Nu vă temeți

   Bunicii mei au venit aici din Adana. Duceau acolo o viață lipsită de griji majore, strămoșii lor ajunseseră prin părțile acelea demult, în vremurile cruciadelor, atunci când armenii își construiseră în Cilicia un al doilea regat, pe cenușa imperiului lui Dikran cel Mare, un tip destul de nashpa și sângeros cu care orice popor se poate mândri pentru că omul construise un imperiu. Pe bunicii mei și în general pe toată familia mea generație după generație, nu i-a interesat cine știe ce politica și jocul de-a puterea. Au fost mai degrabă atrași de construirea propriei bunăstări au agonisit cât au putut, bani și învățătură și cred că foarte multe dintre familiile armenești au o poveste similară. În secolul V, o dată cu inventarea alfabetului armean, chestie făcută cu un setup meseriash, cu legendă cu litere pierdute și regăsită, s-a întâmplat ceva pe care eu îndrăznesc să îl caracterizez ca o mare eroare politică: alfabetizarea obligatorie. Rațiunile de moment erau generoase, de ordin religios și cultural, etnic chiar, pentru a evita asimilarea în marea creștină greacă din jur, dar în timp totul s-a dovedt a fi o eroare majoră. Armenii au devenit o națiune culturală. Cu multe trăsături geografice, evident, dar mult prea aplecată spre învățătură pentru vremurile acelea. Evul mediu Occidental, care a influențat superficial pe armenii cilicieni, avea un cu totul alt fel de a se structura și aici combinația dintre goți și romani s-a dovedit a fi mai rezistentă la istorie dcât opțiunea armeană. Când ai drept principală armă gândirea, locul în care ești devine foarte important, așa s-a întâmplat că numărul orășenilor a crescut vertiginos, pierderea legăturii cu geografia fiind fatală pentru orice popor din acele vremuri și chiar pentru oricare dintre popoarele de acum. Elementele comune care făcut posibilă menținerea națiunii armene au ținut, de aceea, mai puțin de geografie și mai mult de spiritualitate. Creștinismul acela inițial la care armenii au aderat în anul 301, creștinismul nepolitizat, netrecut prin concilii și interese imperiale i-a făcut pe strămoșii mei să păstreze totul departe de prejudecăți și interese. A fost pentru ei un reper de fel de a înțelege lumea din jur și mai puțin un cod rigid făcut să țină oamenii în conexiuni instituționalizabile.

    Uite ce mult mi-a luat pentru a explica un fel al meu de a privi lumea din jur. În 1915, când asupra armenilor din Imperiul Otoman s-a abătut urgia primului genocid al secolului, strămoșii mei puteau opta între a-și schimba religia și a muri. Aparent, opțiunea nu era nici măcar una drastică. Unii armeni chiarau apelat la ea, declarându-se catolici. Strămoșii mei au gândit altfel, poate părea un mod ușor inexplicabil de a gândi, dar au preferat forma aceea inițială de creștinism care îi făcuse să fie în felul acela. Bunicii mei au reușit să fugă din conviul în care erau duși să fie îngropați de vii îndeșerturile Siriei, așa se poate explica existența mea de azi, majoritatea celor din convoaie nu au reușit, așa se poate explica însămânțarea deșertului cu oasele lor.

    Din învățătura creștină, au fost trei lucruri care mi-au marcat întreaga viață. Primul este iubirea sub toate formele în care o ființă umană poate trăi sentimentul ăsta. Fără a o norma în nici un fel, pentru că am fost tot timpul un om liber, lăsând-o să existe pur și simplu și arătând-o fără nici un fel de inhibiții și frustrări așa cum e in mine ființelor și abstracțiilor deopotrivă, ca un fel de formă de viață autonomă dar legată de trupul și sufletul și mintea mea. Fără sentimentul ăsta, trăit intens, nu cred că aș putea exista și rarele mele incursiuni prin deșert mi-au dovedit-o din plin. Cred că iubirea este o formă de viață în sie, fără regulile lumii sublunare, de neoprit tocmai din pricina asta, de nedisecat și raționat și înțeles, se este, perfectă precum sfera, manifestabilă cu seninătatea uraganelor și permanentă precum curgerea timpului. Este singurul sentiment care neagă orice formă de conservare a sinelui și poate că tocmai de aceea este cea mai mare putere din noi. Aceea de a fi noi înșine, de a fi liberi și a nu ne teme.

    Al doilea lucru ține de o frază pe care am știut, din clipa în care am citit-o că mă va însoți întreaga viață. Este din evanghelia după Ioan: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”. Pentru un om care a trăit întreaga sa viață în echilibrul dintre înțelegerea prin rațiune și înțelegerea prin spirit și prin artă a lumii, fraza asta reprezintă un mod de viață. Adevărul nu înseamnă pentru mine lucrul în sine al lui Kant, nu are conotații filosofice de nici un fel, este mai degrabă ceva care ține deopotivă de simțuri, sentimente și rațiune, de bucuria descoperirii și de îndoiala care te cuprinde uneori, de rostirea lucrurilor în care crezi în momentul în care crezi în felul acela și de puterea de a le nega atunci când nu mai crezi în ele și de nerostirea lucrurilor în care n-ai crezut niciodată. Îndoielile pe care le am sunt și augustinice și carteziene și varujanice și de toate felurile. Le formulez mai mult sau mai puțin bolovănos, fără prea multă îngrijire pentru felul în care o fac, încrezător în spusele lui Lao Tze care zicea despre cuvinte că cele adevărate nu sunt frumoase iar cele frumoase nu sunt adevărate, privind frumosul din altă perspectivă decât o făcea însă el și cred doar că important e să le formulez cum îmi vine, frumosul și urâtul formulărilor ăstora venind din cum sunt în momentul acela, prin cuvintele sau gesturile sau mângâierile mele. Cred în cele spuse de Galilei și de aceea tot ceea ce fac, simt și exprim stă în logica aceea.

    În fine, cel de-al treilea lucru pe care l-am înățat, pentru că nu e un lucru la care să poți adera spontan, a fost lipsa de teamă. Iisus spune peste tot în Evanghelii “Nu vă temeți”. Cred că lipsa de teamă, alături de iubire și de libertatea câștigată prin adevăr e unul dintre lucrurilecele mai de preț pe care le port cu mine. Sigur, am ca orice om, temerile mele de sfârșituri. Am și fobiile mele legate de fel de fel de lucruri pe care cred că natura mea biologică nu le-ar putea suporta. Dar singurele temeri reale, intense, pe care le-am trăit vreodată au fost legate destul de puțin de biologic și mult de tot de pierderea iubirii și a libertății. Atât timp cât ele există, este foarte greu să mă pot teme de ceva. Pentru că mă sprijin pe ele, mă sunt cu ele și nu-mi imaginez vreun rău, altul care mă poate lipsi de ele, care să mă poată clătina.

    La sfârșitul a trei zile în care, indiferent de ce trăiești, nu ai cum să nu te gândești puțin la ce e cu tine pe lumea asta, a fost comemorarea genocidului din care a scăpat familia mea, urmată de ziua mea de naștere, iar azi, de amintitirea călcării pe moarte a lui Iisus, mi-ar fi fost greu să scriu despre altceva. Și am scris despre cele trei lucruri pe care le port mereu în mine și despre pricinile purtării lor.

   

2 Responses to “Nu vă temeți”

  1. Varujan Pambuccian » Blog Archive » Poveste adevărată cu un cățel și câțiva oameni (II) Says:

    [...] un răspuns posibil, îți dau un nerăspuns trimițându-te la un post mai vechi de pe-aici http://varujan.rol.ro/2008/04/26/nu-va-temeți/. Cred că e singurul răspuns pe care îl pot da la întrebarea ta și atunci când l-am scris și [...]

  2. Metalshrine Says:

    Foarte frumos! Far’ sa vreau a ma lauda, sunt de acord si incerc sa urmez exact aceeasi cale. Nu stiu daca o fi coincidenta sau nu dar asta simt.
    Si cat de instabil pare un om care azi afirma un lucru in care crede iar maine il neaga pentru ca a descoperit adevarul in alt fel… Si cat de usor te judeca alti oameni din acest punct de vedere… Si totusi e adevarat. Evoluam si gandim si simtim altfel zi de zi. E foarte simplu.

Leave a Reply