O sută de cuvinte

    Să presupunem că am ști numai o sută de cuvinte. Mai mult, să presupunem că în fața noastră e un tip care stăpânește al naibii de bine limba în care vorbește, ține un discurs lung și elaborat despre un subiect care atinge chestii în care suntem fanatizați și nu pare a fi nici fanatizat nici cine știe ce înclinat să ne dea dreptate nouă sau dușmanului nostru. Mai mult, tipul pare a spune că războiul cosmic pe care îl ducem noi există mai mult în imaginația noastră și a adversarului nostru, că lumea din jur arăta de oarece timp altfel și n-o să mai arate niciodată ca în vremurile bune în care aveam un scop și un adversar clar în viața asta de căcat. Care este prima și cea mai naturală reacție?

    Păi mai bine am fi stat și ascultat un discurs al adversarului nostru… Ăla vorbea cu cele o sută de anticuvinte, le știm pe toate, fiecărui anticuvât de-al lui îi opunem un cuvânt de-al nostru, luptăm, viața are un sens. Și vine boul ăsta să ne spună că nu existăm… Asta ne spune! Că nu existăm, că toată cauza noastă e o tâmpenie și nici măcar nu spune cuvântul “tâmpenie”. Nici măcar nu spune ceva despre noi sau despre adversarul nostru drag și scump, vorbește despre un viitor în care nici noi, nici adversarul noștru nu există. Lucrul ăsta nu poate să rămână așa! Singurul mod în care putem supraviețui e să nu le dăm nici o șansă celor care gândesc un viitor fără noi și fără cauza noastră. Aici ar trebui să ne aliem cu adversarul nostru și să le spunem tuturor ce aberații și ce prostii îndrugă tipul ăsta.

    Metoda e simplă. Extragem din discursul lui cuvintele care nu se află printre cele o sută pe care le înțelegem. Obținem așa, un discurs scurt de tot și absolut imbecil. Adăugăm cuvinte de la noi ca să îi dăm o direcție și un sens și… gata! Putem să umplem cu tâmpenia asta orice spațiu. În definitiv, sunt, în mare, cuvintele lui. În definitiv, foarte puțini l-au auzit vorbind și foarte mulți citesc ce răspândim noi în spațiul public. Ne-am scos!

    Ei, dragii mei… Ăsta ar fi fost încă un raționament inteligent. Și, sincer să fiu, dacă ar fi fost așa, nu aș fi reacționat în nici un fel. Un om inteligent merită respectat chiar și atunci când are intenții malefice. Chestia cu suta de cuvinte e adevărată. Povestea cu cu fanatismul, tot adevărată e. Mă tem însă că raționamentul de după aia nu a fost făcut așa, ci tot orbit de fanatism și de cele o sută de cuvinte. Și mă mai tem că omul a fost și revoltat pe bune. Nu neapărat pentru ce am spus ci pentru ce a înțeles din ce am spus prin filtrul celor o sută de cuvinte. Despre ce era vorba? Păi nu vă spun. Că povestea asta e adevărată în atât de multe situații încât contextul care a generat-o nici măcar nu contează. De-aia am și scris despre ea. Că nu contează.

One Response to “O sută de cuvinte”

  1. Varujan Pambuccian » Blog Archive » Uf! Iar au scris alții ce au crezut că au priceput din ce am spus… Says:

    [...] scrie plecând de la câteva cuvinte înțelese de cel care scrie. Despre pățanii de felul ăsta, am mai scris și mă tem că voi mai scrie. Lucrurile despre care am vorbit se refereau la securitatea [...]

Leave a Reply