Archive for July, 2008

Natură moartă cu gumă de mestecat

Saturday, July 12th, 2008

    Sunt și zile dintr-astea… Când ai siguranța că lumea pe care o știai atât de bine o să dispară brusc. E ca și cum un copil s-ar apuca să șteargă cu guma strada din fața blocului și în locul străzii ăleia e dintr-o dată nimic. După aia, șterge chioșcul  de la care îți iei dimineața țigările și în locul lui e nimic. Pe urmă șterge liftul și scările și ai senzația că nimicul ăsta care începe să te înconjoare te sufocă. Te gândești că așa s-ar simți un cosmonaut dacă ar ieși brusc în afara capsulei în care stă, numai că gândul ăsta nu e cine știe ce gând pentru că și acolo există ceva, o particulă la nushcâți kilometri cubi, pe când în jurul tău începe să nu mai fie nimic. Mai rău e când guma aia începe să șteargă pereții și dincolo de ei tot nimic nu e, iar când privești în jos, tot nimic în locul podelei. Tavanul e încă la locul lui și te gândești cu bucurie că dincolo de el o fi măcar vecinul pe care l-ai detestat că te-a inundat o viață întreagă. Aproape că îți dorești să reapară guma aia să poți verifica dacă e așa, dar uite că nu mai reapare nimic, ca și cum guma s-a apucat să se șteargă pe sine.

Vedere de copac

Tuesday, July 8th, 2008

    Așa a început ziua aceea. Cu cafeaua din rondul de la Unirii. Vii dimineața de tot și te cocoți la etaj, nu e nimeni, e vara, puținii trecatori de la ora aia se opresc cel mult la mesele puse în stradă, așa că nu e nici un pericol sa nu fiu singur în cafeneaua de la etaj. Nu am ințeles niciodată plăcerea de a sta la mesele din stradă într-un oraș în care praful se luptă din răsputeri să intre în compoziția aerului. Cred că prin selecție naturală o să evoluăm într-o specie care nu va mai putea trăi fară praf. La etaj e bine, nu e țipenie de om, pot merge direct la masa mea preferată, nu am privirea perturbată de funcționarii de multinațională care iși aruncă grabiți privirile pe laptopul pus pe masă ca un fel de simbol heraldic al apartenenței la castă, nici pe picioarele vreunei gagici bune rau ratăcita pe-acolo la o oră aberant de matinală, e unul din momentele zilei cand chiar am chef să stau singur cuc, față în față cu copacul din rondul de la Unirii pe care uite că habar n-am cum îl cheamă dar e un copac deosebit, ca toți copacii dealtfel, un copac martor al tacerii mele cu el în privire. Probabil că ideea de a ignora copacii, de a-i considera un fel de blocuri de beton verde puse în mijlocul străzii pentru cine știe ce scopuri bizare e una dintre chestiile care mă supără cel mai mult în orașul ăsta. Ca și chestia cu ura față de câinii maidanezi. Și dacă mai există oarece oameni care știu să îi privescă pe maidanezi ca pe un soi de frați mai mici da’ care uite că au învățat să treacă strada pe la trecerea de pietoni și știu când e semaforul verde, copacii au de cele mai multe ori conotația unui bloc de beton verde. Cred că ne-am obișnuit prea mult cu blocurile cenușii și o chestie din ADN ne spune că lumea ar trebui să fie altfel. Din amestecul ăsta, cred eu, a apărut ideea de bloc de beton verde.

    De la geamul la care stau, copacul din rondul de la Unirii îmi pare neschimbat, e același ca cel de vara trecută, mă bucur că l-au lăsat în pace și trebuie să mărturisesc că toată iarna m-am gândit la înfrunzirea lui de acum, am crezut tare de tot că nu a fost inventat planul de sistematizare care să îi ucidă și uite că minuea s-a produs, e acolo, e verde strălucește tot în lumina dimineții, numai că nu prea știu cum să vorbesc cu el. Și nu e din cauza geamului. Cu siguranță că geamul nu are nici o legătură cu tăcerea asta a lui legata de tăcerea asta a mea. Toată vara trecută am stat de vorbă și a fost tare bine. Acum are ceva din secvențele de final ale Eclipsei lui Antonioni. Mda… E un film tare vechi. Era tare vechi când l-am văzut și eu pentru prima dată. Eram în liceu și aveam ceva din snobismul cultural al oricărui adolescent. Mi-a trecut. Am uitat cam tot ce mi s-a întâmplat pe-atunci, dealtfel memoria mea are cam cinci ani și o chestie trebuie să mă impresioneze cu adevărat ca să o pot ține minte. Finalul ăla al Eclipsei lui Antonioni nu mi-a ieșit din cap. Ca și coaja zdrențuita a unui copac pe care l-am întâlnit într-o vară lângă Suceva. Ca și copacul ăsta pe care aș vrea să-l știu acolo în rondul de la Unirii, în fiecare an, dispus să schimbe o vorba cu mine chiar și prin geamul unei cafenele.

 

Elogiu prostiei ticăloase (Raport către semenii mei de pe Alfa Centauri)

Tuesday, July 8th, 2008

    Mișto de tot locul ăsta în care trăiesc! El e populat de o mulțime de oameni care, din cele mai vechi timpuri, au învățat să se descurce. Felul lor de a se descurca e unul fără limite și reguli. În mod paradoxal, ei sunt fani ai limitelor și regulilor, ori de câte ori ele privesc pe oricine altcineva. Asta face ca societatea în care trăiesc, eu ăsta venit de pe Alfa Centauri, să pară din afară una rigidă și suprareglementată în timp ce pe dinăuntru să fie haotică și dominată de reguli primitive, cele mai multe bazate pe forța brută. Chestia asta, am observat eu, există și în alte societăți de pe Pământ, dar de cele mai multe ori în rezervații bine delimitate numite de ei mahalale. Aici unde trăiesc eu, toată suprafața e una dintr-asta și din loc în loc există indivizi inadaptați care par fraieri rău și de care se face, în general, mișto.

    Cel mai interesant este felul în care își proiectează aspirațiile și felul în care ei înșiși ar acționa asupra celor pe care îi judecă. Pentru că asta e o caracteristică fundamentală a lor: oamenii de aici judecă orice și pe oricine care nu se găsește în cercul strict al propriei lor persane. Aspirațiile lor sunt simple: vor să aibă tot și să nu ofere nimic. A avea, nu vă duceți cu gândul prea departe, înseamnă pentru ei obiecte și bani. În rândul obiectelor se pot număra însă și fințe umane. De-aia se căsătoresc și fac copii, care sunt tot un fel de oameni dar mai mici și care cresc și devin oameni ca și ei. Dacă se poate, și de multe ori se poate, vor să aibă cât mai mult fără să facă nimic special pentru asta. Raționamentele lor sunt rudimentare și inexacte, combinând cât pot ei de creativ realitatea cu ficțiunea. Important e ca rezultatul raționamentelor ăstora să ducă la ceva rău și deci apreciat de ei și de semenii lor. Motivul felului ăsta de a gândi l-am descoperit ceva mai greu. În cultura noastră, aia de pe Alfa Centauri, se gândește altfel. Aici există două pricini care îi fac pe oameni să fie așa. Prima ține de faptul că viața lor de căcat se luminează dintr-o dată atunci când își spun că ei nu pot face nimic pentru că nu pot fi atât de ticăloși ca cei pe care îi judecă. În consecință, toți cei pe care îi judecă sunt ticăloși. A doua pricină stă în faptul că își doresc cu ardoare totul fără să facă nimic pentru a obține ceva cât de cât convenabil. Chestiile astea două se transmit de la părinți la copii și reușesc să reziste oricăror transformări aparente prin care trece societatea lor.

    Sincer să fiu, m-am cam săturat! Și nu spun asta ca să mă plâng sau dintr-un ifos de domnișoară de pension. Dar m-am săturat ca oameni fără nici o meserie să deverseze pompe de jeg doar pentru că altceva nu știu să facă. Și uite că s-au strâns suficiente chestii ca să pot exemplifica. Acum zece ani, când am cerut reducerea impozitului pe salariul programatorilor, o grămadă de de-ăștia s-au apucat să-și dea cu presupusul că am nushce firmă de soft și fac asta pentru mine. Din păcate, după zece ani n-am așa ceva. Nashpa pentru mine, de tot căcatul pentru ei. Când am anulat prima dată acciza pe aparatele foto digitale, am devenit brusc, după unii istorici, importator de aparate foto digitale. Când am anulat-o a doua oară, ba chiar am extins anularea asta la toate produsele electronice, am auzit trei mari versiuni: ca sunt importator (evident), că stric piața și vreau să dau în cap nushcărei firme (mișto de tot!) și (halucinant) ca îmi fac campanie electorală (era la trei luni după alegeri). Când m-am împotrivit proiectului cu jucăriile lui Negropontes prezentate pe post de calculator a fost și mai mișto. Am vorbit în perioada aia la o prezentare a unui thin-client cu același procesor ca și cel al jcăriei doar că totul era proiectat cu mințile în cap. Am devenit clientul lui AMD. De parcă AMD s-ar fi sinchisit de chestia în care și-ar fi vândut procesorul. Când am arătat că și Intel produce ceva similar, am devenit promotorul multinaționalelor veroase în România. Cei care au bătut câmpii atunci, au uitat (face parte din schema de mâncat căcat) că am spus un lucru smplu: ceea ce vreau e ca statul să nu facă nici o achiziție, să distribuie tichete valorice și să-i lase pe oameni să decidă ei ce își iau de valoarea tichetelor ălora, iar tot ce am arătat (și au fost zeci de modele) a fost pentru că am vrut ca lumea să priceapă că poate alege, că nu există decât în matematică soluții unice. Și nu vreau ca statul să facă nici măcar binele așa cum crede el de cuviință. Pentru că nu cred în stat. De-aia. Între timp, jucăria nu se prea produce, prețul a ajuns să depășească prețul unui thin-client proiectat și produs industrial, dar nu mai contează. Așa cum nu conta nici faptul că jucăriei nu i se oferea o zi de garanție și nici un fel de asistență tehnică. Evident, thin-client-ul la prezentarea căruia am fost, urma să fie produs de mine… Când am spus că n-am dat niciodată doi bani pe meciul de fotbal Windows-Linux mi i-am ridicat pe toți în cap. În anii trecuți, zeci de fanatici mă acuzau că sunt suporter Windows. Când am început să vorbesc despre lucrurile interesante pe care le face Google, mi-am ridicat în cap comunitaea Windows (că și ăștia sunt o comunitate). Peste tot dau fie de tipi care ar fura la greu dacă ar putea și care nu ies din logica lor cand se uită la tine, fie de fanatici cu tot orizontul lor redus la un unic punct de vedere tumefiat în cel mai grotesc fel. Când am susținut rețelele de cartier aveam rețea de cartier. Acum aflu că vând token-uri USB… Chiar m-am săturat să văd atâta prostie ticăloasă! În absolut fiecare lucru pe care îl spun sau îl fac cineva caută un interes personal pe care l-aș avea. Pentru că așa ar face în locul meu. Păi măi, pompe de jeg, dacă tot ce s-a spus despre mine ar fi fost așa, eram stăpânul câtorva procente din PIB! Nici măcar nu știu dacă tot felul ăsta de a gâdi e preponderent ticălos sau preponderent bolnav. Pentru că are și toate semnele unei boli psihice incurabile. Îi zice paranoia. A… Cred că știu ce fac acum: campanie electorală?