Ranire pe cord deschis

    Nu știu de ce transform eu în posturi răspunsuri de dat la comentarii… Cred că felul ăsta de a răspunde e oarecum mai potrivit felului meu de a fi. Sau, cine știe… În definitiv, cred că nici măcar nu e foarte important felul în care aleg să răspund. Așa că, uite că o rog pe Jewel să mă ieste că îi răspund la un comentariu printr-un post. Nici cine știe ce doctor docent în psihologia sentimentelor nu mă simt, zic și eu așa, ca omul ce cred și cum libertatea mi se pare un lucru care determină tot ceea ce suntem, voi lega povestea asta despre sentimente și de povestea mai amplă de aici despre libertate. Poate că tocmai de aceea am preferat și felul ăsta de a răspunde.

    Am să încep spunând că eu cred că orice sentiment nu poate exista decât în deplină libertate. Ca să nu creez nici un fel de confuzii, cred că e nevoie să spun, din nou, că mă refer strict la libertatea individuală, adică cea limitată doar de libertatea celorlalți. Că nu iau în calcul în nici un fel restricționări venite din instituțiile și regulile vreunei culturi și că dimpotrivă, le consider pe acestea ca fiind complet nerelevante în lipsa lor de naturalitate. Oamenii nu pot fi nici ținuți împreună și nici despărțiți cu reguli și frici. Ei nu pot fi proprietatea regulilor și fricilor. Iar dacă se întâmplă așa, ceea ce îi ține împreună sunt doar regulile și fricile și cred că e bine să nu încerce să se amăgească vreodată că este vorba de altceva.

    Păi să spun ce cred despre comentariul lui Jewel. Și primul lucru pe care l-aș spune ține de așteptări. În orice tip de relație între oameni, fiecare dintre noi are anumite așteptări. Unele sunt create de către noi înșine, celelalte sunt create de către cei cu care relaționăm. Aici cred că cel mai important lucru este să spui absolut cinstit ce poți oferi. Am crescut mari și știm cu suficientă certitudine ce suntem în stare să facem pentru ceilalți și ce nu. E și asta un fel de promisiune și cred că nimic nu este mai rău pe lumea asta decât să creezi și să întreții așteptări pe care nu poți sau nu vrei să le împlinești. Ăsta e lucrul de care cred că trebuie să ținem seama în toate semnalele pe care le trensmitem către ceilalți. Există și așteptări pe care ni le creem față de noi înșine și la fel de cinstit e să le spunem așa cum sunt. Orice relație are și un soi de latură tranzacțională. Și pentru că există o dinamică a vieții, latura asta tranzacțională nu se încheie niciodată. E un soi de simetrizare dată de așteptările fiecăruia și capacitatea celuilalt de a răspunde la ele. Aici apare un element absolut fndamental în orice relație: simetria. Atât timp cât ea există, totul este ok. Sigur, relația poate fi minunată sau de o mediocritate cruntă în funcție de ce și cât pot oferi unul celuilalt, dar în lipsa simetriei, relația e urâtă și fie se duce la nivelul minum posibil între cei aflați în ea, fie dispare.

    Ceea ceam spus până aici, cred că e valabil pentru orice tip de relație între oameni. Jewel vroia să mă refer la iubire. Iubirea e un fel de a te relaționa în care ființa pe care o iubești devine mai importantă pentru tine decât tu însuți. Iubirea presupune multe simetrii și tocmai de-aia e o relație extrem de complexă. Presupune simetrie în sentimente, în sex, în felul de a fi prieteni, în felul de a gândi, în felul de a te raporta la lumea din jur, în felul în care sunt percepute detaliile. Simetria aici, ca și în planul euclidian, poate fi față de un punct (și atunci vorbim de diferențe) sau față de o axă (și atunci vorbim de coincidențe). Cu excepția legăturii spirituale și sexuale unde fără o simetrie de coincidență nu există nimic, celelalte lucruri pot sta în oricare din simetriile astea. De cele mai multe ori, tensiunile care vin din diferențe fac chiar bine, țin totul viu și interesant.

    Starea de care vorbește Jewel este una tristă de tot. Aș traduce-o prin ce te faci dacă iubești, ți se crează așteptarea că ești iubit și nu e deloc așa. Dacă ai interpretat greșit semnalele, e rău de tot și nu ai nimic de făcut. Dacă semnalele au fost clare și așteptările au fost întreținute la mișto, e tot rău de tot și tot nimic nu ai de făcut. În nici un caz, însă, nu înțeleg nici una dintre căile de care vorbești în comentariul tău. Sincer să fiu, toate mi se par aberante. Alea cu urâtul sunt cele mai aberante. Pe ființa pe care o iubești, e imposibil să ajungi să o urâști. Tocmai pentru că ai iubit-o măcar o dată. Poți să o uiți până la a te întâlni pe stradă și a nu avea habar cine e, dar niciodată nu o poți urâ. Înseamnă că nu ai iubit-o niciodata și atunci, e ok, urâște-o dacă ai chef să faci asta. Să te urâști pe tine sau pe ceilalți arfi o prostie și mai mare. Sunt încă, din nefericire, iubiri aparent imposbile pentru că apar ceilalți, cu reguli, cu neînțelesul a tot ce se întâmplă, cu dorința de a ține captiv pe unul sa pe celălalt și a nu-l lăsa să își trăiască iubirea pentru că ar pierde din valoarea de întrebuințare pe care o au, se întâmplă încă… Foarte mulți dintre noi nu au iubit niciodată, s-au căsătorit ca să intre în rândul lumii și în rândul lumii viața este înlocuită de reguli de care ești mândru. În rândul lumii viața este înlocuită de mândrie. Ce să urâști? Automate finit deterministe? Ar fi o prostie. Iarpe tine de ce să te urâști? Pentru că poți iubi, pentru că lumea în care trăiești nu ți-a tocit sufletul atât de tare încât să reduci viața la aspectele ei pur biologice? Cu indiferența și cu zidul e la fel de aberant. Înseamnă că ai acceptat fie să reduci totul la nivelul pur biologic din care îți iei hrană, sex, medicamente și naiba știe ce îți mai trebuie contra muncă în prostie sau, mai rău, ai acceptat să te autoînchizi, să reduci Universul la propriul sine și să ce? Că viață de om nu e nici una nici alta. Unii, care se cred mai șmecheri, încearcă soluții de compromis între ceea ce simt cu adevărat și ceea ce arată că ar simți. Asta e varianta cea mai jalnică. Aia în care te minți pe tine însuți până când ajungi să nu mai știi cine ești. În tot ce spui tu acolo e un semn că alegi să-ți pierzi libertatea. Iar aici, pe mine m-ai pierdut.

    Nu știu să dau sfaturi. Nici măcar mie nu sunt în stare să îm dau. Pot să-ți spun cum sunt eu, dacă asta îți folosește la ceva. Pot să-ți spun din nou că iubire nu poate exista decât între oameni liberi, că e bine să dureze atât cât poate dura, altfel devine o povară de nesuportat, că nu are nici o legătură cu reguli, instituții și rândul lumii. Că încăpățânarea de a ține lucrurile asimetric până în pânzele albe nu poate duce la nimic bun, că atunci când te apuci să dai semnale și să creezi așteptări e bine să înțelegi că dacă nu le poți împlini poți răni rău de tot un om, că iubirea e un sentiment nemiscibil și nu poate fi amestecat cu nici un alt sentiment sau trebuință. Că lipsa împlinirii sentimentului ăstuia nu trebuie să ne facă să fim altfel, să nu mai fim noi înșine, să ne bareze calea dintre sine și eu. Ce să faci? Să trăiești pur și simplu.

3 Responses to “Ranire pe cord deschis”

  1. jewel Says:

    am citit
    nu sunt de acord cu ce spui.
    mi se pare insa mai ciudat faptul ca, “pe fiinta pe care ai iubit-o poti sa o uiti pana la a te intalni undeva pe o strada si a nu avea habar cine este “.
    ai iubit-o, nu ai cum sa uiti, nu se poate asa ceva, din punctul meu de vedere. dar eu sunt femeie.
    consider ca, trecad printr-o experienta traumatizanta acesta te poate marca suficient de mult incat sa nu mai poti accepta sa te apropii din nou de cineva in acceasi masura, deoarece experiential stii ca poti sa suferi din nou. sau poate nu stii cu certitudine, dar iei in calcul si posibilitatea aceasta.

    iar daca rana a fost suficient de adanca, chiar daca s-a vindecat greu, cicatricea inca exista. o simti ca exista.

    aici nu vorbim de iubiri superficiale, de o noapte, de o saptamana, de o luna. vorbim despre relatii complexe, bazate pe prietenie, simetrie, iubire in care ai investit, unde ai avut asteptari.

    toti invatam inca de mici din experienta. cand unui copil mama ii spune sa nu atinga o flacara ca se va arde si il va durea, de cele mai multe ori copilul alege sa atinga acea flacara, pentru ca il fascineaza, sau doar pentru a vedea daca e adevarat.
    si vede ca mama a avut dreptate.
    si nu va mai incerca a doua oara sa atinga flacara decat cu manusi groase de protectie.

    fiecare dintre noi avem masuri diferite in a cuantifica sentimentele.
    unii suferim mai mult, altii suntem mai aplatizati sufleteste si emotiile sunt mai calme, atat bucuriile cat si tristetile.
    unii alegem sa murim, daca asteptarea fata de celalalt nu a fost implinita. altii alegem sa ne ridicam si sa incercam din nou.

    nu exista un instrument unic de masurare a trairilor.

  2. CL Says:

    Daca ar fi sa vorbesc despre iubire, n-are trebui sa spun decat ca am cunoscut-o… Si ca de-atunci, desi nu vad, nu simt, nu ating, iubesc la fel. Iar durerea si asteptarea au devenit ceva obisnuit, o realitate interioara mai puternica si mai vie ca cea din-afara. Sunt fericita ca am cunoscut iubirea chiar daca omeneste vorbind, numai despre fericire n-a fost si nu e vorba…

  3. ltd edition Says:

    Dear Mr. V,

    - este a doua data/ oara cand dvs raspunde-ti printr-un post unui comment. chiar este important sa vezi ca cineva din spatele bitzilor si HTML-ului si a altor chestii de genul asta, iti raspunde indiferent ce cale alege.
    Consider ca schimbul de idei, indiferent de opinia exprimata , duce la un progres si o evolutie de ambele parti ale ecranului cu bitzi.

    Va multumesc,
    PS: dupa cum observati este prima data cand nu am folosit “sh” sau “tz”(decat de 2 ori)…si am scris mai mult de 3 cuvinte pe un rand..
    O zi buna

Leave a Reply