Luminișul de pădure și scara de bloc

       Pare o alăturare ciudată. Pricina acestei alăturari este însă una foarte simplă: aşa s-au succedat lucrurile. Adică luminişul a fost înaintea scării de bloc. Adică a fost o vreme, demult, cu sute de ani în urmă, când oamenii nu reuşiseră să pună la pământ ceea ce se statornicise în sute de mii de ani de stabilitate bazată pe absenţa cu desăvârşire a politicii, adică pădurile. Noii veniţi, adică noi oamenii, considerau pe vremurile alea că pădurile chiar oferă anumite avantaje. Stau în calea crivăţului, de exemplu. Sau sunt pline de resurse, atât de pline încât e nevoie de foarte multe generaţii pentru a le seca. Aşa că, s-au aşezat pe unde era pădurea mai rară şi s-au pus temeinic pe scobit ce e prin jur. În alte părţi ale lumii a fost altfel. Unii dintre noi s-au aşezat pe malurile apelor de tot felul şi s-au pus pe ras ce mişuna prin ape, alţii s-au aşezat în câmpiile din jurul râurilor şi neavând nimic altceva de secătuit s-au apucat să secătuiască pământul însuşi, plantând pe-acolo tot ce li s-a părut că nu este otrăvitor. A fost ok. Ne-am înmulţit, am pus stăpânire pe tot ce mişcă, ne-am prins că lucrul ăsta nu se poate face decât  trăgând cu toţii cât de cât în aceeaşi direcţie. Restul e în cartea lui Adam Smith şi de-aia nu cred că e nevoie să scriu cine ştie ce pe tema asta.

    Stând în locuri diferite, ne-am dezvoltat diferit. Ăia care au prins rădăcini în spaţii deschise s-au înmulţit mai repede, s-au lăţit căt a fost nevoie prin spaţiile alea deschise ale lor, s-au legat unii de alţii prin drumuri, au început să îşi dea în cap unii altora, datul ăsta în cap făcându-i mai inventivi şi mai organizaţi. În luminiş, timpul a curs altfel. Mai încet. Nu prea avea chef nimeni să vină să îţi dea în cap, că nu avea mare lucru de căştigat din chestia asta. În plus, naiba ştia pe unde zaci. Pădurea a fost şi stavilă şi ascunziş. E drept, mai treceau câte unii pe lângă. În drum spre cetăţile bogate din câmpie. Şi dacă drumul e lung, apare povestea aia cu logistica şi asta e… Cu unii ne-am mai înţeles. Cu alţii a fost nashpa de tot. Până la capăt, nu a fost chiar aşa de rău, că după ce au trecut toate puhoaiele mânate de la spate de mongolii care nu mai puteau ataca la sud, acolo unde se înălţa acum Marele Zid, n-a mai trecut aproape nimeni. Adică n-am mai fost în drumul nimănui şi nici foarte cu dor de ducă peste alţii n-am fost. Aia cred eu a reprezentat un fel de epocă de aur. Toţi au câte una care îi face să viseze atunci când în prezent începe să fie nashpa.

    În oraşele mari, unde lumea stătea claie peste grămada, au început să apară tot felul de reguli care mai de care mai ciudate, folositoare însă până la un punct pentru că i-au ferit pe cei de acolo şi de pericolul imploziei şi de cel al exploziei. În luminiş nu a fost nevoie de aşa ceva. Regulile au fost simple, iar supapa de siguranţă era la fel de simplă. Când se umplea luminişul, ori mai rădeai ceva din pădure, ori unii mai curioşi din fire căutau alt luminiş unde apărea repede un cătun nou.

    Totuşi, supravieţuirea celor din oraşe, chiar dacă mai ameninţate de către semenii lor din alte oraşe a fost, de la un punct încolo, mai simplă. Greutăţile astea venite din faptul că în luminiş comunitatea era mai mică iar resursele mai puţin diverse, au făcut ca în viaţa omului să apară un personaj fără de care istoria ar fi fost foarte greu de construit: vecinul. În oraşele din spaţiile deschise, vecinul a fost ceva mai puţin important. Ba, uneori, chiar săcâitor, agresiv, oricum, mai puţin de luat în seamă decât alt personaj nou apărut: prietenul. Prietenul a avut şi o utilitate practică. Puteai merge cu el în campanii militare sau la vânătoare. Marile epopei ale lumii sunt pline de prietenii de-astea. Vecinătăţile nu prea apar în nici o epopee, pentru că cei din luminiş nu prea aveau timp de chestii de-astea.

    Lucrul ăsta cu vecinul şi cu prietenul, pare unul mărunt, dar eu cred că a fost fundamental pentru felul în care grupuri umane diferite au devenit foarte diferite. În epoca modernă a apărut şi un soi de combinaţie a lor: colegul. Personajele astea trei, îndrăznesc să afirm, au fost create şi au dus la adâncirea a trei feluri fundamental diferite de societăţi. Aş fi tentat să cred că aici diferenţele culturale alea de finisaj sunt mult mai puţin relevante în comparaţie cu diferenţele culturale determinate de accentul pus pe vecin, prieten sau coleg.

    Lucrurile astea ţin de felul în care alegem sau nu. Vecinul nu îl alegi aproape niciodată. În foarte puţinele cazuri, când vecinul este rezultatul unei alegeri, povestea cu afinităţile ţine cel mult o generaţie. Prietenul îl alegi aproape întotdeauna. Colegul este rezultatului unui hazard filtrat de o algere mai generală, de cele mai multe ori profesională. Cum lucrurile sunt atât de diferite, cred că felul în care punem accentul pe unul sau pe altul din aceste trei personaje ne defineşte în mod fundamental. Nu doar psihologic ci şi cultural. Nu doar ca indivizi ci şi ca societăţi.

    Nu am nici o calificare şi de-aia nu am nici o pretenţie că aş avea dreptate. Spun doar ce cred. Şi cred că în lumea asta sunt trei feluri fundamentale în care oamenii îşi construiesc legăturile cu ceilalţi. Ceea ce e interesant ţine de faptul că atitudea pe care o avem faţă de ceilalţi se cam transmite dintr-o generaţie în alta şi e destul de greu de rupt cu tradiţia. Asta face ca şi comunităţile de emigranţi să perpetueze un timp tipul de relaţionare umană cu care au venit de acasă. Nu spun că într-o societate există doar una dintre cele trei atitudini. Există toate trei, dar întotdeauna există una covârşitor majoritară.

    Cea mai simplă dintre cele trei atitudini de relaţionare e cea în care personajul central e prietenul. E simplă, pentru că reprezintă o chestiune de alegere. E rezultatul simultan al exprimării unei libertăţi şi a nevoii de a nu fi singur. Cei care se relaţionează în felul ăsta, o vor face aşa în orice tip social de relaţie umană. Fie că e vorba de partenerul de viaţă, fie că e vorba de copii sau de orice persoană apropiată, ei vor alege liber de fiecare dată. Iar dacă vor constata că alegerea lor a fost greşită, vor renunţa la fel de liber. Regulile pe care se le vor respecta ţin de o etică individuală şi uneori pot veni în coliziune directă cu morala sau cartea corporaţiei. Felul ăsta de a gândi îl găsim în legenda lui Ghilgameş, în Iliada, în atitudinea goţilor (cei care au reinventat libertatea în spaţiul european), în legendele celţilor, în poezia lui Walt Whitman, în micile oaze de libertate care sunt unii dintre semenii noştri.

    Colegul este invenţia culturii corporatiste şi a comunismului sovietic. Este prietenia organizată. Fie că se ocupă de ea cei de la resurse umane sau ăia de la cadre, se face în conformitate cu cartea corporaţiei sau cu codul eticii şi echităţii socialiste zi de zi sau  în team-building sau în serate cultural-artistice. Are nevoie de organizatori. Şi ca orice lucru organizat, vorba lui Panait Istrati, serveşte exclusiv organizatorilor. Oricum, ajunge să decidă în mare măsură felul în care îşi urmează cursul viaţa fiecărui membru al comunităţii constituite aşa. Are, evident rădăcini. Ele ţin de instituţionalizarea comunităţilor de credincioşi, de epoca industrializării, de structurile militare moderne, de formele corporatiste sau statale de globalizare. Nu e chiar atât de nashpa cum pare şi, în lumea în care trăim, are avantajele ei. Dă senzaţia unei oarecari egalităţi (pentru cei care simt nevoia să trăiască prin comparaţie cu alţii, e un lucru important), ajută la structurarea societăţilor şi proceselor economice aducând în final un plus de confort celor care acceptă regulile jocului, detensionează societăţile umane, le scoate oarecum din autarhie şi le dă sentimentul progresului continuu. E un anestezic bun, pentru cine simte nevoia de anestezice.

    Vecinul este expresia voinţei de a rămâne în autarhie. Este placa turnantă a trocului cu mici bunuri de uz imediat, cu nevoia de comunicare, cu nevoia de apărare. Societăţile în care vecinul este personajul central sunt societăţi defensive. Vecinul este certitudinea că Soarele va răsări şi mâine, că orice străin ar veni pe-aici îî vom face faţă, că regulile jocului de tipul “give me that old time religion and it’s good enough for me”, nu se vor schimba niciodată. Pentru că “it was good for our mothers” şi “it has saved our fathers”, nu? Vecinul este ca o poliţă de asigurare. Este foarte puţin important cine e vecinul. Ca lucrul ăsta să poată funcţiona, e foarte important ca oamenii să fie cât de cât asemănători. De aceea, societăţile bazate pe vecin au o morală riguroasă, un fel de etică a colectivităţii codată în timp în precepte morale şi instituţionalizată la nivel religios sau laic. Regulile astea fac ca fiecare roată dinţată din angrenaj să poată funcţiona împreună cu roata alăturată, indiferent care ar fi ea. Pentru a face posibil lucrul acesta, regulile trebuie să prevaleze oricărei manifestări individuale vizibile în contradicţie cu ele. Societăţile bazate pe vecin, trebuie să respingă de plano tot ce e diferit pentru a-şi asigura supravieţuirea.

    La noi, evoluţia s-a făcut în felul ăsta. Luminişul de pădure a creat vecinul, vecinul a creat regulile care ţin grupul social în funcţiune, trecerea la societatea agrară a trensformat cătunul din luminiş în satul de câmpie, comunismul l-a mutat, o dată cu industrializarea, la scara de bloc. Povestea cu seara cultural artistică, nu prea a ţinut. Colegul nu prea a apărut, din simplul motiv că a devenit, datorită locului de muncă pe viaţă acelaşi, un fel de vecin şi el. Comunismul a fost un experiment eşuat, chiar şi pentru cel mai cu vederi largi comunist. Nu a prea avut pe ce să se grefeze. Nici cultura corporatistă nu s-a impus cine ştie după aia. Sunt puţini cei care lucrează în corporaţii şi cu tot efortul de a-i ţine pe oameni, au n-au treabă, zi lumină la servici, tot un fel de vecin a devenit şi colegul de-acolo. Prietenul e rar şi de cele mai multe ori e confundat cu un vecin mai insistent. Nici nu ar avea cum să apara. Probabilitatea de a-l întâlni pe scară e destul de limitată, afară e străinul, eventual duşmanul. De-aia surogatul de prieten a primit şi un nume local distinct. Cel de tovarăş. Fără nici o legătură cu apelativul comunist. Prin import cultural, din zone în care relaţiile umane sunt de acelaşi fel, a apărut şi cel de frate. Tot un fel de prieten ales de întâmplare şi ăsta.

    Există şi un avantaj major al culturii de scară de bloc derivată din relaţiile de vecinătate. Societatea e foarte paşnică şi stabilă aşa. Şi, oarecum, pentru organizatori, mai uşor de condus. Nu pentru că pot impune ceva din voinţa lor ci pentru că ceea ce contează este lucrul lipsit de importanţă. Ceea ce înseamnă că în schimbul puterii nu trebuie să oferi aproape nimic. Cam ca la romani. Că suntem parte a lumii latine, nu?

One Response to “Luminișul de pădure și scara de bloc”

  1. Metalshrine Says:

    :lol: Super!

Leave a Reply