Office-ul și telenovela sau venitorele și trecutul

    Lumea are, în general, încredere în mine. Așa se întâmplă că ajung să fiu depozitarul unui număr de povești vesele sau triste trăite de alții și confesate mie din nevoia de a le spune cuiva. La mine ajung cele care nu se spun de regulă la nici o spovedanie, pentru că nimeni nu le consideră a fi păcate de nici un fel. În cultura noastră păcatul este trăitul în afara regulilor. Nefericirile profunde consumate în tăcere într-o viață trăită by the book sunt virtuți. Nashpa lume… Mă tot întreb cum am ajuns să trăim atât de aberant și să mai și perpetuam felul ăsta de a trăi lipsit de orice libertate de a alege și nu găsesc nici un răspuns care să pară cât de cât logic, darămite mulțumitor.

    Majoritatea poveștilor țin de intratul în rândul lumii. Le sunt victime deopotrivă femeile și bărbații neamului. Autorii sunt de obicei tot victime, trecute de mult de momentul în care au realizat chestia asta, resemnate cu locul lor în marea galerie a victimelor și devenite între timp bunici, părinți, frați mai mari ajunși pe la casele lor, unchi sau rubedenii mai îndepărtate, vecini și alte asemenea viețuitoare în sânul opulent al clanului. Intratul în rândul lumii presupune mersul la liceul și facultatea care trebuie, căsătoria cu portretul robot care trebuie, făcutul de copii on demand în numărul și momentul cerut, facutul de carieră la serviciul la care se poate aranja ceva, mâncatul în devălmășie și băutul în prostie, mersul la meci cu gashk, bârfitul la greu, zăcutul în fața televizorului în nesimțire letargică, trecutul veții cu bucurii minuscule și frustrări majore. Sigur, nu sunt oblgatorii toate chestiile astea, e ca simptomatologia în psihiatrie, daca ai n simptome dintre cele enumerate e nashpa de tot, treci măcar o dată în viață pe la balamuc. Am citit tot felul de statistici de-astea cu creșterea îngrijorătoare, la limita sau dincolo de limita la care se consideră a fi epidemie a unui întreg cortegiu de deviații de comportament plasate în zona clinică și cred din ce în ce mai tare că povestea cu traumele din copilărie a lui Freud e un mic copil pe lângă povestea cu trauma socială cu transmitere dintr-o generație în alta prin reguli mai mult sau mai puțin scrise.

    Din ce în ce mai puțini oameni reușesc să scape de băgatul de nas și bocanci în viața lor, mulți cedează după teribilismul stupid din adolescență, ajung să facă ce trebuie, uită ce vor, uită cine sunt, devin la rândul lor intransigenți ieșirii din reguli și uite-așa, vorba lui Cărtărescu “mușterii merge, coada-naintează”… Cei care nu acceptă regulile sunt fie foarte tari, la propriu și la fgurat, își permit luxul ăsta adică, fie ajung să fie imediat izolați, bârfiți, agresați în continuu, chinuiți de marea masă de frustrați care își manifestă în fel și chip oftica că (:D) la ei nu s-a putut. Cele mai meseriash intransigente sunt mamele martire batute temeinic toată viața de un soț bețiv, ajunse să considere că ziua care a trecut făra o bătaie cât de cât sau măcar un mic scandal acolo poate fi semn că nu mai sunt tratate cu toată deferența sau, Doamne ferește, că nu le mai iubește. Mamele astea, ajunse uneori să facă din disperare mici escapade cu vecinul într-unul din rarele momente când nu era aburit de unul dintre nenumăratele sortimente de alcool sau nu era Campionat Mondial sau nu ieșiseră băieții la table în fața blocului, mamele astea care le-au înveninat copiilor lor copilăria explicându-le în fel și chip de ce nu au divorțat ele ca să aibă odrasla lor doi părinți, de parcă excedentul ăsta de mizerie și promiscuitate le-ar folosi la ceva, mamele astea mergând vertiginos spre menopauză devin, la fel ca în Imperiul Roman, matroane intransigente și soacre pline de venin. Metamorfoza cu pricina, puțin studiată în literatura de specialitate le face brusc cerberele unui soi de lege nescrisă a ceea ce e voie si ceea ce nu e voie și lucrul care nu e voie cel mai tare e fericirea propriului copil că noi (adică ea și tipul cu care a cnstruit tot iadul în care a trăit copilul ăla) mamă, îți vrem binele…

    Binele înseamnă facultatea la care vor ei, chiar dacă ei nu au nici o facultate, perechea pe care o vor ei, după chipul și asemănarea lor, nepoții pe care îi vor ei și când îi vor ei, serviciul la care au aranjat ei să lucrezi, că vecina de la 5 uite îl are pe fi-său la bancă și uite ce bine le merge, spun “le” cu gândul la ei, în general, asta e un fel de ultimă speranță a lor că s-ar putea să le fie așa cum le-au spus ai lor pe vremea când erau tineri că o să le fie, știu că nu a fost deloc așa, dar speranța moare ultima. Așa se face că în lumea în care trăim apar din ce în ce mai des două tipologii de oameni în aceeași măsură înstrăinați de ceea ce avem în noi mai uman, în aceeași măsură îmbolnăviți de același virus dar reacționând diferit la boală.

    În prima categorie intră oameni care ajung să trăiască din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai îndesați în birourile lor, în calculatoarele lor cu statistici și un messenger al disperării ascuns de ochii șefului, fără prieteni dar prietenoși, întocmai cum scrie în cartea companiei, cu colegii și cu clienții, fără iubiți dar făcând sex din disperare prin team-building-uri sau pe unde apucă și cu cine apucă, îndatorați până peste cap cu rate la casă și la mașină pe care le duc de unii singuri, cu un continuu simț al vinovăției că nu fac suficient pentru office-ul în care zac și pentru părinții care i-au adus în halul ăsta, așteptând nimic, îmbătrânind urât și cam atât. La polul opus, e familia de scară de bloc, aia care se reproduce și îi mai scapă câte un middle-class din prima categorie din când în când, cufundată în toate anestezicele blocului, de la telenovela și tabloidul zilnic la bericile, tablele, vecinii, Campionatele Mondiale, ochii vineți, bătutul în calorifer, așteptând să le treacă viața, consumând tot ce li se perindă prin fața ochilor în pauzele publcitare. Există și formulele de compromis, de obicei le fac cei din middle-class, se iau ca să nu rămână neluați, își fuzionează veniturile, cumpără mai ușor casa și mașinile, se uâsc și se înșeală prin delegații și team-building-uri, își cresc copiii prin bonă, copiii ăștia sunt victimile sigure ale celor crescuți prin blocuri, dar societatea mai are de evoluat până atunci. Au mai rămas inadaptații, rătăciți, judecați cu ferocitate pentru că pot face facultatea care le place, pentru că pot iubi, pentru că pot face copii când cred ei de cuviință și numai dacă au chef, pentru că nu a chef să stea în fața televizorului, pentru că sunt foarte vii, pentru că sunt.

    Statisticile nu prea au ce să arate. E încă prea devreme pentru estimări. De-aia îndrăznesc să fac o profeție: viitorul e din ce în ce mai singur

One Response to “Office-ul și telenovela sau venitorele și trecutul”

  1. Metalshrine Says:

    Statisticile le-ar face cei din prima categorie. Ar fi ca si cum si-ar pune funia de gat singuri. Si nu au curajul asta, e clar!
    Altfel foarte adevarat. Si trist… Putem trai dar nu suntem lasati iar cand suntem lasati uitam sa o mai facem.

Leave a Reply