Archive for June, 2008

Despre Icar și felul în care a fost ciopârțit Soarele

Tuesday, June 17th, 2008

    Soarele stătea liniștit în locul lui de pe cer. Nu îi era nici bine, nici rău. Stătea și-aât. Cred că nici nu se gândea la cine știe ce. Era o după-amiază dintr-acelea care trec greu, pline de praf pe care îl simți în dinți și te gândești cu bucurie la apropierea serii. Privirea îi era ușor încețoșată de pâcla de nori care pluteau și ei liniștiți pe unde puteau, aidoma rufelor puse la uscat în balcon, dar mare lucru nici nu era de văzut în după-amiaza aceea plicticoasă, așa că după ce își aruncă un ochi așa, ca să nu zică nimeni că stă doar să taie frunze la câini, reveni la moțăiala cu care îl obișnuise întreaga zi.

    În după-amiaza aceea, ceva mai la sud-est de McDonald’s-ul de la Dristor, pe acoperişul unui bloc de opt etaje înfipt după cutremur în mijlocul unui fost sat de zarzavagii înghiţit de foamea de spaţiu a oraşului, stătea aburul unui gând încă neclar formulat, întrebându-se cum naiba se poate formula ceva într-o după-amiază atât de stupidă, lăţită incontrolabil peste oraş. Am tot văzut aburi de-ăştia de gânduri neformulate plutind peste blocuri de toate felurile, mulţi dintre ei rămân aşa ca smocurile de ceaţă de pe câmpia de la sud de Regensburg, adică nici nu zboară cine ştie ce, nici nu se diluează în aerul din jur, stau aiurea acolo şi mocnesc tot soiul de chestii, unele seamănă cu speranţele, altele aduc a raţionamente sau a sentimente de nefolosit. Numai că aburul ăsta de gând arăta altfel. Era foarte alb, nu avea nimic din textura unui curcubeu şi cred că ar fi fost foarte greu să împrumute ceva din curcubee pentru că nu plouase deloc în ziua aceea. Era foarte alb şi stătea neclintit acolo chiar dacă aerul fierbea uşor în jurul blocului încins de căldura zilei. M-am oprit să îl privesc şi imediat ceva din el mi-a spus că e un soi de gând zburător, că are ceva cercetător în el, un fel de ochi de gând sticloşi, mi-am spus, ochi de prădător puşi exact unde trebuie pentru a evalua corect distanţele. Era ceva straniu şi neliniştitor în felul în care privea gândul acela, ceva gata să iasă din liniştea lui absolută şi felul ăsta încordat al liniştii în care aburea el acolo m-a oprit să văd mai mult să înţeleg ce mă atrge atât de tare în felul lui minunat şi înfricoşător de a fi al său.

   Gândul care fumega desupra blocului şi privirea mea care în lipsă de orice ţintă se oprise în ziua aceea acolo s-au întâlnit, oarecum degeaba, sunt şi întâlniri dintr-astea care nu duc nicăieri şi de-aia nu prea cred eu că lucrurile se întâmplă întotdeauna cu un rost precis, ar fi mult prea simplu aşa, de obicei lucrurile se petrec fără vreo noimă anume, treci pe lângă un bloc sau pe lângă un copac sau pe lângă un om şi fără nici un fel de semn cât de cât de înţeles viaţa ta o ia către o direcţie pe care nu ai fi întrezărit-o. În jurul meu, pustiul prăfos de după-amiază pe care nu mai ştii cum să o treci mai repede, populat de câţiva oameni, câini vagabonzi şi umbre de copc se tot chinuia să întindă la limita nervilor timpul. Exact în clipa aceea, exact atunci când pielea orei stătea să pocnească de maldărul de timp adunat sub ea, smocul de gând izbucni plin de rotiri multicolore unele mai leneşe, altele vibrând ca o coardă de violoncel, unele îmbrăcându-se în focuri de aurore boreale, altele dezbracându-se în alb de lună plină şi îşi începu urcarea spre o ţintă pe care mi-ar fi fost greu să o desluşeşc. Ceva din mersul său spre cer îmi amintea de felul în care plecau astronauţii spre Lună pe vremea când eram copil şi stăteam cu răsuflarea tăiată lângă tata neîndrăznind nici măcar un “de ce?” dintr-alea cu care îl sufocam pe bietul om. Mersul gândului era un fel de desprindere de gravitaţie, la început foarte înceată, fără a anticipa nimic din iuţeala de mai târziu. Mă gândesc că poate şi felul în care ţâşnea din aburul care fusese până nu demult îmi amintea de asta.  Era un vârtej ciudat care luase Soarele pe nepregătite și țâșnea spre el ca un soi de împresurare a Soarelui cu gânduri. Era ca o tornadă de gânduri care spunea că de mâine nimic nu va mai fi la fel.

    Ai văzut că există şi zile dintr-astea în viaţa unui om? Te trezeşti absolut normal, ca în fiecare zi de dinainte, dar ştii sigur că în ziua aia pe care o începi se va petrece ceva neobişnuit de altfel, că nimic nu va mai fi la fel şi gândul te duce la succesiunea de sori din vechile credinţe mayaşe, Soarele pe care îl ştiai atât de bine va fi ucis azi, în locul lui va răsări un altul, habar n-ai cum va mai fi şi ăla, nici măcar nu ştii dacă te vei bucura sau dacă va fi un Soare trist şi apăsător şi ţi-ai dori să nu se întâmple nimic, ţi-ai dori să rămâi luminat de acelaşi Soare, numai că pentru asta, se ştie, trebuie să poţi sacrifica ceva, aşa cum învăţaseră toţi tipii ăia din america precolumbiană că se cuvine să facă. Te întrebi ce, te scotoceşti prin buzunare, acolo unde îţi puseseşi gândurile de rezervă pentru situaţii dintr-astea, te uiţi la ciclonul de gânduri care urcă ameninţător spre Soare şi te gândeşti că poate ai noroc, poate că ceara de pe aripile alea de gând se va topi şi ele, gândurile, se vor răsturna pe străzile lăturalnice ale cartierului, cu borduri proaspăt schimbate, îţi doreşti să le vezi acolo, cu tâmpla lor de gând zdrobită de bordură, îţi doreşti să rămână acelaşi Soare ca cel de ieri, numai că prin buzunare nu ai găsit nimic de sacrificat şi nu-ţi rămâne decât să aştepţi.

Globalizarea compasiunii (II)

Thursday, June 12th, 2008

    Spuneam în postul preccedent despre fotoreporterul care a pozat copilul din Sudan şi s-a cărat mai departe. Pare inuman de inexplicabil. Da’ uite că toate au o logică. E o logică bolnavă, dar tot logică este. Omul a plecat repede pentru că poza aia de premiu Pulitzer (până şi Premiul Nobel pentru cea mai letală armă ar părea mai justificat decât premiul pentru poza aia, dar asta e…) pentru a fi sigur că nu există nici un confrate cu ceva similar înaintea lui. O poză ca aia poate face bani mulţi sau nimic. În funcţie de cât de repede o poţi vinde. Iar fotoreporterul a ales între a fi om şi a minimiza riscul detronării de către competiţie. A avut succes. În ochii lumii în care trăim, succesul se măsoară în bani, notorietate, premii, chestii de-astea. După standardele impuse de madam Ionescu, fotoreporterul cu pricina e un om de succes. Iar eu ştiu că după standerdele impuse de madam Ionescu, bat câmpii.

    Cele mai vechi chestii din care ne putem prinde cât de cât cum e specia noastră făcută sunt din vremea sumerienilor şi egiptenilor. Era la fel ca acum. Aceeşi competiţie pentru a ajunge în vârful lanţului trofic, acelaşi fel absolut egoist şi strict individual de a gândi, fel creator de personaje de succes. Absolut nimic nou sau propriu vremurilor pe care le trăim. Iar pentru cât de mare era lumea pe vremea aceea, la fel de globalizat totul. Şi la fel de justificat de alegerile făcute de madam Ionescu de la parter.

    Dacă stau bine să mă gândesc, dictatura nu a existat niciodată. Hitler a fost ales prin alegeri libere, Napoleon a fost adus la putere de soldaţii săi, Alexandru Macedon a făcut tot prăpădul iraţional susţinut de către oamenii săi, Ceauşescu a fost aclamat sincer de către români, şi comunismul sau fascismul sau toate aberaţiile istoriei au apărut pentru că o mare masă de oameni, majoritatea oamenilor, au vrut aşa. Până şi inchiziţia s-a menţinut ca instituţie pentru că a fost acceptată de către oameni. Toate apariţiile de demenţi şi ideologii sau practici bolnave în istorie sunt, de fapt, felul în care vor cei mai mulţi dintre oameni să fie lumea în care trăiesc. Povestea cu bieţii oameni care se lasă păcăliţi de nu ştiu ce mari şmecheri, nu ţine. Omenirea a trăit, trăiește și va trăi într-o democrație perpetuă în care marea majoritate a oamenilor decide mereu cum vrea să fie lumea în care trăiește. Că iese bine sau rău e o pură chestiune de alegere așa cum alege fiecare dintre noi în ceea ce privește propria sa viață.

    Faptul că madam Ionescu de la parter e sensibilă rău la toate nenorocirile lumii ăsteia a adus și bani publicației care a cumpărat poza și bani fotografului care a vânat-o și premiul Pulitzer și tot ce este de admirat, de pus pe piedestale și în conturi bancare, pentru că madam Ionescu de la parter este cea care definește opțiunile politice, economice și morale ale lumii. Ea este cea care l-a făcut pe fotograful cu pricina să opteze pentru a lăsa copilul în plata Domnului și a fugi repede cu trofeul în dinți, ea este cea care îl determină pe soldatul de la mii de kilometri de casa ei să apese pe trăgaci, ea este cea care face ca prin toate coșurile de fabrici și prin toate țevile de eșapament să curgă otrava care ne otrăvește planeta. Pentru că dincolo de orice sensibilitate a ei, madam Ionescu este cea care cumpără cam tot ce se poate cumpăra, pentru audiența ei se bate toată mass-media, pentru a o fermeca, a o cuceri, a o face să bage mâna în buzunar.

    Vroiam să scriu despre altceva. Oarecum legat de povestea asta. Dar pentru că cineva de pe Dune cu nume de râu dat de gali se mira tare de cât de cinic a fost fotograful ăla, am să mai scriu povești despre Pământ și ființele care mișună pe-aici.

Globalizarea compasiunii (I)

Monday, June 9th, 2008

    Am primit un mail In mail, era o poză care primise și ea ceva. Premiul Pulitzer pe anul 1994. Sub ea era un text. Imbecil. Iată-l:

“Priviti cu atentie ambele fotografii si cititi mesajul de sub ele. Trimiteti acest mesaj catre cat mai multi oameni cu putinta. Acest gest nu va va indeplini nici o dorinta, si nici daca il stergeti nu veti pati un necaz. Este insa datoria noastra morala sa ne pese de oameni… asta e! La revedere si aveti grija de voi.

Fotografia a castigat premiul Pulitzer in anul 1994, si a fost facuta in timpul foametei din Sudan . In ea poate fi vazut un baietel care se taraste spre o tabara cu alimente a Natiunilor Unite, plasata la un kilometru distanta.  

Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” - am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică -  ”, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii”

Urmează două poze de căcat una care “a socat o lume intreaga” și una a premiantului care a făcut poza cu pricina. După care urmează un alt text imbecil:

“Iata ce s-a gasit in jurnalul sau,Draga Dumnezeule, iti promit ca nu voi risipi mancarea, oricat de rau i-ar fi gustul si oricat de satul as fi. Te rog, Doamne, sa protejezi acest baietel, sa-l indrumi si sa-l scoti din nefericire. Te rog sa ne faci mai sensibili fata de lumea din jurul nostru si sa ne ajuti sa nu mai fim orbiti de egoismul si de interesele noastre. Sper ca aceasta fotografie sa serveasca intotdeauna ca un memento care sa ne spuna cat suntem de norocosi si ca nu trebuie sa consideram niciodata ca totul ni se cuvine de drept. Va rog sa trimiteti forografia prietenilor vostri. Sa ne rugam pentru indepartarea suferintei care se gaseste oriunde, in orice loc de pe glob si sa le trimitem si altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Ganditi-va si priviti forografia, ori de cate ori va plangeti in legatura cu mancarea pe care o aveti, sau cand vedeti cata mancare se iroseste zilnic.             PROMITETI ASTAZI:

   ”NICIODATA NU VOI MAI RISIPI MANCAREA “

Aceasta este lumea reala in care traim. M-am gandit sa o impart cu voi.”

    Nici diacritice nu m-am căznit să pun. Nu merită. Internetul e plin de tot ceea ce umple lumea în care trăim. Iar faptul că un asemenea mail poate circula liber e un semn al bolii de care suferă din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri. Așadar, un fotograf se duce într-o misiune de făcut poze care să șocheze o lume întregă. Șocatul ăsta aduce bani frumoși publicației care le va cumpăra pentru că, se știe, există un ocean de tenii care se hrănesc cu viața, suferința și moartea altora. Până aici, nimic deosebit. Din păcate. Madam Ionescu de la parter e și ea, de mult, un fenomen al naibii de global. Publicitatea se face în funcție de audiență, audiența în funcție de ce vrea madam Ionescu să aibă pe post de hrană spirituală, hrana spirituală a lu’ madam Ionescu e bârfa despre tot ce ar fi vrut să fie și să trăiască, numai că viața ei, așa cum s-a priceput să și-o facă e de tot căcatul și atunci tot ce ar fi vrut să fie sau să trăiască ea, madam Ionescu de la parter, devine nashpa de tot, madam Ionescu devine apărătorul absolut și intransigent a nushce valori inventate special pe post de anestezic pentru ea, madam Ionescu de la parter devine, așa, un fel de entitate superioară care are cu ce se indigna, bârfi, vorbi la nesfârșit cu cealaltă madam Ionescu de la celălalt parter sau de la trei sau naiba mai știe de unde, că blocul e productiv rău în madam Ionescu de-astea. Delicatesa madamelor Ionescu nu este însă bârfa. Bârfa e un soi de fel principal. Rafinamentul suprem e nenorocirea, nenorocirea pură, crudă, cu moarte, sânge, suferință. Chestia asta îi dă lui madam Ionescu sentimentul vieții împlinite. E exact mizeria scrisă în jurnalul fotografului. Un fel de ce mișto de mine că nu trec prin ce trec ăia despre care scrie la gazetă. În toată compasiunea afișată cu sunete sceptice de țuțăr ipocrit stă o imensă fericire și un imens sentiment de confort. Pe mine m-a apărat Dumnezeu de foametea aia, își spune madam Ionescu și pe lângă mulțumirea animalică pe care știe de oarece vreme să o mascheze destul de bine chiar și în fața altor madam Ionescu, se simte brusc un fel de aleasă a lui Dumnezeu pentru nu știu ce merite morale, că altele nu și le-ar putea imagina oricum. Suferința celorlalți îi dă lui madam Ionescu un excepțional sentiment de superioritate, o face să vrea mai multă suferință a celorlalți, asta e baza fundamentului competiției dintre publicații, pentru că audiență mare înseamnă publicitate multă și publicitate multă înseamnă bani mulți. Cinismul comercializării nenorocirii pe bani este de mult un banal fenomen global.

    Numai că în povestea pe care madam Ionescu o împrăștie acum pe net, pentru că madam Ionescu din ziua de azi nu se mai mulțumește cu scara de bloc, cu blocul, cu blocul vecin, e globalizată și ea, nu mai are 60 de ani, poate avea oricâți, povestea de pe net așadar mai are ceva nașpa de tot în ea. Premiul Pulitzer. Acordat de oameni care pot fi considerați profesioniști adevărați. Și chiar sunt. Numai profesia asta cu făcut bani pe cererile lui madam Ionescu mi se pare o profesie mai nashpa ca aia de făcut bani direct din ucis. Un soldat are mult mai multă compasiune pentru un adversar rănit decât fotoreporterul care a făcut poza aia și a plecat mai departe. Pentru că soldatul știe că poate fi și el în situația adversarului rănt. De-aia.

    Chestia cea mai nashpa mi se pare globalizarea corporatistă a ipocriziei cu compasiunea. Îi zice mișto de tot: corporate social responsability, îi zice. Are, evident și o abreviere. Că a intrat deja în jargonul funcționarului de multinațională. CSR îi zice. Dar despre asta, chiar merită să scriu un post în sine.