Archive for April, 2008

haiku

Wednesday, April 9th, 2008

Crâng de sori
Pravaliți peste mare
Aruncare de pierte

Frica de a fi om

Wednesday, April 9th, 2008

    Cu o formă a fricii ne naștem. Nu se învață, așa cum se învață iubirea sau ura. Forma asta de frică este folositoare. E un mecanism de autoapărare. În momentul în care suntem amenințați de ceva mai puternic decât noi, frica este cea care ne spune că e mai bine fugim sau să ne ascundem de ceea ce ne amenință. În lumea naturală, frica este folositoare. Pentru că răspunde unor realități firești de apărare. 

    Mai există însă o frică. Cea învățată. Aici lucrurile sunt de o bogăție și o complexitate incredibilă. Este frica dezvoltată cultural. În spatele ei stau toate construcțiile umane menite să consolideze piramida socială. În spatele ei stau instituțiile, morala, superstițiile, preconcepțiile, autarhia. Sigur, fără toate acestea, lumea sublunară nu ar putea funcționa decât într-o ipoteză utopică, cea a libertății asumate de către fiecare și limitate doar de către libertatea celorlalți. Numai că statistic vorbind, felul ăsta de libertate reprezintă un procent neglijabil în raport cu nelibertatea. Pentru că nici o societate nu a încercat niciodată să își asume un asemenea model cultural. Așa am ajuns să trăim într-o lume în care libertatea este o formă de încălcare a regulilor. Probabil că drumul de care vorbesc, cel de la animal la om nu prea putea fi parcurs altfel. La fel de posibil este ca în timp să ajungem acolo. În definitiv, există un evoluționism cultural așa cum există unul biologc. Numai că lucrul ăsta nu mă poate încălzi în nici un fel. Daca va fi, va fi peste foarte, foarte mult timp. Mult peste timpul care mi-a mai rămas mie, adică. Și atunci aleg să trăiesc așa, acum, în timpul meu, privind pe fereastră la netimpul celorlalți, părând nepăsător sau arogant sau nebun, neîncercând să mai conving pe nimeni de nimic, vorbind despre lucrurile în care cred, mergând pur și simplu pe singurul drum pe care îl consider natural și potrivit condiției de om. Cu bucuria și tristețea de a fi așa, dar fără teamă. Pentru că eu mi-am asumat felul ăsta de a fi liber. Chiar dacă totul în jur e altfel. Am refuzat adaptarea la altfel.

    Frica de a fi om, inoculată sistematic de instituții, morală, superstiții, preconcepții și autarhie e doar un anestezic social. Cultura anestezicului în care trăiește omenirea de când știm ceva cât de cât concret despre ea, pare singura cale. Știu sigur că nu e așa, iar faptul că evoluăm se datorează exclusiv celor care nu au crezut asta. De-aia îl iubesc pe Galilei, cred în ceea ce a trăit și a spus, de-aia îl iubesc pe Nichita și cred în ceea ce a spus și îmi pare tare rău că a trebuit să moară, de-aia nu cred în lucrurile instituționalizate. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Panait Istrati și aș reformula zicând că orice organizare folosește exclusiv organizatorilor. Iar eu nu cred în organizatori. Pentru că organizatori sunt de obicei oameni autoîntreținuți de de cultura asta a anestezicului. E un cerc vicios care se întinde ciclic peste timpul omenirii, la fel ca timpul indian, circular, început și sfârșit cu dansul lui Shiva peste cenușa lumii. Organizatorii nu sunt nici ei foarte conștienți de ceea ce fac, aplică doar reguli și chiar cred că mulți dintre sunt siguri că fac un lucru bun. Ca bătrânica venită să pună un vreasc pe rugul lui Giordano Bruno. Numai că lucrurile degenerează îngozitor de fiecare dată, așa s-a ajuns de la “Nu vă temeți!” spus de către Iisus la “om cu frica în Dumnezeu”, așa s-a ajuns ca în registrul înmormântărilor din Târgu Mureș în dreptul numelui Janos Bolyai un preot zelos să scrie “viața lui s-a scurs fără nici un folos”. Toate lucrurle astea statornicite în codurile culturale ale fiecărei societăți au ucis, de multe ori fără ca măcar să afle cineva, fără ca măcar să apuce să se întâmple, idei strălucitoare și trăiri minunate și iubiri amețitoare și construcții înțelepte. Pentru că tot ce este strălucitor, minunat, amețitor și înțelept nu încape în reguli. E mereu în afara lor.

    Așa cred eu, cel care se ghidează doar după o etică proprie, construită prin trăire și cultură, că refuzul de a trăi ca om, venit din frici de orice fel e la fel de absurd ca moartea însăși. Și nu prea înțeleg de ce? În definitiv, e mai simplu să refuzi o regulă aberantă decât să îți fie teamă de ea.

   

Intrare în deșert

Monday, April 7th, 2008

    Intrarea în deșert se face în foarte multe feluri. Vine, de exemplu, un scarabeu stralucitor, cu irizări violete, habar n-ai cum îl cheamă, îl poate chema Spaimădenecunoscut sau Spaimădeviitor, habar n-ai, te uiți la el neputincios cum vine lătrând și dând vesel din coadă și brusc îl vezi așa cum e el, scarabeu, rostogolind sfera de foc a Soarelui, crezi că vine așa pentru un răsărt minunat, da’ uite că ceva îl face să piardă controlul lunecării de Soare pe cer și sfera aia de foc se năpustește peste tine, te arde exact acolo unde te lumina, de acolo începe arderea ta de tot ca o jertfă a ta de ardere de tot de sine pentru un zeu neinventat. E foarte ciudată arderea asta… Nu ridică nici o coloană de fum, nu are nici un miros, nu se vede cu nici unui văz, e ca un fel de implozie de bulgăre de zăpadă și te întrebi cum de te găndești la bulgări de zăpadă cu Soarele ăsta prăvălit peste tine. Când deschizi ochii, vezi doar nisipul roșu și fierbinte ca o priveliște polară, Steaua Polară e ascunsă în noaptea polară, noaptea polară e ascunsă într-un gând rece, gândul e ascuns nicăieri, e un fel de joc de-a v-ați ascunselea fără jucători în mijlocul sălii de judecată pustii de jurați și te gândești că dacă apuci să spui un cuvânt el va fi în secunda următoare mușcat de ecoul de cuvânt și uite că ai gura plină de cuvinte de-astea mușcate de ecourile lor, e greu să deznozi ceva coerent, e greu să vezi un drum prin deșertul ăsta de nisip roșu, ca un peisaj boreal în care Steaua Polară nu îți e de nici un folos pentru că toate direcțiile sunt spre duna aia de nisip roșu.

haiku

Monday, April 7th, 2008

Roșu sferic
Inghețat în secundă
Ca o ploaie acidă

haiku

Monday, April 7th, 2008

Șarpele de foc
Cască grote în aer.
Gura îi duhnește a deșert

Îngrijorare cu grijă și griji

Sunday, April 6th, 2008

    Oblio, Oblio… Tare dragă îmi e mie fata asta pe care am poreclit-o așa în facultate. Pentru cine nu știe, Oblio e o chestie dintr-un desen animat supermișto care are un catzel, pe care îl cheamă Arrow și care vagabondește lumea încercând s-o înțeleagă. Așa, ca un om, nu ca un academician. Așa era Oblio pe atunci. Și cam așa a rămas. Ceea ce e super!

    Uite că îmi spui ceva despre libertate și grijă. Grijă de sine sau grijă de alții. Eu aș pune în alți termeni ce spui tu acolo. Grija vine în patru feluri. Despre cel bolnav, care ține de sindromul anxios sau se regăsește în alte afecțiuni, nu vreau să vorbesc. Cel puțin nu acum. Mai e aia care vine din sentimentul datoriei. Chestia asta este atât de inoculată social încât aș vorbi o grămadă despre ea, dar nu prea am chef acum. Mai e aia care vine din instinct, habar n-am cum, bănuiesc că ne naștem cu ea undeva în elicea dublă sau dăltuită într-una din cele câteva structuri neuronale care reprezintă sinele nostru la naștere, aici nu știu prea multe și mai bine o las așa. Mai e al patrulea fel de îngrijorare care vine din iubire. Felul ăsta are legătură, zic eu, cu libertatea. Și cred că e felul cel mai omenesc cu putință de grijă și îngrijorare.

    Eu cred că iubirea e unul dntre sentimentele care se învață. Unul dintre foarte puținele sentimente care se învață, aș spune. Nu ne naștem cu sentimentul ăsta. Așa cum cred că ne naștem incapabili să urâm. Cel mai ușor, sentimentele astea se învață, cred, în copilărie. Adică atunci când viața noastră e mai degrabă în mâine altora decât în propriile mâini. De-aia învățarea lor la maturitate e un lucru greu al naibii. La maturitate dezvolți mai mult ceea ce ai moștenit din copilărie. Bine, cu profesori buni se poate învăța și mai târziu. Din păcate, e mult mai ușor să găsim profesori buni de ură decât profesori buni de iubire. Pentru că e destul de greu ca cineva care știe să iubească să se apropie de un deșert de sentimente, să aibe răbdare să stea pe-acolo și să se agațe de fiecare palmierutz crescut pe lângă vreo oază pentru a transforma deșertul în grădină. Așa cred eu din tot ce am văzut și am trăit, adică din viață și nu din cărți. Oarecum, chestia asta ține de simetrie și eu cred că principiul simetriei e un principiu care se aplică aproape din instinct ș sunt foarte puțini oamenii capabili să îl nege pe termen mediu sau lung. Pentru că frumusețea cam asta înseamnă: simetrie. Oamenii capabili să iubească pe termen lung împotriva oricărei smetrii sunt oameni rari și prețioși, asemeni meteoriților, apar precum ei și dacă știm să îi recunoaștem și să îi oprim din arderea lor de tot în aerul nopții, ei știu să ne îmbogățească viața așa cum imaginația noastră nu prea poate anticipa. Pentru că ei sunt un alt fel de realitate. O realitate aliană, minunată în profunzimea ei. Iar primul semn că există este faptul că ei nu ne cer nimic, nu sunt tranzacționali, se îngrijorează într-un fel nespus de frumos de noi, știu să ne facă să zâmbim și știu să ne asculte când ne întristăm.

    Uite despre îngrijorarea asta și despre grija asta, venite din iubire cred eu că merită să stăm aici de vorbă. Ele sunt un semn al libertății. Pentru că numai oamenii liberi pot iubi. Și-atunci, îngrijorarea și grija vin în mod firesc. Ca un fel de a fi al iubirii. Indiferent că e vorba de un om, de un grup de oameni sau de întreaga lume,indiferent că e vorba de ființe concrete sau de concepte abstracte, îngrijorarea și grija sunt un fel de a se face trăit al iubirii. Ca formă de libertate.

haiku

Sunday, April 6th, 2008

Îngerul privirii mele
Își schimbă culoarea
Cu fiecare bătaie de aripi

haiku

Sunday, April 6th, 2008

Caut timp
Într-o clepsidră
Pe care nu o întoarce nimeni

haiku

Sunday, April 6th, 2008

Tremur de floare
Cutremurare de rădăcini
Soare pe linia orizontului

Despre adevăratul nume

Friday, April 4th, 2008

    Când Isis a aruncat asupra lui Ra cele 64 de boli, Soarele nu a mai răsărit. Și Pământul a devenit un loc trist și sterp, nimic din ce era statornicit să se întâmple nu se mai petrecea, până și zeii nu mai știau de rostul lor. Isis care, în mod normal, era o tipă destul de ok se pusese să facă un șarpe din pământ amestecat cu salivă pentru a-l îmbolnăvi pe bietul Ra. Și, se vede treaba, chestia asta îi ieșise de minune. Zeii Egiptlui, copleșiți de spectacolul dezolant al nerăsăritului de Soare, au înduplecat-o până la urmă pe Isis să prepare un soi de antidot și să îl readucă pe Ra în lumea care avea atâta nevoie de el. Sincer să fiu, cred că Isis gândise totul până în cele mai mici amănunte. Pentru că în clipa în care antidotul era luat, ea trebuia să îl strige pe Ra pe adevăratul său nume și lucrul ăsta era pentru Isis extrem de important. Pentru că cine îți știe acel nume, are puteri magice asupra ta. 63 de nume au fost cele rostite de Ra, 63 de încercări zadarnice au fost. Cu greu, Ra a mărturisit numele lui cel adevărat. Și Soarele a răsărit din nou, dar nu a mai fost niciodata același Soare.

    Mi-am amintit de povestea asta, zilele trecute, când am fost strigat pe adevăratul meu nume. De către cineva care nu avea cum să îl știe. Pentru noi, pentru oameni, numele ăsta e de multe ori cel pe care îl rostește cineva foarte drag în copilărie. Și așa rămâne el în noi, nu mai iese de acolo chiar dacă cel care l-a rostit nu mai e demult. E numele cu care ne identificăm. E cel pe care îl recunoaște sinele nostru ca fiind al său. E ca și cum cineva îți atinge sinele cu mâna. Strigarea lui e un fel de acces direct la sine. Strigarea lui poate să vindece sau să ucidă sau să te ia cu totul sub control, sau toate trei la un loc poate să facă strigarea lui.

    Eu cred că cei care nu au un nume de-astă sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Ei au avut întotdeauna numele pe care îl dețin autoritățile, e simplu de tot, toți îi strigă așa și și-au dezvoltat un soi de sistem imunitar. Numele ăla e doar un identificator. Până la sine, e cale lungă, sunt multe alte straturi din noi identificate așa, e ok. Poți ajunge un foarte bun funcționar de multinațională în felul ăsta, urci fără probleme toate scările ierarhice, poate ajungi chiar in bord, e super!

    Eu cred că cei care au un nume de-ăsta sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Ei au o cheie către sinele lor și dacă o încredințează cui trebuie, cheia aia poate deschide multe uși minunate. Oamenii care au un adevărat nume sunt oameni cu firewall. E greu să ajungi la ei, e minunat să treci dincolo de peretele de foc. Pentru că ei locuiesc mai mult pe-acolo.

    Da’ uite că vine cineva și te strigă pe adevăratul tău nume, apare de nicăieri, e dincoace de firewall și tu ce poți spune altceva decât “Da’ pe tine cum te cheamă?”

haiku

Friday, April 4th, 2008

Glob de cristal
Plin de privire
Sferic de atingerea ta

haiku

Friday, April 4th, 2008

Mă tem să nu te uit
Să nu te rătăcesc prin buzunare
Să nu te găsesc într-o icoană

haiku

Friday, April 4th, 2008

Coloană sângerie
Coloană de fum
Sclipiri de tine

Das Ism und das Es

Friday, April 4th, 2008

    Ei… Tot încearcă lumea să mă atragă în zona discurslui politic. Iar eu vreau să scriu aici despre singura libertate pe care o înțeleg. A mea. Adică a fiecăruia dintre noi.

    Când vine vorba despre libertate la nivel social sau politic sau chiar economic, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că nu mai ține tot ce spun despre libertatea mea care este limitată doar de libertatea celor din jur. Pentru că atunci când vine vorba de numere mari, lucrurile se acomodează altfel, mai statistic, iar statistica presupune un compromis. Partea rea e că libertatea nu prea are cum să însemne compromis.

    Hai să ne gândim la libertatea economică. Teoretic, lucrurile sunt clar așezate de tot ce stă scris în cartea lui Adam Smith. Între tmp, în mod natural multe dintre companii au devenit foarte mari, le-au înghițit pe cele mai mci și, fără să observe felul natural în care start-up-uri reușesc să crească, să pună în pericol și să doboare coloși, statele au început să intervină, să impună reguli și să transforme procese care sunt naturale în lucruri direcționate politic. Aparent, e bine pentru masa de consumatori, eu cred însă că lucrurile lăsate să se dezvolte firesc pot duce, pe termen lung, la soluții mai bune. Statelor li s-au adăugat fel de fel de organizații anti-ceva, formate din oameni cu convingeri aproape religios de ferme și care nu pot fi în nici un fel înlăturate rațional pentru că suportul lor este aproape exclusiv unul emoțional. În ziua de azi, departe de vremurile lui Adam Smith, libertatea economică este deja o chestiune atât de atacată și de deformată încât îmi vine să cred că va fi greu de tot ca lucrurile să reintre vreodată în normal.

    Corporatismul american (sper să nu confunde nimeni termenul ăsta cu cel clasic de sorginte fascistă) reprezintă exact calea de mijloc dintre liberalismul economic și socialism. Cum este o doctrină convenabilă în egală măsură politicienilor și masei, se generalizează cam în ritmul în care are loc și globalizarea. Cu alte cuvinte, lumea începe să se uniformizeze și în ceea ce privește sentimentul colectiv de libertate. Da, ai să râzi prietene, la revoluția de care vorbești majoritatea oamenilor au ieșit pentru mult mai puțin decât mi-ai scris în comentariu. Au ieșit pentru un salam fără soia, au ieșit pentru a nu mai sta la cozi, pentru se băga mai mult la Alimentara. Foarte puțini au ieșit pentru libertate, așa cum o înțelegem noi. Între timp, toate așteptările au fost depășite, e foarte bine prietene, ce naiba îi tot bârâi pe oameni la cap? Au multe telenovele, multe chestii despre sex, multă mâncare, începe să se rezolve chestia cu banii, cu banii îți cumperi iluziile, e super! Asta vrea majoritatea planetei, la asta îi oferă acces sistemele politice avansate, ce mai vrei?

    Pentru o categorie mai militantă, care-și pune probleme existențiale, s-au inventat și ismele, îți dau un sentiment mișto de tot că nu ești singur, că sunt mulți ca tine, că ai ceva de apărat, cu mult mai înalt decât simpla ființă umană, te-ai scos. Ism-ele de toate felurile ajung să înlocuiască în timp pe Das Ich, îl fac aproape inutil, transformă individul într-un soi de ființă colectivă, etica e inlocuită de morală, apar instituțiile și ierarhiile și ființa aia colectivă care are de apărat propria ei existență începe un soi de luptă pe viață și pe moarte cu alte ființe colective, cu instituții, reguli și ierarhii proprii, se hrănește cu indivizi rămași pe din afară, crește se înmulțește și moare, pentru a face loc altor ființe colective care au înmugurit din ea, Dumnezeu știe de ce e așa, da’ uite că așa e. Nici bine, nici rău. În definitiv, omenirea așa a existat de când e ea. Și chiar îie din ce în ce mai bine. E mai multă, mai hrănită, mai plină de certitudini ca oricând și chestiile astea îi asigură neextincția. Păi ce, e de colo?

    În zona crepusculară, aia care nu asigură mai nimic speciei, se mai sălbăticesc unii și alții care nu prea cred nici în lumile iluzorii ale scării de bloc, nici în isme, care nu prea au chef să îl înlocuiască pe Das Ich cu nimic și poate că tocmai de-aia ei nu sunt folositori nimănui. Nu contribuie cine știe ce la stabilirea cotelor de piață, nu asigură viața nici unui ism, ce naiba să faci cu ei? Acolo, în zona aia crepusculară, atât de aiurea pentru specie, indivizii se străduiesc să îl păstreze pe Das Ich cât se poate de nealterat. Ei cred că Universul există atât timp cât fiecare dintre ei este conștient de asta. Că Universul se naște și moare cu fiecare ființă umană și de-aia nașterile îi bucură și morțile îi întristează.

    O ființă atât de dragă mie încât rostirea numelui ei nici nu pot să o fac, pentru că mie mi-a încredințat adevăratul ei nume, îmi spunea că felul ăsta de a fi e un lux. Păi cred că da, că lux vine de la lumină.

haiku

Friday, April 4th, 2008

Ore de depărtare,
Rotunde ca o perlă
Ucigașe ca o perlă

Cântul III sau despre oameni și câini

Friday, April 4th, 2008

    Nu, nu voi vorbi despre indivizi care se consideră artiști ucigând. Ei fac asta doar pentru publicitate. Sunt atât de dornici să fie și ei ceva pe lumea asta și atât de conștienți că nu sunt nimic, încât pot ucide pentru a apărea un timp în memoria colectivă. E absurd, e bolnav, e îngrozitor. Veți spune că presa e foarte vinovată și vă voi răspunde că nu e chiar așa. Presa e business. E despre market-share și atragere de publicitate. Veți spune că o vină o au și companiile care dau publicitate în mass-media care vorbește despre grozăviile astea și vă voi răspunde că și acolo e doar business, că și acolo e vorba despre cote de piață. Nu fac cu asta apologia mecanismelor economice. Pentru că ceea ce vreau să spun este că economia înseamnă și foarte multă psihologie. Mi se întâmplă foarte des să susțin în fața celor din industria în care mă simt eu bine, cea de IT&C, că ceea ce vindem noi nu este tehnologie ci fashion și lifestyle. Aici apare în scenă Vigilenza și madam Ionescu și toată scara de bloc care cere știride felul ăsta.

    În realitate uciderea pentru ieșirea din anonimat se hrănește cu scara de bloc. Fără felul de a gândi al scării de bloc, ea nu prea ar mai avea de ce să existe. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, toată presa scrisă și audiovizuală numai despre asta ar vorbi. fiecare dintre viermii cu pricina ar primi un nume, ar deveni vedeta săptămânii, am vedea peste tot numai poze cu viermi de mătase în toate felurile în care viețuiesc ei. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, cotele de piață ale mass-mediei ar fi dictate de abilitatea reporterilor de a înțelege felul în care viermii ăia comunică și ar fi obligatoriu ca la angajare reporterul cu pricina să aibe măcar o facultate de comunicare cu viermii de mătase făcută. Cei cu un master în asta ar ajunge ușor de tot redactori-șefi sau mai știu eu ce. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, asta ar vinde și detergentul și apa minerală și cafeaua.

    Ce e iteresant la scara de bloc e că oamenii sunt atrași de tot ceea ce ei ar dori în secret să fie sau să facă și habar n-au cum, sau nu pot, sau nu sunt lăsați de regulile lumii în care trăiesc. Se căsătoresc ca să intre în rândul lumii, fără cine știe ce povești de iubire, ajung să confunde dragostea cu sexul, pe ăla îl fac prost din lipsă de imaginație și cultură și de-aia hrănesc o întreagă industrie care le vinde iluzia normalității. Au o viață monotoă, stupidă, cu vise mici, cu aspirații care pendulează între ce au mai văzut cât de cât abordabil la supermarket și oftica față de vecinul de la trei care și-a luat o mașină nouă și hrănesc alte industrii de iluzii. Ajung la un sictir permanent, structural, și-ar dori să iasă din felul ăsta de a trăi, au un soi de violență mocnită sublimată în înjurătura de dimineață, în dorința de a da la cap unei realități de căcat, de a fi teribili, și hrănesc încă o industrie, mult mai periculoasă pentru că e foarte violentă. Visează la un alt fel de a trăi, așa cum cred ei că ar trebui să fie totul pentru a fi definit ca minunat și mai hrănesc o industrie de iluzii care îi ajută să trăiască crâmpeie din viețile altora. Toate astea și multe altele vând detergentul mai bine, te fac să afli de noul tip de cafea, să îți schimbi televizorul sau mai știu eu ce să faci. Și nici nu e foarte rău că e așa.

    Răul începe să apară abia în momentul în care unii din semenii noștri, cei mai bolnavi dintre noi aș spune cu tristețe numai că boala nu poate fi o circumstanță atenuantă, ucid pentru aieși din anonimat. Conștienți că și publicitatea negativă e o formă de publicitate. E un joc sinistru, iar a vorbi foarte mult despre el, chiar și din revolta că el există nu face decât să-l alimenteze.

    Nenorocirea e că scare de bloc se înmulțește asexuat. Prin înmugurire, cred. Refuză orice combinație cu un alt tip de cultură. Te-ai născut în cultura aia, acolo vei rămâne pe veci. Dacă ar fi să o compar cu un organism viu, cultura asta de scară de bloc are cei mai meseriashi anticorpi pe care ii poate avea o ființă. E autosuficientă. E perfectă. Mă întreb cum ar fi dacă într-o dimineată madam Ionescu ar înțelege că are dreptul să își trăiască propria ei viață. Că se poate trăi în afara iluziei, că e al naibii de mișto să trăiești așa, pur și simplu, că, până una-alta asta e cam tot ce știm sigur că se poate trăi, adică o singură viață. O singură dată.

haiku

Friday, April 4th, 2008

Împroșcat de sângele luminii
Mă nasc din tine
Cu ochii larg deschiși

Pentru tot ce nu încape într-un haiku

Wednesday, April 2nd, 2008

    Am tot fost întrebat ce e chestia asta cu haiku-urile în blogul meu. Și mărturisesc că nu știu. Știu doar că ele îm apar brusc în minte, atunci când timpul începe să-și pună sieși frână, până când clipa seamănă cu un an sau cu o viață de om. Și mie mi se pare că așa arată clipa aia, cu vorbele puse așa, una după alta, cu tipicul aproape rigid al unui haiku. Uite că până și pentru felul meu de-a fi s-a inventat un șablon. Numai că haiku ăsta e un fel de atom de clipă dilatată la maximum, atât de rezistentă la orice încercare de a o divide încât șablonul numit haiku e tocmai de-aia așa. În afara blog-ului ăstuia nu am mai scris nicăieri, niciodată un haiku. E prima dată când mi se întâmplă să scriu așa și e prima dată când nu elaborez nimic în felul de a scrie. Sunt cuvinte care pur și simplu se așează în felul ăsta în mine. Așa le simt eu cu simțurile și nu le gândesc nicidecum cu gândul. Și mă bucur că e așa și mă bucur că lucrul ăsta mi s-a întâmplat pur și simplu, fără să îl caut în vreun fel, că a venit într-o zi peste mine, mi-a deschis ușa și mi-a spus “hai încoace, că mie îmi place să trăiesc totul în felul ăsta direct, clar, pur și simplu, fără filosofii și diplomații”, iar eu am intrat pe ușa aia deschisă pentru că am știut că s-a deschis pentru mine, am intrat fără să mă gândesc la nimic, exact așa cum merg pe stradă, punând pas după pas, privind înainte pentru că nu am nici un motiv să mă uit în jos. Așa am ajuns eu în lumea dilatării timplui în așa un hal încât clipele alea devenite cât o viață de om nu se mai puteau împărți la nimic. Nici măcar la ele însele. Așa am început să spun povestea lor în cuvinte care nu se mai pot împărți la nimic. Nici măcar la ele însele.

    Da’ uite că dincolo de ușa aia am mai dat de o ușă și s-a deschis și ea spre mirarea mea, pentru că nu am crezut ca sunt vrednic să trăiesc tot ce e de trăit acolo. S-a deschis la fel de neașteptat, nici măcar nu știam că ea există în acel loc, în definitiv atunci când ești înconjurat de atâtea lucruri minunat de înalte sau copleșitor de frumoase sau triste ca un hău sau exuberant de vesele, e foarte greu să vezi o ușă. Acolo am descoperit că există, nici nu știu cum să le spun, stări le-aș spune, pentru care nu s-au inventat vorbe de vorbit cu ele, nu există nici măcar ideograme sau pictograme pentru a le privi cumva cu privirea, pentru că, nu știu nici eu de ce, dar cred tare de tot că e așa, foarte puțini oameni au avut norocul de a le trăi. Iar cuvintele și semnele, se știe, au fost făcute pentru a comunica lucruri cunoscute de toți și cunoscute de toți în același fel.

    Chiar nu am habar cum de-am avut eu norocul ăsta, fără să fac, din nou nimic, nu știu cum de m-am pomenit cu ușa aia deschisă dintr-odată, cum de m-am pomenit așa în locul numit nicăieri, cum de am aflat eu că nicăieri există cu adevărat și uite că poți umbla pe acolo așa cum ai fi umblat prin grădinile suspendate ale Semiramidei. Mă exist acolo și iată ca nu pot spune nimic cu vorbe, nici cu semne, nici cu haikuri. Pentru că acolo totul e făcut dn priviri care nu pot fi povestite sau privite nici măcar cu privirile prelungi ale stelelor și din bătăi de inimă care nu pot fi bătute nici măcar de aripile de fluturi și din atingeri de suflet care nu pot fi atinse nici măcar de marginile de curcubee. Ele nu mai încap într-un haiku, ele dilată clipa la toată istoria Universului și pentru că despre ele nu am cu ce povesti, îmi cer iertare…

Roşu şi verde

Wednesday, April 2nd, 2008

    Îmi plac macii roşii. M-am prins chiar azi de lucrul ăsta şi îmi e destul de greu să scriu despre altceva. Îmi plac pentru că nimic nu poate egala fragilitatea lor puternică. Nu, nu e un paradox, macii roşii chiar aşa sunt. Fragili şi puternici în acelaşi timp. Felul minunat în care se unduiesc, în care freamătă ca buzele în aşteptarea unui sărut, îi face să fie aşa. Macii roşii cred despre ei că sunt nocivi, că inocenţa lor poate face rău, că pot crea dependenţă şi în mintea lor dependenţa asta ar putea fi ceva rău, pentru că, se ştie, macii roşii sunt cele mai libere flori de pe Pământ. E drept, şi cred că pot depune mărturie pentru asta, macii roşii crează dependenţă. Dar nu aia pe care o cred ei sau noi, oamenii obişnuiţi. E o dependenţă mult mai puternică şi mult mai subtilă. E dependenţa privitului lor, a trecerii uşoare a mâinii peste petalele lor, a vorbitului pe îndelete şi pe nesăturate cu ei. Pentru că fragilitatea asta a lor îi face minunaţi, te face să vrei să le fii tulpină, te face să vrei să fii tot ce vor ei, pentru că, se ştie, macii roşii sunt cele mai libere flori de pe Pământ.

haiku

Wednesday, April 2nd, 2008

Departe de tine,
Norii
Taie Luna în două