Archive for May, 2008

O sută de cuvinte

Saturday, May 31st, 2008

    Să presupunem că am ști numai o sută de cuvinte. Mai mult, să presupunem că în fața noastră e un tip care stăpânește al naibii de bine limba în care vorbește, ține un discurs lung și elaborat despre un subiect care atinge chestii în care suntem fanatizați și nu pare a fi nici fanatizat nici cine știe ce înclinat să ne dea dreptate nouă sau dușmanului nostru. Mai mult, tipul pare a spune că războiul cosmic pe care îl ducem noi există mai mult în imaginația noastră și a adversarului nostru, că lumea din jur arăta de oarece timp altfel și n-o să mai arate niciodată ca în vremurile bune în care aveam un scop și un adversar clar în viața asta de căcat. Care este prima și cea mai naturală reacție?

    Păi mai bine am fi stat și ascultat un discurs al adversarului nostru… Ăla vorbea cu cele o sută de anticuvinte, le știm pe toate, fiecărui anticuvât de-al lui îi opunem un cuvânt de-al nostru, luptăm, viața are un sens. Și vine boul ăsta să ne spună că nu existăm… Asta ne spune! Că nu existăm, că toată cauza noastă e o tâmpenie și nici măcar nu spune cuvântul “tâmpenie”. Nici măcar nu spune ceva despre noi sau despre adversarul nostru drag și scump, vorbește despre un viitor în care nici noi, nici adversarul noștru nu există. Lucrul ăsta nu poate să rămână așa! Singurul mod în care putem supraviețui e să nu le dăm nici o șansă celor care gândesc un viitor fără noi și fără cauza noastră. Aici ar trebui să ne aliem cu adversarul nostru și să le spunem tuturor ce aberații și ce prostii îndrugă tipul ăsta.

    Metoda e simplă. Extragem din discursul lui cuvintele care nu se află printre cele o sută pe care le înțelegem. Obținem așa, un discurs scurt de tot și absolut imbecil. Adăugăm cuvinte de la noi ca să îi dăm o direcție și un sens și… gata! Putem să umplem cu tâmpenia asta orice spațiu. În definitiv, sunt, în mare, cuvintele lui. În definitiv, foarte puțini l-au auzit vorbind și foarte mulți citesc ce răspândim noi în spațiul public. Ne-am scos!

    Ei, dragii mei… Ăsta ar fi fost încă un raționament inteligent. Și, sincer să fiu, dacă ar fi fost așa, nu aș fi reacționat în nici un fel. Un om inteligent merită respectat chiar și atunci când are intenții malefice. Chestia cu suta de cuvinte e adevărată. Povestea cu cu fanatismul, tot adevărată e. Mă tem însă că raționamentul de după aia nu a fost făcut așa, ci tot orbit de fanatism și de cele o sută de cuvinte. Și mă mai tem că omul a fost și revoltat pe bune. Nu neapărat pentru ce am spus ci pentru ce a înțeles din ce am spus prin filtrul celor o sută de cuvinte. Despre ce era vorba? Păi nu vă spun. Că povestea asta e adevărată în atât de multe situații încât contextul care a generat-o nici măcar nu contează. De-aia am și scris despre ea. Că nu contează.

haiku

Saturday, May 31st, 2008

Spațiu înfrunzit
Distilare a pamântului
Cojit de coajă

haiku

Saturday, May 31st, 2008

Cu umbra ta verde
Cu părul privind
Soarele de pe pereți

haiku

Saturday, May 31st, 2008

Cântec
Înălțat ca un fum,
Împletit în părul tău

De plano

Saturday, May 24th, 2008

    Așteptam un răspuns pe messenger. Știam că are multe pe cap și că va dura până să îmi răspundă, așa că îmi mai aruncam ochii din când în când văzându-mi între timp de ale mele. Nu îmi place să pun semnale sonore și alte chestii de-astea. Ca de obicei, răspunsul pe care îl aștept vine o dată cu tot felul de mesaje de la persoane mai mult sau mai puțin cunoscute și sincer să fiu nu sunt foarte bucuros să duc o conversație intercalată cu altele. Dar cum nici să îmi pun status-ul selectiv nu îmi place și nici să nu răspund cuiva care mă apelează nu îmi sta în fire, citesc fiecare mesaj și îi dau un răspuns. Cred că e în primul rând o chestiune de civilizație să procedez așa. Îmi continui dialogul și în așteptarea următorului mesaj citesc și mesajele colaterale.

    De data asta e de la un student care participă la un curs de business înIT&C ținut de un prieten. M-a invitat și pe mine să le vorbesc studenților săi și așa am intrat în dialog cu ei. Unii cu idei interesante și pline de șanse în viitor, alții cu idei ceva mai comune dar dornici și ei să își găsească un loc în lumea asta. Până aici totul e ok. În definitiv, eu i-am sfătuit să încerce măcar în perioada asta a vieții lor altceva decât statutul de angajat, oricât de bine plătit. Le-am spus adevărul despre felul în care gândește un patron de firmă de soft, despre faptul că după 35 de ani ești prea scump pentru a mai fi ținut pe o poziție de programator și despre felul în care merită măcar o dată în viață să încererci să îți faci drumul tău în lumea asta.

    Cel care îmi scrie este unul dintre cei pe care i-am sfătuit să facă lucrul ăsta. Le-am spus că probabilitatea cea mai mare de a crește repede este să aibe o idee cât se poate de originală, să încerce să înțeleagă ce își doresc cei care vor utiliza softul scris de ei și să se țină de ceea ce au de făcut până dau lovitura sau eșecul e evident. În general, pledez pentru soft scris pentru mass-market. Pentru corporate-government se înghesuie companiile mari, capabile să ducă proiecte de anvergură așa că nu e aproape niciodată loc pentru start-up-uri aici.

    Omul nu are evident nici o idee originală. Timp de o săptămână îmi tot repetă lucruri care există și sunt impuse binișor și de oarece timp pe piață. Ok, îi spun, poate ai ceva mișto de tot în legătură cu felul în care scrii softul sau ceva tare de tot în felul în care îi faci interfața sau în felul în care îl impui pe piață. N-are. Îmi spune că el asta știe să facă și vrea neapărat să își construiască un business. Cam inflexibil. Cred că n-am să ies niciodată la pensie așa că nu mă gândesc la faptul că nici măcar la pensie nu aș fi așa. Prefer să spun că nici măcar înainte de a-mi da duhul nu cred că voi gândi așa. Mi-a plăcut tot timpul să explorez lucruri noi. Ok, nu suntem la fel, nu e nici o nenorocire în asta. Îmi vine greu să îi spun că oricum salariile în industrie sunt destul de mari și faptul că stapânește un domeniu e un lucru bun. Mă gândesc că ar fi foarte nedrept să descurajez un om care poate a avut o idee atât de extraordinară încât nu am fost în stare să o pricep. Prefer să nu îi spun nimic și să las viitorul să decidă pentru el. Numai că omul insistă… Ei, și de-abia de-aici începe povestea adevărată.

    Pentru că odată cu mesajul pe care îl așteptam apare din nou amicul cu pricina cu o chestie mișto de tot. Zice ceva de genul “ce mă interesează și de ce te-am întrebat tocmai pe tine este cum ajungi la Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Relația cu Parlamentul”. Îmi vine să-i răspund caragealian “Domnule, aici este regia Monopolurilor! Aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!”. Prefer să îi dau însă un răspuns mai direct. Știu că de când cu reforma lui Marga care a reușit să pună la pământ unul dintre puținele lucruri care mai funcționau în țara asta, scara de bloc a învins definitiv și e greu de crezut că cineva școlit azi în România ar lua citatul din Caragiale ca un citat mișto și potrivit situației. Cel mult ar lua chestia asta ad literam și ar crede că am înnebunit sau, mai rău, ar crede că mă gândesc să-i pun o pilă la vreo casă de pensii.

    Felul acesta de a gândi nu este unul izolat. Așa arată totul în jur. Șoferul de taxi, indiferent de forma și capacitatea cilindrică are o singură problemă: ăștia care fură și cum ar fura el daca ar fi în locul lor și de ce n-a avut el norocul unei rude care să fi fost ceva la viața ei să-l proptească într-o funcție de-asta de furat. Șeful de catedră de la facultate se plânge de salariul mic dar refuză și el orice schimbare care ar putea periclita pacea instaurată odată cu sfârșitul migrațiilor pe teritoriul patriei. Îmi amintesc de un prieten care propunea un masterat susținut de companiile din industria de IT&C și care îmi povestea de refuzul brutal venit din partea unui asemenea șef de catedră și argumentat în mod strălucit prin: “dumneata azi vii, mâine pleci, eu sunt peren”. Iar perenitatea de care vorbea este cheia a tot ce există în jurul nostru.

    De fapt, în societatea românească funcționează două mituri simple. Primul este cel al puterii ereditare. Putere care îți conferă drepturi anormale asupra a tot ce mișcă în ograda ta. Societatea este piramidală în continuare, nu pentru că așa e structurată ci pentru că așa se comportă membrii ei. Chiar dacă instituțiile sunt cele ale unei democrații societatea are o abordare aproape tribală a lor ceea ce face ca atât comportamentul celor aflați în ele cât și al celor din afara lor să nu aibe nici o legatură cu mecanismele lor teoretice. Felul ăsta de a gândi este transmis în majoritatea familiilor de la adulți la copii și devine ceva firesc. Dacă nu te porți așa ești considerat prost. Reflexul față de putere este unul de ură invidioasă combinat cu dorința de a fi acolo și de a fi exact ca ceea ce urăști. E o chestie morbidă rău în asta. E dorința de a ajunge să fii urât. Al doilea mit este cel al resemnării. Ok, ești așa cum ești, nu ai reușit nimic în viață, dar nu ai  evident nici o vină pentru asta, de vină e mereu altceva, aia care au mai făcut câte ceva au avut din naștere un avantaj, chestii de-astea.

    Societățile funcționează într-o foarte mare măsură în virtutea miturilor lor fundamentale. La noi, dualismul perfect între despotul diabolic și sărmanul resemnat este atât de stabil încât nici o globalizare, tehnologie, neoreligie, cultură, clonare sau uragan nu îl va clinti prea ușor. E așa de 600 de ani și mă tem că suntem abia la mijlocul perioadei. De-aia un om de 20 de ani are ca aspirații o pilă la Secretariatul General al Guvernului iar un șef de catredră de 60 de ani e deja peren. Ca piesa cu două roluri pe care o tot jucăm generație după generație. Și, credeți-mă, nu e chiar nimic de făcut.

haiku

Saturday, May 24th, 2008

Pentru arcuirea
De sunet
Mirosind alb ca Luna

haiku

Saturday, May 24th, 2008

Te privesc
Prin mine
Semn după ploaie

haiku

Saturday, May 24th, 2008

Lună geamănă
Inundă deşerturi
Cu lipsire de somn

De ce nu prea scriu pe-aici

Monday, May 12th, 2008

    Pentru că nu am Internet. Se mai întâmplă. E o senzaţie ciudată, nu pot comunica în voie, nu îmi pot plăti facturile, e aiurea rău. Se întâmplă, face parte din viaţă şi uite că mă tresesc scriind la birou, lipsit de intimitatea de care am nevoie ca să pot scrie aşa cum trăiesc, adică în deplină libertate.

    Astăzi, venind către şedinţa de Birou Permanent, am trăit însă o experienţă despre care voi vorbi de mai multe ori de acum înainte. Pe gardul Parlamentului era un afiş mare amintind de expoziţia lui Mircea Dumitrescu.  Şi cuprins de dorul de semnele lui Mircea Dumitrescu şi de dorul de Nichita care iată a făcut ceva ciudat de tot şi nu mai e de atât amar de vreme printre noi, am ajuns în spaţiul de-acolo, de la S2, aşa îi zice locului ăluia, urmând pas cu pas o logică a lipsei desăvârşite de timp construită cu o migală firească de unul dintre semenii mei care ştie să lase semne ale existenţei sale. Nu am fost la vernisaj. Mi-e frică de parastasele astea la care toţi se calcă în picioare pentru a arăta lor înşile şi celor din jur cât de importanţi pot fi, atât de importanţi încât locul şi prilejul care îi adună acolo nici nu contează. Epoziţia lui Mircea Dumitrescu trebuie văzută în singurătate. E atât de fundamental de intimă încât cel mult cu oameni foarte dragi poţi păşi acolo. Eu cred că este o punere la un loc a sinelui omului cam ca adunarea unor bucăți de puzzle de sine şi tocmai din pricina asta e greu să o vezi populată de altceva decât de semnele sale şi de tine însuţi. Eu am avut şansa să fiu singur acolo. Şi mărturisesc că nu există vorbe de vorbit şi feluri de a sinţi şi de a gândi pe care să le pun aici fără a spune tâmpenii despre ceea ce am văzut. Este un fel de a sculpta aerul, cu texturi de lumină şi de inimă de copac şi de măruntaie de pământ pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Totul este firesc, ca o întâlnire cu tine însuţi într-un loc în care nu există timp.

Tabula rasa

Sunday, May 4th, 2008

    Nu am fost niciodată un admirator al lui Aristotel. Nu neg, tipul era extrem de inteligent dar dacă ar fi să îmi aleg pe cineva similar în antichitate, acela ar fi siguranță Socrate. Aristotel a fost un tip foarte ciudat. Unul dintre aceia care și-au folosit inteligența pentru a produce monștri. Aleexandru Macedon e probabil cel mai bun exemplu. A lua un copil cu o evidentă problemă psihcă și a-l transforma într-un cuceritor dement, fără nici o logică și fără nici o finalitate, e o dovadă clară a frustrărilor pe care le avea Aristotel însuși. Opera unui om frustrat are și ea de suferit, iar faptul că a existat o perioadă lungă de timp în care tot ce a spus el a devenit literă de lege impusă cu mijloace destul de dure de către Biserica Catolică, și că unele lucruri spuse de el și păzite cu ștreangul și rugul au ținut lumea în loc sute de ani, mă face să am o oarecare răceală ori de câte ori citesc ceva care mi se par ok scris de el.

    Unul dintre lucrurile astea, despre care cred că e în ordine, e teoria paginii nescrise. Aristotel și după el o întreagă succesiune de gânditori arabi și creștini credeau că la naștere omul este precum o foaie de hârte albă, foaie pe care în timp încep să se așeze cuvânt cu cuvânt toate câte i se întipăresc prin experiență, educație și relaționarea cu ceilalți. Aristotel vorbea despre suflet, cei care i-au urmat vorbeau mai mult despre intelect. Acum, sincer să fiu, nu știu dacă ele sunt noțiuni atât de diferite sau lucruri care se leagă unul de celălalt. Oricum, demersurile științifice ne-ar spune că dacă sufletul e o chestie care ține de creier un număr de lucruri extrem de fundamentale, ținând de supraviețuirea fizică sau emoțională, le avem la naștere. Ca un fel de preprogramare a noastă. Probabil că abia în jurul lor există o tabula rasa care urmează a deveni sinele nostru cu fiecare pas pe care îl facem în viață.

    Pașii înseamnă alegeri. Suntem tot ceea ce am ales în trecut. Felul în care alegem este și el dictat de multe ori de alegerile noastre din trecut. Culmea e că biologic suntem programați așa. Așa funcționează o rețea neuronală, deciziile cele mai simple sau mai complicate le luăm așa și ele nu fac decât să îngroașe un fel de a opta care ni s-a părut la un moment dat unul convenabil. Ăsta e un lucru suficient de bine studiat și utilizat până și în robotică pentru a fi aproape sigur că este adevărat. Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori în viață nu luăm decizia cea mai bună, de multe ori nici măcar o decizie corectă ci decizia care ni s-a părut a fi în mod statistic cea mai convenabilă în toate situațiile similare din trecut. Lucrul ăsta ne face să ne simțim mai bine, mai siguri pe noi și amplifică probabilitatea ca în viitor să decidem la fel. De-asta cred destul de mult că un om care a făcut în mod repetat același lucru în contexte similare, va face la fel și în viitor. Cu alte cuvinte, suntem din ce în ce mai mult tot ceea ce am ales în trecut. Cred că oarecum lucrul ăsta în resimt unii dintre noi și îl numesc predestinare. De fapt este doar o alegere pe care o facem ținând cont de alegerile noastre din trecut. Am cunoscut mulți oameni care au tendința să își repete viața. Odată scoși din context, pot trăi altfel, dar chestii aparent mărunte care le pot aminti de opțiuni făcute în trecut îi pot readuce rapid la felul lor obișnuit de a fi.

    Se spune, și unul dintre adepții teoriei lui Aristotel, Sigmud Freud a insistat asupra lucrului ăstuia, că personalitatea individului uman este construită în linii mari în copilărie. Evenimentele trăite atunci, modalitățile de a alege învățate sau dobândite atunci, sunt cele care joacă un rol decisiv în întreaga sa viață. În linii mari, cred că este așa și că lucrul ăsta ține de felul în care ne obișnuim să alegem soluția cea mai comodă nouă. Alegând însă ajungem să ne construim și un set prpriu de valori și un fel de a ne raporta la lume și un fel de a ne simți în largul nostru cu noi înșine. Un eveniment major pentru un copil poate să îl facă să aleagă toată viața într-un anumit fel care multora să le apară a fi straniu sau aberant. Există însă și lucruri care țin de statistică, de repetarea lor până când ele devin un eveniment major. Evenimentul ăsta are un nume: domesticire. Și mă tem, că la fel ca la domesticirea printr-un soi de dresaj al animalelor de casă, domesticirea asta a omului făcută prin repetarea regulilor grupului social și societății în care trăiește, înseamnă lipsirea sa definitivă de libertate. Domesticirea asta înseamnă transformarea lui după chipul și asemăarea familiei în care s-a născut, blocului în care trăiește, culturii căreia începe să îi aparțină. Nu e foarte cinstit, dar e foarte simplu.

    Felul foarte liber în care m-am obișnuit să trăiesc și să aleg și să-mi asum tot ceea ce gândesc și fac îl datorez părnților mei. Cred că este cel mai important lucru pe care l-au făcut pentru mine. Cu mult tact, punându-mi de mic la dispoziție o bibliotecă uriașă și dezvoltându-mi curiozitatea și îndoiala față de orice. Așa am învățat să aleg singur și să mă îndoiesc mereu de alegerile făcute în trecut. Așa am învățat să caut mereu căi fără nici o legătură cu cele experimentate deja și considerate a fi suficient de confortabile. Așa am învățat că lumea chiar e interesantă, că nimic dintre lucrurile considerate a fi la un moment dat imuabile nu sunt în felul ăsta, că lumea are și a avut nenumărate feluri de a-și formula regulile și că deci toate regulile sunt relative la contextul în care fncționează, că unele au sens și legătură cu realitatea dar că majoritatea sunt venite din interesele foarte precse ale unor oameni care singuri sau împreună cu alții au reușit să le impună celorlalți, că întrebarea simplă “de ce?” și tot șirul de de ce-uri care poate izvorâ din ea pot primi orice răspuns cu excepția lui “pentru că așa trebuie” sau “pentru că așa e bine”. Pare un fel complicat de a trăi, dar e la fel de simplu ca cel ghidat de axiome. Și, oricum, e un fel de a trăi, ceea ce în sine e un lucru farte iportant. Pare nesigur și poate că și este așa. În definitiv, nu este bazat pe certitudini care te pot duce repede într-o direcție sau alta. Dar e atât de frumos…

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Cu dinți albi
Răsuflând nisip
Venirea de nimic mă privește

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Eclipsă de mine
Acoperire
Cu umbra ta

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Împărțire la doi a secundei
Tocmai pentru că părea
O imposibilitate

haiku

Sunday, May 4th, 2008

Am deschis fermoarele
Din pielea ta
Ca ușa unui cort de munte