Archive for April, 2008

haiku

Monday, April 21st, 2008

Cuvinte neîncapatoare
Somn de panteră
Ziua

haiku

Monday, April 21st, 2008

Privesc în ochiul câinelui
Locul în care Oceanul se revarsă în nimic
Aici unde încerc să cânt

Venire de simplu

Sunday, April 20th, 2008

   Mi se întâmplă din ce în ce mai rar formulez confuz ceea ce am de spus. Și din ce în ce mai rar mi se întâmplă să tac atunci când e nevoie să spun ceva. Cu mult timp în urmă, lucrurile astea se întâmplau ceva mai des. Cam în vremurile în care încercam eu să mă dezobișnuiesc de copilărie. Între timp am înțeles că dezobișnuitul ăsta de copilărie e și un lucru inutil și un lucru greu de tot și, la urma urmelor, e chiar o prostie. În definitiv, pierderea inicenței înseamnă acceptarea distanțării de sine și cred că nici un om și nici o societate nu are dreptul să ne ceară distanțarea asta. În numele a nimic.

  Formulările confuze sau tăcerile atunci când trebuie spus ceva își au rădăcinile în frică. Frica de societate mi-a dispărut demult. O dată cu privirea critică asupra pricinilor pentru care o regulă poate fi logică și naturală sau doar o normare a unor lucruri iraționale sau a unor interese meschine. Atât timp cât o regulă e logică și naturală o respect. Când se abate de la logică sau naturalitate o ignor. Multe din regulile astea iraționale sau nenaturale instituie proprietăți asupra oamenilor. E ciudat. Sunt foarte mulți printre noi care cred că așa e bine. Că așa trebuie să fie. Că un alt om poate să le fie proprietate sau pradă de vreun fel. Atât de mulți cred așa încât lucrul ăsta a ajuns să fie normat social, să devină o regulă de comportament, să devină, în mod ironic, o virtute. În clipa în care ieși din paradigmă poți fi judecat, condamnat, eliminat de către cei din jurul tău, ieși din rândul lumii, pierzi un soi de confort social, pierzi anestezicul. Iar pentru cei care au avut toate alegerile făcute în așa fel încât anestezicul să fie la locul lui, e o pierdere grea. Doar că există oameni care nu au nevoie de anestezic pentru a trăi, trăiesc pur și simplu, firesc, adică după chipul și asemănarea lor, pentru că e mai simplu așa.

    Mărturisesc că am momente în care mă simt înconjurat de oameni îmbolnăviți de societate. Drogați de societate. Încerc să-i privesc cu detașare, nu îi judec niciodată, sunt frații și surorile mele și îi consider atât de la fel cu mine încât nici măcar nu pot încerca față de ei vreun soi de milă sau compasiune. Doar ciudă că viața, adică felul în care au tot fost nevoiți să aleagă, felul în care și-au lăsat jos zidurile în fața nelibertății și au ales să se baricadeze față de ei înșiși, i-a făcut să devină ceea ce sunt acum. Pe mulți i-a adus aici gândirea inductivă. Dacă ți s-a întâmplat să ai un șir de eșecuri fiind tu însuți, ajungi să crezi că ești greșit. Fără a analiza lucid cauzele fiecărui eșec, iei hotărârea să te schimbi, să eviți tot ceea ce ar putea genera un nou eșec, toate situațiile similare, adică, să renunți la tine fără să te întrebi măcar dacă tu ești cel greșit. Pentru că da, poți fi tu cel greșit și atunci chiar e nevoie să faci ceva cu tine. În lipsa oricărei reflexii cinstite, preferi să adopți un model de-a gata, oferit generos de experiența socială, îți bagi în cap că ți se potrivește, uiți cum ești de fapt, fugi de cei care încearcă să te cunoască, trăiești un înlocuitor de viață, devii un înlocuitor de tine.

    Uite, chiar nu pricep la ce folosește înlocuirea ta de tine. Sigur, ajungi să trăiești, pentru că omul nu poate trăi absolut singur, într-un grup care a ales să fie așa. Lucrul ăsta îți dă o oarecare încredere. Cu cât e grupul mai mare, senzația de confort e mai mare. Când ești ceva mai interiorizat, preferi grupurile mai mici și te amăgești că e un fel de a trăi mai de elită. În realitate e doar o formă de anestezic pentru frica de a fi așa cum ești de fapt. Dacă ai inteligența de a înțelege că e așa, ajungi să trăiești cu adevărat doar în momentele în care ești absolut singur. Dacă nu, ajungi să crezi că e totul super și nu pricepi ce anume te nemulțumește de fapt. Lipsa ta de libertate față de tine însuți ajunge să te facă să trăiești complicat și într-o continuă tensiune cu tine însuți.

    Eu cred în venirea de simplu. Cred că alegerile noastre alea în care nu stăm foarte mult pe gânduri, vin din noi și nu din apartenențele la diferite feluri de a fi, vin din noi ca un tot, nu ca o îmbucătățire a noastră în nevoi de tot felul, vin și ne iau cu totul și seamăna a ceva care ne e foarte cunoscut, seamănă cu așa cum suntem noi de fapt, sunt alegerile în care e greu de crezut că putem greși. Venirea asta de simplu e cea care ne poate duce în direcția bună la răscrucile mari. Ea nu apare în alegerile de zi cu zi. De foarte multe ori, venirea asta de simplu ne trage de mânecă și ne spune că putem fi din nou așa cum știam să fim în copilăria noastă, că nu avem de ce să ne temem pentru asta, că merită să mai încercăm o dată să fim așa. Eu cred că orice preț ar fi de plătit pentru asta, merită. Chiar dacă prețul e că totul a fost o simplă iluzie. Pentru că dacă alegem altfel, nu vom ști niciodată cum ar fi fost dacă nu renunțam la noi.

haiku

Sunday, April 20th, 2008

Mă vorbește cu mine
Pacea din somnul tau
Cu luna agățată în fereastră

haiku

Sunday, April 20th, 2008

De un mine
Așteptându-mă la trecerea peste pod
Mă aperi înălțând un dragon

haiku

Sunday, April 20th, 2008

Ore
Care nu pot să-și înghită cuvintele
Ca înghițirea de lacrimi

haiku

Sunday, April 20th, 2008

Ești în palma mea
Linie criptată
Pusă cu aburul tău

haiku

Friday, April 18th, 2008

Sferă de rubin
Zvâcnind în mintea mea
Pată de sânge pe obrazul meu

haiku

Friday, April 18th, 2008

E noapte.
O lumânare
Încălzește deșertul

Despre lumi și nemiscibilități

Thursday, April 17th, 2008

    Pentru orice om cu scaun la cap, sistemul solar este o ciudățenie. Nu sunt două planete care să semene una cu cealaltă. Fiecare este o lume în sine și singurul lucru pe care lumile astea îl au în comun este faptul că gravitează în jurul Soarelui. Dacă am privi totul de departe, de foarte departe, am distinge cu greu o stea banală, am putea bănui că un jurul ei mișcă oarece obiecte existente în orice sistem stelar obișnuit și, cu siguranță, nu ne-ar trece prin cap că în jurul stelei ăleia există atât de multe lumi diferite. Este și asta o calitate a noastră, a oamenilor, să încercăm să simplificăm pentru a înțelege.

    Cam așa stau lucrurile și cu oamenii. De departe, de foarte departe, fiecare dintre noi pare a fi la fel ca oricare altul. Cu cât ne apropiem mai mult de el, totul devine foarte complex, foarte diferit de orice alt om cunoscut înainte. Există totuși un loc intermediar. Un loc în care nu prea ștm să stăm și să înțelegem dacă e bine să mergem înainte în cunoașterea acelui om sau e mai bine să ne oprim și să facem calea întoarsă. Locul acela, asemănător unui halou care îl înconjoară cu totul e lumea căruia îi aparține. În orice societate umană există câteva asemenea lumi. Lumi locuite. În orice societate umană există lumi care seamănă cu planetele sistemului solar. Mai mici sau mai mari, oarecum asemănătoare dacă avem puține criterii și le privim de departe de tot, extrem de diferite atunci când ne apropiem primejdios de mult de ele. Principalul fel în care lumile astea sunt diferite ține de valorile pe care locuitorii lor le împărtășesc. Sigur, există un set de valori oficial, al societății ca atare, codificat într-un corpus moral și apărat de instituții. Lumile de care vorbesc se raportează la setul de valori cu pricina în feluri diferite, mergând de la acceptarea necondiționată a tuturor până la negarea tuturor. Lucrul acesta în sine, nu e nici bun nici rău. Există ca un dat obiectiv. La el se adaugă un set de valori proprii fiecărei lumi în parte. Nu mă pot abține să gândesc aici ca un matematician și să spun că pentru fiecare dintre noi setul ăsta de valori e ca un soi de set de axiome. Practic, tot ceea ce facem e ghidat de ele. În matematică, o diferență de o singură axiomă duce la lucruri extrem de diferite și cred că în societatea umană e aproape la fel.
    Diferențele pot fi așa de mari încât locuitorii uneia dintre lumi pot să nu înțeleagă deloc felul de a fi al celorlaltora. Cred că Vasile Voiculescu spunea undeva că a înțelege = a suporta. Probabil că de aici vine și nemiscibilitatea lumilor. Din teama că a înțelege = a suporta. Numai că există și oameni, și mă număr printre ei, mereu mânați de o curiozitate aproape maladivă care îi împinge spre cunoașterea unor lumi diferite de a lor. E un soi de curiozitate de explorator care te face să lași iarba verde de acasă pentru dunele deșertului sau pentru întinderi de gheață sau pentru a găsi locul acela fără de întoarcere în care Oceanul se revarsă în abis sau pentru a privi lumea de pe acoperișul ei. Și a înțelege ce e acolo. Fără a uita iarba verde de acasă, fără a renunța la ei înșisi, suportând diferențele, fiind atrași de ele, nu știu sigur dacă pentru a le înțelege sau doar pentru a ști că ele există. E un fel complicat de a trăi, fascinant și greu de înțeles și pentru mine, dar, în definitiv, drumul spre Itaca se poatre face în atât de multe feluri și numai unul a fost oarecum documentat. Cel imaginat de Joyce e izomorf cu cel al lui Homer și eu chiar cred că așa cum Golemului îi este dat să revină generație după generație sub alte și alte înfățișări, la fel i-a fost dat și lui Ulise, pentru că drumul spre Itaca se poate face în foarte, foarte multe feluri. Și nici Itaca nu e aceeași, de Troia ce să mai vorbim, uneori una dintre ele nu există deloc, e o chestiune de generații, ca în telefonia mobilă, vorbești și habar n-ai cât de diferită e tehnologia pe care o folosești anul ăsta fața de aia de acum patru - cinci ani.
    Eu am încălcat o regulă fndamentală a jocului. Aia că lumile nu se amestecă. Le-am explorat pe rând, am căutat un drum, nu am avut un fir al Ariadnei, nu am avut o Beatrice care să mi-l arate, am pornit ca Ulise, de nebun, trecând dintr-o lume în alta, înțelegându-le pe cât am fost în stare, suportând înțelegerea de ele, ferindu-mă de scorbut cu cuferele pline de vitamina C.
    Și a fost bine și a fost rău și a fost o nouă zi.

haiku

Thursday, April 17th, 2008

Deschide-mi
O ușă aurie
Lasa-mă să locuiesc în ochiul tău

haiku

Thursday, April 17th, 2008

Cuvânt vertical
Foc de artificii
Translație de ghilotină

Freyja sau a doua încercare de a scrie despre libertate

Monday, April 14th, 2008

    Tare ciudați trebuie să li se fi părut latinilor goții… Erau masivi, destul de liniștiți dacă nu erau stârniți. În luptă erau teribili, de o ferocitate greu de înțeles chiar și de către romanul obișnuit să hăcuie animalele și sclavii din pur amuzament și să manance până pocnește ca să reia mâncatul necontrolat după vizita de rigoare la vomitoriu. Ce îi minuna cu siguranță pe romani la oamenii ăștia era felul în care arau câmpul. În vremurile acelea, încă se ara cu sclavi. Adică sclavul era cel care trăgea plugul. Animalele nu erau încă folosite pentru munci de felul ăsta. E o chestiune pur culturală. În definitiv, Heron descoperise cu mult timp în urmă motorul cu aburi, numai că nu era nevoie de așa ceva. Exista sclavul.

    Goții veniseră cu un alt model cultural. Lor le datorăm în mare măsură sfârșitul antichității ca paradigmă. Numai că și gotul era om, mânca plante cultivate și era nevoit să-și are câmpul. Cum în sistemul lui de gândire, noțiunea de sclav nu exista, trebuia să are el însuși. Gotul acela care își ara câmpul a făcut un lucru minunat. Cu mâna stângă trăgea plugul după el, iar în mâna dreaptă își ținea sabia, ridicată cât mai sus, ca să știe toată lumea că nu e sclav. Gestul acesta inutil de dificil este unul dintre gesturile care ne-au făcut azi mai liberi. Pentru că țăranul got, pus în fața lumii romane, dorea să afirme un alt fel de a vedea viața. A fost felul care a trimfat.

    Uite că de-aia caut un alt fel de a înțelege libertatea decât cel motivat de legătura dintre sine și eu. Dacă cel de care am vorbit deja e mai mult soiul de libertate a individului modern, ăsta despre care vreau să scriu e cel de demult, relevat de sferele vechi de cristal. Mă gândesc la el nu cu nostalgie ci cu un soi de tristețe pe care nici eu nu o înțeleg, poate pentru că felul ăla de a percepe libertatea pare foarte altfel. Pe scurt, lucrul care m-a impresionat în toată povestea asta a fost rădăcina indo-europeană a cuvântului libertate. Care are aceeași rădăină cu cuvintele prietenie și iubire.

Ranire pe cord deschis

Sunday, April 13th, 2008

    Nu știu de ce transform eu în posturi răspunsuri de dat la comentarii… Cred că felul ăsta de a răspunde e oarecum mai potrivit felului meu de a fi. Sau, cine știe… În definitiv, cred că nici măcar nu e foarte important felul în care aleg să răspund. Așa că, uite că o rog pe Jewel să mă ieste că îi răspund la un comentariu printr-un post. Nici cine știe ce doctor docent în psihologia sentimentelor nu mă simt, zic și eu așa, ca omul ce cred și cum libertatea mi se pare un lucru care determină tot ceea ce suntem, voi lega povestea asta despre sentimente și de povestea mai amplă de aici despre libertate. Poate că tocmai de aceea am preferat și felul ăsta de a răspunde.

    Am să încep spunând că eu cred că orice sentiment nu poate exista decât în deplină libertate. Ca să nu creez nici un fel de confuzii, cred că e nevoie să spun, din nou, că mă refer strict la libertatea individuală, adică cea limitată doar de libertatea celorlalți. Că nu iau în calcul în nici un fel restricționări venite din instituțiile și regulile vreunei culturi și că dimpotrivă, le consider pe acestea ca fiind complet nerelevante în lipsa lor de naturalitate. Oamenii nu pot fi nici ținuți împreună și nici despărțiți cu reguli și frici. Ei nu pot fi proprietatea regulilor și fricilor. Iar dacă se întâmplă așa, ceea ce îi ține împreună sunt doar regulile și fricile și cred că e bine să nu încerce să se amăgească vreodată că este vorba de altceva.

    Păi să spun ce cred despre comentariul lui Jewel. Și primul lucru pe care l-aș spune ține de așteptări. În orice tip de relație între oameni, fiecare dintre noi are anumite așteptări. Unele sunt create de către noi înșine, celelalte sunt create de către cei cu care relaționăm. Aici cred că cel mai important lucru este să spui absolut cinstit ce poți oferi. Am crescut mari și știm cu suficientă certitudine ce suntem în stare să facem pentru ceilalți și ce nu. E și asta un fel de promisiune și cred că nimic nu este mai rău pe lumea asta decât să creezi și să întreții așteptări pe care nu poți sau nu vrei să le împlinești. Ăsta e lucrul de care cred că trebuie să ținem seama în toate semnalele pe care le trensmitem către ceilalți. Există și așteptări pe care ni le creem față de noi înșine și la fel de cinstit e să le spunem așa cum sunt. Orice relație are și un soi de latură tranzacțională. Și pentru că există o dinamică a vieții, latura asta tranzacțională nu se încheie niciodată. E un soi de simetrizare dată de așteptările fiecăruia și capacitatea celuilalt de a răspunde la ele. Aici apare un element absolut fndamental în orice relație: simetria. Atât timp cât ea există, totul este ok. Sigur, relația poate fi minunată sau de o mediocritate cruntă în funcție de ce și cât pot oferi unul celuilalt, dar în lipsa simetriei, relația e urâtă și fie se duce la nivelul minum posibil între cei aflați în ea, fie dispare.

    Ceea ceam spus până aici, cred că e valabil pentru orice tip de relație între oameni. Jewel vroia să mă refer la iubire. Iubirea e un fel de a te relaționa în care ființa pe care o iubești devine mai importantă pentru tine decât tu însuți. Iubirea presupune multe simetrii și tocmai de-aia e o relație extrem de complexă. Presupune simetrie în sentimente, în sex, în felul de a fi prieteni, în felul de a gândi, în felul de a te raporta la lumea din jur, în felul în care sunt percepute detaliile. Simetria aici, ca și în planul euclidian, poate fi față de un punct (și atunci vorbim de diferențe) sau față de o axă (și atunci vorbim de coincidențe). Cu excepția legăturii spirituale și sexuale unde fără o simetrie de coincidență nu există nimic, celelalte lucruri pot sta în oricare din simetriile astea. De cele mai multe ori, tensiunile care vin din diferențe fac chiar bine, țin totul viu și interesant.

    Starea de care vorbește Jewel este una tristă de tot. Aș traduce-o prin ce te faci dacă iubești, ți se crează așteptarea că ești iubit și nu e deloc așa. Dacă ai interpretat greșit semnalele, e rău de tot și nu ai nimic de făcut. Dacă semnalele au fost clare și așteptările au fost întreținute la mișto, e tot rău de tot și tot nimic nu ai de făcut. În nici un caz, însă, nu înțeleg nici una dintre căile de care vorbești în comentariul tău. Sincer să fiu, toate mi se par aberante. Alea cu urâtul sunt cele mai aberante. Pe ființa pe care o iubești, e imposibil să ajungi să o urâști. Tocmai pentru că ai iubit-o măcar o dată. Poți să o uiți până la a te întâlni pe stradă și a nu avea habar cine e, dar niciodată nu o poți urâ. Înseamnă că nu ai iubit-o niciodata și atunci, e ok, urâște-o dacă ai chef să faci asta. Să te urâști pe tine sau pe ceilalți arfi o prostie și mai mare. Sunt încă, din nefericire, iubiri aparent imposbile pentru că apar ceilalți, cu reguli, cu neînțelesul a tot ce se întâmplă, cu dorința de a ține captiv pe unul sa pe celălalt și a nu-l lăsa să își trăiască iubirea pentru că ar pierde din valoarea de întrebuințare pe care o au, se întâmplă încă… Foarte mulți dintre noi nu au iubit niciodată, s-au căsătorit ca să intre în rândul lumii și în rândul lumii viața este înlocuită de reguli de care ești mândru. În rândul lumii viața este înlocuită de mândrie. Ce să urâști? Automate finit deterministe? Ar fi o prostie. Iarpe tine de ce să te urâști? Pentru că poți iubi, pentru că lumea în care trăiești nu ți-a tocit sufletul atât de tare încât să reduci viața la aspectele ei pur biologice? Cu indiferența și cu zidul e la fel de aberant. Înseamnă că ai acceptat fie să reduci totul la nivelul pur biologic din care îți iei hrană, sex, medicamente și naiba știe ce îți mai trebuie contra muncă în prostie sau, mai rău, ai acceptat să te autoînchizi, să reduci Universul la propriul sine și să ce? Că viață de om nu e nici una nici alta. Unii, care se cred mai șmecheri, încearcă soluții de compromis între ceea ce simt cu adevărat și ceea ce arată că ar simți. Asta e varianta cea mai jalnică. Aia în care te minți pe tine însuți până când ajungi să nu mai știi cine ești. În tot ce spui tu acolo e un semn că alegi să-ți pierzi libertatea. Iar aici, pe mine m-ai pierdut.

    Nu știu să dau sfaturi. Nici măcar mie nu sunt în stare să îm dau. Pot să-ți spun cum sunt eu, dacă asta îți folosește la ceva. Pot să-ți spun din nou că iubire nu poate exista decât între oameni liberi, că e bine să dureze atât cât poate dura, altfel devine o povară de nesuportat, că nu are nici o legătură cu reguli, instituții și rândul lumii. Că încăpățânarea de a ține lucrurile asimetric până în pânzele albe nu poate duce la nimic bun, că atunci când te apuci să dai semnale și să creezi așteptări e bine să înțelegi că dacă nu le poți împlini poți răni rău de tot un om, că iubirea e un sentiment nemiscibil și nu poate fi amestecat cu nici un alt sentiment sau trebuință. Că lipsa împlinirii sentimentului ăstuia nu trebuie să ne facă să fim altfel, să nu mai fim noi înșine, să ne bareze calea dintre sine și eu. Ce să faci? Să trăiești pur și simplu.

Scurtă descriere a grădinilor Semiramidei

Sunday, April 13th, 2008

    La o primă vedere, eşti convins că tot ceea ce se întâmplă e un simplu miraj, că vine de undeva de departe din trecut, exact ca imaginea unui quasar, te îndoieşti sincer că eşti în locul acela, noaptea trecută acolo era duna de nisip roşu, eşti foarte sigur de chestia asta, te ciupeşti, doare, mai încerci încă o dată, te gândeşti că este cu siguranţă un vis nevisat în care te ciupeşti ca prostul, te gândeşti că oricum nu are foarte mare importanţă, te adaptezi.

    Ceea ce există acolo chiar necesită o adaptare. Este în primul rând un lucru foarte practic ce ține de dilatarea pupilei ca să-ți încapă în ochi tot ceea ce e de văzut cu văzul, este apoi un soi de migrație a gândului de la nimic la un soi de tot sferic pe care îl simți și gândești simultan cu toate simțurile și gândurile. Deșertul înflorește greu, ai convingerea asta bine țintuită în tine, habar n-ai cât poate dura, te uiți întrebător spre scarabeu, numai că nu prea mai ai cum să-l vezi pentru că e prea multă stralucire în jur, ca și cum toți pomii și izvoarele din jur ar fi făcuți dintr-o lumină colorată, din bucăți de curcubee decupate cu forfecuța de unghii și lipite acolo de un copil. Asta face și descrierea atât de anevoioasă. Mă gândesc că sunt un om norocos, am păstrat mult în mine din copilul care am fost și uite că m-am prins că bucățile alea de curcubee au fost tăiate cu forfecuța de unghii și lipite în felul ăsta de care mă pot bucura acum, nu mai am nici o dificltate să răspund cu “bine” la întrebarea ”ce mai faci”, doar mi se mai întâmplă să mai cutreier străzile orașului aiurea, în așteptarea trecerii timpului către secundele în care totul se dilată până la vârsta Universului, orașul e și el haios cu zâmbetele lui de neoane colorate, cu stopurile mașinilor din față, cu taximetriști care te-ar duce oriunde numai la destinație nu, începi să devii încrezător în faptul că nu e un joc pe calculator, că deșertul a explodat în grădina asta, simplu, fără să te fi anunțat dinainte, exact în clipa în care venea seara și știai că o să treci de la răsuflarea fierbinte cu miros de scorțișoară la cea cu miros de fulgi de zăpadă, te bucuri că e atât de simplu totul, că orașul e complicat doar pentru taximetriști, vezi fiecare bucățică de porțelan colorat din poarta Iștar, te apropii de ziggurat, merge, e mișto și ăsta, și știi precis că totul e dincolo de el, că acolo e locul în care trebie să ajungi, ca un fel de loc al tău, diametral opus dunei de nisip roșu, ca un fel de altă direcție geografică.

    Exact înlocul acela, diametral opus, ca un fel de altă direcție geografică se află cea mai nepotrivită plantă pentru grădina asta. Nu are nici statura maiestoasă a arborelui de beton și sticlă cu frunze de neon prin care mișună tot felul de tipe sexi în felul lor sobru ca ciocolata cu tot felul de chestii mișto în ea de care te prinzi abia după ce ai mușcat o dată, nu are nici frivolitatea aia mișto și ea a lumii cu străliciri de spot sau cea a iureșului ca un vârtej argintiu sau cea în care asuzi din greu în sala de fitness pentru senzația aia extraordinară de după. Planta asta nepotrivită se numește Floarea roșie de mac, e departe de centrul grădinii ăsteia și eu cred că e nedrept că e așa pentru că am uzit că tot cee în jur e așa datorită ei, că fără ca ea să apară lumea ar fi fost luată în stăpânire de dunele de nisip roșu, că fără ca ea să apară timpul săar fi divizat între cel de răsuflare fierbinte și cel de întindere de gheață. Îmi zic că nu am nici un drept să judec nimic și ceva îmi spune că se face timpul să ajung și acolo, în locul în care a început înflorirea asta a deșertuli, că e suficient să descriu o floare roșie de mac pentru că totul se recompune, ca un soi de fractal în jurul ei.

    Și uite că cmai acum când încerc să scriu ceva despre ea, îmi dau seama că e foarte greu. Păi ce naiba să scrii despre tot? Aș putea spune ceva despre înfățișarea florii ăsteia care seamănă perfect cu cea a oricărei flori de mac, doar că atunci când o atingi are un fel de tremur ușor,  ca un fel de a se înfiora aproape electric, ca un fel de dilatare a porilor pentru a respira totul altfel, ca un fel de trecere de infiorare de pădure de black-hole-uri. Floarea asta roșie de mac are miros de ochi aurii și oricât de ciudat pare gândul ăsta are câteodată un fel de a privi așa, chiar dacă regnului vegetal nu i-a fost dată puterea de a privi spre miezul lucrurilor. Floarea asta roșie de mac are un fel puternic de a crea vârtejuri amețitoare și grote de singurătate căscate în aerul serii și un soi de lumină albă și cinstită care nu seamănă nici cu o aură și nici cu un torent, dar te inumdă e peste peste tot, e grădina însăși.

    Am depus această mărturie, pentru a sta semn tuturor că grădina asta chiar există. Mie mi s-a întâmplat să o găsesc undeva între insula lui Circe și destinația următoare despre care nu știu mare lucru. Am uitat până și numărul de telefon de la call-center-ul Atenei, nu am la mine sextantul și aici unde sunt nu existănici un fel de acoperire GPS. Tot ce pot spune și pune în sticla asta de Porto și arunca în mare este că locul acela există cu adevărat.

   

haiku

Saturday, April 12th, 2008

Atingere a palmei:
Dâră de suflet
Ca un semn de sărut

haiku

Saturday, April 12th, 2008

Cod de bare
Suprapunere de mâni
Suprapunere de aură

haiku

Saturday, April 12th, 2008

Doză de suflet
Indivizibilă la cuvinte.
Genele intersectează ceasornicul

Deșertul e întotdeauna roșu

Wednesday, April 9th, 2008

    Ai renunțat să mai mergi într-o direcție oarecare. Oricum, toate direcțiile duc spre nicăieri. Ideea cu respiratul nu e nici ea cine știe ce idee. Dacă e zi, suflarea ta e fierbinte și simți felul ăla ciudat cu miros de scorțișoară în care respirația ta îți arde barba, scarabeul și-a reluat drumul lui imperturbabil, îl vezi dând din coadă, ca un câine vesel, căutându-ul pe următorul de adus în deșert, are între coarne un Soare, roșu, fierbinte, nou-nouț, ala al tău stă pravălit peste tine, dogoritor, de nestins, îți crapă încet pielea, dar nu simți mare lucru și intuiești că înăuntru nu mai e nimic de protejat cu pielea aia, poate să crape, în definitiv, așa a crăpat ea și alaităieri și în afară de durerea cu care te obișnuiești, devine o chestie normală, nu ți s-a întâmplat cine știe ce, ai dat mâna cu toată lumea, le-ai zâmbit la fel, ai spus ce aveai de spus, scris ce aveai de scris, totul e în aceeași ordine universală indiferent de felul în care se mută acul peste statistici, la “Ce mai faci?” tot “Bine” răspunzi, ai reflexele ok, ai putea crede chiar că așa e normal. Dacă e noapte, suflarea ta e rece și simți felul ăla ciudat cu miros de zăpadă proaspătăîn care respirația ta îți arde barba, scarabeul are irizări de lună, e minunat, e departe de tine dar îl vezi așa, minunat cum e el, habar n-ai ce caută, știi sigur că nu pe tine, tu ești deja în punctul în care toate direcțiile sunt convergente, nu pleacă nimic de aici, îți privești pielea albă, lipsită de orice urmă de bronz, refăcută pentru ziua de mâine, și asta devine o cheste normală, face parte din același film, pentru asta sunt buni prietenii, să stea cu tine în jurul unei mese de cafenea, să îi imbibi cu tot răul care îți e în timp ce ei te bandajează cu frunze de laur, cu ei e mai complicat, nu le poți spune “Bine” când te întreabă “Ce mai faci?”, au și ei prostul obicei să te întrebe chestia asta, aici chestia cu statisticile nu ține și abia aștepți să înceapă iar să dogorească soarele ăla transformat în praf de nor. Și s-a făcut din nou zi și s-a făcut din nou noapte.

    În Deșert nu există Stele Polare. Ele sunt în cealaltă parte a Pământlui și e atât de mult Pământ până acolo că te lași păgubaș. În Deșert nu se moare, moartea e de cealaltă parte a Pământului și ea, atât de departe încât o poți atinge cu mâna.

haiku

Wednesday, April 9th, 2008

Arcuirea alba a mirosului de tine
Bate timpanele
Unul câte unul