Cântul V sau revenirea în Atlantida

    Am înțeles. Asta a fost urmarea logică a protestului meu. Jocul de-a plimbat Steaua Polară al Atenei s-a încheiat, mă tot uit după ea, după Steaua Polară, și pare dusă de cealaltă parte a Pământului, ca o chestie de făcut umbră de pomană norilor lui Magellan, Oceanul s-a umplut pe-aici de un verde rece, sunt dincolo de Coloanele lui Hercule, știu sigur că Itaca nu mai există, mi-am dat seama atunci când în nesăbuința mea am fost izgonit de pe insula lui Calypso de haita de idei fixe venite de nicăieri. S-a dus naibii tot ce i-a fost dictat poetului orb, povestea nu mai e aceeași o dată cu tot ce s-a întâmplat la Santorin, Itaca nu mai e deloc, a fost înghițită de unda de șoc, eu eram departe atunci, pe tărâmul umbrelor căutând-l pe Tiresias, a plouat, îmi încerc norocul cu un taxi, după ploaie orașul arată ca o aberație cromatică reflectată peste tot de bălți, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

    Drumurile astea prin orașul de după ploaie îmi cresc temerile că străzile șerpuind ca o spinare de dinozaur s-ar putea sfârși brusc, fără să dea nici un semn de sfârșire adică, mă gândesc la fața surprinsă a șoferului de taxi care m-ar putea întreba “Și de aici unde megem mai departe?”, iar eu nu aș fi în stare să-i spun nimic, aș plăti și aș coborâ precipitat, privind către un oraș straniu, ca la un Berlin ras de bombardamente și brăzdat de trupe străine, cu un dictator nebun încă viu în el, benzinăria de unde îmi mai iau țigări mi s-ar părea înconjurată de sârmă ghimpată și aș pleca pur și simplu fără țintă, mulțumit că nu sunt și aici trupe de ocupație și dictatori nebuni care le-au atras ca un magnet și că nu ne cere nimeni să murim ca proștii. Când am construit corabia, Calypso mă privea tăcută ore în șir. N-am să înțeleg niciodată privirea aceea în care se amestecau durerea că se termină cu mulţumirea că se termină. Am aflat că poetul orb urma să scrie că am plecat de acolo cu gândul la Itaca. Numai că eu știam că Itaca nu mai e, că erupția de la Santorin sau schimbarea bruscă a axei Pământului sau deriva accelerată a continentelor sau mai știu e ce a făcut-o zob. Lucrurile astea le știi pur și simplu. Știi că nu are sens să le analizezi cauzele, oricum taxiul te duce acolo unde îi ceri, îi spui de fiecare dată altă adresă ca să le sucești mințile șoferilor, ca să fii impredictibil, altfel ai avea sentimentul că ți-a crescut păr în nas și în urechi și nu ai cu ce să îl tai, Calypso mă privea fix, sticlos, spriată de apropierea nimicului care va înlocui trăitul meu acolo, speriată de tot felul de nenorociri imaginare care s-ar putea abate asupra insulei ei de singurătate dacă aș mai sta acolo, cred că aici nu mai era nimic legat de răzbunarea lui Poseidon ci de cea a Atenei care tăcea și ea, nu venise la Via Cafe în Duminica aia și acum tăcea greu, amenințător, umplând mintea fetei ăsteia cu tot felul de prostii despre viitor. În tot drumul făcut către Coloanele lui Hercule m-am gândit la ea și la toate ciudățeniile care îi umpluseră mintea și n-am priceput de ce Atena făcuse lucrurile în felul ăsta. Cred că nimic din ce putem face noi, pământenii nu poate egala în cruzimea detaliilor imaginația unui zeu și oarecum e de înteles să fie așa atât timp cât ei nu mor niciodată.

    La Columb m-am gândit abia după ce lăsam Coloanele lui Hercule în urmă. Oceanul semăna cu verdele. Cerul seamănă cu ceva de care nu îmi mai amintesc. Columb nu seamăna cu mine. Diferența fundamentală dintre noi e că el credea că Pământul e rotund. Eu cred că e plat. Că sub Pământul ăsta plat și oarecum subțire se întinde un hău fără de sfârșit. Că el plutește peste hăul ăla ca o farfurie zburătoare din anii ‘50, încremenită deasura unei ferme din Arkansas cu un fermier perplex privind la ceva care stă suspendat ca Luna deasupra acoperișului lui, stă pur și simplu fără să scoată nici un sunet, luminând bizar, chemându-te acolo ca să rămâi perplex și atât. Columb a crezut că Pământul e rotnd și credința asta a lui a fost răsplătită de trecerea fără nici o peripeție, fără nici o dispariție de sine, prin triunghiul Bermudelor. Eu sper să găsesc locul din care nu mai există cale de întors numit Capătul Lumii, de-aia îmi place să cred că Pământul e plat, că în locul acela se revarsă Oceanul în hău, că sub hăul fără de sfârșit există un alt hău fără de sfârșit și tot așa, chestia asta nu o poți simți și pricepe atât de acut decât dacă ești matematician și ai reușit să treci dincolo de formalismul din cărți, atunci când te-ai oprit să mai vorbești sau să mai publici articole pentru că astea sunt lucruri despre care e aproape imposibil să vorbești sau să scrii, țin de experiența personală, la fel cum dacă ai spune că poți vedea sau chiar pipăi suprafețe în mai mult de trei dimensiuni toți te-ar cataloga imediat ca nebun, cred că nebunia asta i-a plăcut atât de mult lui Calypso, atât de mult încât și-a pus insula în pericol faţă de ea însăși și a făcut-o cu atâta înspăimântare încât nu a schițat nici un gest atunci când am început să construiesc corabia. Uite că m-aș opri la restaurantul ăsta chinezesc, mă gândesc la niște urechi de lemn și alge și vinete Schetzwan dar Calypso e acum foarte departe, oricum mi-a spus că nu ar ieși niciodată cu mine la un chinezesc și cred că numai Oceanul m-a făcut să mă gândesc la asta. Privesc o bucată de piatră ponce, tremurând pe creasta unui val, o privesc îndepărtându-se de mine, în liniște, fără a urma o ordine anume, cred că nici ea nu caută nimic special în drumul ei, seamăna cu un taxi galben trecând pe lângă tomberonul la care se încălzesc câțiva prieteni de o seară. Are, piatra asta, ceva din spaima șoferului de taxi care trece pe lângă un tomberon cu prieteni de o seară în jur.

    Am citit şi eu, ca orice om tot ce a apucat să scrie Platon despre Atlantida, n-am crezut niciodată că locul ăsta există cu adevărat, că s-a prăbuşit cu adevărat în abis, n-am crezut că acolo ar fi Axis Mundi, taxiul se apropie de o străduță mărginită de blocuri, dacă n-aș ști adresa aș putea fi oriunde în cartierele orașului, cobor încet, aerul rece al serii mă face să plescăi mulțumit, taxiul se îndepărtează ca o piatră ponce dusă de valuri, mă simt foarte departe de luminile de neon, e un loc liniștit, ticsit de câini vagabonzi, ca orice loc al orașului, fiecare câine are povestea lui, șoferul de taxi spunea că nu îi suferă pentru că are un copil care se sperie de câini, sun la interfon și nu înțeleg de ce trebuie apăsat pe rând pe butonul de speaker si pe cel de deschis, de ce nu se poate apăsa direct pe cel de deschis ușa, mie îmi plac pe bune câinii, indiferent de locul în care s-au născut, la fel îmi plac și oamenii, fără discriminare, mă întreb ce nu îmi place și enumăr repede câteva chestii, ușa s-a deschis, în fața mea se ridică o coloană uriașă de piatră, pare a dansa în mijlocul valurilor, corabia merge direct spre punctul acela făcându-și loc cu greu prin stratul de piatră ponce care acoperă Oceanul, a început să plouă, sunt în lift, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

   Nu mi-am imaginat niciodată felul în care ar putea arăta Capătul Lumii. Nu am avut idei preconcepute despre el. Știu din lucruri scrise de navigatori încercați care pretind că au ajuns foarte aproape că ar semăna cu o cascadă uriașă în care Oceanul se revarsă în abis, o cascadă fără sunete, pentru că acolo apele oceanului se izbesc doar de nimicul dimprejur, sau cu o întindere nesfârșită de gheață care se topește undeva pe linia orizontului într-un alt fel de aer, brăzdat de lumini jucăușe cu trup mirosind necosmetizat a femeie, sau cu un copac uriaș cu rădăcinile înfipte în nori, măturând ușor ierburile Pământului, dar cred că nimeni dintre cei care au ajuns chiar în locul acela nu a mai avut cum să plece de acolo pentru a spune sau scrie ceva despre ce i-a fost dat sa fie și să vadă și să simtă cu fiecare simț în parte, ajungerea acolo ar putea fi pur și simplu pășire pe un palier întunecat, trecere pe lângă o scară la capătul căreia se deschide o deschidere de ușă cu scufundarea amețitoare a Atlantidei în prag, cu Axis Mundi în ochii acelui prag de ușă deschisă făcând diferența dintre întuneric și lumină. Capătul Lumii ar putea fi o simplă legătură între ceea ce suntem și și ceea ce am vrea să fim și ne oprește un lucru nesemnificativ, ca o barieră pusă în mijlocul câmpului pentru că odată trecea pe acolo calea ferată.

    Capătul Lumii ar putea fi locul în care Atlantida și Itaca sunt isomorfe, amândouă imposibil de localizat pentru că acolo toate busolele te arată doar spre tine, scufundându-se din pricina unui vulcan erupând stupid ca un coș pe fața unui adolescent sau a unei bariere de fostă cale ferată uitată în câmpul invadat de maci, coloana de piată lângă care sunt acum are lumini albe de marmură curată, fără irizări de nimic, pură prin însăși natura ei, de care lipindu-te știi că ai ajuns.

One Response to “Cântul V sau revenirea în Atlantida”

  1. Metalshrine Says:

    Ar fi interesant de ascultat cum pronuntati toate aceste texte care par fara inceput si fara sfarsit, precum oceanul.
    Se pare ca totusi unii matematicieni descopera filosofia dincolo de cifre si idei. Altii nu…

Leave a Reply