Globalizarea compasiunii (I)

    Am primit un mail In mail, era o poză care primise și ea ceva. Premiul Pulitzer pe anul 1994. Sub ea era un text. Imbecil. Iată-l:

“Priviti cu atentie ambele fotografii si cititi mesajul de sub ele. Trimiteti acest mesaj catre cat mai multi oameni cu putinta. Acest gest nu va va indeplini nici o dorinta, si nici daca il stergeti nu veti pati un necaz. Este insa datoria noastra morala sa ne pese de oameni… asta e! La revedere si aveti grija de voi.

Fotografia a castigat premiul Pulitzer in anul 1994, si a fost facuta in timpul foametei din Sudan . In ea poate fi vazut un baietel care se taraste spre o tabara cu alimente a Natiunilor Unite, plasata la un kilometru distanta.  

Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” - am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică -  ”, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii”

Urmează două poze de căcat una care “a socat o lume intreaga” și una a premiantului care a făcut poza cu pricina. După care urmează un alt text imbecil:

“Iata ce s-a gasit in jurnalul sau,Draga Dumnezeule, iti promit ca nu voi risipi mancarea, oricat de rau i-ar fi gustul si oricat de satul as fi. Te rog, Doamne, sa protejezi acest baietel, sa-l indrumi si sa-l scoti din nefericire. Te rog sa ne faci mai sensibili fata de lumea din jurul nostru si sa ne ajuti sa nu mai fim orbiti de egoismul si de interesele noastre. Sper ca aceasta fotografie sa serveasca intotdeauna ca un memento care sa ne spuna cat suntem de norocosi si ca nu trebuie sa consideram niciodata ca totul ni se cuvine de drept. Va rog sa trimiteti forografia prietenilor vostri. Sa ne rugam pentru indepartarea suferintei care se gaseste oriunde, in orice loc de pe glob si sa le trimitem si altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Ganditi-va si priviti forografia, ori de cate ori va plangeti in legatura cu mancarea pe care o aveti, sau cand vedeti cata mancare se iroseste zilnic.             PROMITETI ASTAZI:

   ”NICIODATA NU VOI MAI RISIPI MANCAREA “

Aceasta este lumea reala in care traim. M-am gandit sa o impart cu voi.”

    Nici diacritice nu m-am căznit să pun. Nu merită. Internetul e plin de tot ceea ce umple lumea în care trăim. Iar faptul că un asemenea mail poate circula liber e un semn al bolii de care suferă din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri. Așadar, un fotograf se duce într-o misiune de făcut poze care să șocheze o lume întregă. Șocatul ăsta aduce bani frumoși publicației care le va cumpăra pentru că, se știe, există un ocean de tenii care se hrănesc cu viața, suferința și moartea altora. Până aici, nimic deosebit. Din păcate. Madam Ionescu de la parter e și ea, de mult, un fenomen al naibii de global. Publicitatea se face în funcție de audiență, audiența în funcție de ce vrea madam Ionescu să aibă pe post de hrană spirituală, hrana spirituală a lu’ madam Ionescu e bârfa despre tot ce ar fi vrut să fie și să trăiască, numai că viața ei, așa cum s-a priceput să și-o facă e de tot căcatul și atunci tot ce ar fi vrut să fie sau să trăiască ea, madam Ionescu de la parter, devine nashpa de tot, madam Ionescu devine apărătorul absolut și intransigent a nushce valori inventate special pe post de anestezic pentru ea, madam Ionescu de la parter devine, așa, un fel de entitate superioară care are cu ce se indigna, bârfi, vorbi la nesfârșit cu cealaltă madam Ionescu de la celălalt parter sau de la trei sau naiba mai știe de unde, că blocul e productiv rău în madam Ionescu de-astea. Delicatesa madamelor Ionescu nu este însă bârfa. Bârfa e un soi de fel principal. Rafinamentul suprem e nenorocirea, nenorocirea pură, crudă, cu moarte, sânge, suferință. Chestia asta îi dă lui madam Ionescu sentimentul vieții împlinite. E exact mizeria scrisă în jurnalul fotografului. Un fel de ce mișto de mine că nu trec prin ce trec ăia despre care scrie la gazetă. În toată compasiunea afișată cu sunete sceptice de țuțăr ipocrit stă o imensă fericire și un imens sentiment de confort. Pe mine m-a apărat Dumnezeu de foametea aia, își spune madam Ionescu și pe lângă mulțumirea animalică pe care știe de oarece vreme să o mascheze destul de bine chiar și în fața altor madam Ionescu, se simte brusc un fel de aleasă a lui Dumnezeu pentru nu știu ce merite morale, că altele nu și le-ar putea imagina oricum. Suferința celorlalți îi dă lui madam Ionescu un excepțional sentiment de superioritate, o face să vrea mai multă suferință a celorlalți, asta e baza fundamentului competiției dintre publicații, pentru că audiență mare înseamnă publicitate multă și publicitate multă înseamnă bani mulți. Cinismul comercializării nenorocirii pe bani este de mult un banal fenomen global.

    Numai că în povestea pe care madam Ionescu o împrăștie acum pe net, pentru că madam Ionescu din ziua de azi nu se mai mulțumește cu scara de bloc, cu blocul, cu blocul vecin, e globalizată și ea, nu mai are 60 de ani, poate avea oricâți, povestea de pe net așadar mai are ceva nașpa de tot în ea. Premiul Pulitzer. Acordat de oameni care pot fi considerați profesioniști adevărați. Și chiar sunt. Numai profesia asta cu făcut bani pe cererile lui madam Ionescu mi se pare o profesie mai nashpa ca aia de făcut bani direct din ucis. Un soldat are mult mai multă compasiune pentru un adversar rănit decât fotoreporterul care a făcut poza aia și a plecat mai departe. Pentru că soldatul știe că poate fi și el în situația adversarului rănt. De-aia.

    Chestia cea mai nashpa mi se pare globalizarea corporatistă a ipocriziei cu compasiunea. Îi zice mișto de tot: corporate social responsability, îi zice. Are, evident și o abreviere. Că a intrat deja în jargonul funcționarului de multinațională. CSR îi zice. Dar despre asta, chiar merită să scriu un post în sine.

6 Responses to “Globalizarea compasiunii (I)”

  1. Andreea Tanase Says:

    Subiectul lucrarii mele de diploma este fotografia de razboi. Fotografia despre care vorbiti este una dintre cele pe care le “analizez” in lucrarea mea. Exista o carte, foarte buna de altfel, numita “The Bang bang club”, carte ce cuprinde povestile a patru fotografi care au acoperit evenimentele din Afica de la inceputul anilor 90. Printre acestia se numara si Kevin Carter, autorul fotografiei in cauza. Cartea este scrisa de doi dintre acesti fotografi, cei patru fiind prieteni buni si mereu impreuna la evenimente. Este comentata pe larg si criticata atitudinea lui lui Kevin fata de acea situatie si tot comportamentul de dupa. E o imagine care a socat si a schimbat ceva in perceptia oamenilor despre lumea in care traim. A generat reactii in toata lumea si pentru asta este o imagine foarte valoroasa. Putine fotografii reusesc sa faca asta, reusesc sa atraga atentia si sa schimbe ceva. Imaginea asta a devenit iconica. Comportamentul fotografului naste si acum polemici si este prezentat in lucrarile deontologice. Sunt si alti fotografi care au facut mult mai rau pentru a obtine o fotografie, fotografie care poate a fost premiata cu aceeasi distinctie. Evident ca nu trebuie incurajat un astfel de comportament. Evident ca nu trebuie sa-l premiezi pe ala care plateste ca sa fie ucis un om pentru a putea avea o imagine. Evident ca nu trebuie sa ne dezumanizam. Dar trebuie sa recunoastem ca doar socurile ne pot face atenti. Ramane ca fiecare sa decida cat poate fura din sufletul celui pe care-l fotografiaza si cat de mult se poate lupta cu fantomele.

  2. Allia Says:

    ” Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” - am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică - ”, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii” ”

    oare nu putea sa incerce sa salveze copilul (macar dupa ce a facut poza) ???

  3. baronul Says:

    Nene Pampucian, laso pe madam Ionescu. Poate este preocupata sa invete Windows 2007. Sufera si ea de problemele tranzitiei. Doar sunteti politician, cum nu stiti asta? Problema este insa alta: VULTURUL, nu copilul si nici fotograful. Dumneata nu te-ai simtit niciodata vultur de savana, adica acea pasare care se hraneste cu neputina altora? Toti suntem niste vulturi, care am ajuns sa ne hranim natural unii cu altii. Niste necrofagi.

  4. Mirela Mustata Says:

    Am citit ca fotograful acela, Kevin Carter, s-a sinucis la cateva luni dupa ca a facut poza, din cauza unei depresii … deci inca o chestie misto pt “madam Ionescu” :)

  5. jnmv Says:

    Wow, wonderful blog layout! How long have you been blogging for?

    you made blogging look easy. The overall look of your site is excellent,
    let alone the content!

  6. Manual Says:

    Very rapidly this site will be famous among all blogging viewers,
    due to it’s good articles

Leave a Reply