Ce ai face dacă într-o dimineață, ieșind din bloc să mergi la treburile tale, te-ai trezi cu un înger căzut în gradina din față, aia căreia i-a pus primăria un gard nou vopsit în verde? Noaptea a fost destul de rece, a bătut vântul, chestia asta o știi sigur pentru că nu prea te-a lăsat să dormi nici frigul din casă, nici teama că îți poate lua rufele puse la uscat în balcon, ți s-a mai întâmplat lucrul ăsta acum câteva luni, și te-ai tot perpelit așa ascultând ploaia și vântul. Acum ai dat buzna pe ușa blocului să ajungi repede la metro, să nu întârzii la servici, să nu scapi cumva trecerea șefului în drumul său glorios către singurul birou care are o ușă și pereți și seamănă cu o casă normală într-un câmp de blocuri. Numai că în fața ta, dincolo de asfaltul ciuruit de trecerea vremii e un înger, ghemuit oarecum nefiresc, cu fața de nedeslușit în tufa de trandafiri pusă de vecinul de la doi. Ăsta de când i-a plantat acolo stă toată zua cu ochii după copiii care se joacă prin jurul scării și țipă ca din gură de șarpe ori de câte ori vreunul mai trimite câte o minge amenințătoare spre grădină. Te gândești că ghemuirea aia nefirească vine de la ariple desfăcute larg, într-o ultimă încercare de desprindere din tufa de trandafiri care stă acum înfiptă cu toți țepii ei în carnea lui ușor bronzată ca bronzul de solar când se învechesc tuburile și ăia le mai țin puțin că au de dat o grămadă de bani pe cele noi. Știi sigur că în fața ta e un Înger adevărat, nu e nevoie să te ciupești pentru asta, te-ai trezit de-a binelea, ai făcut dușul, ți-ai băut cafeaua și dacă ți s-a mai întâmplat să mai visezi că ești sub duș, chestia cu băutul cafelei n-ai visat-o niciodată, așa că e un înger adevărat. Și nici măcar nu e de-ăla leșinat și bondoc de tradiție barocă, pare că vine direct dintr-un ev mediu cu cavaleri în armură, ai impresia că i-ai văzut și ochii și că nu erau spălacituri ca în picturile murale cu îngerași, erau ochi negri, pătrunzători, dătători de curaj ca un fel de strigăt de victorie.

    Primul gând care îți dă prin cap e să spui “Ia te uită, un înger în grădina blocului…” și să mergi mai departe spre birou, în definitiv, nu e treba ta, de-aia plătești impozite locale, să se ocupe Primăria de chestia asta, are o grămadă de servicii de urgență, pe urmă îți dă prin cap să suni la 112 și imediat te gândești că asta ar fi cea mai mare tâmpenie, ce să le spui, că în fața blocului e un înger, te-ar râde și curcile, ai citit că ăștia au acum și nushce serviciu de localizare, te mai și trezești cu ei pe cap să îți dea amendă că induci serviciile de urgență în eroare. Să suni la mama. E la pensie, are timp, o poți lăsa pe ea să se ocupe de chestia asta cu Îngerul și să pleci la servici că uite că deja e foarte târziu. Da’ cum să-i spui așa, pur și simplu ”Mamă, am găsit un înger și habar n-am cum să procedez”. Știi că reacția ei ar fi promptă, s-ar pune pe plâns că ea te-a crescut și tu uite în ce hal ai ajuns și ce tâmpenii îți dau prin cap. Mai bine nu. Mai bine suni la vecini. Încerci să-ți amintești ce vecini ai, îi treci pe toți prin fața ochilor, nu reții nimic care ar ști ce e de făcut în situația asta, te uiți la ceas, e chiar foarte târziu, te uiți la Îngerul ăla, e chiar foarte real, are tot ce bănuiești că trebuie să aibe un înger, are aripi mari, puternice, uimitor de albe cu un abur de lumină argintie care îl învăluie cu totul, are o respirație de înger, ca un somn luminos de copil, are o julitură pe tâmpla stângă, asta te face să banuiești că vântul din noaptea trecută l-a izbit de bloc, te gândești automat la tragedia de la World Trade Center, te gândești că aici a fost însă altceva, Îngerul venea probabil cu vreo trabă sau trecea pur și smplu pe acolo, blocul e în picioare, totul pare la locul lui și ai brusc o stare de bine, îți dă prin cap să îl iei acasă să fie un fel de Înger numai al tău, când erai copil mama îți tot spunea de îngeri păzitori, iei telefonul, cauți în agendă numărul mamei. Mai bine nu. Nu. Evident, nu ar corespunde nici unei viziuni de viitor a părinților tăi chestia asta cu Îngerul. Ei vor să te vadă la casa ta, cu un om normal lângă tine, cu o liotă de nepoți într-un apartament de patru camere în Drumul Taberei, cu o mașină cât de cât mișto, cu un serviciu bun cu multe zile libere și salariu baban, ce treabă au ei cu Îngerul peste care ai dat? Te uiți la ceas, e târziu de tot, oricum nu mai contează că ai întârziat, mai bine mai stai puțin și te uiți la Îngerul din grădina blocului, știi sigur că nu vei mai întâlni nicodată așa ceva și te gândești că merită să mai stai acolo puțin să te uți la el. Îngerul zace nemișcat, ai certitudinea că nu e mort, altfel nu ar respira și nici nu crezi că e posibil ca un înger să moară că s-ar prăbuși tot eșafodajul speranței în care trăiește omenirea. Chestia asta cu speranța te face să zâmbești, de oarece timp încoace singurele speranțe pe care le-ai avut au fost să te poți trezi la timp, să poți prinde metroul la timp, să nu-ți dezamăgești șefii, mama, iubirile din ce în ce mai trecătoare, să nu dezamăgești pe nimeni în general, la tine te-ai gândit ceva mai puțin decât o făceai cu ani în urmă, pentru că nu prea ai avut timp pentru asta, poate doar înainte de culcare și nici atunci cine știe ce, oricum e ok și e greu să îți imaginezi că poate fi altfel. 

   Și dacă o fi chiar Îngerul tău? Ăla de care îți vorbeau ai tăi în copilărie. Dacă venea la tine să îți alunge vreun coșmar și o rafală de vânt l-a izbit de bloc iar tu treci pe lângă el așa, pur și simplu, doar ca să nu se ia șeful de tine că ai întârziat. Te gândești la fața pe care ar face-o șeful dacă i-ai spune că ai întârziat pentru că în fața blocului, cu capul în tufa de trandafiri plantată de vecinul de la doi zăcea un înger și ție ți-a dat prin minte să nu îl lași acolo și să mergi la ale tale ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îți amintești de un cântec al lui Nightwish, să tot fie doi-trei ani de atunci, îl fredonezi ușor, parcă-parcă l-ai lua acasă și gândul ăsta te îngrozește, ce ar spune vecinii, cunoscuții, ai tăi mai ales dacă ai face așa ceva, cum ai putea da ochii cu ei fără să îți vină să explodezi de bucurie și să le spui așa, într-o doară, “Știți, am un Înger acasă” și ei să îți răspundă simplu “Bravo. Și unde îl ții?” iar tu să le spui că stă toată ziua pe un scăunel din bucătărie și îți umple casa de lumină. Zâmbești la gândul că ăia de la compania de electricitate ar muri de oftică să știe chestia asta, tot de oftică ar muri și madam Ionescu de la parter că n-are și ea așa ceva și îți dai seama ce scandal ar face dacă l-ai duce acasă, e plin de sânge și ai murdări cu el toată scara blocului, că tocmai ai vazut-o plecând pe femeia care face curățenie.

    L-ai adus în casă până la urmă, te gândești că i-ar prinde bine o gură de apă, după aia îți aduci aminte dintr-un film că nu se bea apă după operație, întâi trebuie să se oprească hemoragia și nici măcar nu știi dacă îngerii ăștia beau apă, te gândești la ce-or mânca, nu pricepi de ce nu intri în panică, îți dai seama că nu ai avut nici o treabă cu panica de când e Îngerul pe-acolo, e bine, pleci spre birou, l-ai pus chiar pe scăunelul ăla din bucătărie, te întrebi dacă o să-l mai găsești acolo când te întorci deseară, parcă începe să-ți fie dor de el și îți zici că o să îl ții până mai prinde puteri să poată pleca la treburile lui îngerești și te gândești că ai vrea să îl vezi vezi acolo, pe scăunelul din bucătărie, toată viața… Și dacă totuși o să-l ții, ce o să-i spui mamei, vecinilor, autorităților, lumii? Și dacă o să îl rogi să plece, ce o să mai rămână pe scăunelul ăla din bucătărie și cum o să fie viața ta de acum înainte? A venit metroul, e târziu, ce naiba îi spui acum șefului?

Asteptare de semn
Grea ca un timpan
Care nu capteaza ultrasunete

    Lumea are, în general, încredere în mine. Așa se întâmplă că ajung să fiu depozitarul unui număr de povești vesele sau triste trăite de alții și confesate mie din nevoia de a le spune cuiva. La mine ajung cele care nu se spun de regulă la nici o spovedanie, pentru că nimeni nu le consideră a fi păcate de nici un fel. În cultura noastră păcatul este trăitul în afara regulilor. Nefericirile profunde consumate în tăcere într-o viață trăită by the book sunt virtuți. Nashpa lume… Mă tot întreb cum am ajuns să trăim atât de aberant și să mai și perpetuam felul ăsta de a trăi lipsit de orice libertate de a alege și nu găsesc nici un răspuns care să pară cât de cât logic, darămite mulțumitor.

    Majoritatea poveștilor țin de intratul în rândul lumii. Le sunt victime deopotrivă femeile și bărbații neamului. Autorii sunt de obicei tot victime, trecute de mult de momentul în care au realizat chestia asta, resemnate cu locul lor în marea galerie a victimelor și devenite între timp bunici, părinți, frați mai mari ajunși pe la casele lor, unchi sau rubedenii mai îndepărtate, vecini și alte asemenea viețuitoare în sânul opulent al clanului. Intratul în rândul lumii presupune mersul la liceul și facultatea care trebuie, căsătoria cu portretul robot care trebuie, făcutul de copii on demand în numărul și momentul cerut, facutul de carieră la serviciul la care se poate aranja ceva, mâncatul în devălmășie și băutul în prostie, mersul la meci cu gashk, bârfitul la greu, zăcutul în fața televizorului în nesimțire letargică, trecutul veții cu bucurii minuscule și frustrări majore. Sigur, nu sunt oblgatorii toate chestiile astea, e ca simptomatologia în psihiatrie, daca ai n simptome dintre cele enumerate e nashpa de tot, treci măcar o dată în viață pe la balamuc. Am citit tot felul de statistici de-astea cu creșterea îngrijorătoare, la limita sau dincolo de limita la care se consideră a fi epidemie a unui întreg cortegiu de deviații de comportament plasate în zona clinică și cred din ce în ce mai tare că povestea cu traumele din copilărie a lui Freud e un mic copil pe lângă povestea cu trauma socială cu transmitere dintr-o generație în alta prin reguli mai mult sau mai puțin scrise.

    Din ce în ce mai puțini oameni reușesc să scape de băgatul de nas și bocanci în viața lor, mulți cedează după teribilismul stupid din adolescență, ajung să facă ce trebuie, uită ce vor, uită cine sunt, devin la rândul lor intransigenți ieșirii din reguli și uite-așa, vorba lui Cărtărescu “mușterii merge, coada-naintează”… Cei care nu acceptă regulile sunt fie foarte tari, la propriu și la fgurat, își permit luxul ăsta adică, fie ajung să fie imediat izolați, bârfiți, agresați în continuu, chinuiți de marea masă de frustrați care își manifestă în fel și chip oftica că (:D) la ei nu s-a putut. Cele mai meseriash intransigente sunt mamele martire batute temeinic toată viața de un soț bețiv, ajunse să considere că ziua care a trecut făra o bătaie cât de cât sau măcar un mic scandal acolo poate fi semn că nu mai sunt tratate cu toată deferența sau, Doamne ferește, că nu le mai iubește. Mamele astea, ajunse uneori să facă din disperare mici escapade cu vecinul într-unul din rarele momente când nu era aburit de unul dintre nenumăratele sortimente de alcool sau nu era Campionat Mondial sau nu ieșiseră băieții la table în fața blocului, mamele astea care le-au înveninat copiilor lor copilăria explicându-le în fel și chip de ce nu au divorțat ele ca să aibă odrasla lor doi părinți, de parcă excedentul ăsta de mizerie și promiscuitate le-ar folosi la ceva, mamele astea mergând vertiginos spre menopauză devin, la fel ca în Imperiul Roman, matroane intransigente și soacre pline de venin. Metamorfoza cu pricina, puțin studiată în literatura de specialitate le face brusc cerberele unui soi de lege nescrisă a ceea ce e voie si ceea ce nu e voie și lucrul care nu e voie cel mai tare e fericirea propriului copil că noi (adică ea și tipul cu care a cnstruit tot iadul în care a trăit copilul ăla) mamă, îți vrem binele…

    Binele înseamnă facultatea la care vor ei, chiar dacă ei nu au nici o facultate, perechea pe care o vor ei, după chipul și asemănarea lor, nepoții pe care îi vor ei și când îi vor ei, serviciul la care au aranjat ei să lucrezi, că vecina de la 5 uite îl are pe fi-său la bancă și uite ce bine le merge, spun “le” cu gândul la ei, în general, asta e un fel de ultimă speranță a lor că s-ar putea să le fie așa cum le-au spus ai lor pe vremea când erau tineri că o să le fie, știu că nu a fost deloc așa, dar speranța moare ultima. Așa se face că în lumea în care trăim apar din ce în ce mai des două tipologii de oameni în aceeași măsură înstrăinați de ceea ce avem în noi mai uman, în aceeași măsură îmbolnăviți de același virus dar reacționând diferit la boală.

    În prima categorie intră oameni care ajung să trăiască din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai îndesați în birourile lor, în calculatoarele lor cu statistici și un messenger al disperării ascuns de ochii șefului, fără prieteni dar prietenoși, întocmai cum scrie în cartea companiei, cu colegii și cu clienții, fără iubiți dar făcând sex din disperare prin team-building-uri sau pe unde apucă și cu cine apucă, îndatorați până peste cap cu rate la casă și la mașină pe care le duc de unii singuri, cu un continuu simț al vinovăției că nu fac suficient pentru office-ul în care zac și pentru părinții care i-au adus în halul ăsta, așteptând nimic, îmbătrânind urât și cam atât. La polul opus, e familia de scară de bloc, aia care se reproduce și îi mai scapă câte un middle-class din prima categorie din când în când, cufundată în toate anestezicele blocului, de la telenovela și tabloidul zilnic la bericile, tablele, vecinii, Campionatele Mondiale, ochii vineți, bătutul în calorifer, așteptând să le treacă viața, consumând tot ce li se perindă prin fața ochilor în pauzele publcitare. Există și formulele de compromis, de obicei le fac cei din middle-class, se iau ca să nu rămână neluați, își fuzionează veniturile, cumpără mai ușor casa și mașinile, se uâsc și se înșeală prin delegații și team-building-uri, își cresc copiii prin bonă, copiii ăștia sunt victimile sigure ale celor crescuți prin blocuri, dar societatea mai are de evoluat până atunci. Au mai rămas inadaptații, rătăciți, judecați cu ferocitate pentru că pot face facultatea care le place, pentru că pot iubi, pentru că pot face copii când cred ei de cuviință și numai dacă au chef, pentru că nu a chef să stea în fața televizorului, pentru că sunt foarte vii, pentru că sunt.

    Statisticile nu prea au ce să arate. E încă prea devreme pentru estimări. De-aia îndrăznesc să fac o profeție: viitorul e din ce în ce mai singur

Țin în fiecare mână o țigară
Aștept un sms
Cu un telefon fără taste

Suntem atât de vii
Lipsiți de portretele robot
Lipite pe crucile din cimitir

   Bunicii mei au venit aici din Adana. Duceau acolo o viață lipsită de griji majore, strămoșii lor ajunseseră prin părțile acelea demult, în vremurile cruciadelor, atunci când armenii își construiseră în Cilicia un al doilea regat, pe cenușa imperiului lui Dikran cel Mare, un tip destul de nashpa și sângeros cu care orice popor se poate mândri pentru că omul construise un imperiu. Pe bunicii mei și în general pe toată familia mea generație după generație, nu i-a interesat cine știe ce politica și jocul de-a puterea. Au fost mai degrabă atrași de construirea propriei bunăstări au agonisit cât au putut, bani și învățătură și cred că foarte multe dintre familiile armenești au o poveste similară. În secolul V, o dată cu inventarea alfabetului armean, chestie făcută cu un setup meseriash, cu legendă cu litere pierdute și regăsită, s-a întâmplat ceva pe care eu îndrăznesc să îl caracterizez ca o mare eroare politică: alfabetizarea obligatorie. Rațiunile de moment erau generoase, de ordin religios și cultural, etnic chiar, pentru a evita asimilarea în marea creștină greacă din jur, dar în timp totul s-a dovedt a fi o eroare majoră. Armenii au devenit o națiune culturală. Cu multe trăsături geografice, evident, dar mult prea aplecată spre învățătură pentru vremurile acelea. Evul mediu Occidental, care a influențat superficial pe armenii cilicieni, avea un cu totul alt fel de a se structura și aici combinația dintre goți și romani s-a dovedit a fi mai rezistentă la istorie dcât opțiunea armeană. Când ai drept principală armă gândirea, locul în care ești devine foarte important, așa s-a întâmplat că numărul orășenilor a crescut vertiginos, pierderea legăturii cu geografia fiind fatală pentru orice popor din acele vremuri și chiar pentru oricare dintre popoarele de acum. Elementele comune care făcut posibilă menținerea națiunii armene au ținut, de aceea, mai puțin de geografie și mai mult de spiritualitate. Creștinismul acela inițial la care armenii au aderat în anul 301, creștinismul nepolitizat, netrecut prin concilii și interese imperiale i-a făcut pe strămoșii mei să păstreze totul departe de prejudecăți și interese. A fost pentru ei un reper de fel de a înțelege lumea din jur și mai puțin un cod rigid făcut să țină oamenii în conexiuni instituționalizabile.

    Uite ce mult mi-a luat pentru a explica un fel al meu de a privi lumea din jur. În 1915, când asupra armenilor din Imperiul Otoman s-a abătut urgia primului genocid al secolului, strămoșii mei puteau opta între a-și schimba religia și a muri. Aparent, opțiunea nu era nici măcar una drastică. Unii armeni chiarau apelat la ea, declarându-se catolici. Strămoșii mei au gândit altfel, poate părea un mod ușor inexplicabil de a gândi, dar au preferat forma aceea inițială de creștinism care îi făcuse să fie în felul acela. Bunicii mei au reușit să fugă din conviul în care erau duși să fie îngropați de vii îndeșerturile Siriei, așa se poate explica existența mea de azi, majoritatea celor din convoaie nu au reușit, așa se poate explica însămânțarea deșertului cu oasele lor.

    Din învățătura creștină, au fost trei lucruri care mi-au marcat întreaga viață. Primul este iubirea sub toate formele în care o ființă umană poate trăi sentimentul ăsta. Fără a o norma în nici un fel, pentru că am fost tot timpul un om liber, lăsând-o să existe pur și simplu și arătând-o fără nici un fel de inhibiții și frustrări așa cum e in mine ființelor și abstracțiilor deopotrivă, ca un fel de formă de viață autonomă dar legată de trupul și sufletul și mintea mea. Fără sentimentul ăsta, trăit intens, nu cred că aș putea exista și rarele mele incursiuni prin deșert mi-au dovedit-o din plin. Cred că iubirea este o formă de viață în sie, fără regulile lumii sublunare, de neoprit tocmai din pricina asta, de nedisecat și raționat și înțeles, se este, perfectă precum sfera, manifestabilă cu seninătatea uraganelor și permanentă precum curgerea timpului. Este singurul sentiment care neagă orice formă de conservare a sinelui și poate că tocmai de aceea este cea mai mare putere din noi. Aceea de a fi noi înșine, de a fi liberi și a nu ne teme.

    Al doilea lucru ține de o frază pe care am știut, din clipa în care am citit-o că mă va însoți întreaga viață. Este din evanghelia după Ioan: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”. Pentru un om care a trăit întreaga sa viață în echilibrul dintre înțelegerea prin rațiune și înțelegerea prin spirit și prin artă a lumii, fraza asta reprezintă un mod de viață. Adevărul nu înseamnă pentru mine lucrul în sine al lui Kant, nu are conotații filosofice de nici un fel, este mai degrabă ceva care ține deopotivă de simțuri, sentimente și rațiune, de bucuria descoperirii și de îndoiala care te cuprinde uneori, de rostirea lucrurilor în care crezi în momentul în care crezi în felul acela și de puterea de a le nega atunci când nu mai crezi în ele și de nerostirea lucrurilor în care n-ai crezut niciodată. Îndoielile pe care le am sunt și augustinice și carteziene și varujanice și de toate felurile. Le formulez mai mult sau mai puțin bolovănos, fără prea multă îngrijire pentru felul în care o fac, încrezător în spusele lui Lao Tze care zicea despre cuvinte că cele adevărate nu sunt frumoase iar cele frumoase nu sunt adevărate, privind frumosul din altă perspectivă decât o făcea însă el și cred doar că important e să le formulez cum îmi vine, frumosul și urâtul formulărilor ăstora venind din cum sunt în momentul acela, prin cuvintele sau gesturile sau mângâierile mele. Cred în cele spuse de Galilei și de aceea tot ceea ce fac, simt și exprim stă în logica aceea.

    În fine, cel de-al treilea lucru pe care l-am înățat, pentru că nu e un lucru la care să poți adera spontan, a fost lipsa de teamă. Iisus spune peste tot în Evanghelii “Nu vă temeți”. Cred că lipsa de teamă, alături de iubire și de libertatea câștigată prin adevăr e unul dintre lucrurilecele mai de preț pe care le port cu mine. Sigur, am ca orice om, temerile mele de sfârșituri. Am și fobiile mele legate de fel de fel de lucruri pe care cred că natura mea biologică nu le-ar putea suporta. Dar singurele temeri reale, intense, pe care le-am trăit vreodată au fost legate destul de puțin de biologic și mult de tot de pierderea iubirii și a libertății. Atât timp cât ele există, este foarte greu să mă pot teme de ceva. Pentru că mă sprijin pe ele, mă sunt cu ele și nu-mi imaginez vreun rău, altul care mă poate lipsi de ele, care să mă poată clătina.

    La sfârșitul a trei zile în care, indiferent de ce trăiești, nu ai cum să nu te gândești puțin la ce e cu tine pe lumea asta, a fost comemorarea genocidului din care a scăpat familia mea, urmată de ziua mea de naștere, iar azi, de amintitirea călcării pe moarte a lui Iisus, mi-ar fi fost greu să scriu despre altceva. Și am scris despre cele trei lucruri pe care le port mereu în mine și despre pricinile purtării lor.

E prea multă liniște
În lipsirea
De tăcerile tale

Acoperă-mă cu un gând
Când stai pe peron
Dincolo de barieră

    Am înțeles. Asta a fost urmarea logică a protestului meu. Jocul de-a plimbat Steaua Polară al Atenei s-a încheiat, mă tot uit după ea, după Steaua Polară, și pare dusă de cealaltă parte a Pământului, ca o chestie de făcut umbră de pomană norilor lui Magellan, Oceanul s-a umplut pe-aici de un verde rece, sunt dincolo de Coloanele lui Hercule, știu sigur că Itaca nu mai există, mi-am dat seama atunci când în nesăbuința mea am fost izgonit de pe insula lui Calypso de haita de idei fixe venite de nicăieri. S-a dus naibii tot ce i-a fost dictat poetului orb, povestea nu mai e aceeași o dată cu tot ce s-a întâmplat la Santorin, Itaca nu mai e deloc, a fost înghițită de unda de șoc, eu eram departe atunci, pe tărâmul umbrelor căutând-l pe Tiresias, a plouat, îmi încerc norocul cu un taxi, după ploaie orașul arată ca o aberație cromatică reflectată peste tot de bălți, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

    Drumurile astea prin orașul de după ploaie îmi cresc temerile că străzile șerpuind ca o spinare de dinozaur s-ar putea sfârși brusc, fără să dea nici un semn de sfârșire adică, mă gândesc la fața surprinsă a șoferului de taxi care m-ar putea întreba “Și de aici unde megem mai departe?”, iar eu nu aș fi în stare să-i spun nimic, aș plăti și aș coborâ precipitat, privind către un oraș straniu, ca la un Berlin ras de bombardamente și brăzdat de trupe străine, cu un dictator nebun încă viu în el, benzinăria de unde îmi mai iau țigări mi s-ar părea înconjurată de sârmă ghimpată și aș pleca pur și simplu fără țintă, mulțumit că nu sunt și aici trupe de ocupație și dictatori nebuni care le-au atras ca un magnet și că nu ne cere nimeni să murim ca proștii. Când am construit corabia, Calypso mă privea tăcută ore în șir. N-am să înțeleg niciodată privirea aceea în care se amestecau durerea că se termină cu mulţumirea că se termină. Am aflat că poetul orb urma să scrie că am plecat de acolo cu gândul la Itaca. Numai că eu știam că Itaca nu mai e, că erupția de la Santorin sau schimbarea bruscă a axei Pământului sau deriva accelerată a continentelor sau mai știu e ce a făcut-o zob. Lucrurile astea le știi pur și simplu. Știi că nu are sens să le analizezi cauzele, oricum taxiul te duce acolo unde îi ceri, îi spui de fiecare dată altă adresă ca să le sucești mințile șoferilor, ca să fii impredictibil, altfel ai avea sentimentul că ți-a crescut păr în nas și în urechi și nu ai cu ce să îl tai, Calypso mă privea fix, sticlos, spriată de apropierea nimicului care va înlocui trăitul meu acolo, speriată de tot felul de nenorociri imaginare care s-ar putea abate asupra insulei ei de singurătate dacă aș mai sta acolo, cred că aici nu mai era nimic legat de răzbunarea lui Poseidon ci de cea a Atenei care tăcea și ea, nu venise la Via Cafe în Duminica aia și acum tăcea greu, amenințător, umplând mintea fetei ăsteia cu tot felul de prostii despre viitor. În tot drumul făcut către Coloanele lui Hercule m-am gândit la ea și la toate ciudățeniile care îi umpluseră mintea și n-am priceput de ce Atena făcuse lucrurile în felul ăsta. Cred că nimic din ce putem face noi, pământenii nu poate egala în cruzimea detaliilor imaginația unui zeu și oarecum e de înteles să fie așa atât timp cât ei nu mor niciodată.

    La Columb m-am gândit abia după ce lăsam Coloanele lui Hercule în urmă. Oceanul semăna cu verdele. Cerul seamănă cu ceva de care nu îmi mai amintesc. Columb nu seamăna cu mine. Diferența fundamentală dintre noi e că el credea că Pământul e rotund. Eu cred că e plat. Că sub Pământul ăsta plat și oarecum subțire se întinde un hău fără de sfârșit. Că el plutește peste hăul ăla ca o farfurie zburătoare din anii ‘50, încremenită deasura unei ferme din Arkansas cu un fermier perplex privind la ceva care stă suspendat ca Luna deasupra acoperișului lui, stă pur și simplu fără să scoată nici un sunet, luminând bizar, chemându-te acolo ca să rămâi perplex și atât. Columb a crezut că Pământul e rotnd și credința asta a lui a fost răsplătită de trecerea fără nici o peripeție, fără nici o dispariție de sine, prin triunghiul Bermudelor. Eu sper să găsesc locul din care nu mai există cale de întors numit Capătul Lumii, de-aia îmi place să cred că Pământul e plat, că în locul acela se revarsă Oceanul în hău, că sub hăul fără de sfârșit există un alt hău fără de sfârșit și tot așa, chestia asta nu o poți simți și pricepe atât de acut decât dacă ești matematician și ai reușit să treci dincolo de formalismul din cărți, atunci când te-ai oprit să mai vorbești sau să mai publici articole pentru că astea sunt lucruri despre care e aproape imposibil să vorbești sau să scrii, țin de experiența personală, la fel cum dacă ai spune că poți vedea sau chiar pipăi suprafețe în mai mult de trei dimensiuni toți te-ar cataloga imediat ca nebun, cred că nebunia asta i-a plăcut atât de mult lui Calypso, atât de mult încât și-a pus insula în pericol faţă de ea însăși și a făcut-o cu atâta înspăimântare încât nu a schițat nici un gest atunci când am început să construiesc corabia. Uite că m-aș opri la restaurantul ăsta chinezesc, mă gândesc la niște urechi de lemn și alge și vinete Schetzwan dar Calypso e acum foarte departe, oricum mi-a spus că nu ar ieși niciodată cu mine la un chinezesc și cred că numai Oceanul m-a făcut să mă gândesc la asta. Privesc o bucată de piatră ponce, tremurând pe creasta unui val, o privesc îndepărtându-se de mine, în liniște, fără a urma o ordine anume, cred că nici ea nu caută nimic special în drumul ei, seamăna cu un taxi galben trecând pe lângă tomberonul la care se încălzesc câțiva prieteni de o seară. Are, piatra asta, ceva din spaima șoferului de taxi care trece pe lângă un tomberon cu prieteni de o seară în jur.

    Am citit şi eu, ca orice om tot ce a apucat să scrie Platon despre Atlantida, n-am crezut niciodată că locul ăsta există cu adevărat, că s-a prăbuşit cu adevărat în abis, n-am crezut că acolo ar fi Axis Mundi, taxiul se apropie de o străduță mărginită de blocuri, dacă n-aș ști adresa aș putea fi oriunde în cartierele orașului, cobor încet, aerul rece al serii mă face să plescăi mulțumit, taxiul se îndepărtează ca o piatră ponce dusă de valuri, mă simt foarte departe de luminile de neon, e un loc liniștit, ticsit de câini vagabonzi, ca orice loc al orașului, fiecare câine are povestea lui, șoferul de taxi spunea că nu îi suferă pentru că are un copil care se sperie de câini, sun la interfon și nu înțeleg de ce trebuie apăsat pe rând pe butonul de speaker si pe cel de deschis, de ce nu se poate apăsa direct pe cel de deschis ușa, mie îmi plac pe bune câinii, indiferent de locul în care s-au născut, la fel îmi plac și oamenii, fără discriminare, mă întreb ce nu îmi place și enumăr repede câteva chestii, ușa s-a deschis, în fața mea se ridică o coloană uriașă de piatră, pare a dansa în mijlocul valurilor, corabia merge direct spre punctul acela făcându-și loc cu greu prin stratul de piatră ponce care acoperă Oceanul, a început să plouă, sunt în lift, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

   Nu mi-am imaginat niciodată felul în care ar putea arăta Capătul Lumii. Nu am avut idei preconcepute despre el. Știu din lucruri scrise de navigatori încercați care pretind că au ajuns foarte aproape că ar semăna cu o cascadă uriașă în care Oceanul se revarsă în abis, o cascadă fără sunete, pentru că acolo apele oceanului se izbesc doar de nimicul dimprejur, sau cu o întindere nesfârșită de gheață care se topește undeva pe linia orizontului într-un alt fel de aer, brăzdat de lumini jucăușe cu trup mirosind necosmetizat a femeie, sau cu un copac uriaș cu rădăcinile înfipte în nori, măturând ușor ierburile Pământului, dar cred că nimeni dintre cei care au ajuns chiar în locul acela nu a mai avut cum să plece de acolo pentru a spune sau scrie ceva despre ce i-a fost dat sa fie și să vadă și să simtă cu fiecare simț în parte, ajungerea acolo ar putea fi pur și simplu pășire pe un palier întunecat, trecere pe lângă o scară la capătul căreia se deschide o deschidere de ușă cu scufundarea amețitoare a Atlantidei în prag, cu Axis Mundi în ochii acelui prag de ușă deschisă făcând diferența dintre întuneric și lumină. Capătul Lumii ar putea fi o simplă legătură între ceea ce suntem și și ceea ce am vrea să fim și ne oprește un lucru nesemnificativ, ca o barieră pusă în mijlocul câmpului pentru că odată trecea pe acolo calea ferată.

    Capătul Lumii ar putea fi locul în care Atlantida și Itaca sunt isomorfe, amândouă imposibil de localizat pentru că acolo toate busolele te arată doar spre tine, scufundându-se din pricina unui vulcan erupând stupid ca un coș pe fața unui adolescent sau a unei bariere de fostă cale ferată uitată în câmpul invadat de maci, coloana de piată lângă care sunt acum are lumini albe de marmură curată, fără irizări de nimic, pură prin însăși natura ei, de care lipindu-te știi că ai ajuns.

Dacă ai veni acum
Dacă m-ai umbri cu o ploaie
Dacă m-ai înfrunzi cu un fir de iarbă…

Ce lipsire de ecou
Să nu îți pot răspunde
Altfel decât privind norii

Alb de lună
Ghemuit între coastele mele
Amintire de curcubeu

Suflet încapsulat
În doze zilnice
Eliberate cu rețetă

    Am văzut destul de multe lucruri scrise sau spuse despre altfel, ca și cum lucrul ăsta e o chestie super în sine. Și eu nu cred că este deloc așa. De-aia simt nevoia să scriu ceva și despre altfel-ul ăsta. Pentru că și altfel-ul ăsta e tot un fel de ism. Vreau să spun, de la bun început, că eu nu cred deloc într-o împărțire a lumii în elite și în mase. De fapt nu cred în nici un fel de împărțiri care ar avea vreo conotație calitativă. Nici în conotațiile foarte abstracte ale noțiunilor de bine și de rău nu cred. A fost o vreme în care îmi negam copilăria și încercam să mă dau mare în ochii mei în primul rând cu tot felul de idei pe care le culegeam de prin biblioteci și eram foarte convins că le pătrunsesem înțelesurile. Mai târziu, o dată cu trecerea coșurilor de pe față (n-am avut cine știe ce, dar ca tot omul) și regăsirea coplăriei și a întrebărilor ei simple, m-am prins, habar n-am cum dar m-am prins, că tot ce reușisem să pricep din bibliotecile alea erau doar tâmpeniile facile spuse frumos și că tot restul lucrurilor de care eram eu mândru stăteau în mine pline de neânțelesuri, mnunat de neânțelese, pline de o tristețe senină din aia de care te întrebă prietenii ce naiba ai azi și tu nu ai de fapt nimic, ești foarte ok și nu pricepi ce tot vor toți cu felul în care te uiți sau îți ții colțurile gurii.

    Eu nu scriu blog-ul ăsta pentru a fi altfel. Și dacă cineva a înțeles lucrurile așa, îmi cer iertare. Pentru că eu nu sunt nici altfel, nici la fel și nici nu pricep în raport cu cine sau cu ce ar trebui să fiu în vreun fel. Sunt, pur și simplu, atât cât îmi este dat să fiu, după ce nu o să mai fiu deloc nu simt nevoia să fiu disecat în nici un fel, câteodată mă uit în oglindă și simt că nu am nici o legătură cu mutra de acolo, alteori deversez bucăți de suflet trăit, de-ală care nu se mai întoarce pentru că s-a cristalizat în lucrurile pe care le numesc haiku și îmi iau pumi în cap că le zic așa, alteori văd câte ceva în jurul meu sau în mine însumi și scriu despre asta, nu vreau să scriu nici frumos, nici urât, scriu așa cum trăiesc ceea ce scriu și, cu riscul de a-mi scrie doar mie, nu-mi doresc să fiu în nici un alt fel decât sunt pur și simplu.

    Am avut, de multe ori, senzația asta cu dorința de a aparține la ceva. În momentele acelea mi se părea că așa are loc un fel de transfer dublu de calități între mine la chestia căreia îi aparțineam. Sunt o sumedenie de instituții și organizații de felul ăsta: biserici, cluburi sportive, organizații neguvernamentale, fundații, mă rog, o grămadă. Fiecare cu misiunea, regulile și cotizanții lor. Pe lângă ele există și apartenențe neformalizate. Aia care împarte oamenii în elite și mase mi se pare cea mai de căcat. Departe de mine gândul că oamenii sunt toți la fel. Numai că nu mă pot obișnui cu ideea de a compara liniar totul. De a introduce relații de ordine între oameni. E exact diferența dintre a gândi lucrurile într-o singură dimensiune și a le gândi măcar în două. Cred că toți ne amintim din școală că în timp ce dreapta reală era mulțime ordonată, planul nu era. Elită din ce punct de vedere? Și cu întrebarea asta constatăm că dărămăm cam tot. Când stau în bibliotecă elită e tipul ăla deștept a cărui carte o citesc, cand iubesc elită e fata asta cu ochi aurii, când merg la sala elită e tipul ăla cu un munte de mușchi făcuți fără injecții, când merg la cumpărături elită e tipa de la casă care mă ajută să îmi rezolv cumpărăturile cât mai repede. Cum naiba să îi compari între ei? Poate că pe fata aia care nu e în stare să se descurce la casa unde lucreză aș iubi-o iar tipul aăa care nu face mare lucru în sală a scris o carte mișto de tot. Păi ce, e de colo?

    Nenoricirea apare atunci când nici nu scrii cine știe ce chestie, nici nu te-ar iubi nimeni cine știe ce, nici nu te îngrijești de tine cât de cât, nici nu te descurci foarte tare cu ceea ce ai de muncit, ai o cultură puțin peste medie însă, ți se pare că le știi pe toate ca un om mare și într-o dimineață îți vine așa, dintr-o dată, să te simți altfel, să te simți elită adică. Nashpa…

Nu am nume
Numele meu ar fi fost
Cel inventat de o privire

Venirea ta se numește verde
Atinsul tău se numește tremur
Privirea ta se numește venire de atins

Răsărit de surâs
Cerc rosu
Pe orizontul meu

    Noaptea orașul pare viu. Probabil că e un rezultat al trecerii aerului printre copaci și freamătul ăsta al lor îl învie. E un lucru care se repetă în fiecare zi. Seara are miros de așteptare și dintr-o dată frunzișul începe să se audă răcoros, simți că te cheamă, uneori îți vine să îți lipești sufletul de coaja unui copac, alteori să sari în primul taxi și să dispari cu el în oceanul de neon, verde, ca valurile astea care au un fel aproape copilăresc de a se izbi de stânci, malul e aproape, banuiești că Troia e acolo chiar daca ceața dimineții nu te lasă să vezi dincolo de plaja care îți amintește de marea debarcare din Normandia, oracolul ți-a spus să nu pășești primul, îți arunci scutul în valuri și sari pe el, ai mai trimis un fraier la moarte, te gandești că toată chestia cu oracolul e o porcărie, că zeii ucid cu premeditare și nu se ia nimeni de ei, ai ajuns pe mal, ești aproape de Ilion.

    La o primă vedere, Troia e o cetate ca oricare alta. Are ziduri care nu seamănă cu cele de la Micene, are porți care nu seamănă cu poarta Iștar a Babilonului, pare o cetate comună, nici măcar ideea că acolo stă Elena care a stârnit toată nebunia asta nu mi se pare o mare chestie, am preferat întotdeauna asfaltul, betonul și sticla, chiar și pietrele uriașe din zidurile ridicate de ciclopi, iar aici nu e nimic asemănător. Zidurile astea sunt altfel, par prea elaborate, prea gândite pentru a nu ascunde ceva șubred în ele și cred că felul lor de a fi vine din felul de a fi al locuitorilor cetății.

    Zidurile astea îmi amintesc de povestea spusă de Umberto Eco în Numele Trandafirului. Povestea cu sfârșitul scolasticii. În vremurile în care scolastica era învățătura laică cu titlu de adevăr absolut, copiii studiau tot felul de aiureli cum ar fi faptul că dacă iei un corn de rinocer, îl arzi, îl pisezi, faci un cerc din cenușa lui și pui un păianjen înăuntru, păianjenul nu va putea ieși în exteriorul cercului. Copiii învățau tâmpenia asta, generație după generație, fără să se întrebe nimic, o învățau pur și simplu, așa cum respiri, până într-o zi când în insulele Britanice cineva s-a întrebat cacă o fi chiar așa. A luat un corn de rinocer, l-a ars, l-a pisat, a pus un păianje înăuntru, iar păianjenul a ieșit din cerc. Păianjenului ăluia îi datorăm, noi oamenii, ieșirea dintr-o paradigmă tâmpită. Ori zidurile cetății ăsteia, nu știu de ce mă duc cu gândul la povestea spusă de Eco, par făcute de oameni care nu au aflat că păianjenul poate ieși din cerc.

    Stau pe scutul meu, aruncat pe plajă, mă uit la Protesilaus care a sărit în urma mea, încrezător că profeția se va împlini pentru mine, mă uit cum aleargă plin de încredere și trufie spre zidul acela ciudat, în curând profeția se va împlini, văd deja ceata de arcași care îl vor săgeta încordându-și arcurile, nu vreau să îi privesc sfârșitul, îmi iau scutul ud de spuma valurilor și mă îndrept cu tristețe spre pământul străin căruia îi voi face umbră de pomană în următorii zece ani.

    Ah, nu am urât pe nimeni niciodată, dar pe ticălosul de Palamedes îl urăsc. Pentru că m-a dus în captivitatea asta de război care nu e al meu, îl urăsc. Privesc pe fereastra biroului în care stau, lumea pare la fel, eu însumi par la fel, dar sunt o sumedenie de lucruri schimbate brusc, de parcă ar fi o gravură a lui Esher întoarsă cu capul în jos, tocmai când ajunseseși să te obișnuiești cu ea așa cum stătea acolo, oricât de paradoxală era lumea din ea și acum ești convins că e cu capul în jos și nu reușești să îți înăbuși uimirea. M-au adus aici pentru că eu gândesc. Toți coloșii ăștia de mușchi m-au adus aici pentru că eu gândesc. Eu nu am făcut la fel cu Ahile. Lui Ahile i-am dat șansa să aleagă și a ales sabia. A fost alegerea lui. Mie nu mi-a dat nimeni șansa asta. Nu am avut între ce să aleg. Doar între mine și mine. Asta e o alegere pe care nu o poți face.

    S-a lăsat noaptea. E frig. Îmi place frigul. Îmi place noaptea, orașul după ploaie, brăzdat de taxiuri galbene și mașini de șmecheri îmbogățiți de vremuri tulburi, îmi plac până și șoferii de taxi care habar n-au unde e locul în care le ceri să te ducă și te obligă să fii atent la drum și să vorbești aiurea la telefon în timpul ăsta, zidul are irizări de reclamă luminoasă, alături, la corturi soldații și-au aprins focurile, îmi amintesc de o imagine din Harlem cu încălzitul în jurul unui tomberon arzând, mi se pare o imagine extrem de umană și îi plâng în sinea mea pe cei care nu mai sunt în stare să guste bucuria asta măruntă de a sta cu prietenii în mijlocul unei nopți reci în jurul unui tomberon, m-au adus aici pentru că gânditul meu e singura armă pe care o au cu adevărat și uite că mă cuprinde un soi de responsabilitate pentru ce am de făcut. Îl caut instinctiv pe Nestor, e și ăsta un băiat deștept, numai că știu că nu mă va ajuta cine știe ce din rațiuni de proprietate intelectuală, nu știu ce se tot fâțâie Epeius pe-aici, omul e dulgher, poate cel mai bun din toată Elada, cred că l-au adus pentru reparat corăbiile dacă o să fie nevoie și uite că se pare că va fi nevoie și de el, mă gândesc cu cine m-aș putea împrieteni pe-aici, Nestor ăla e un tip cu care aș avea ce să vrbesc, da’ parcă nu-mi vine să îi spun mare lucru.

    Zidurile cetății mă intrigă. Sunt atât de bine lucrate, atât de perfect îmbinate pietrele dn ele, încât ceva îmi spune că oamenii care le-au făcut au o șubrezenie mare în ei. Nevoia asta de ordine a lor îmi spune că e ceva în ei care nu stă în echilibru. O prietenă îmi povestea că de câte ori este nefericită se apucă să facă ordine prin casă. Cam așa e cu zidurile astea. Înconjurarea de ordine e un lucru care indică mult dezechilibru în cei care locuiesc aici. Nu zidul o să cadă ci oamenii înconjurați de el. Acolo va trebui să pricep mai multe.

    Cât timp îți trebuie să înțelegiun om? Mă tem că mult, foarte mult. Oricum, eu am de înțeles un popor întreg și pentru asta nu e nevoie de cine știe ce timp. Când sunt împreună oamenii sunt mai puțin ei și mai mult ceea ce li se cere să fie. Prin tot ce simplifică individul uman și îl face individ statistic. Prin reguli și instituții. E suficient să le știu regulile și instituțiile pentru a-i învinge. Să le știu, să le pot diseca atent, să spun iată cum arată o secțiune prin rinichiul acestei societăți, laringele societății ăsteia funcționează cam așa, creier nu are. Nu are nici o societate așa ceva. Atunci când gândești s-a terminat cu orice sistem coerent de reguli. Nici suflet nu are. Atunci când îți folosești sufletul, regulile dispar ca prin farmec. Are stomac, intestine ficat, plămâni, are tot ce-i trebuie pentru a trăi, robotic, simplu, ordonat. E suficient să înțeleg felul ăsta simplu, robotic, ordoat de a fi și îi voi învinge.

    A… Și le plac caii.

Încercare de sunet
Ca un cântec
Pentru orbi

Dacă m-ai chema acum
Dacă ar rasari o frunza
Dacă ar infrunzi un ocean…