernul lor de bandiți. I se pune în față ceva care la limită i-ar aduce în orice fel aminte de Guvernul lor de bandiți. Indicați reacția cea mai probabilă în situația prezentată mai sus.

    Răspunsul îl avem pe blog-ul ăsta. Iată-l:

care libertate? care o da frate-tu cu nesatulu de Tariceanu pe taxa auto? Asta este o hotie nemaipomenita de dupa revolutie. Libertatea asta sa o aiba urmasii lor.

    Ce s-a întâmplat de fapt? Omul e supărat pe taxa auto. Mi se pare corect. Ca om care a reușit să radă una bucată impozit pe salariul programatorilor (în 2001) și accizele la camerele foto și video digitale iar apoi la toate electronicele (în 2004), îl înțeleg perfect. Care va să zică, supărat rău pe taxa asta, omul intră probail pe www.rol.ro Și ce să vezi că e acolo. Unul pe care îl cheamă Varujan. Repede click pe el și pe mama lui de cretin idiot și bou care ai pus taxa aia. Stupoare: nu e Vosganian! E sigur fra-su, mama lor de cretini idioți și boi care au pus taxa cu nesatulu’ ala al lor de Tăriceanu. Păi animalul ăsta care e fra-su lu’ taxa ne zice nouă de libertate? Și fandaxia-i gata! Cu mouse-ul în mâna dreaptă și cu stânga-n tastatură, omul pornește spre dreptate.

    Sigur, nu contează că nu am nici frați nici surori. Oricum ăsta e un lucru nesemnificativ. Nici faptul că Varujan e un prenume armenesc destul de comun. Oricum, ăsta e un lucru puțin cunoscut. E ca și cum ai spune că toți ăia care se numesc Ion sunt frați. Oricum, și ăsta e un lucru minor. Ce, dacă m-ar fi chemat Vartan sau Aram ar fi fost mai bine? Nu. Că toți armenii ăștia au pus taxa prin reprezentantul lor de la Finanțe. Da’ dacă m-ar fi chemat Gheorghe? Tot nashpa era. Că am barbă ca ăla de la Finanțe… Dar hai să prespunem că Vosganian ar fi fost fratele meu. So what? Suntem persoane diferite. Ai să-i spui ceva, spune-i lui. De ce îmi spui mie?

    Aparent, fără nici o legătură, povestea asta îmi amintește de o altă poveste a cărei țintă am fost eu. În zilele în care am ras acciza pentru camere foto digitale mi-a fost dat să citesc cele mai mari tâmpenii despre mine. Prima, evident, era legată de faptul că mai mult ca sigur vând camere foto digitale. Asta era oarecum o reacție suficient de comună pentru a fi predictibilă. A doua categorie era de-a dreptul halucinantă. Un tip scria că fac lcrul ăsta pentru a-mi face campanie electorală! Eram la trei luni după alegeri…

    Reacțiile astea au ceva foarte interesant în comun. Mulți oameni pun în felul de a fi al celor din jur, propriul fel de a fi. Am auzit de nenumărate ori vecini înjurând pe-aia de la Guvern, Parlament, etc pentru halul în care ar fura, spunând în secunda următoare: “de ce n-am și eu bafta lor să fur ca ei” urmată de o înjurătură grozavă de mama lor de hoți. Ăla care-și dădea cu presupusul că am ras acciza pentru că aș avea nushce firmă de camere foto digtale, ar fi ras acciza fix din motivul ăsta. Cel cu campania electorală, fix de-aia ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în locul meu. În treacăt fie spus, l-aș sfătui să facă lucruri de-astea nu la trei luni după alegeri ci cu trei luni înainte de alegeri. Dacă tot poate gândi atât de ticăls, măcar să gândească inteligent.

    În cazul fratelui meu inexistent, sunt sigur că nici unul dintre tații noștri nu a avut cum să intersecteze pe mama celuilalt, apare o chestie ceva mai profundă. E vorba de povestea cu luminișul de pădure. În care apare ca peronaj central vecinul, e drept, dar apare și un personaj colectiv despre care vroiam să vorbesc într-un post ceva mai încolo. E vorba de trib. Care acționează solidar. Frații se apără și se răzbună unul pe celălalt. În logica asta, dacă îl ataci pe unul, ai reușit să ataci tot tribul, să moară familia mea dacă nu e așa. În logica asta, comentariul e coerent, e din alt film și lucrul ăsta e foarte ok pentru că am avut material didactic de demontat și disecat într-o zi în care nu eram foarte hotărât despre ce ar fi mai bine să scriu: despre magnolii sau despreprincipiul celularizării? Iar ideea că dacă aș fi avut un frate care ar fi fost de înjurat în vreun fel, înjurarea lui se putea face înjurându-mă pe mine, îmi amintește de un alt fel de raportare la sine și la lumea din jur pe care am învâțat-o temeinic în primii ani de viață. De la ai mei, care la rândul lor au învățaț chestia astade la bunicii mei: fiecare om își trăiește propria lui viață.

    Și uite că tot despre libertate am scris și azi. Aia care nu are legătură cu nici un fel de revoluții și politichii. Pentru că e a mea. Și sper că și a ta, cititorule.

Anonimi din toate țările, uimiți-mă!

Thursday, March 27th, 2008

    Povestea care a dus la post-ul de aici începe cu un an în urmă. Eram la Comisie, o ședință destul de nashpa din categoria ălora în care o autoritate a statului încearcă să obțină prin lege puteri sporite. Acolo unde nu e cazul. Prin metoda clasică, adică prin amendamente făcute în ultima clipă. Numai că autoritățile nu sunt entități abstracte și chestia cu puteri sporite pentru autorități înseamnă de fapt puteri sporite pentru oameni cât se poate de în carne și oase. Ideea de putere pentru a o exercita prin arătarea mushkilor, îmi repugnă. Eu cred că legea are ca scop principal construirea încrederii și nu arătarea coltzilor. Și mai cred tare, tare, în puterea lui unu și în puterea celor fără putere. Nu prea rima chestia asta cu ce discutam acolo. 

    De ani buni, argumentul suprem al celor fără argumente logice e “c-așa vrea Uniunea Europeană”. În general ține. La noi la Comisie, nu ține. Primul filtru e doamna Elian, un strălucit consilier, cred că am avut cea mai fenomenală baftă din lume că lucrez cu dânsa. Numai că doamna Elian e din Cluj și n-are tupeul de Mitică pe care-l am eu. Spune doar că nu există nici o directivă care să facă micul pas de forță pe care-l vrea autoritatea cu pricina. Atât. Ei, dar autoritatea insistă… Cică n-o fi în litera directivei, dar e în spiritul ei, vine cu cohorta de avocați, ăia asta au învățat la școală, să vorbească. Și vorbesc… Ca la talk-show, vorbesc… La mine la școală, m-au învățat doar să gândesc logic. Numai că în foarte multe momente din viață am constatat că gânditul ăsta logic nu folosește la nimic. Chestia cu tupeul am învățat-o mai târziu. Când am văzut că sunt situații în care logica nu ține. Din fericire, Comisia e foarte tehnică și colegii mei sunt buni profesioniști și au și ei chestia asta cu gânditul logic. Au și tupeu, ca sunt Sudiști. Din nefericire lupta era însă inegală, că în fața noastră se desfășura oștirea de avocați ai autorității cu pricina…

    Și tocmai acum se găsise și secretarul de stat să plece la ședința aia de Guvern… Ministerul rămăsese agățat într-o fată care părea drăguță, chiar miștocuță rău, numai că în momentul ăla mi-ar fi fost mult mai util un bulldog dat dracului, care să știe să muște avocații ăia de cur în numele dreptății și libertății și al maestrului meu de suflet, Adam Smith. Cum fata cu pricina numai a bulldog nu arăta, m-am apucat să sap temeinic prin circumvoluțiuni după proteza miraculoasă cu dinți de bulldog. Mushkii încă nu mi-i pusesem, așa că, singura speranță era în circumvoluțiunile alea. Încerc din nou cu logica. Mă izbesc, predictibil, de textul standard cu așa vrea UE. Constat că dau cu capul în zadar. Mai încearcă și alți colegi. Văd cum ni se amestecă sângele pe zidul de care ne izbim și oricât sânge curge pe-acolo, o mână nevăzută scrie peste, “așa vrea UE”. “Vrea pe dracu’”, îmi trece prin cap, “vreți voi să controlați tot ce mișcă în cele mai mici amănunte”. Ok. Am văzut destul roșu în fața ochilor.
    - Am discutat destul, spun. Cum nici un argument logic nu poate să schimbe nimic, cum nu există nimic în legislația europeană care să sprijine ce vreți voi aici, eu vă spun simplu, nu vom face chestia asta. Ați văzut că e părerea unanimă a Comisiei. Voi nu sunteți nici inițiatori, nici decidenți, v-am invitat aici doar cu rol consultativ pentru că sunteți subiecții legii ăsteia. Așa că, răspunsul este nu.
    Avocații sar de trei metri. Încep iar cu UE. Deja, nu îi mai suport. Le spun:
    - Este punctul de vedere unanim al Comisiei.
    Este limpede că nu au nici o șansă. Totuși insistă. Ridic tonul:
    - Facem așa cum am hotărât. Nu mai încercați să ne convingeți cu același argument ilogic repetat la infinit. Argumente logice nu aveți, iar eu sunt de neconvins. Pentru ca sunt nebun.
    Ridic ochii cu speranță către fata de la Minister. În definitiv, reprezintă inițiatorul legii cu pricina. Ăștia de la autoritate au venit pe ultima sută cu amendamentul ăsta, la plesneală. Să își încerce norocul. Am tensionat, ca boul, atmosfera. Ceva îmi spune că pot avea încredere în ea.
    - Vreau să aud, în finalul discuției pe amendamentul vostru, punctul de vedere al Ministerului.
    Fata ridică ochii surprinsă. Cred că nu se aștepta. Șeful e la ședința de Guvern, e prima dată când i se cere un punct de vedere oficial, în mod direct, în Comisia asta. Își mută privirea spre mine. Are ochi mișto. Albaștri, cred. E drept, îmi plac ochii negri, dar ăștia nu arată deloc nashpa. Îmi repet că sunt încă prizonierul ideilor fixe. Ce, albaștri nu pot fi frumoși? Are o chestie mișto de tot în privire. Un amestec de siguranță și calm. Aveam să aflu mai tărziu că nu prea era așa dincolo de privirea aia.
    - Eu sunt psiholog, își începe Criss ce are de spus. Toată lumea izbucnește în râs, tensiunea dispare, argumentează mișto de tot. E super!

    Așa am cunoscut-o pe Criss. Chiar psiholog și e. În momentul ăla am crezut că spune așa, la mișto, dar e adevărat, asta e meseria ei. În timp, am devenit foarte buni prieteni. E un om minunat, așa cum greu poți întâlni și cred că e ca un fel de pepită. E ca o pepită pentru că trebuie să cerni un munte întreg de nisip ca să dai peste un om ca ea. Eu am avut bafta să dau peste ea din întâmplare. Așa am eu baftă. Peste cei mai mulți dintre prietenii mei, am dat din întâmplare.

    Criss e însă un om foarte special. Pentru mine, evident. E unul dintre cei din jurul meu care mă cunoaște până la predictibilitate. Și e, de departe, cel mai echilibrat om pecare l-am întâlnit. De-aia am o încredere uriașă în tot ce-mi spune. O să ziceți că e manipulare de psiholog. Nu e. Am citit destul și am practicat destul sportul ăsta cu psihologia. Unfortunately, aș spune, dar așa a fost să fie. Nu sunt ușor de dus de nas de oamenii cu carte. La viclenia aia netrecută prin multă cultură, nu fac cine știe ce față și sunt mai ușor de fraierit, dar un intelectual luptă cu arme egale și cred că în general m-am descurcat. O să ziceți că e manipulare de femeie foarte frumoasă. Criss, e drept, e și foarte frumoasă. So what? Suntem prea buni prieteni ca să folosim șmecherii de-astea între noi. Iar încrederea dintre oameni e un lucru atât de fundamental și atât de greu de construit, încât ar trebui să fim de-a dreptul bătuți în cap să scoatem cărămizile din ea.

    Asta a fost doar o prefață la ce vreau să vă spun, dragilor. A fost așa de elaborată prefața asta, că m vrut să povestesc despre Criss. Ea nu mai lucrează la Minister, e acum într-o multinaționala și zilele trecute când am trecut pe-acolo (aveam o întâlnire cu șeful ei) am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și știu și de ce. Pentru că nu mi-o pot imagina pe Criss acolo. Nu că nu ar fi în stare să lucreze acolo. E o pepită mișto cu străluciri de inteligență. Da’ uite că eu mi-o imaginez numai conducându-și propriul business. Și știu sigur că va veni o zi când lucrul ăsta se va întâmpla, chiar dacă ei nu îi dă prin minte chestia asta acum. Am scis toată prefața asta, pentru că am fost tare mâhnit că am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și vreau să-i cer iertare…

    Ne-am făcut un obicei să dăm din când în când ocolul orașului în mașina ei de care e foarte mândră și să stăm pe îndelete de vorbă despre ce ne dă prin cap. Când stai de vorbă cu un om inteligent, orice subiect devine o chestie super! În seara asta, a venit vorba despre blog-ul pe care scriu. Și Criss mi-a spus un lucru de mare bun simț. Nu mă gândisem la el, recunosc. Pentru că nu mă gândisem. De-aia.

    - De ce le ceri tu celor care comentează adresa de mail?
    - Nu le cer nimic, Criss, ce ți-a venit?
    - Ba le ceri. Tu nu te uiți la ce se cere în liniile de comentariu?

    Are dreptate. Diavolul stă în detalii. În general, nu-mi scapă, dar… Asta e… Nu m-am uitat.
    - Ok. Încerc să rezolv chestia asta, îi spun.

    Asta am și făcut. Cam la repezeală, recunosc. Adică am dezactivat cererea obligatorie de adresă de mail. Acum e pur opțională. Adică poți completa câmpul ăla, dacă ai chef. Și dacă nu, nu. În timp, o să dau și de check-box-urile care fac câmpurle cu pricina să nu mai apară deloc. Acum e suficient să puneți un nick și să vă scrieți comentariile. De-acum, nu mai există nimic care să deconspire vreun anonimat. Vă las și un test să vedeți că e așa. Așa că, anonimi din toate țările, uimiți-mă cu cmentariile voastre, scrieți ce aveți chef.

    A… Pentru madam Ionescu, de la mine, fără număr, fără număr! Criss nu e lumina albastră despre care mai scriu. Chiar dacă e o femeie super, cu ochii ei minunat de albaștri. Nu e lumina aia, pentru că am promis să nu mă îndrăgostesc de ea. Iar eu îmi țin promisiunile. Oricât de absurde ar fi ele.

Axis Mundi

Wednesday, March 26th, 2008

    Am încercat de multe ori sentimentul ăsta ciudat că sunt tratat ca o oaie. Oaia e o ființă drăguță dealtfel, numai că nu simt că aș avea ceva în comun cu ea. Nu că m-aș simți cine știe ce lup, nici cu lupul nu mă identific deloc, doar că starea de oaie, oricăt de haioasă mi s-ar părea, nu reușesc să o asimilez. Între lup și oaie există, în fond, două diferențe majore și o asemănare izbitoare. Prima, evidentă și dincolo de orice discuție, stă în faptul că oaia e ierbivoră în timp ce lupul mănâncă oi. A doua, ceva mai subtilă stă în felul colaborativ de acțiune a lupului opus celui competitiv, dar paradoxal, imitativ de a fi al oii. Atât oaia cât și lupul nu pot însă supraviețui de unii singuri. De-aia trăiesc în haită sau în turmă. Și nici unii fără ceilalți nu pot. Chestiei ăsteia îi zice lanț trofic.

    Cel mai mult încerc sentimentul că sunt tratat ca o oaie în fața ușii rotative pe care orice hotel care se respectă o are în posesie. Sincer, nu am priceput niciodată rostul ușii ăleia. Le prefer pe cele care glisează automat când te apropii de ele. Ăsta e motivul pentru care simt nevoia să elogiez în treacăt lanțurile de benzinării care le-au încercat primele. Bănuiesc însă că ușa rotativă a marlor hoteluri le oferă multora sentimentul că sunt oarecum selecționați încă de la intrare. Ca oile la strungă, aș spune. Cred că dacă aș fi oaie și aș trăi în lumea lor competițională, strunga mi s-ar părea un lucru super. Pătrunzi de unul sigur, nu așa, ca la metrou, ești important, ți se recunoaște importanța încă din clipa în care ai ajuns acolo. Dincolo de ușa aia, lumea e cea a celor selecționați. Pentru că au reușit să pășească în ritmul corect, și-au sincronizat pașii cu rotația implacabilă a ușii, nici prea repede, nici prea încet, ușa aia e un fel de loc în care se produce deriva continentelor și uite că tu ești acolo, atât de aproape de axis mundi, ai depășit stadiul în care lăsai dâre ca melcii pe trotuarul fierbinte al orașului. Te-ai scos!

    Vezi, God, acum pricep eu de ce Copernic ăla o fi avut el mecanicist dreptate, da’ lumea tot geocentrică a rămas. Ba chiar, aș spune că a devenit topocentrică. Eu habar n-am ce planuri ai avut tu când te-ai apucat să ne programezi așa cum ne-ai programat, nu pricep nici de ce lași toate mutațiile astea să se întâmple în felul ăsta, dar nu pot să nu observ că lumea a devent topocentrică. Ba chiar, de când modelul cultural al oii s-a înfipt în unele din genele noastre, cred că lumea devine egocentrică. Adică imitativ de competitivă. Și-atunci, plantăm din loc în loc câte o ușă dintr-asta rotativă, punem de-un axis mundi adică pe unde pe unde apucăm, tragem câte-un ombelico del mondo în fel de fel de locuri monumentale, să aibe loc naibii deriva continentelor numai în jurul nostru și devenim unici. Ce mișto!

Michelle sau prima încercare de a scrie despre libertate

Tuesday, March 25th, 2008

     Trebuia să vină si momentul ăsta… Adică momentul în care să vorbim despre libertate fără să ne dăm doctoratul în asta sau să încercăm să o definim ca un complement al lipsei de libertate. Pentru că uneori e mai simplu să spui ce nu este cu siguranță un lucru decât să încerci să spui ce este. Din teama că ai putea uita ceva foarte important. Că lucrul ăla pe care tocmai l-ai uitat face ca totul să devină diform și aberant. Și uite că vine Michelle și te trage de mânecă și îți spune: “Bai, eu cred chestia asta”. O face cu toată eleganța unui reproș nespus. Un fel de: “Ok. Eu pot să am o părere clară și spusă direct.”

    Păi eu ce să spun? Că mi-a plăcut comentariul tău și primul lucru care mi-a dat prin cap a fost cântecelul ăla al lui Paul McCartney:

Michelle, ma belle
These are words that go together well
My Michelle…

Fără să mă gândesc măcar o clipă că Michelle ar putea fi băietzel și nu fetitză. În definitiv, suntem în spațiul virtual, putem să ne imaginăm ce avem chef și e super că e așa! Scris repede, comentariul lui Michelle spune un lucru în care cred foarte tare: nu poți fi liber dacă nu ești tu însuți. Hai, nu va șucăriți că folosesc masculinul. Chestia aia politically correct cu he/she tot timpul ar face lectura să pară aiurea rău. Și în definitiv, eu, ăla de scrie, sunt baietzel, sunt foarte sigur de chestia asta și cum scriu ce cred eu despre ce scriu pe-aici, sper să nu se atace nimeni. Mai ales că am același imens respect pentru orice ființă umană. Am închis paranteza.

    Acum o să aberez puțin. Adică o să scriu despre ce am citit de la unii și alții despre libertate. După care, vreu să mă întorc la ce a scris Michelle, că mi-a plăcut mai mult. Despre libertate s-a gândit foarte mult la extreme. Existențialiștii consideră că omul e condamnat să fie liber. Îmi amintesc o definiție dată de Sartre care suna cam așa: ”Libertatea înseamnă libertatea de a opta și non-libertatea de a nu opta”. De când am citit chestia asta, a fost demult de tot, mi-am dat seama că e nashpa să încerci definiții. Eu cred tare de tot că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Șirul ăsta de alegeri continue care e viața ne transformă încetul cu încetul. Dar asta nu are neapărat și definitoriu legătură cu libertatea.  La polul opus sunt determiniștii care luând cartezianismul și suprapunându-l peste tot ce mișcă, neagă liberul arbitru și consideră că totul este riguros și absolut predestinat. Chestia asta mi se pare aiurea rău…

    Michelle spunea foarte frumos despre puterea de a-ți conștientiza voința. Indiferent de ce cred unii și alții despre asta. De a spune: ”Eu chiar vreau să fac sau să fiu așa”. De a-ți spune în primul rând ție însuți. Pe urmă începe negocierea ta cu tine. Aici, cred eu, există un aspect etic al libertății. Altfel, ar fi imposibil ca lumea să stea în echilibru. Eu cred că libertatea mea este limitată de libertatea celuilalt. Asta e singura limită pe care o accept. Dar de libertatea celuilalt, nu de ideile preconcepute, de necunoașterea, de rapacitatea, de fricile iraționale, de ura, de prostia celuilalt. Ei, și aici totul devine complicat. Pentru că intervine o chestie în care cred iarăși foarte tare. E periculoasă, recunosc, dar eu cred în ea. Eu cred că nu avem nici un drept să îi judecăm pe ceilalți. Cred că și asta ține de libertate. Și atunci, prefer să îmi imaginez limitele libertății mele ceva mai aproape de mine decât ar trebui. Nu foarte aproape, că nu am nici un chef să mă autoinhib, dar nici să dau buzna peste cei din jur nu am chef.

    Michelle, eu vorbesc aici în primul rând de libertatea individuală. Ideile de libertate politică sau economică nu pot exista în afara celei de libertate individuală. Ai dreptate când spui că amânăm cu sau fără știință accesul nostru la propria noastă persoană. Oarecum, asta răspunde părții animalice din noi. Suntem contruiți, la fel ca tot ce e viu, să ne naștem să ne înmulțim și să murim. Asta răspunde unei nevoi disperate de îmbunătățire a programului. Apare un ADN, se combină cu un altul în speranța că va apare o chestie funcțional mai bună și dispare ca să îi dea acces noii chestii la resurse. Care sunt limitate. Toate societățile umane au creat instituții pentru fazele astea trei. Toate cele trei instituții au ca aspect fundamental dreptul la proprietate. De fapt, societățile au creat lanțuri instituționale care securizează accesul la resurse în jurul combinării a două programe biochimice. Dar eu cred, cred tare de tot, că noi suntem mult mai mult decât atât. Pentru că avem conștiință de sine cu carul. Amânarea accesului la noi înșine reprezintă, de fapt, exact renunțarea într-o măsură mai mică sau mai mare la conștiința de sine și acceptarea oarbă a funcției noastre biochimice și a lanțului de transmitere a proprietății care dă un acces mai mare sau mai mic la resurse. Instituția căsătoriei, cea mai puternică din lanțul ăsta, mai impune încă ceva: proprietatea asupra partenerului și copiilor. Sună cam nashpa, dar așa e. Adică diminuarea riscului ca ADN-ul meu să se poată combina necontrolat social și al riscului ca ceea ce rezultă să perturbe lanțul accesului la resurse.

    Accesul la noi înșine depășește atât biochmia cât și mecanica socială. E primul pas spre libertate. Lipsa lui, înseamnă acceptarea oarbă a cutumei te naști - te înmulțești - mori și asta e tot. Mergi la servici, nu pentru că e minunat ce faci acolo, ci pentru că trebuie resurse ca să te poți înmulți sigur și trăi suficient ca și progenitura ta să se poată înmulți sigur, adopți modelele momentului ca să îți poți găsi un partener, accepți tot ce ți se baga pe gât ca să ai acces la resurse. Încetul cu încetul, nici nu mai contează cum ai fost. Ai devenit ce trebuie. Te bucuri de ce trebuie să te bucuri, îți place ceea ce trebuie să îți placă,  iubești pentru că așa trebuie, la întămplare, cu compromisuri, vrei ce ai voie să vrei. În cultura cu care ajungi să te identifici până când uiți că poate că ești altfel. Tu rămâi undeva în tine, departe de tine, din ce în ce mai departe. Uite de-aia Freud a făcut distincția între sine și eu. Când nu ești liber, sinele e ăla pe care eu-ul începe să îl uite.

    Cred că așa aș defini libertatea (ce nashpa e să dai definiții în chestia asta…): starea în care distanța dintre sine și eu e minimă, limitată doar de libertatea celorlalți. Ce zici, merge?

haiku

Tuesday, March 25th, 2008

Dimineața,
Cineva șterge cu guma
Curcubeele ridicate către tine

Pentru că e important să știm că nu suntem singuri

Saturday, March 22nd, 2008

    Ideile bune mi-au venit aproape întotdeauna de la sau stând de vorbă cu o femeie. Probabil că întâlnirea cu un alt mascul, chiar dacă nu are dramatismul întâlnirilor a doi cimpanzei, mă ține într-un fel de stare competițională, iar pe mine ideea de competiție mă face brusc complet dobitoc și cu mușchii umflați la maximum. Cu totul altfel mă simt în preajma unei femei. Sunt eu însumi, ce mai. În plus, ar cam trebui să spun că inteligența unei femei e atăt de complementară încât am numai de învățat dintr-o discuție cu ea. Reușesc să văd imediat lucruri pe care nu le-aș vedea altfel în ruptul capului.

    Așa s-a întâmplat și acum. Sporovăiam pe mess cu o prietenă, fostă studentă, adică matematician ca și mine, aflată de luni bune de zile în capitala Imperiului, adică la Bruxelles. A venit vorba de blog-ul ăsta și m-am gândit sau ne-am gândit (nu mai stau acum să mă uit pe log) că ar fi super să creem un soi de comunitate în jurul ideii de libertate. Am făcut și un loc pentru asta, un loc de dat cu capul, dar nu de pereți până se umplu de așchii de creier ars, ci de gândit și povestit împreună.

    Trăim într-o lume atât de declarativ liberă și atât de puțin liberă în fondul ei, încât cred că experiența fiecăruia dintre noi o poate îmbogăți pe a tuturor. Și până la urmă, e grozav să știi că nu ești singurul care gândește într-un fel sau altul. Locul ăsta de dat cu capul este bucațica noastră de spațiu virtual în care putem scrie despre libertate fiind siguri că mai e cel puțin încă un om care ne va citi și ne va înțelege. Este locul în care vor ajunge foarte greu domnii onorabili care trec pe lângă noi cu nasul pe sus, spunând cel mult un “îhâm-hâm” gutural ca să-și sublinieze dezgustul pentru cum suntem îmbracați sau cum ne mișcăm sau halul în care gândim. Este locul nostru, al celor care nu vom avea niciodată putere, sau dacă o vom avea nu o vom folosi pentru a demonstra cât de grozavi suntem, al celor care au refuzat să intre în regulile jocului pentru că nu au vrut să îngrașe organizatorii, al celor care au schimbat reperele morale cu repere etice și care nu își bat joc de lucrurile cărora le declară credință. Nu este un loc utopic. Utopiile pot fi minunate, dar lumea în care trăim e al naibii de reală. Și vreau, din tot sufletul, să nu fie un loc încrâncenat, umplut de flegme și umori. Putem povesti despre libertate fiind senini. De fapt, asta e o condiție esențială pentru a fi liber. Seninătatea.

    Uite că vorbesc mult și e cazul să revin la povestea cu care am început post-ul ăsta. În locul de dat cu capul va invit să povestiți despre clipa aceea în care v-ați simțit cu adevărat liberi. Și, dacă nu cer prea mult, despre povestea care a mușcat cel mai tare din libertatea voastră. Așa o să aflăm ca nu suntem deloc singuri. Și ăsta e un lucru super!

haiku

Saturday, March 22nd, 2008

Ies din lumină
Înfășurat în părul tău,
Ca un fluture cu aripile ude

Cântul II sau petiție către Athena

Saturday, March 22nd, 2008

    Când am plecat din Ilion era seară. Marea era roșie, luminată de flacările purpurii ale orașului muribund. Mirosea a alge putrede și sânge. Când gemetele troienilor s-au stins, mi-ai spus că ma duci acasă. Încă mai apăreai hodoronc-tronc, de nicăieri, să-mi spui ce crezi că ar mai trebui să fac mâine, ce-au mai zis ăia cu starea vremii, ce se mai poartă la Mycene pe sub platoșă, chestii de-astea. După aia, m-ai lăsat de izbeliște cu tâmpiții ăștia de soldați împiedicați ai mei să rătăcim de la o insulă la alta.

    Eu pot pricepe că lucrurile îți convin așa cum sunt acum. În definitiv, te-am răzbunat, și pe tine și pe șleampăta aia de nevastă a lui tac-tu, de ce să-ți mai pierzi vremea cu noi? Contractele sunt numai pentru ăștia cu existență pe termen scurt. La voi acolo, totul e altfel, curgerea timpului e un fel de chestie de impulsuri de sincronizare a lumii sublunare, războaiele un fel de haioșenie pe care o mai corectezi din joystick, am auzit că i-ai comandat și unui poet orb să scrie versiunea ta despre toate nenorocirile prin care am trecut și trecem noi acum. Ce mai, e mișto de tot… Am auzit toate astea în Eolia, cred că din adins ne-ai și dus acolo, să aflu cum ți-ai asumat toate meritele pentru ideea calului de lemn. Mi-a spus Eolus, în luna aia cât am stat la el, că ai umplut tabloidele cu fitze despre cum mi-ai dat tu planurile calului și ce fraieri eram noi și nu pricepeam neam cum să îl construim. Dar a fost ideea mea! Știm amândoi bine asta. Nu ai avut, de fapt, nici o contribuție. A fost ideea mea, pentru că vroiam acasă. Ne țineați acolo de zece ani pentru certurile voastre de trei lei și nu am vrut să ne lăsăm oasele pe un pământ care nu a fost niciodată al nostru. Vroiam doar acasă. Atât. Despre asta, nu o să scrie niciodată nici un ziar, nu e știre, o să spui, orice dobitoc vrea acasă după ce iese de la servici, interesanți sunt ăia care nu vor acasă sau ăia care trăiesc o epopee ca să ajungă acolo. Altfel, ce mare șmecherie e să bagi cheia în contact, să demarezi încet, să te înfigi în aglomerația permanentă din orice drum care duce la Piața Unirii, toți fac chestia asta în fiecare zi. Sigur, fiecare cu alte gânduri, la fel de banale, ai să spui. Așa, cu spaima pe care am trăit-o când am trecut pe lângă Ciconieni, cu povestea cu mâncătorii de lotus, cu mizeria aia de ciclop căruia a trebuit să-i scoatem ochiul fără să aibe omul nici o vină că am dat buzna peste el, cu supușii lui Lamos care știai bine că sunt canibali, ai ce scrie măcar o dată la câteva luni. E și ăsta un business, dar nu pot pricepe de ce tocmai eu trebuie să îți ofer subiecte după ce am făcut atât de mult pentru tine? Chiar nu pricepi că am câstigat războiul ăla nenorocit pentru tine?

    Aseară, când tocmai plecasem de pe insula lui Circe, mi-ai spus senin că Itaca nu mai există… Trebuie să-ți mărturisesc că după primul șoc cultural pe care l-am avut când am ajuns pe insula aia, nu a fost tocmai rău. Chiar și ideea cu transformatul în porci nu era chiar o nenorocire. E drept, porcul nu poate vedea cerul, dar am citit pe net că are cel mai meseriash orgasm posibil, cică durează până la 20 de minute și sincer, a fost prima dată în viață când mi-am dorit să fiu porc. Exact în secunda următoare gândului ăstuia l-ai trimis pe Hermes să mă bată la cap să mestec nushce plantă, bine că nu a fost vreun drog, că numai asta îmi mai lipsea, ai băgat și textul cu porcii în primul tabloid pe care l-ai găsit cu ediția încă deschisă, știu, e business…

    Am rămas un an cu Circe. Să știi că e chiar genul meu, puteam să rămân cu ea tot restul vieții. Când m-ai îndemnat să plec mai departe, știai că Itaca nu mai există. Ai făcut-o numai pentru setea ta de știri senzaționale. Dacă rămâneam cu fata aia, aveai subiect pentru o zi sau pentru o săptămâna și gata. Dar fata aia chiar mă iubea. Și îmi plăcea așa, fragilă, cu sânii ei mici, cu părul ei negru până la șolduri, cu ochi luminoși, cu umbletul ăla de talpi goale care se lipesc ușor de tot ce ating. Îmi plăcea, pricepi? După ce mi-ai spus că Itaca nu mai există, mi-ai spus că nici măcar vrăjitoare nu era. Că șmecheria cu transformatul în porci tot tu o făceai. Ok, fă-mă porc. Vorbesc serios. Știu, e o știre de cursă scurtă și asta. Am înțeles că i-ai dat tipului ăluia, poetul, o grămadă de bani, i-ai mai scos și ochii să vadă numai ce îi spui tu, ai investit ceva în chestia asta…

    Nici măcar atâta imaginație nu ai să inventezi singură poveștile. Ai nevoie de mine pentru asta. Da’ uite că eu nu mai am chef să mai fiu material de reality-show. De când mi-ai spus că Itaca nu mai există, nu mai am chef de nimic. Am încercat de câteva ori, după aia, să mă întorc la Circe și te-ai jucat cu Steaua Polară, ai dus-o în toate direcțiile să nu mai știu pe unde sunt. Măcar spune-mi ce să fac eu acum? Mâine dimineață o să mă trezesc ca de obicei, o să fac dușul (plăcerea asta nu ai cum să mi-o iei), o să mă urc în mașină, o să ajung în birou, o să stau acolo… Îți jur, am să muncesc și atât. Nu vei mai avea niciodată nici un subiect de primă pagină de la mine. Nu-mi amintesc să mă fi întrebat ce tot muncesc eu acolo. Instinctul ți-a spus că nu e ceva pe gustul cititorilor. E cu vești bune, adică de-alea care nu trezesc nici măcar o riducare de sprânceană, e cu multă știință de carte, ce mai, e boring rau… N-ai decât să inventezi singură finalul poveștii de dictat poetului orb. Că nici măcar să versifici, nu ești în stare. Și eu, eu ce fac acum? Acum că mi-ai spus adevărul. Acum că mi-ai spus că Itaca nu mai există, că te joci cum ai chef cu Steaua Polară, eu ce fac?

    Auzi, Atheno? Hai să ne vedem mâine la prânz la Via Cafe să stam serios de vorba. La etaj, că jos au făcut pentru nefumători. Hai, că dau eu cafeaua și tot nu ai mare lucru de făcut mâine. Că e Duminică.

 

Anagramă în Re Major pentru seară de Joi

Saturday, March 22nd, 2008

    Câteodată ecoul vine de unul singur și mă mușcă de gleznă. Are dinți lungi, fini, albi, îi văd bine de tot, mai ales după apusul Soarelui. Pot anticipa în felul ăsta ficare izbucnire de confetii cenușii făcute parcă în adins să filtreze lumina aia albastră pe care nu o mai văzusem demult. Pulsând cu fiecare bătaie a inimii, ca ochiul tăcut al unui uragan, lumina aia ireal de albastru se ridică. Știu că nu e nimic nou în Walhalla, doar că seara, iarba devine neagră, seamănă cu asfaltul orașului care se năpustește vesel arătându-și dinții de neon, îți țin mâna ca pe un schimbător de viteze, ca pe o inimă care pulsează lumini albastre, oprim puțin, a înflorit un cireș, unul din cei foarte mulți, știm că echinocțiul e undeva pe-aproape, întinzi o mână ca o aripă, întind o privire ca o schelă de clopot.

Luminișul de pădure și scara de bloc

Thursday, March 20th, 2008

       Pare o alăturare ciudată. Pricina acestei alăturari este însă una foarte simplă: aşa s-au succedat lucrurile. Adică luminişul a fost înaintea scării de bloc. Adică a fost o vreme, demult, cu sute de ani în urmă, când oamenii nu reuşiseră să pună la pământ ceea ce se statornicise în sute de mii de ani de stabilitate bazată pe absenţa cu desăvârşire a politicii, adică pădurile. Noii veniţi, adică noi oamenii, considerau pe vremurile alea că pădurile chiar oferă anumite avantaje. Stau în calea crivăţului, de exemplu. Sau sunt pline de resurse, atât de pline încât e nevoie de foarte multe generaţii pentru a le seca. Aşa că, s-au aşezat pe unde era pădurea mai rară şi s-au pus temeinic pe scobit ce e prin jur. În alte părţi ale lumii a fost altfel. Unii dintre noi s-au aşezat pe malurile apelor de tot felul şi s-au pus pe ras ce mişuna prin ape, alţii s-au aşezat în câmpiile din jurul râurilor şi neavând nimic altceva de secătuit s-au apucat să secătuiască pământul însuşi, plantând pe-acolo tot ce li s-a părut că nu este otrăvitor. A fost ok. Ne-am înmulţit, am pus stăpânire pe tot ce mişcă, ne-am prins că lucrul ăsta nu se poate face decât  trăgând cu toţii cât de cât în aceeaşi direcţie. Restul e în cartea lui Adam Smith şi de-aia nu cred că e nevoie să scriu cine ştie ce pe tema asta.

    Stând în locuri diferite, ne-am dezvoltat diferit. Ăia care au prins rădăcini în spaţii deschise s-au înmulţit mai repede, s-au lăţit căt a fost nevoie prin spaţiile alea deschise ale lor, s-au legat unii de alţii prin drumuri, au început să îşi dea în cap unii altora, datul ăsta în cap făcându-i mai inventivi şi mai organizaţi. În luminiş, timpul a curs altfel. Mai încet. Nu prea avea chef nimeni să vină să îţi dea în cap, că nu avea mare lucru de căştigat din chestia asta. În plus, naiba ştia pe unde zaci. Pădurea a fost şi stavilă şi ascunziş. E drept, mai treceau câte unii pe lângă. În drum spre cetăţile bogate din câmpie. Şi dacă drumul e lung, apare povestea aia cu logistica şi asta e… Cu unii ne-am mai înţeles. Cu alţii a fost nashpa de tot. Până la capăt, nu a fost chiar aşa de rău, că după ce au trecut toate puhoaiele mânate de la spate de mongolii care nu mai puteau ataca la sud, acolo unde se înălţa acum Marele Zid, n-a mai trecut aproape nimeni. Adică n-am mai fost în drumul nimănui şi nici foarte cu dor de ducă peste alţii n-am fost. Aia cred eu a reprezentat un fel de epocă de aur. Toţi au câte una care îi face să viseze atunci când în prezent începe să fie nashpa.

    În oraşele mari, unde lumea stătea claie peste grămada, au început să apară tot felul de reguli care mai de care mai ciudate, folositoare însă până la un punct pentru că i-au ferit pe cei de acolo şi de pericolul imploziei şi de cel al exploziei. În luminiş nu a fost nevoie de aşa ceva. Regulile au fost simple, iar supapa de siguranţă era la fel de simplă. Când se umplea luminişul, ori mai rădeai ceva din pădure, ori unii mai curioşi din fire căutau alt luminiş unde apărea repede un cătun nou.

    Totuşi, supravieţuirea celor din oraşe, chiar dacă mai ameninţate de către semenii lor din alte oraşe a fost, de la un punct încolo, mai simplă. Greutăţile astea venite din faptul că în luminiş comunitatea era mai mică iar resursele mai puţin diverse, au făcut ca în viaţa omului să apară un personaj fără de care istoria ar fi fost foarte greu de construit: vecinul. În oraşele din spaţiile deschise, vecinul a fost ceva mai puţin important. Ba, uneori, chiar săcâitor, agresiv, oricum, mai puţin de luat în seamă decât alt personaj nou apărut: prietenul. Prietenul a avut şi o utilitate practică. Puteai merge cu el în campanii militare sau la vânătoare. Marile epopei ale lumii sunt pline de prietenii de-astea. Vecinătăţile nu prea apar în nici o epopee, pentru că cei din luminiş nu prea aveau timp de chestii de-astea.

    Lucrul ăsta cu vecinul şi cu prietenul, pare unul mărunt, dar eu cred că a fost fundamental pentru felul în care grupuri umane diferite au devenit foarte diferite. În epoca modernă a apărut şi un soi de combinaţie a lor: colegul. Personajele astea trei, îndrăznesc să afirm, au fost create şi au dus la adâncirea a trei feluri fundamental diferite de societăţi. Aş fi tentat să cred că aici diferenţele culturale alea de finisaj sunt mult mai puţin relevante în comparaţie cu diferenţele culturale determinate de accentul pus pe vecin, prieten sau coleg.

    Lucrurile astea ţin de felul în care alegem sau nu. Vecinul nu îl alegi aproape niciodată. În foarte puţinele cazuri, când vecinul este rezultatul unei alegeri, povestea cu afinităţile ţine cel mult o generaţie. Prietenul îl alegi aproape întotdeauna. Colegul este rezultatului unui hazard filtrat de o algere mai generală, de cele mai multe ori profesională. Cum lucrurile sunt atât de diferite, cred că felul în care punem accentul pe unul sau pe altul din aceste trei personaje ne defineşte în mod fundamental. Nu doar psihologic ci şi cultural. Nu doar ca indivizi ci şi ca societăţi.

    Nu am nici o calificare şi de-aia nu am nici o pretenţie că aş avea dreptate. Spun doar ce cred. Şi cred că în lumea asta sunt trei feluri fundamentale în care oamenii îşi construiesc legăturile cu ceilalţi. Ceea ce e interesant ţine de faptul că atitudea pe care o avem faţă de ceilalţi se cam transmite dintr-o generaţie în alta şi e destul de greu de rupt cu tradiţia. Asta face ca şi comunităţile de emigranţi să perpetueze un timp tipul de relaţionare umană cu care au venit de acasă. Nu spun că într-o societate există doar una dintre cele trei atitudini. Există toate trei, dar întotdeauna există una covârşitor majoritară.

    Cea mai simplă dintre cele trei atitudini de relaţionare e cea în care personajul central e prietenul. E simplă, pentru că reprezintă o chestiune de alegere. E rezultatul simultan al exprimării unei libertăţi şi a nevoii de a nu fi singur. Cei care se relaţionează în felul ăsta, o vor face aşa în orice tip social de relaţie umană. Fie că e vorba de partenerul de viaţă, fie că e vorba de copii sau de orice persoană apropiată, ei vor alege liber de fiecare dată. Iar dacă vor constata că alegerea lor a fost greşită, vor renunţa la fel de liber. Regulile pe care se le vor respecta ţin de o etică individuală şi uneori pot veni în coliziune directă cu morala sau cartea corporaţiei. Felul ăsta de a gândi îl găsim în legenda lui Ghilgameş, în Iliada, în atitudinea goţilor (cei care au reinventat libertatea în spaţiul european), în legendele celţilor, în poezia lui Walt Whitman, în micile oaze de libertate care sunt unii dintre semenii noştri.

    Colegul este invenţia culturii corporatiste şi a comunismului sovietic. Este prietenia organizată. Fie că se ocupă de ea cei de la resurse umane sau ăia de la cadre, se face în conformitate cu cartea corporaţiei sau cu codul eticii şi echităţii socialiste zi de zi sau  în team-building sau în serate cultural-artistice. Are nevoie de organizatori. Şi ca orice lucru organizat, vorba lui Panait Istrati, serveşte exclusiv organizatorilor. Oricum, ajunge să decidă în mare măsură felul în care îşi urmează cursul viaţa fiecărui membru al comunităţii constituite aşa. Are, evident rădăcini. Ele ţin de instituţionalizarea comunităţilor de credincioşi, de epoca industrializării, de structurile militare moderne, de formele corporatiste sau statale de globalizare. Nu e chiar atât de nashpa cum pare şi, în lumea în care trăim, are avantajele ei. Dă senzaţia unei oarecari egalităţi (pentru cei care simt nevoia să trăiască prin comparaţie cu alţii, e un lucru important), ajută la structurarea societăţilor şi proceselor economice aducând în final un plus de confort celor care acceptă regulile jocului, detensionează societăţile umane, le scoate oarecum din autarhie şi le dă sentimentul progresului continuu. E un anestezic bun, pentru cine simte nevoia de anestezice.

    Vecinul este expresia voinţei de a rămâne în autarhie. Este placa turnantă a trocului cu mici bunuri de uz imediat, cu nevoia de comunicare, cu nevoia de apărare. Societăţile în care vecinul este personajul central sunt societăţi defensive. Vecinul este certitudinea că Soarele va răsări şi mâine, că orice străin ar veni pe-aici îî vom face faţă, că regulile jocului de tipul “give me that old time religion and it’s good enough for me”, nu se vor schimba niciodată. Pentru că “it was good for our mothers” şi “it has saved our fathers”, nu? Vecinul este ca o poliţă de asigurare. Este foarte puţin important cine e vecinul. Ca lucrul ăsta să poată funcţiona, e foarte important ca oamenii să fie cât de cât asemănători. De aceea, societăţile bazate pe vecin au o morală riguroasă, un fel de etică a colectivităţii codată în timp în precepte morale şi instituţionalizată la nivel religios sau laic. Regulile astea fac ca fiecare roată dinţată din angrenaj să poată funcţiona împreună cu roata alăturată, indiferent care ar fi ea. Pentru a face posibil lucrul acesta, regulile trebuie să prevaleze oricărei manifestări individuale vizibile în contradicţie cu ele. Societăţile bazate pe vecin, trebuie să respingă de plano tot ce e diferit pentru a-şi asigura supravieţuirea.

    La noi, evoluţia s-a făcut în felul ăsta. Luminişul de pădure a creat vecinul, vecinul a creat regulile care ţin grupul social în funcţiune, trecerea la societatea agrară a trensformat cătunul din luminiş în satul de câmpie, comunismul l-a mutat, o dată cu industrializarea, la scara de bloc. Povestea cu seara cultural artistică, nu prea a ţinut. Colegul nu prea a apărut, din simplul motiv că a devenit, datorită locului de muncă pe viaţă acelaşi, un fel de vecin şi el. Comunismul a fost un experiment eşuat, chiar şi pentru cel mai cu vederi largi comunist. Nu a prea avut pe ce să se grefeze. Nici cultura corporatistă nu s-a impus cine ştie după aia. Sunt puţini cei care lucrează în corporaţii şi cu tot efortul de a-i ţine pe oameni, au n-au treabă, zi lumină la servici, tot un fel de vecin a devenit şi colegul de-acolo. Prietenul e rar şi de cele mai multe ori e confundat cu un vecin mai insistent. Nici nu ar avea cum să apara. Probabilitatea de a-l întâlni pe scară e destul de limitată, afară e străinul, eventual duşmanul. De-aia surogatul de prieten a primit şi un nume local distinct. Cel de tovarăş. Fără nici o legătură cu apelativul comunist. Prin import cultural, din zone în care relaţiile umane sunt de acelaşi fel, a apărut şi cel de frate. Tot un fel de prieten ales de întâmplare şi ăsta.

    Există şi un avantaj major al culturii de scară de bloc derivată din relaţiile de vecinătate. Societatea e foarte paşnică şi stabilă aşa. Şi, oarecum, pentru organizatori, mai uşor de condus. Nu pentru că pot impune ceva din voinţa lor ci pentru că ceea ce contează este lucrul lipsit de importanţă. Ceea ce înseamnă că în schimbul puterii nu trebuie să oferi aproape nimic. Cam ca la romani. Că suntem parte a lumii latine, nu?

Despre mine însumi și despre temele mele însele

Wednesday, March 19th, 2008

    N-aș fi crezut vreodată că va trebui să scriu atât de mult despre mine. Nici măcar nu știu prea bine cine sunt. Și nici nu îmi propusesem vreodată să aflu. Cred că e mai bine așa. Sunt om. Îmi plac lucrurile simple, clare și predictibile. Am foarte rar parte de așa ceva. Și atunci când se întâmplă, durează puțin de tot. Sau poate că așa mi se pare mie. Îmi plac lucrurile simple clare și predictibile în imediata mea proximitate. Când vine vorba de mine însumi, prefer să îmi fiu mie complicat, arborescent de compliat și impredictibil. De-aia habar nu am cum sunt. Și în definitiv, cred tare că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Din păcate, nu stau atât de bine cu memoria (chiar vorbesc serios) și uite că de-aia îmi e greu să știu cine sunt de fapt.

    Am o memorie ciudată. Țin minte numai lucrurile care m-au impresionat foarte puternic în bine sau în rău. Pe toate celelalte le uit foarte repede. Mi s-a întâmplat să cunosc oameni pentru câteva minute și să îi țin minte în detalii infinitezimale, vii, pot descrie ore în șir minutele alea cu toate amănuntele legate de ele și cu cele legate de ce și cum am perceput la acei oameni. Mi s-a întâmplat să aflu cu stupoare că am stat alături de cineva chiar și un an și să nu-mi mai amintesc nimic, oricât de mult m-aș stradui. Pot descrie cursuri întregi ținute de profesori care m-au impresionat, în detalii care țin de felul în care se fărâma creta pe tabla neagra din sala 3 a Facultății de Matematică și nu pot reproduce nici macar în linii generale lucrurile spuse acum o săptămână la nushce ședință fadă de mine însumi. Asta e… Altul nu mai pot deveni.

    Când intru la ore (Adi, să știi că eu chiar Astronomie pedau. Și Cosmologie și Relativitate generală) habar n-am despre ce voi vorbi. Îmi place să predau. E probabil activitatea intelectuală care îmi place cel mai mult. Mi-am transformat pasiunea din copilărie în profesie. Am fost astronom amator, a fost una dintre cele mai mișto perioade dn viața mea. De fapt, cu mici excepții (dar alea nașpa de tot) cam tot ce am trăit a fost super. Când am terminat facultatea m-am trezit în fața unei alegeri crâncene: ori plecam în alt oraș și nu îmi făceam meseria, ori rămâneam în București și nu îmi făceam meseria și predam la facultate undercoverd. La lumină, nu se putea că nu am avut chef să ma fac membru la partidul-stat. Aveam, încă de atunci un comportament deviant și nashpa și antisocial. Aveam și port ilegal de față până m-a luat miliția la șuturi când m-a prins cu gagica în parc și i-a zis să nu mai umble cu arabi. Barba nu mi-am dat-o jos nici atunci și am stat așa până când au înțeles că e mai bine să îmi facă buletinul cu fața aia nashpa decât să mă piardă din evidența populației Republicii. Cum nu am vrut niciodată nimic de la sistem, m-a lăsat și sistemul în plata Domnului. Așa m-am trezit repartizat în București, la începutul învățări unei meserii noi și predând-o pe-aia veche studenților din facultatea din care tocmai mă extrăsesem, prin bnăvoința câtorva foști profesori cărora le voi fi recunoscător câte zile oi avea. Am nimerit la Institutul de Tehnică de Calcul. Avem media foarte mare și la repartiție nu se făceau alte șmecherii decât niște adausuri absolut transparente ălora cu activități politice. Nu era cazul. Iar media mea era nesimțtit de mare, așa că nu au avut ce să-mi facă și m-au înghițit așa nashpa cum eram. Am învățat că mi-a placut ce am învățat. Nu am fost tocilar, jur!

    Ok. M-am trezit cu a doua meserie. Mi-a placut. Mai ales că după două luni de stat prin Institut, am convins-o pe șefa mea de atunci să nu mai am condică și să plec cu un calculator mișto de tot în afara Imstitutului. Cu încă trei colegi, la care s-au adăugat mai târziu doi. Am învățaț la greu și în lumea reală a doua meserie. Nu sunt dator nimănui pentru asta, am adus bani serioși Institutului din contracte pe teme inventate de noi, cu clienți găsiți de noi. La Facultate am ținut orele pe gratis până după Revoluție, așa că nici acolo nu am datorii. E super! Am fost liber și mi-am câștigat libertatea de unul singur.

    Cu condica m-am reîntâlnit abia la Parlament. Pe hol. O ocolesc acolo în fiecare zi. Pentru că o simt ca o lipsire a mea de libertate. Cred că un om reprezintă pentru cei din jur ceea ce reușește să creeze, iar trecerea sa în asta ar trebui măsurată. Cu câteva luni în urmă, o doamna de la nushce ONG m-a întrebat dacă sunt conștient că lipsa mea de semnături mă califcă la ieșirea din Istorie. Nu m-am gândit la asta, sincer să fiu, așa că întrebarea m-a lăsat fără replică. De obicei am. M-a întrebat dacă nu vreau să intru în Istorie. Nu. Nu vreau. Vreau să trăiesc pur și simplu. Atât. A… Și prefer să intru în lcruri mai plăcute.

    Cred că și în Parlament am făcut destule lucruri mișto. La fiecare patru ani, le pun într-un tabel: ce am zis că fac și ce am făcut. Îmi țin promisiunile. Cred că cel mai nashpa lucru e să-ți bați joc de speranțele altora.

    Am scris toate astea, pentru că iată, un om poate face cu plăcere multe lucruri. Dar asta nu înseamnă că simte nevoia să vorbească despre toate tot timpul și dacă se poate simultan. Post-ul de azi e o reacție la cererile multor prieteni de a scrie despre politică, despre IT&C, despre matematică, despre astronomie… Chiar despre muzică. M-a întrebat o prietenă de ce nu scriu despre Bach sau despre symphonic power metal? E drept, imi plac. Îmi place și teatrul și poezia. Scriu. Pentru mine și pentru prietenii mei. Un om e o ființă cu foarte multe dimensiuni.

    Numai că eu am început și voi continua blog-ul ăsta cu ce cred, simt și trăiesc eu a fi dimensiunea umană cea mai de preț: libertatea. Am vrut, vreau și voi voi să scriu aici despre ea și despre dezastrele lipsirii de ea. Fară libertate nu se poate nimic cu adevărat. Nici măcar iubirea nu există decât între doi oameni liberi. Așa suntem făcuți noi oamenii. Sau, dacă am reușit să devenim așa prin voința noastră, înseamnă că merităm să amănăm extincția.

    Am început blog-ul cu un manifest împotriva culturii de scară de bloc. Nu e un manifest intolerant. E doar dorința de a conștientiza lipsa de libertate din cultura asta. Am să vorbesc și despre alte lipsiri de libertate pe care le simt ca un pericol continuu. Post-ul cu WC-Center e unul dintre post-urile care se adreseaza fiujănului de corporatism american și comunism sovietic care începe să pună stăpânire pe civilizația noastră. Când spun a noastră mă refer la aia mare euroatlantică. Am să molologhez cu God, în blog-ul ăsta. Absolut retoric, dar am să o fac. Cred că orice ființă umană are acest drept. Am să vorbesc despre minunata lume în care trăim și am să deplâng tot ce e mizerabil și morbid în condiția umană. Am să vorbesc despre onorabilitatea curvei și lipsa de onorabilitate a președintelui de mare companie supertare. Am să vorbesc de rău instituții pe care mulți le consideră fundamentale. Așa cum cred eu. Fără pretenția de a avea dreptate, fără încrâncenare. Nu am să dărâm. Am să pun doar sub semnul îndoielii convenții, habitudini, lașități. Ale mele sau ale tuturor. Am să vorbesc și despre lucruri minunate. Am să vorbesc despre simetrie, despre iubire, despre etica din noi, despre puterea din noi. Pentru că toate astea, bune și rele, înțelese și neînțelese înseamnă eu și tu și fiecare dintre cei pe care îi întâlnim. Pe care îi cunoaștem și pe care nu avem nici un drept să îi judecăm.

    Dacă voi mai vorbi câteodată despre IT&C, matematică, astronomie, muzică și mai știu eu ce, o voi face doar pentru că ele există și ne ajută să fim mai liberi. Citatul mi l-am ales din Galileo Galilei pentru că omului ăstuia îi datorăm tot ceea ce suntem acum mai bun ca specie. Este un fragment din scrisoarea către ducesa Cristina de Toscana scrisă în 1615. Atunci când Galilei înțelesese definitiv că lumea e altfel decât i se spunea că trebuie să fie. Am ales traducerea în engleză pentru că mi s-a părut mai puternică decât textul original:

Ma che quell’istesso Dio che ci ha dotati di sensi, di discorso e d’intelletto, abbia voluto, posponendo l’uso di questi, [...] non credo che sia necessario il crederlo.

    Textul în engleză e din The Observer și urmează topica (ciudată) de acolo a unei formații de power metal pe care o iubesc și despre care poate că voi vorbi aici: Haggard. 

    O erudită și minunat de inteligentă prietenă m-a făcut albie de porci pentru barbaria pe care am făcut-o. E drept, nu am fost în stare să traduc vorbele lui Galilei în limba română într-un fel în care să simt ceea ce simt când citesc textul în engleză sau cel original. Mi-a promis că va încerca ea o traducere. Daca va reuși (nu să fie corectă, asta e ușor) să o facă în așa fel încât să ma uluiască așa cum au făcut-o vorbele astea când le-am citit prima dată, promit să pun pe site citatul în treducerea ei.

    Cred că acesta e ultimul post în care spun ce și de ce și despre ce vreau să scriu aici. Eppur si muove.

Tenia de la parter

Tuesday, March 18th, 2008

    Pe madam Ionescu nu am disprețuit-o niciodată. De fapt, nu am disprețuit în viața mea pe nimeni. Cel puțin așa îmi place să cred. Spun asta, pentru că titlul pare cam nashpa și mă tem că voi fi înțeles greșit. Acum, nici nu pot spune că am pus-o pe vreun piedestal în Pantheonul meu imaginar, dar chiar nu am disprețuit-o niciodată. Nici n-am judecat-o în vreun fel. Poate doar ca pe un fenomen generalizabil care mi-a afectat oarecum sentimentul că pot fi lăsat în plata Domnului atunci când intru sau ies din bloc, salutând pe toată lumea care îmi taie drumul ca să fiu sigur că nu am ratat nici un vecin și nu o să îi pun pe ai mei în situația unei lungi conversații purtate în ușă despre impardonabila mea lipsă de bună-creștere. În realitate, atunci ca și acum, habar n-aveam cine sunt vecinii mei. De-aia salut și acum cu toată deferența tot ce prind prin vecinătatea scării pe care stau. E mai sigur așa.

    Madam Ionescu chiar a existat. Cred că o dată cineva i s-a adresat chiar cu “tanti Lenuța”, de unde deduc numele de Elena scris probabil cu cerneală neagră pe buletinul de identitate. Pentru un om lipsit de memorie ca mine, asta e chiar o performanță excepțională și dovedește că madam Ionescu a lăsat o mare brazdă pe un număr semnificativ de neuroni plasați staregic în zona stocării informațiilor de lungă durată. În afară de “Dallas” și de “Sclava Isaura” nu a mai apucat nimic cu iz de telenovelă. Presupun că ar fi renunțat însă la tot ce ar avea izul ăsta pentru una-două porții de realitate pură scoasă din tomberonul oricăreia din televiziunile de profil din ziua de azi.

    Îngrijorarea care m-a cuprins întâlnind-o a fost că tot ce știam despre evoluția omului din cărțile și planșele darwinist-dialectice puse pe pereții laboratorului de biologie din liceu, e greșit. Știu că voi spune lucruri pe care nu am cum să le dovedesc cu puțina mea minte, dar eu cred că la un moment dat o parte din noi a suferit o mutație majoră. Probabil că lucrul ăsta s-a petrecut la sfârșitul ultimei glaciațiuni, când Homo Sapiens Sapiens s-a mai așezat pe la casele lui și în iernile lungi în care nu prea avea cu ce să-și omoare timpul a început să tragă la greu cu ochiul către Homo Sapiens Sapiens-ul din imediata vecinătate. În timp s-a produs și mutația genetică și o parte din noi a început să traiască tot mai mult crâmpeie din viețile celorlalți. La un moment dat, chstia asta cred că s-a adăugat la procesul de sinteză a proteinelor și celulele lor au avut nevoie de o dublă hrană. Așa se face că unii dintre noi au rămas doar Homo Sapiens Sapiens în timp ce ceilalți au evoluat în entități superioare care, chiar dacă posedă același ADN, au capacitatea de a trăi mai multe vieți simultan.

    Un individ banal, eu de exemplu, e capabil să își traiască doar propria viața. Madam Ionescu a trait viețile tuturor vecinilor, a celor care îi vizitau mai des, și a celor care treceau prin fața blocului în mod regulat. Și încă simultan… Pentru asta, și-a folosit toate simțurile pe care un individ banal ca mine le are. Dar le-a folosit într-un mod superior, inaccesibil mie. Văzul de exemplu, îl folosea pentru a privi îndelung prin vizorul de la ușă, auzul, ca să știe când e nevoie să vină să privească prin vizor… Procesa toate datele astea cu o viteză pe care nici un individ ca mine nu o are și reușea să le stocheze într-un fel demn de invidiat, cu acces direct și imediat la orice detaliu.

    O să spuneți că sunt invidios. Ca orice personaj banal, conștient de mărunțenia propriei persoane. Și poate că puțin chiar sunt… Știu că n-am evoluat. De altfel, mă trag din strămoși care n-au evoluat la timp și uite ce au produs… În starea mea mizeră de individ mărunt, nu mă pot adapta. Și știu că tot ce nu se poate adapta e sortit extincției. Asta e… Am mai facut și pui vii, e drept că nu i-am hranit eu cu lapte, cel mult cu lapte praf, pe care i-am adus într-o lume în care nu se pot adapta. Ca să prelungesc agonia extincției speciei mele retardate. Dar am și eu o speranță, ca orice om. Poate că se va descoperi, o dată și o dată, un remediu și pentru asta.  Mă gândesc că Homo Sapiens Sapiens Cestoda, adică specia care a evoluat din noi, încearcă cu disperare să ne salveze de la extincție. Nu vrea să repete greșeala pe care am facut-o noi cu omul de Neanderthal.

    Și probabil că pentru asta ne putem combina genetic. Ca să stam împreună seara la televizor și să savurăm viețile care se perindă prin toate canalele, ca să ne adunăm în fața blocului vara și să tocăm îmreună extraordinarele și minunatele evenimente de peste zi ale cartierului, ca să ascultăm cu răsuflarea tăiată ce a mai văzut  prin vizorul ușii, care acum are cap de leu sau chipul unui păun, generația care i-a succedat lui madam Ionescu. Poate că așa, încetul cu încetul, va crește în noi, ăștia retardații, tenia care se hrănește cu viețile celorlalți. Poate că vom evolua și noi. Sau poate că nu…

 

Despre rețelele celulare și despre generații (I)

Tuesday, March 18th, 2008

    Cu povestea asta m-am hotărât să încep. Am de gând să scriu în episoade relativ scurte. Dacă o să vă placă primul, continui. Și dacă nu, nu.
    E un moment bun, zic eu, în toată isteria asta cu radiațiile antenelor de GSM. Am auzit atâtea tâmpenii într-o singură săptămâna, că mă gândesc să scriu ceva despre cum sunt făcute, cum funcționează și cum s-a ajuns la felul ăsta de a comunica. Poate că așa, consiliile locale vor pricepe că nu ai cum să duci o rețea celulară în afara orașului, cei speriați de numărul de antene vor înțelege de ce e mai bine să fie cât mai multe și, în general, de ce e bine să nu ne uităm prea mult în gura celor care vorbesc despre lucruri despre care nu știu mai nimic. Sigur, fiecare dintre noi e liber să aleagă lucrurile în care vrea să creadă. În definitiv, suntem tot ceea ce am ales în trecutul nostru. Dar măcar alegerile astea să le facem știind despre ce e vorba.

    Povestea telefoniei fără fir a început cu foarte mult timp în urmă. O să rămâneți uimiți când vă voi spune că primul experiment de telefonie mobilă a fost făcut în 1879 de către profesorul David Hughes. Chiar a funcționat, iar telefonul său poate fi văzut la Science Museum în South Kensington (Londra). E pe bune și poate că o să povestesc o dată povestea telefonului lui Hughes. Mai ales că Hertz a dovedit existența undelor electromagnetice, cu un experiment mult mai puțin elaborat, după vreo zece ani de la contrucția telefonului mobil. Prima utilizare a undelor electromagnetice în comunicații nu a fost una legată de mobilitate ci de telegraful fără fir pus la punct de către Marconi începând cu 1895. Motivul neutilizării în telefonia mobilă este unul de ordin cultural. Hughes era britanic și își propusese să dovedească existența undelor electromagnetice. Dacă ar fi fost american și-ar fi propus să facă bani, l-ar fi patentat, produs și istoria comunicațiilor ar fi fost alta. Unde mai pui că isteria cu radiațiile s-ar fi consumat probabil prin anii 30 și cine știe ce altă isterie am fi avut acum.

    Prin anii 30 au început primele utilizări ale radioului în comunicații de voce. În Statele Unite și în Olanda, pentru servicii publice. Nu putem vorbi însă de un serviciu de telefonie comercial. Ăsta a aparut ca un experiment al lui AT&T și Southwestern Bell făcut în Saint Louis. Astăzi i-am spune proiect pilot. Locul acțiunii, adică patria jazz-ului, mi se pare super ca simbol. Acolo s-a nascut așadar jazz-ul și telefonia mobilă. Spre deosebire de jazz însă, telefonia mobilă are și o dată de naștere: 17 Iunie 1946. Fiind o chestie făcută de americani, s-a numit simplu și clar MTS. Adică mobile Telephony System.

    Rețeaua de telefonie mobilă înstalată în Saint Louis a fost o chestie elitistă rău. Practic telefoanele mobile instalate pe mașini au fost în număr de șase. Fiecărui telefon i-a fost asignată o frecvență proprie pe toată durata existenței serviciului. Fiind o singură frecvență (în banda de 150 MHz), era folosită atât pentru emisie cât și pentru recepție. Pentru a comuta, la bordul mașinii era un buton pe care îl apăsai când vroiai să vorbești. În regim de push-to-talk, am spune acum. Cam ca la wakie-talkie. Astăzi am spune că MTS folosea canale de comunicații half-duplex. 

    Rețeaua în sine era simplă și ingenioasă. În centrul orașului, fusese montată o antenă omnidirecțională de putere mare. Suficient de mare pentru a acoperi întregul oraș. Recepția semnalului emis de fiecare antenă în parte era o problemă serioasă. La bordul unei mașini nu pot fi montate surse de curent care sa asigure o putere prea mare. E una dintre problemele pe care tot încercăm să o rezolvăm: bateria. Din cauza asta, orașul a fost împânzit de antene de recepție. Întregul sistem era conectat prin rețeaua de telefonie fixă la centrala telefonică a orașului. Antenele de recepție erau parte a unor echipamente ceva mai complicate, echipamente care foloseau emițătoare de semnal de fond. Rostul uni asemenea emițător era unul singur. Stabilirea, pe baza intensității semnalului recepționat de la ele, a stației care asigură cea cea mai bună recepție a semnalului emis de la bordul mașinii. Asta însemna ca legătura dintre telefonul din mașină și receptorul din oraș să se facă pe o altă frecvență dedicată. În felul ăsta, semnalul emis de către telefon era recepționat tot timpul de o singură antenă de recepție din oraș. Cea la care se putea conecta în cele mai bune condiții. Pare oarecum o mare risipă de frecvențe, dar a funcționat.

    Asta e schema funcțională originală a rețelei.

saint-louis-mts.gif

    Pentru a iniția o convorbire cu telefonul din mașină, sunai la centrala telefonică și îi spuneai centralistei că dorești să vorbești cu telefonul mobil cu numărul cutare. Centralista trimitea un semnal de apel radio către telefonul din mașină, folosind antena de emisie a sistemului. În acel moment, dacă mașina cu pricina era în aria de acoperire a antenei de emisie, la bordul ei se aprindea intermitent un bec și era acționată soneria telefonului. Omul din masină care răspundea la telefon apăsa butonul ăla de push-to-talk, era stabilită automat antena de recepție cea mai ok și vocea celui din mașină își lua zborul electromagnetic către ea. La fel, adică prin intermediul operatoarei se putea iniția o convorbire de la bordul mașinii. În Saint Louis au fost instalate inițial cinci antene de recepție. Asta făcea ca fiecare telefon de pe mașină să emită cu o putere de 20W. Adică mărișoară… Istoria nu a consemnat morți și răniți. 

    Cererea crescândă de comunicații mobile, problema alocării inteligente a frecvențelor și  cea a scăderii puterii telefoanelor mobile au fost principalele motoare ale dezvoltării comunicațiilor fără fir. Principala frână a venit, oare de ce nu  mă mir, din obtuzitatea administrației și interesele televiziunilor și radiourilor. Acestea din urmă au știut să utilizeze puterea pe care le-o conferea capacitatea de influențare a opiniei publice pentru a obține de la politicieni ceea ce își doreau: cât mai mult real-estate în spectrul radio.

    Atât pentru post-ul ăsta. Daca vi se pare ok, mai scriu. Adică mai scriu despre principiul celularizării și despre ce reprezntă cele trei generații de telefonie celulară de până acum. Că azi am vorbit abia despre preistorie…

De ce m-am apucat să scriu despre tehnologie

Tuesday, March 18th, 2008

    Chiar nu aveam chef să fac lucrul ăsta. Aș fi vrut ca blog-ul să fie despre lucruri ceva mai legate natura noastră umană. Sigur, și tehnologia e parte a ei. De fapt, cred că istoria tehnologiilor e mult mai legată de istoria speciei noastre decât cea politică. De 180 de mii de ani de când mișunăm pe planetă, momentele care ne-au transformat în ceea ce suntem acum de tehnologie sunt legate. Chiar dacă habar n-avem cine a făcut prima dată focul sau a avut ideea să topească o rocă ruginie și să-și facă unelte din ea, oamenilor ălora ledatorăm infnit mai mult decât unor descreierați care au bântuit lumea cu bâta, sabia sau aruncătorul de grenade în mână. Ia gândiți-vă cine era regele Siracuzei pe vremea lui Arhimede? Este că habar n-veți? Pai, desre asta e vorba.

    A fost o istorie destul de tumultoasă. Cu morți și răniți, la fel ca istoria politică a lumii. Numai că aproape tot ceea ce a descoperit creierul uman a fost folositor. Chiar și pentru simplul motiv că a fost adevărat. Și a fost foarte, foarte greu. Pentru că s-a izbit de frică, orgoliu, bani și cam tot ce a fost folosit pentru a ne ține dependenți de câțiva, pentru a transforma ideile unora în proprietățile altora, pentru a nu fi liberi. Istoria gândirii științifice a omului de fapt asta este: istoria libertății noastre. Uite că mai am un motiv sa scriu despre chestiile astea.

    Și mai am un motiv, mult mai serios. Scriu pentru Sarah. Care habar n-am cine e, da’ a zis că dacă scriu despre telecom, I’ve made her day. Păi ce, e de colo?…

Cântul I sau despre prima mea întâlnire cu Vigilentza

Sunday, March 16th, 2008

    Vigilentza e gagica aia de la 4. Are cred mai mult de 20 de ani, că nu-și prea arată vârsta. Prin bloc umblă zvonul că ar avea mult mai mult. Unii spun că ar fi fost pe-aici înainte de a se fi contruit blocul, prin ‘85 cred, pentru că atunci când m-am mutat eu, părăsind aproape definitiv blocul natal, toți îmi spuneau că am avut noroc, că ăsta e un bloc construit după cutremur și cică ar rezista mai bine. Sincer să fiu, nu cred că am văzut-o pe-atunci foindu-se prin holul de la intrare, dar la cât de atent sunt eu la ce se întâmplă pe-aici, nici nu e bine să fiu luat foarte în serios. Nici după 90 însă nu-mi vine a crede că e născută. Alea de după 90 au nume bengoase de mașini tari, ar fi chemat-o cu sguranță Lancia sau Mercedessa sau ceva în genul ăsta. Numai că pe gagica de la 4 o cheamă simplu, Vigilentza. Habar n-am dacă e cu tz sau cu ț de-ăla neaoș, da’ am scris și eu așa, ca să îmi fie mai ușor dacă o să fie cazul să mai vorbesc despre ea cu unii sau cu alții pe mess.

   Probabil că nu mi-ar fi sărit cine știe ce în ochi nici acum. E o tipă destul de banală, genul mediu în orice, cu excepția balcoanelor bine hrănite, alt semn că a prins-o dezvoltarea după 90 și al unui măreț posterior, semn că McDonald’s-ul de la Dristor e în continuare centrul socializării lumii bune a cartierului. Dacă stau bine să mă gândesc, Vigilentza asta nici la 4 nu sunt sigur că stă. Poate că nici nu stă în bloc cu mine, că nu am vazut-o niciodată să ia liftul sau să urce scările. De câte ori am întâlnit-o, era fie în holul de la intrare, fie pe bordura din fața blocului sau sprijinită de gardurile puse cu generozitate de primăria de sector ca să știe fiecare dintre noi unde se termină trotuarul și începe spațiul verde din care curge pământ pe trotuar când plouă.

    Totuși, vecinul care meșterește Sâmbătă la Dacia lui de 30 de ani, mi-a spus că ar sta la noi în bloc la 4. Și pe vecinul ăsta, l-aș cam crede, că s-a mutat aici o dată cu mine și pare om serios. Pe vremea aia lucra ca motostivuitor nu știu pe unde și se trezea dimineața de tot, așa că se făcea remarcat bătând în calorifer de câte ori dădeam ceva mai tare ce mai ascultam și eu în weekend. Cel mai mult îl enerva, îmi amintesc, sunetul orgii din Tocata în Re Major și Pink Floyd. O dată însă a facut urât de tot și la oarece Cat Stevens, nush ce-a avut cu el că a venit și a sunat în mijlocul zilei ăleia de Duminică țipând la mine că el e motostivuitor și nu o freacă ca ăștia d-al de mine. Așa am aflat cu ce se ocupă. De altfel, argumentul mi s-a părut atât de copleșitor că l-am dat naibii pe Cat Stevens și de-aia nu-mi mai amintisc nimic din Duminica aceea, probabil că a fost o Duminică atât de oarecare încât mi s-a mai șters o zi din viața traită pe planeta asta. Au urmat câțiva ani tensionați de fiecare întâlnire în fața liftului cu omul cu pricina până de curând, când i-am dat curent să-și pornească noul experiment Dacic. Nu mai știu dacă a fost unul reușit sau nu, dar știu sigur că s-a uitat cu o recunoștință de copil care primește înghețată făra aprobarea bunicii și mi-a spus aproape conspirativ:
    - Să știi vecine că Vigilența, aia care s-a luat de mata, stă la 4.

    Așa mi-am îmbogățit eu cultura geografică având o localizare aproape precisă a Vigilenței. Nu că aș fi murit să știu unde stă, dar, cum povestea pe care vreau să o spun putea avea oarece consecințe, nici rău nu mi-a prins. La 4 nu am fost decât o dată, când s-a blocat liful pe-acolo și încă o dată să îi spun unui vecin, instalator, că mă inundă ăla de de-asupra și n-ar fi rău să oprim apa rece din coloana de la bucătărie până vin oamenii ăia acasa și închid robinetul. Sau ăla era vecul de la 3…

    S-a întâmplat într-o seară oarecare, când îmi scoteam cânii la plimbare în jurul blocului. Am doi câini. Amândoi suficient de bătrâni ca să scriu cu o oarecare strângere de inimă despre ei. Cred că puține specii sunt atât de compatibile una cu cealaltă așa cum este omul cu câinele. De-aia nu pricep eu de unde și până unde au apărut toate asocierile astea malefice într-o sumedenie de culturi. Câinele, lupul și tot ce e apropiat lor mi se par un fel de rude ale mele. Chiar dacă părem atât de diferiți. În definitiv, de la virus la om, nu suntem decât niște programe mai mult sau mai puțin eaborate și dincolo de ceea ce suntem programați să putem face, cred că diferențele reale dintre noi țin mai degrabă de ce izbucnește din fiecare, insuficient studiat pentru a ști dacă și asta e o chestie care ține de structuri celulare și biochimie sau vine de alt undeva, o chestie căreia i-am dat un nume la fel de generic ca Universului sau gravitației, despre care vorbim mult și nu știm cine știe ce. Ei, chestia asta, cred eu, transcende bine programele codificate cu grija de God sau de hazard prin noi. Mă feresc să îi spun suflet ca să nu creez confuzii și emoții pe la instituțiile care și-au luat dreptul istoric sa vorbească despre așa ceva. I-aș spune comunicare, dar și pentru asta s-au inventat facultăți și profesori cu doctorate grele iar în fața unor asemenea argumente de autoritate n-am nici nici o șansă să conving pe cineva că putem comunica minunat cu ființe la care cele patru stări pe care e scris programul se înlănțuiesc altfel.

    Îmi scotem câinii la plimbare în plină epocă a masacrării lor în orașele patriei. La televizor, adică la chestia la care am renunțaț abia pe 1 Ianuarie 2007, catastrofa care nu ne lăsa să dormim cele 8 ore regulamentare era câinele. Câinele ne urmărea pretutindeni și singura rațiune a sa de a fi era să me mutileze copiii, să castreze japonezii aventurați în spațiul ăsta ireal, să ne muște de cur, în general, ori de câte ori ieșim din blocurile noastre, lipsiți de apărare, în mijlocul drumului plin de primejdii care unește blocul în care suntem fericiți și locul în care ne chinuie șefii ca să ne dea banii cu care mergem să vedem ce au mai băgat la supermarket. În drumul ăsta triunghiular dintre bloc, servici și supermarket, câinele ne pândește fioros, mereu însetat de sângele din curul nostru, gata mereu să ne obtureze bucuria campaniei de reduceri despre care tocmai am aflat din pliantele alea mișto din cutia de scrisori, pliante care te fac să visezi, te fac sa să zbori mai înalt, ce mai, te fac fericit… 

    Din cauza fraternizării mele cu câinele, pretutindeni, cetățenii indignați mă priveau cu ură și dispreț. Era unul dintre acele momente în care omul devine brusc cetățean…
- Un copil nu puteai să crești, auzeam aproape invariabil în spatele meu. Am crescut doi. Ok amândoi, zic eu. Acum sunt mari și, în definitiv, fiecare își trăiește viața proprie, nu cred că ar fi o idee bună să îi scot la blimbare în lesă în jurul blocului.
- E om rău, uite ce câine negru are… Negrul asociat cu câinele pare a fi o combinație cu adevărat nimicitoare. Cine plimbăîn lesă așa ceva, nu poate fi decât cel puțin la fel de monstruos. Corect.

    Eu cred că una dintre trasăturile locului, trăsătură de care ne molipsim din primii ani de viața, este lăsatul problemelor să se adune urmat de o reacție disproporționat de violentă față de ele. Așa a fost și povestea asta cu câinii. Când am dărămat tot ce era făcut cât de cât în mod natural, ca să punem în loc orașele-dormitor pentru industria care avea ca unic scop statisticile, am lăsat în urma noastră, de izbeliște o droaie de câini lipsiți de de prietenul lor care îi îngrijea. A fost, cred eu, un semn de iresponsabilitate. Nu cred că lumea ni se cuvine. Și în nici un caz, necondiționat. Mai cred că atunci când facem un lucru care afectează în vreun fel orice echilibru statornicit, e datoria noastră să găsim o cale pentru a repara răul sau discomfortul creat prin lipsa de echilibru. A lăsa  lucrurile să o ia razna până devin o problemă este, din păcate, o chestie pe care o învățăm de mici și o repetăm generație după generație. Mai trist e că de multe ori, alegem ca soluție soluția finală, adică ucidem, distrugem, uităm. E aberant. Tot ce facem e o dovada de lipsă a libertății atât pentru fiecare dintre noi cât și pentru fiecare grup uman. Suntem o societate extrem de neliberă. De peste 600 de ani suntem așa și lucrul ăsta mă face să nu fiu foarte entuziast în ceea ce privește viitorul.

    Vigilentza stătea, ca de obicei, pe bordură. De vorbă. Cu un vecin, presupun, așezat strategic să aibe line of sight la balcoanele cu pricina. Din reflex, cred că ține de competiția naturală dintre masculii din aceeași specie, am aruncat și eu o privire. Cum sunt un adept al echilibrului, adică nu îmi plac lucrurile disproporționate, tot ce mi-a trecut prin cap a fost că naște pui vii și îi hrănește cu lapte. Gândul însă mi-a fost întrerupt de un urlet ascuțit cu un ușor accent gutural ieșit din gâtlejul Vigilentzei. A fost imediat acompaniat de zbieretele tuturor copiilor care își omorau timpul prin jurul blocului. Numai că nu moartea timpului era pricina zbieretelor ălora… În secunda următoare, câțiva dintre ei s-au lipit de gardul de fier, al nostru că încă nu se prinsese primăria că poate fi și ăsta un business,  sudat cu atâta trudă după ce fusese adus cu sacrificii mari de pe nu știu ce șantier de unul din eroii blocului. Cum naiba or fi scăzut ăia de pe șantier fierul sudat în gardul ăsta, presupun și vopseaua verde de pe el, din contabilitate? Știu că e o naivitate, întrebarea asta. Doi, mai mărișori, reușiseră chiar să se cațere pe gard. Am mai văzut câțiva luptându-se să ajungă în scară, dincolo de ușa pe care alt vecin, suflet sensibil, dăduse câteva bidinele de vopsea alba să pară că avem oarece perdele pe-acolo.

    Câinele meu cel negru se lipise de mine și mă privea nedumerit. Câteva secunde a stat așa. Bănuiește că suntem în pericol. Văd asta în ochii lui. Dă să latre și să se pună în dispozitivul de apărare. Latră. Mă privește din nou. Îi dau de înțeles că nu e nici un pericol. Cel puțin, nu unul dintre cele pe care și le imaginează el. În ceea ce îl privește, e totul ok. E suficient să ne privim. Dincoace e nevoie să folosesc limbajul. Ca să comunic, cât de cât. Bănuiesc care este motivul atacului colectiv de panică. Până la campania de presă cu coaiele japonezului și cu populația patriei mușcată constant de cur și cu copiii mutilați definitiv, motivul ăsta nu exista. Acum este centrul Universului. Iar eu apar în mijlocul străzii ca un soi de Thor negativ flancat de doi lupi sângeroși, însetați de viața care palpita în trupurile plăpânde din fața blocului.

    Revenită din transă, Vigilentza mă privea cu ură. Îi stricasem idila cu vecinul care se holba la balcoanele ei. Îi întunecasem momentul de fericire care nu se mai putea consuma pe bordura nou-nouță, proaspăt schimbată după ce aia de anul trecut își dăduse obștescul sfârșit sub picamerele primărei. Sigur, nu putea lăsa lucrurile să rămână așa. Aveam să aflu că a doua zi îl predase hingherilor pe un cățel vagabond pe care îl mai hrăneam din când în când și care îmi răsplătea chestia asta făcând niște tumbe caraghioase. Când l-am găsit, era vai de mama lui, cu picioarele din spate strâmbe și poate că tocmai de-aia făcea tumbele alea așa. Și tocmai de-aia l-au și luat primul. Era ușor de prins. Ieșea repede la număr. A intrat de mult în statistici și raportări. Cam ca alea pe care le vedem indignați în filmele cu lagărele naziștilor. Tot o viața. Numai că altă specie. Asta avea însă să se întâmple a doua zi. În clipa aia, Vigilentza mă privea cu ură pe mine. Eram altfel. Avem doi câini și culmea, unul era chiar negru.
    - Dacă mai treci o dată cu câinii, iți dau cu o piatră în cap, îmi spune.
Pare fair. E o metodă de apărare la care am recurs dintotdeauna. Noi, oamenii. Piatra. Se găsește din abundență, e gratis, atacă la distanță. Pare a avea toate avantajele din lume. Numai că dincolo de eficacitatea metodei, îmi e foarte neclară motivația. Și scopul. Vecinul se uită nashpa de tot la mine și îmi spune că dacă n-aș fi cu câinii m-ar bate de mi-ar suna apa în cap. Îl privesc cu oarece atenție pentru prima și sper ultima dată și mi se pare aproape o imposibilitate ce zice. Nu ripostez. În definitiv, fiecare mascul trebuie să aibe o șansă să răspândească cromozomul ăla Y pe care îl deține și cum Vigilența nu este tocmai deținătoarea cromozomului X cu care l-aș combina pe ăsta al meu, îl las în plata Domnului. Mai ales că, din ce am priceput eu din proiectul Genographics, cromozomul ăla Y e fix același, ceea ce, trebuie să recunosc, e un mare avantaj pentru că te lasă să îl combini cu ce cromozom X ai tu chef. Singurul lucru care mă deranjează e tzunamiul de agresivitate pornit din senin și pe care trebuie să îl suport acum în picioare, ca să nu dau motive pentru un tzunami viitor.

    Încerc să leg un dialog rațional. E imposibil. Mass-media e mult mai mai tare ca mine. Mecanismul e atât de simplu încât pare perfect. Pentru că se bazează pe frică. Suntem o lume condusă prin frică, îmi spun. E un lucru foarte greu de demontat. Au încercat ființe mult superioare mie și au cam dat greși. Uite mie îmi place, de exemplu,  foarte mult Cuvântarea de pe Munte a lui Iisus și chestea aia pe care o spune mereu, “Nu vă temeți!” și aia cu “Veți cunoaște adevărl și adevărul vă va face liberi”… Sunt lucruri minunate în tot ce spune Iisus acolo. Ce a rămas din toate astea după 2000 de ani? Frica de Dumnezeu. Nu admirația, nu iubirea, nu pacea. Frica. Pentru că tot ce e minunat pentru oameni tinde să se instituționalizeze și să devină o unealtă pentru a lipsi de libertate, pentru a domina, pentru a face ce vrei cu semenii tăi. Frica e unul din mecanisele din noi folosit la greu pentru a ține oamenii sub control. Iubirea se învață. Cu frica te naști si nu o poți pierde decât greu de tot, iar atunci când zici că ai reușit, își scoate din câd în când capul la iveală ca personalitatea recesiva în cazurile de personalitate multiplă. Iar aia recesivă e aia adevărată.

    Vigilenței îi e frică. De mine. Am datele corespunzătoare portretului robot al pericolului, așa cum i l-au făcut toți cei din jur. În primul rând am barbă și umblu îmbrăcat în blugi și nu prea dau încredere că aș fi om serios cu responsabilități, am doi câini, nu ies în fața blocului ca omul normal să mai schimb și eu o vorbă, nu mă cert și nu mă împac cu nimeni. Sunt greșit. Spuneți sincer, dacă ar apărea dn senin o specie de ființe raționale de pe altă planetă, ce reacție ați avea? Vigilența s-a născut și și-a trăit toată viața în cartier. Centrul e ceva departe de tot, dincolo de Mall-ul de la Vitan și de Mc Donald’s-ul de la Dristor, e mai departe chiar decât Marea sau Poiana Brașov. La televizor e vorba numai despre ea și despre lumea ei și atunci când nu e, schimbă canalul. Acum de când au dechis ăștia de la Real supermarketul și Mall-ul e foarte departe. Iar eu sunt un intrus, apărut din altă lume. Lumea aia e sigur mai rea, că nu e a ei. Lumea aia e un pericol fundamental pentru lumea ei. Dacă se năștea în Arkansas ar fi chemat poliția până aș fi dispărut din preajma ei. Așa, pe cine să cheme, că poliția e mână în mână cu de-al de-ăștia ca mine… Ia și ea, piatra. Atât i-a mai rămas.

    După ce dau ocol blocului, trec din nou pe lângă ea, tot pe bordura aia stă, vecinul care se holba la balcoanele ei nu mai e acolo, copii sunt pe la casele lor la masa de seara, “Vecine, n-ai să-mi dai și mie o țigară?” Îi dau. Are ceva ușor provocator cererea aia. O combinație între feminitatea care se vrea recunoscută și siguranța celui care a învins o bătălie. Îi dau și un foc. Crede că m-a pus la respect. Nu e bine să o las să creadă lucrul ăsta. “Vezi că poți să te porți și civilizat?”, îi spun și în secunda următoare îmi dau seama că am spus o inutilă tâmpenie.

    A doua zi, avea să îl dea pe mâna hingherilor pe cățelul ăla care făcea tumbe când îi aduceam de mâncare. Și de care acum, îmi e dor…

Blog-ul e pe bune

Friday, March 14th, 2008

    Nici nu mă apucasem bine să mai scriu ceva pe-aici că sună telefonul. Bună chestie telefonul ăsta atunci când sună la miezul nopții… La ora asta n-are cum să fie de la presă. Toată ziua a sunat cu întrebări despre ce-a mai zis doamna Reding, ce mai e cu NetCity, ce se mai întâmplă cu moartea care bântuie prin antenele GSM, chestii de-astea… Apropo, am zis eu că nu o să scriu nimic despre telecom, dar o rubrică de aberații izvorâte din ignoranță sau interese ar cam merita să deschid. Dacă ar fi să mă iau după toate tâmpeniile pe care le-am auzit zilele astea despre GSM, mai, mai că aș fi tentat să cred că dacă am renunța la telefonia celulară am desfide moartea… Poate că ar merita să vorbim despre prostie, zvon, șmecherie și felul în care ele puse împreună dăunează grav sănătății.

    Ok. Nu e nimic din toate astea, îmi spun, orașul pare intrat în inerția lui nocturnă, probabil că e un prieten cu chef de vorba, așa că apăs cu plăcere pe bucățica de ecran pe care scrie “Answer” fără să-mi arunc ochii pe restul ecranului. O să îl recunosc, desigur, după voce. Nu am atât de mulți prieteni încât să pot da greși.

    E Mihai. Uite că am avut dreptate, îmi zic și savurez câteva clipe sentimentul ăsta de certitudine confirmată experimental. În definitiv, de câte ori ni se poate întâmpla să mergem cu atâta exactitate în întâmpinarea realității? Realitatea din seara asta nu e însă tocmai una confortabilă.
    - Bă, zice, mișto cum scrii, dar… nu prea e comentabil și o să se plictisească lumea.
Are dreptate. Ce naiba să stârnească pasiuni în poveștile pe care le scriu eu pe-aici. Da’ de ce trebuie neapărat să starnească pasiuni? Sigur, dacă privim chestia cu blog-ul ca pe un business media, exstă o logică simplă: pasiunile nasc audiență. Ăsta e și motivul pentru care toată mass-media e plină de evenimente incredibil de fenomenal de interesante…

    De ani buni, România este într-o convulsie continuă și istovitoare despre nimic. În fiecare zi se întâmplă lucruri atât de importante, atât de vital de importante încât nu mai e timp să se mai întâmple și ceva normal. Sigur, în fiecare zi, lucrurile alea care afectează dramatic axa de rotație a Pământului sunt altele. De-aia cred că suntem și atât de amețiți… Dar hai să fim sinceri cu noi, care a fost superchestia din cauza căreia nu am mai dormit cele 8 ore regulamentare, acum fix o săptămână? Să fi fost aia cu nushce vedetă (de care sincer, am auzit tocmai din cauza poveștii cu pricina pentru prima și probabil ultima oară) care și-a mai tăiat sau pus ceva prin balcoane? În ziar, nu prea era clar dacă și-a modelat cutele de la sfârcul drept al țâței în sens dextrogir sau levogir și asta (poza era inadmisibil de neclară!) a făcut subiectul unei seri întregi de discuții naționale prin garsonierele patriei, au curs șiroaie de biți prin messenger, au crescut cu 3.8% convorbirile telefonice, a fost mișto de tot… Apropo, cum o fi mai trendy: dextogir sau levogir. Cum ce? Cuta aia de la sfârcul de la țâță. Mâine e și mai mișto, e o chestie cu protest. La Universitate. Cum pentru ce? Ce conteaza, e fun.

    Și uite așa, trece și ziua de azi, ajungi acasa obosit de atât protest, te trântești în pat, dormi cu gândul la nușce vedetă, strângând în fel și chip plapuma în brațe pe chestia asta, când te trezești ai cu 10 ani mai mult, o dai în mă-sa de telenovelă că a inceput alta, uite ce cur mișto are gagica aia de pe Yahoo, poți dormi liniștit încă vreo zece ani, că ai în fiecare zi parte de ceva incredibil de extraordinar de ieșit din comun, ești unic, ești trendy, știi tot ce merită cu adevărat să fie știut, mori pe baricadele unui birou răspunzând la mail-uri și scriind rapoarte pentru șefi care nu le citesc nciodată, mai primești și câte un mail haios cu bancuri ca să ai ce să spui și tu în weekend… Trăiești intens. Firimituri din viețile altora. Faci audiență. Ca să aibe alții banul la greu să își poată trăi viața proprie. Ești unic. Ești minunat. Gata. Ai crăpat. Neeext…

    Uite de-aia nu am chef să scriu pentru audență.

    Am să fac însă un experiment. Hai să protestăm pe bune. Hai să îl convingem pe Mihai că ceea ce scriu poate fi și comentat și încă haios, fără oftici de nici un fel.

    Pentru că am până și eu un comentariu pe blog-ul asta despre care prietenul meu Mihai spune că e necomentabil, am să ii scriu aici lui Sarah (e un nick mișto, imaginația mea a luat-o deja razna la greu, chiar dacă știu bine că un nick poate însemna orice)

    Măi, blog-ul e chiar al meu. Scriu așa cum vorbesc, așa cum sunt, ăla fake era cam încrâncenat. Nu e felul meu de a fi… Tocmai de-aia, te rog frumos, nu îl băga în mă-sa pe colegul meu. În primul rând, nu intră. Pe nici una dintre găuri. Nu cred că e nevoie să îți ofer nici date biometrice, nici alte măsurători exacte ca să te prinzi de chestia asta. Ar intra poate, dacă mă-sa ar fi Tiamat, personificarea feminină a haosului primordial la babilonieni, dar nu prea cred că e cazul. În al dilea rând, presupunând că reușește, te-aș întreba simplu: so what?

    Dacă povestea cu mă-sa a fost o interpretare greșită a mea legată de trimisul la origini, ți-aș răspunde foarte serios că tocmai asta e problema: omul chiar de acolo vine, ba mai mult, mă tem că nu s-a îndepărtat cine știe ce și e într-o vecinătate aproape în sens matematic a originii. A ăleia care ține de autarhie. Ori scopul meu declarat e să ne ușchim cât mai departe de locul ăla.

    Și dacă tu chiar vrei tare, tare, o să scriu și despre telecom. Da’ altfel :D

 

WC-Center

Thursday, March 13th, 2008

    Sunt în gara centrală din Berlin. Supergară au făcut nemții ăștia… În doi ani, totul arată altfel. Sigur, chestia cu fumatul se aplică și aici. Mai blând decât în gara din München. Acolo tronează un banner uriaș cu simbolul suprem al civilizației contemporane pe el, țigara cu un măretz verboten rutier pus zdravăn pe ea și cu inscripția “smoking FREE station”, semn absolut al globalizării victorioase. Chestia cu free, mi se pare o ironie nashpa de tot… Sigur, nu e nimeni obligat să suporte fumurile mele, de acord cu asta. Da’ uite că eu, conștient de răul pe care mi-l fac, sfătuind pe toți să nu fie tâmpiți ca mine și să nu se apuce de fumat, fumez. Și cred că am și eu dreptul la o rezervație, așa cum are orice aberație genetică dreptul la metrul ei pătrat de libertate. Gara e cam goala, că lumea e în fața gării, la fumat. E simplu: iți iei cafeaua sau ce mai ai chef să iei de pe-acolo, de exemplu mult junk-food că e la liber, ieși în fața garii și stai și tu la o cură de socializare în mijlocul trotuarului plin de chiștoace, că scrumiere nu mai există nici acolo.

    Afară e frig… Că e iarnă. Nu-i nimic. Merită. Proptești valiza lângă tine și îți aprinzi țigara. În gară, nu mai ai unde lăsa valiza. Gara a devenit un supermall și metrul pătrat e pentru magazine. Cât naiba să iei pentru casetele de depozitat valize? Altfel, e un loc vesel trotuarul ăla. Pentru cine vorbește germana. Aici, globalizarea mai are ceva de furcă… Cum habar n-am de ce e lumea veselă pe-acolo și sunt convins că nu fac obiectul unui mișto colectiv, că nici nu sufăr de mania persecuției, nici foarte băgat in seamă nu ma simt, îmi văd liniștit de treabă.

    Afară e , în continuare, frig. Cum nu e voie să fumezi înăuntru, fumezi în draci, ceea ce nu ai face în mod normal. Afară. Unde e din ce in ce mai frig. Sau poate că e doar o senzație… Fresh-ul de portocale e super, cafeaua la fel, frigul frig… Te trece până la urmă că ești om, nu ciborg… Hai îndărăt în gară. Mă uit după semnul salvator, acum doi ani era pe toți pereții și constat cu stupoare că a dispărut. E mai pudic așa, îmi zic. E și ăsta un semn de civilizație… Apare însă un tip care pare om bun, chiar dacă are uniformă de polițist. Îmi încerc norocul. În definitiv, poate fi biletul către destinația câștigătoare. Îmi răspunde într-o engleză impecabilă. Mișto globalizarea asta! Ce îmi spune nu e chiar așa de mișto: am de urcat, coborât și urcat din nou, ceea ce în condiții normale, nu ar fi cine știe ce, dar…

    Am ajuns! În fața mea se deschide o priveliște demnă de ieșirea din Marele Canion. Iar deasupra, pe un indicator uriaș, scrie să priceapă tot dobitocul:

WC - Center

E genial! E locul în care s-au adunat laolaltă toate WC-urile fostei gări! E un fel de trib al tuturor WC-urilor posibile! E URIASH! E grandios! E măretz!

    E automatizat. Bag moneda, dau să trec și realizez cu stupoare că la puține ambasade am întâlnit un asemenea sistem de securitate. Porțile rotative din bare de oțel cât o mână ținută ani buni în sala de fitness, abia dacă lasă să treacă un om cu un diametru decent. Acum trei ani, n-aș fi încăput, cu siguranță… Ce e nashpa de tot e că valiza mea nu trece. Cu toți mushchii pe care mai nou îi posed (:D), dau să o ridic pe deasupra capului, dar poarta rotativă e cu mult mai înaltă. Sincer, nu am curajul să o las afară și să revin, oricât de presat aș fi și oricât de rapid aș proceda. Mă gândesc că dacă un biet șobolan e în stare să iasă dintr-un labirint, eu sunt OM. Și, așa am citit eu într-o carte, omul e mai descurcareț decât șobolanul. Încerc să gândesc repede. Atât cât mă lasă vezica să o fac și pricep și eu, în sfârșit, că orice am spune, creierul nu funcționează independent de restul organismului… Nu reușesc să trec și pace.

    Când sleit de puteri iau hotărârea sa risc să las valiza afara, apare o tipa cu un look meseriash, într-o uniformă sexi rau de tot și cu o telecomanda (nu m-am prins din prima ce era, dar în halul în care eram, jur că nu m-am gândit la prostii). Apasă pe un buton al telecomenzii și porțile se deschid larg. Cu tot tragismul situației, zâmbesc amintindu-mi de Caragiale (”La un semn, ușile din fund se deschid: supeul!”). Las citatele, fug repede, totul e minunat, electronica și-a dat din nou mâna cu civilizația, ce mai, e mișto de tot… Când ies, porțile sunt închise la loc. Tipa e însă la post și mă eliberează tot cu telecomanda. Zâmbește. Profesional. Bine și așa… Ma duc întins la ea, mânat de curiozitatea care mi-a însoțit viața și o întreb la ce bun toată nebunia asta cu porțile? Se uită la mine mirată după care îmi zâmbește, dar altfel. E în privirea ei ceva care îmi amintește de bancul ăla cu “se vede că nu ești din Africa de Sud”…

- E o măsură antitero, îmi explică mândră.
- Bine, dar mie mi-ați dat drumul pur și simplu. Dacă eram terorist? Ce, n-am față de terorist, o întreb sigur pe virilitatea mea și oarecum contrariat.
- Nț, îmi răspunde și se cară…

   Nashpa… Nici măcar față de terorist nu am… Bine că am apucat să ajung înăuntru la timp…

    În tren, mă gândesc că nu e nevoie de un mare glob de cristal pentru a vedea viitoruri luminoase… Cum ar fi ca în 2035 directiva antitero a Uniunii Europene să aibe prevederea asta, mișto de tot, care să ne aducă în suflete liniștea că nici un terorist nu va monta bombe prin veceurile noaste:

Art. 237 (1) Țările membre vor lua toate măsurile ca cetățenilor să li se monteze dispozitive individuale de control al sfincterelor, denumite în continuare DICS, inamovibile, începând cu vârsta de trei ani.
                (2) La intrarea în Uniunea Europeană, cetățenilor neeuropeni li se vor monta DICS-uri demontabile. La cerere, acestea pot fi demontate la părăsirea teritoriului Uniunii.

Art. 238 Autoritatea Unică Europeană de Reglementare în Domeniul Sanitar, în colaborare cu Autoritatea Unică Europeană de combatere a Terorismului stabilește și aduce la zi normele privind capacitatățile și amplasamentele pemtru WC-Center-e, pentru fiecare localitate sau locație în afara localităților în parte. WC-Centere-le se vor deschide pentru o oră la fiecare moment stabilit în orarul de acționare la distanță a DICS-urilor.

Art. 239 Operatorii de comunicații mobile au oligația să asigure acoperirea tuturor zonelor în care sunt amplasate WC-Center-e ca parte a Serviciului Universal. Autoritatea Unică Europeană de Reglementare în Comunicații va stabili normele privind interoperabilitatea DICS-urilor.

Art. 240 Până la stabilirea orarului unic european de acționare de la distanță a DICS-urilor, țările membre vor stabili un orar propriu și îl vor aduce neîntârziat la cunoștință cetățenilor.

    Ce lume minunată va fi… Poate că o să o apuc și eu. Dacă mă las de fumat, poate că o să apuc și eu lumea aia mai sigură, mai civilizată, mai puțin haotică…

    Trenul e în stație. Repede pe peron să ne aprindem țigările. Câte minute o sta?