Venire de simplu

   Mi se întâmplă din ce în ce mai rar formulez confuz ceea ce am de spus. Și din ce în ce mai rar mi se întâmplă să tac atunci când e nevoie să spun ceva. Cu mult timp în urmă, lucrurile astea se întâmplau ceva mai des. Cam în vremurile în care încercam eu să mă dezobișnuiesc de copilărie. Între timp am înțeles că dezobișnuitul ăsta de copilărie e și un lucru inutil și un lucru greu de tot și, la urma urmelor, e chiar o prostie. În definitiv, pierderea inicenței înseamnă acceptarea distanțării de sine și cred că nici un om și nici o societate nu are dreptul să ne ceară distanțarea asta. În numele a nimic.

  Formulările confuze sau tăcerile atunci când trebuie spus ceva își au rădăcinile în frică. Frica de societate mi-a dispărut demult. O dată cu privirea critică asupra pricinilor pentru care o regulă poate fi logică și naturală sau doar o normare a unor lucruri iraționale sau a unor interese meschine. Atât timp cât o regulă e logică și naturală o respect. Când se abate de la logică sau naturalitate o ignor. Multe din regulile astea iraționale sau nenaturale instituie proprietăți asupra oamenilor. E ciudat. Sunt foarte mulți printre noi care cred că așa e bine. Că așa trebuie să fie. Că un alt om poate să le fie proprietate sau pradă de vreun fel. Atât de mulți cred așa încât lucrul ăsta a ajuns să fie normat social, să devină o regulă de comportament, să devină, în mod ironic, o virtute. În clipa în care ieși din paradigmă poți fi judecat, condamnat, eliminat de către cei din jurul tău, ieși din rândul lumii, pierzi un soi de confort social, pierzi anestezicul. Iar pentru cei care au avut toate alegerile făcute în așa fel încât anestezicul să fie la locul lui, e o pierdere grea. Doar că există oameni care nu au nevoie de anestezic pentru a trăi, trăiesc pur și simplu, firesc, adică după chipul și asemănarea lor, pentru că e mai simplu așa.

    Mărturisesc că am momente în care mă simt înconjurat de oameni îmbolnăviți de societate. Drogați de societate. Încerc să-i privesc cu detașare, nu îi judec niciodată, sunt frații și surorile mele și îi consider atât de la fel cu mine încât nici măcar nu pot încerca față de ei vreun soi de milă sau compasiune. Doar ciudă că viața, adică felul în care au tot fost nevoiți să aleagă, felul în care și-au lăsat jos zidurile în fața nelibertății și au ales să se baricadeze față de ei înșiși, i-a făcut să devină ceea ce sunt acum. Pe mulți i-a adus aici gândirea inductivă. Dacă ți s-a întâmplat să ai un șir de eșecuri fiind tu însuți, ajungi să crezi că ești greșit. Fără a analiza lucid cauzele fiecărui eșec, iei hotărârea să te schimbi, să eviți tot ceea ce ar putea genera un nou eșec, toate situațiile similare, adică, să renunți la tine fără să te întrebi măcar dacă tu ești cel greșit. Pentru că da, poți fi tu cel greșit și atunci chiar e nevoie să faci ceva cu tine. În lipsa oricărei reflexii cinstite, preferi să adopți un model de-a gata, oferit generos de experiența socială, îți bagi în cap că ți se potrivește, uiți cum ești de fapt, fugi de cei care încearcă să te cunoască, trăiești un înlocuitor de viață, devii un înlocuitor de tine.

    Uite, chiar nu pricep la ce folosește înlocuirea ta de tine. Sigur, ajungi să trăiești, pentru că omul nu poate trăi absolut singur, într-un grup care a ales să fie așa. Lucrul ăsta îți dă o oarecare încredere. Cu cât e grupul mai mare, senzația de confort e mai mare. Când ești ceva mai interiorizat, preferi grupurile mai mici și te amăgești că e un fel de a trăi mai de elită. În realitate e doar o formă de anestezic pentru frica de a fi așa cum ești de fapt. Dacă ai inteligența de a înțelege că e așa, ajungi să trăiești cu adevărat doar în momentele în care ești absolut singur. Dacă nu, ajungi să crezi că e totul super și nu pricepi ce anume te nemulțumește de fapt. Lipsa ta de libertate față de tine însuți ajunge să te facă să trăiești complicat și într-o continuă tensiune cu tine însuți.

    Eu cred în venirea de simplu. Cred că alegerile noastre alea în care nu stăm foarte mult pe gânduri, vin din noi și nu din apartenențele la diferite feluri de a fi, vin din noi ca un tot, nu ca o îmbucătățire a noastră în nevoi de tot felul, vin și ne iau cu totul și seamăna a ceva care ne e foarte cunoscut, seamănă cu așa cum suntem noi de fapt, sunt alegerile în care e greu de crezut că putem greși. Venirea asta de simplu e cea care ne poate duce în direcția bună la răscrucile mari. Ea nu apare în alegerile de zi cu zi. De foarte multe ori, venirea asta de simplu ne trage de mânecă și ne spune că putem fi din nou așa cum știam să fim în copilăria noastă, că nu avem de ce să ne temem pentru asta, că merită să mai încercăm o dată să fim așa. Eu cred că orice preț ar fi de plătit pentru asta, merită. Chiar dacă prețul e că totul a fost o simplă iluzie. Pentru că dacă alegem altfel, nu vom ști niciodată cum ar fi fost dacă nu renunțam la noi.

2 Responses to “Venire de simplu”

  1. ltd edition Says:

    Dear Mr. V,
    Deunazii am fost pus intr-o ipostaza ce m-a lasat masca- atat la propriu cat si la figurat. O persoana din anturajul trecator al vietii unui om ce presteaza 8 ore pe o plantatzie spune: “vreau sa imi cumpar un tablou, NU CONTEAZA CE, sa mi-l pun in living”..
    - recomadarea mea vis a vis de o astfel de persoana este: “Mergetzi dvs in spatele halei Obor si gasitzi acolo ce cautatzi”

    Astfel de oameni Mr. V, categorisesc si impart, pe ceilalti dupa acel standard al lor (intotdeaun cel mai bun). In momentul in care TU incerci a ignora cuvintele si ieshirile unor astfel de persoane, esti catalogat drept “ALTFEL” - tu eshti cel diferit, tu esti un PARIA in lumea lor de reguli shi standarde..iar TU , TU cel care faci trimitere la hala obor, mergi mai departe, te inconjuri de cei ca tine, si postezi pe BLOG..

  2. jewel Says:

    cat de multi oameni isi constientizeaza pierderea de sine, in viata de zi dusa printre ceilalti?
    si cati, constientizand, accepta acest lucru?
    este mai bine sa stii, avand in felul asta raspunsuri la toate intrebarile care incep cu “de ce”, sau este mai bine sa ignori, sa pui pe seama celorlalti o stare de nebine care se accentueaza pe zi ce trece, care te face sa reactionezi atipic si sa fi catalogat ca fiind “altfel, un inadaptat social”?
    eu cred ca pierderea de sine este inceputul sfarsitului, a pierderii libertatii, a inceputul apartenentei la ceilalti

Leave a Reply