Cântul I sau despre prima mea întâlnire cu Vigilentza

    Vigilentza e gagica aia de la 4. Are cred mai mult de 20 de ani, că nu-și prea arată vârsta. Prin bloc umblă zvonul că ar avea mult mai mult. Unii spun că ar fi fost pe-aici înainte de a se fi contruit blocul, prin ‘85 cred, pentru că atunci când m-am mutat eu, părăsind aproape definitiv blocul natal, toți îmi spuneau că am avut noroc, că ăsta e un bloc construit după cutremur și cică ar rezista mai bine. Sincer să fiu, nu cred că am văzut-o pe-atunci foindu-se prin holul de la intrare, dar la cât de atent sunt eu la ce se întâmplă pe-aici, nici nu e bine să fiu luat foarte în serios. Nici după 90 însă nu-mi vine a crede că e născută. Alea de după 90 au nume bengoase de mașini tari, ar fi chemat-o cu sguranță Lancia sau Mercedessa sau ceva în genul ăsta. Numai că pe gagica de la 4 o cheamă simplu, Vigilentza. Habar n-am dacă e cu tz sau cu ț de-ăla neaoș, da’ am scris și eu așa, ca să îmi fie mai ușor dacă o să fie cazul să mai vorbesc despre ea cu unii sau cu alții pe mess.

   Probabil că nu mi-ar fi sărit cine știe ce în ochi nici acum. E o tipă destul de banală, genul mediu în orice, cu excepția balcoanelor bine hrănite, alt semn că a prins-o dezvoltarea după 90 și al unui măreț posterior, semn că McDonald’s-ul de la Dristor e în continuare centrul socializării lumii bune a cartierului. Dacă stau bine să mă gândesc, Vigilentza asta nici la 4 nu sunt sigur că stă. Poate că nici nu stă în bloc cu mine, că nu am vazut-o niciodată să ia liftul sau să urce scările. De câte ori am întâlnit-o, era fie în holul de la intrare, fie pe bordura din fața blocului sau sprijinită de gardurile puse cu generozitate de primăria de sector ca să știe fiecare dintre noi unde se termină trotuarul și începe spațiul verde din care curge pământ pe trotuar când plouă.

    Totuși, vecinul care meșterește Sâmbătă la Dacia lui de 30 de ani, mi-a spus că ar sta la noi în bloc la 4. Și pe vecinul ăsta, l-aș cam crede, că s-a mutat aici o dată cu mine și pare om serios. Pe vremea aia lucra ca motostivuitor nu știu pe unde și se trezea dimineața de tot, așa că se făcea remarcat bătând în calorifer de câte ori dădeam ceva mai tare ce mai ascultam și eu în weekend. Cel mai mult îl enerva, îmi amintesc, sunetul orgii din Tocata în Re Major și Pink Floyd. O dată însă a facut urât de tot și la oarece Cat Stevens, nush ce-a avut cu el că a venit și a sunat în mijlocul zilei ăleia de Duminică țipând la mine că el e motostivuitor și nu o freacă ca ăștia d-al de mine. Așa am aflat cu ce se ocupă. De altfel, argumentul mi s-a părut atât de copleșitor că l-am dat naibii pe Cat Stevens și de-aia nu-mi mai amintisc nimic din Duminica aceea, probabil că a fost o Duminică atât de oarecare încât mi s-a mai șters o zi din viața traită pe planeta asta. Au urmat câțiva ani tensionați de fiecare întâlnire în fața liftului cu omul cu pricina până de curând, când i-am dat curent să-și pornească noul experiment Dacic. Nu mai știu dacă a fost unul reușit sau nu, dar știu sigur că s-a uitat cu o recunoștință de copil care primește înghețată făra aprobarea bunicii și mi-a spus aproape conspirativ:
    - Să știi vecine că Vigilența, aia care s-a luat de mata, stă la 4.

    Așa mi-am îmbogățit eu cultura geografică având o localizare aproape precisă a Vigilenței. Nu că aș fi murit să știu unde stă, dar, cum povestea pe care vreau să o spun putea avea oarece consecințe, nici rău nu mi-a prins. La 4 nu am fost decât o dată, când s-a blocat liful pe-acolo și încă o dată să îi spun unui vecin, instalator, că mă inundă ăla de de-asupra și n-ar fi rău să oprim apa rece din coloana de la bucătărie până vin oamenii ăia acasa și închid robinetul. Sau ăla era vecul de la 3…

    S-a întâmplat într-o seară oarecare, când îmi scoteam cânii la plimbare în jurul blocului. Am doi câini. Amândoi suficient de bătrâni ca să scriu cu o oarecare strângere de inimă despre ei. Cred că puține specii sunt atât de compatibile una cu cealaltă așa cum este omul cu câinele. De-aia nu pricep eu de unde și până unde au apărut toate asocierile astea malefice într-o sumedenie de culturi. Câinele, lupul și tot ce e apropiat lor mi se par un fel de rude ale mele. Chiar dacă părem atât de diferiți. În definitiv, de la virus la om, nu suntem decât niște programe mai mult sau mai puțin eaborate și dincolo de ceea ce suntem programați să putem face, cred că diferențele reale dintre noi țin mai degrabă de ce izbucnește din fiecare, insuficient studiat pentru a ști dacă și asta e o chestie care ține de structuri celulare și biochimie sau vine de alt undeva, o chestie căreia i-am dat un nume la fel de generic ca Universului sau gravitației, despre care vorbim mult și nu știm cine știe ce. Ei, chestia asta, cred eu, transcende bine programele codificate cu grija de God sau de hazard prin noi. Mă feresc să îi spun suflet ca să nu creez confuzii și emoții pe la instituțiile care și-au luat dreptul istoric sa vorbească despre așa ceva. I-aș spune comunicare, dar și pentru asta s-au inventat facultăți și profesori cu doctorate grele iar în fața unor asemenea argumente de autoritate n-am nici nici o șansă să conving pe cineva că putem comunica minunat cu ființe la care cele patru stări pe care e scris programul se înlănțuiesc altfel.

    Îmi scotem câinii la plimbare în plină epocă a masacrării lor în orașele patriei. La televizor, adică la chestia la care am renunțaț abia pe 1 Ianuarie 2007, catastrofa care nu ne lăsa să dormim cele 8 ore regulamentare era câinele. Câinele ne urmărea pretutindeni și singura rațiune a sa de a fi era să me mutileze copiii, să castreze japonezii aventurați în spațiul ăsta ireal, să ne muște de cur, în general, ori de câte ori ieșim din blocurile noastre, lipsiți de apărare, în mijlocul drumului plin de primejdii care unește blocul în care suntem fericiți și locul în care ne chinuie șefii ca să ne dea banii cu care mergem să vedem ce au mai băgat la supermarket. În drumul ăsta triunghiular dintre bloc, servici și supermarket, câinele ne pândește fioros, mereu însetat de sângele din curul nostru, gata mereu să ne obtureze bucuria campaniei de reduceri despre care tocmai am aflat din pliantele alea mișto din cutia de scrisori, pliante care te fac să visezi, te fac sa să zbori mai înalt, ce mai, te fac fericit… 

    Din cauza fraternizării mele cu câinele, pretutindeni, cetățenii indignați mă priveau cu ură și dispreț. Era unul dintre acele momente în care omul devine brusc cetățean…
- Un copil nu puteai să crești, auzeam aproape invariabil în spatele meu. Am crescut doi. Ok amândoi, zic eu. Acum sunt mari și, în definitiv, fiecare își trăiește viața proprie, nu cred că ar fi o idee bună să îi scot la blimbare în lesă în jurul blocului.
- E om rău, uite ce câine negru are… Negrul asociat cu câinele pare a fi o combinație cu adevărat nimicitoare. Cine plimbăîn lesă așa ceva, nu poate fi decât cel puțin la fel de monstruos. Corect.

    Eu cred că una dintre trasăturile locului, trăsătură de care ne molipsim din primii ani de viața, este lăsatul problemelor să se adune urmat de o reacție disproporționat de violentă față de ele. Așa a fost și povestea asta cu câinii. Când am dărămat tot ce era făcut cât de cât în mod natural, ca să punem în loc orașele-dormitor pentru industria care avea ca unic scop statisticile, am lăsat în urma noastră, de izbeliște o droaie de câini lipsiți de de prietenul lor care îi îngrijea. A fost, cred eu, un semn de iresponsabilitate. Nu cred că lumea ni se cuvine. Și în nici un caz, necondiționat. Mai cred că atunci când facem un lucru care afectează în vreun fel orice echilibru statornicit, e datoria noastră să găsim o cale pentru a repara răul sau discomfortul creat prin lipsa de echilibru. A lăsa  lucrurile să o ia razna până devin o problemă este, din păcate, o chestie pe care o învățăm de mici și o repetăm generație după generație. Mai trist e că de multe ori, alegem ca soluție soluția finală, adică ucidem, distrugem, uităm. E aberant. Tot ce facem e o dovada de lipsă a libertății atât pentru fiecare dintre noi cât și pentru fiecare grup uman. Suntem o societate extrem de neliberă. De peste 600 de ani suntem așa și lucrul ăsta mă face să nu fiu foarte entuziast în ceea ce privește viitorul.

    Vigilentza stătea, ca de obicei, pe bordură. De vorbă. Cu un vecin, presupun, așezat strategic să aibe line of sight la balcoanele cu pricina. Din reflex, cred că ține de competiția naturală dintre masculii din aceeași specie, am aruncat și eu o privire. Cum sunt un adept al echilibrului, adică nu îmi plac lucrurile disproporționate, tot ce mi-a trecut prin cap a fost că naște pui vii și îi hrănește cu lapte. Gândul însă mi-a fost întrerupt de un urlet ascuțit cu un ușor accent gutural ieșit din gâtlejul Vigilentzei. A fost imediat acompaniat de zbieretele tuturor copiilor care își omorau timpul prin jurul blocului. Numai că nu moartea timpului era pricina zbieretelor ălora… În secunda următoare, câțiva dintre ei s-au lipit de gardul de fier, al nostru că încă nu se prinsese primăria că poate fi și ăsta un business,  sudat cu atâta trudă după ce fusese adus cu sacrificii mari de pe nu știu ce șantier de unul din eroii blocului. Cum naiba or fi scăzut ăia de pe șantier fierul sudat în gardul ăsta, presupun și vopseaua verde de pe el, din contabilitate? Știu că e o naivitate, întrebarea asta. Doi, mai mărișori, reușiseră chiar să se cațere pe gard. Am mai văzut câțiva luptându-se să ajungă în scară, dincolo de ușa pe care alt vecin, suflet sensibil, dăduse câteva bidinele de vopsea alba să pară că avem oarece perdele pe-acolo.

    Câinele meu cel negru se lipise de mine și mă privea nedumerit. Câteva secunde a stat așa. Bănuiește că suntem în pericol. Văd asta în ochii lui. Dă să latre și să se pună în dispozitivul de apărare. Latră. Mă privește din nou. Îi dau de înțeles că nu e nici un pericol. Cel puțin, nu unul dintre cele pe care și le imaginează el. În ceea ce îl privește, e totul ok. E suficient să ne privim. Dincoace e nevoie să folosesc limbajul. Ca să comunic, cât de cât. Bănuiesc care este motivul atacului colectiv de panică. Până la campania de presă cu coaiele japonezului și cu populația patriei mușcată constant de cur și cu copiii mutilați definitiv, motivul ăsta nu exista. Acum este centrul Universului. Iar eu apar în mijlocul străzii ca un soi de Thor negativ flancat de doi lupi sângeroși, însetați de viața care palpita în trupurile plăpânde din fața blocului.

    Revenită din transă, Vigilentza mă privea cu ură. Îi stricasem idila cu vecinul care se holba la balcoanele ei. Îi întunecasem momentul de fericire care nu se mai putea consuma pe bordura nou-nouță, proaspăt schimbată după ce aia de anul trecut își dăduse obștescul sfârșit sub picamerele primărei. Sigur, nu putea lăsa lucrurile să rămână așa. Aveam să aflu că a doua zi îl predase hingherilor pe un cățel vagabond pe care îl mai hrăneam din când în când și care îmi răsplătea chestia asta făcând niște tumbe caraghioase. Când l-am găsit, era vai de mama lui, cu picioarele din spate strâmbe și poate că tocmai de-aia făcea tumbele alea așa. Și tocmai de-aia l-au și luat primul. Era ușor de prins. Ieșea repede la număr. A intrat de mult în statistici și raportări. Cam ca alea pe care le vedem indignați în filmele cu lagărele naziștilor. Tot o viața. Numai că altă specie. Asta avea însă să se întâmple a doua zi. În clipa aia, Vigilentza mă privea cu ură pe mine. Eram altfel. Avem doi câini și culmea, unul era chiar negru.
    - Dacă mai treci o dată cu câinii, iți dau cu o piatră în cap, îmi spune.
Pare fair. E o metodă de apărare la care am recurs dintotdeauna. Noi, oamenii. Piatra. Se găsește din abundență, e gratis, atacă la distanță. Pare a avea toate avantajele din lume. Numai că dincolo de eficacitatea metodei, îmi e foarte neclară motivația. Și scopul. Vecinul se uită nashpa de tot la mine și îmi spune că dacă n-aș fi cu câinii m-ar bate de mi-ar suna apa în cap. Îl privesc cu oarece atenție pentru prima și sper ultima dată și mi se pare aproape o imposibilitate ce zice. Nu ripostez. În definitiv, fiecare mascul trebuie să aibe o șansă să răspândească cromozomul ăla Y pe care îl deține și cum Vigilența nu este tocmai deținătoarea cromozomului X cu care l-aș combina pe ăsta al meu, îl las în plata Domnului. Mai ales că, din ce am priceput eu din proiectul Genographics, cromozomul ăla Y e fix același, ceea ce, trebuie să recunosc, e un mare avantaj pentru că te lasă să îl combini cu ce cromozom X ai tu chef. Singurul lucru care mă deranjează e tzunamiul de agresivitate pornit din senin și pe care trebuie să îl suport acum în picioare, ca să nu dau motive pentru un tzunami viitor.

    Încerc să leg un dialog rațional. E imposibil. Mass-media e mult mai mai tare ca mine. Mecanismul e atât de simplu încât pare perfect. Pentru că se bazează pe frică. Suntem o lume condusă prin frică, îmi spun. E un lucru foarte greu de demontat. Au încercat ființe mult superioare mie și au cam dat greși. Uite mie îmi place, de exemplu,  foarte mult Cuvântarea de pe Munte a lui Iisus și chestea aia pe care o spune mereu, “Nu vă temeți!” și aia cu “Veți cunoaște adevărl și adevărul vă va face liberi”… Sunt lucruri minunate în tot ce spune Iisus acolo. Ce a rămas din toate astea după 2000 de ani? Frica de Dumnezeu. Nu admirația, nu iubirea, nu pacea. Frica. Pentru că tot ce e minunat pentru oameni tinde să se instituționalizeze și să devină o unealtă pentru a lipsi de libertate, pentru a domina, pentru a face ce vrei cu semenii tăi. Frica e unul din mecanisele din noi folosit la greu pentru a ține oamenii sub control. Iubirea se învață. Cu frica te naști si nu o poți pierde decât greu de tot, iar atunci când zici că ai reușit, își scoate din câd în când capul la iveală ca personalitatea recesiva în cazurile de personalitate multiplă. Iar aia recesivă e aia adevărată.

    Vigilenței îi e frică. De mine. Am datele corespunzătoare portretului robot al pericolului, așa cum i l-au făcut toți cei din jur. În primul rând am barbă și umblu îmbrăcat în blugi și nu prea dau încredere că aș fi om serios cu responsabilități, am doi câini, nu ies în fața blocului ca omul normal să mai schimb și eu o vorbă, nu mă cert și nu mă împac cu nimeni. Sunt greșit. Spuneți sincer, dacă ar apărea dn senin o specie de ființe raționale de pe altă planetă, ce reacție ați avea? Vigilența s-a născut și și-a trăit toată viața în cartier. Centrul e ceva departe de tot, dincolo de Mall-ul de la Vitan și de Mc Donald’s-ul de la Dristor, e mai departe chiar decât Marea sau Poiana Brașov. La televizor e vorba numai despre ea și despre lumea ei și atunci când nu e, schimbă canalul. Acum de când au dechis ăștia de la Real supermarketul și Mall-ul e foarte departe. Iar eu sunt un intrus, apărut din altă lume. Lumea aia e sigur mai rea, că nu e a ei. Lumea aia e un pericol fundamental pentru lumea ei. Dacă se năștea în Arkansas ar fi chemat poliția până aș fi dispărut din preajma ei. Așa, pe cine să cheme, că poliția e mână în mână cu de-al de-ăștia ca mine… Ia și ea, piatra. Atât i-a mai rămas.

    După ce dau ocol blocului, trec din nou pe lângă ea, tot pe bordura aia stă, vecinul care se holba la balcoanele ei nu mai e acolo, copii sunt pe la casele lor la masa de seara, “Vecine, n-ai să-mi dai și mie o țigară?” Îi dau. Are ceva ușor provocator cererea aia. O combinație între feminitatea care se vrea recunoscută și siguranța celui care a învins o bătălie. Îi dau și un foc. Crede că m-a pus la respect. Nu e bine să o las să creadă lucrul ăsta. “Vezi că poți să te porți și civilizat?”, îi spun și în secunda următoare îmi dau seama că am spus o inutilă tâmpenie.

    A doua zi, avea să îl dea pe mâna hingherilor pe cățelul ăla care făcea tumbe când îi aduceam de mâncare. Și de care acum, îmi e dor…

4 Responses to “Cântul I sau despre prima mea întâlnire cu Vigilentza”

  1. sarah Says:

    urasc oamenii carora nu le plac animalele.pe cei carora nu le plac dar care le acorda toleranta ii tolerez si eu.cu greu insa.mi se pare inuman comportamentul asta…si nu cred ca ajungi sa cunosti afectiunea pana cand nu aciuiezi existentei tale un animal, mic, mare, vanjos sau doar dragalas.toate au atat de mult de daruit dar din pacate pentru ele exista mult prea multe “vigilente” pe lume…dezgustator de multe!

  2. Adina Says:

    si mai sunt unii care au ridicat maltratarea animalelor la nivel de arta….terifiant…

    http://guillermohabacucvargas.blogspot.com/

    En 2007, Guillermo Vargas Habacuc, supposément un artiste, a pris un chien abandonné dans la rue, l’attacha avec une très courte corde au mur d’une galerie d’art et l’a laissé mourir lentement de faim et de soif.

    Pendant plusieurs jours, autant l’auteur de cette cruauté tout comme les visiteurs de la galerie d’art ont observé impassible l’agonie du pauvre animal jusqu’à sa mort d’inanition après avoir passé par un calvaire douloureux, absurde et incompréhensible

  3. Varujan Pambuccian | FocusBlog Says:

    [...] Cred că e mai bine așa. Sunt om.”). Deasemenea am citit Poveste de construit echipa,  Cântul I sau despre prima mea întâlnire cu Vigilentza si Elogiu prostiei ticăloase (Raport către semenii mei de pe Alfa [...]

  4. filme online Says:

    Varujan Pambuccian

Leave a Reply