Scurtă descriere a grădinilor Semiramidei

    La o primă vedere, eşti convins că tot ceea ce se întâmplă e un simplu miraj, că vine de undeva de departe din trecut, exact ca imaginea unui quasar, te îndoieşti sincer că eşti în locul acela, noaptea trecută acolo era duna de nisip roşu, eşti foarte sigur de chestia asta, te ciupeşti, doare, mai încerci încă o dată, te gândeşti că este cu siguranţă un vis nevisat în care te ciupeşti ca prostul, te gândeşti că oricum nu are foarte mare importanţă, te adaptezi.

    Ceea ce există acolo chiar necesită o adaptare. Este în primul rând un lucru foarte practic ce ține de dilatarea pupilei ca să-ți încapă în ochi tot ceea ce e de văzut cu văzul, este apoi un soi de migrație a gândului de la nimic la un soi de tot sferic pe care îl simți și gândești simultan cu toate simțurile și gândurile. Deșertul înflorește greu, ai convingerea asta bine țintuită în tine, habar n-ai cât poate dura, te uiți întrebător spre scarabeu, numai că nu prea mai ai cum să-l vezi pentru că e prea multă stralucire în jur, ca și cum toți pomii și izvoarele din jur ar fi făcuți dintr-o lumină colorată, din bucăți de curcubee decupate cu forfecuța de unghii și lipite acolo de un copil. Asta face și descrierea atât de anevoioasă. Mă gândesc că sunt un om norocos, am păstrat mult în mine din copilul care am fost și uite că m-am prins că bucățile alea de curcubee au fost tăiate cu forfecuța de unghii și lipite în felul ăsta de care mă pot bucura acum, nu mai am nici o dificltate să răspund cu “bine” la întrebarea ”ce mai faci”, doar mi se mai întâmplă să mai cutreier străzile orașului aiurea, în așteptarea trecerii timpului către secundele în care totul se dilată până la vârsta Universului, orașul e și el haios cu zâmbetele lui de neoane colorate, cu stopurile mașinilor din față, cu taximetriști care te-ar duce oriunde numai la destinație nu, începi să devii încrezător în faptul că nu e un joc pe calculator, că deșertul a explodat în grădina asta, simplu, fără să te fi anunțat dinainte, exact în clipa în care venea seara și știai că o să treci de la răsuflarea fierbinte cu miros de scorțișoară la cea cu miros de fulgi de zăpadă, te bucuri că e atât de simplu totul, că orașul e complicat doar pentru taximetriști, vezi fiecare bucățică de porțelan colorat din poarta Iștar, te apropii de ziggurat, merge, e mișto și ăsta, și știi precis că totul e dincolo de el, că acolo e locul în care trebie să ajungi, ca un fel de loc al tău, diametral opus dunei de nisip roșu, ca un fel de altă direcție geografică.

    Exact înlocul acela, diametral opus, ca un fel de altă direcție geografică se află cea mai nepotrivită plantă pentru grădina asta. Nu are nici statura maiestoasă a arborelui de beton și sticlă cu frunze de neon prin care mișună tot felul de tipe sexi în felul lor sobru ca ciocolata cu tot felul de chestii mișto în ea de care te prinzi abia după ce ai mușcat o dată, nu are nici frivolitatea aia mișto și ea a lumii cu străliciri de spot sau cea a iureșului ca un vârtej argintiu sau cea în care asuzi din greu în sala de fitness pentru senzația aia extraordinară de după. Planta asta nepotrivită se numește Floarea roșie de mac, e departe de centrul grădinii ăsteia și eu cred că e nedrept că e așa pentru că am uzit că tot cee în jur e așa datorită ei, că fără ca ea să apară lumea ar fi fost luată în stăpânire de dunele de nisip roșu, că fără ca ea să apară timpul săar fi divizat între cel de răsuflare fierbinte și cel de întindere de gheață. Îmi zic că nu am nici un drept să judec nimic și ceva îmi spune că se face timpul să ajung și acolo, în locul în care a început înflorirea asta a deșertuli, că e suficient să descriu o floare roșie de mac pentru că totul se recompune, ca un soi de fractal în jurul ei.

    Și uite că cmai acum când încerc să scriu ceva despre ea, îmi dau seama că e foarte greu. Păi ce naiba să scrii despre tot? Aș putea spune ceva despre înfățișarea florii ăsteia care seamănă perfect cu cea a oricărei flori de mac, doar că atunci când o atingi are un fel de tremur ușor,  ca un fel de a se înfiora aproape electric, ca un fel de dilatare a porilor pentru a respira totul altfel, ca un fel de trecere de infiorare de pădure de black-hole-uri. Floarea asta roșie de mac are miros de ochi aurii și oricât de ciudat pare gândul ăsta are câteodată un fel de a privi așa, chiar dacă regnului vegetal nu i-a fost dată puterea de a privi spre miezul lucrurilor. Floarea asta roșie de mac are un fel puternic de a crea vârtejuri amețitoare și grote de singurătate căscate în aerul serii și un soi de lumină albă și cinstită care nu seamănă nici cu o aură și nici cu un torent, dar te inumdă e peste peste tot, e grădina însăși.

    Am depus această mărturie, pentru a sta semn tuturor că grădina asta chiar există. Mie mi s-a întâmplat să o găsesc undeva între insula lui Circe și destinația următoare despre care nu știu mare lucru. Am uitat până și numărul de telefon de la call-center-ul Atenei, nu am la mine sextantul și aici unde sunt nu existănici un fel de acoperire GPS. Tot ce pot spune și pune în sticla asta de Porto și arunca în mare este că locul acela există cu adevărat.

   

Leave a Reply