Archive for October, 2008

Sunt colega mea Ana

Friday, October 24th, 2008

Dacă aș fi aligator, cred că Bucureștiul văzut de departe dimineața m-ar tenta tare de tot. Nimic nu ar arăta ca mlaștina de acasă. Văzut de aproape seamănă mai degrabă însă cu un sistem circulator bolnav, cu sânge vâscos curgând greoi și poticnit, cu intersecții încurcate la greu de semafoare care n-au cu ce să se sincronizeze, cu polițai abulici și șoferi haotici, disperați de disperarea cronică de care ne tot îmbolnăvim generație după generație. Ce mai, e un haos viu despre care mă întreb de fiecare dată cun de a supraviețuit nopții. Eu cred că orașul e locuit de două specii diferite. Sigur, e banal de tot ce spun, orice oraș e la fel. Constantă e disperarea. În definitiv, între fața descărnată a tipului care speria azi-noapte farmacista de la non-stop cerându-i două seringi și cea a funcționarului în straie nemțești din mașina de alături mare diferință nu prea văd să fie. Amândoi par a avea un șef la fel de nashpa, unul seringa, celălalt cine știe ce bătut în cap și amândoi se bulucesc la fel să dea nas în nas cu el. Ăsta de dimineață are de înfruntat un trafic aberant, celălalt tot felul de farmaciste speriate care îi răspund aproape mecanic că nu țin seringi.

În stânga mea, adică în partea opusă tipului, e Spring Time-ul de la Universitate, tocmai ies de acolo două tipe etalându-și obezitatea în care au investit la greu, an după an, cotizând la tot felul de junk-food-store-uri, funcționarul din dreapta se înviorează brusc, simt asta în ceafă, e clar că tipele îi plac, prefer să mă întorc spre el amuzat de privirea aia de fomist căruia după o săptămână de ținut regimul de slăbire cu nushce buruieni i se dă drumul într-o cârciumă cu tradiționalele cărnuri locale. N-am să înțeleg niciodată atracția asta bolnavă a majorității pentru femeile multe, revărsate peste blugii care pocnesc la fiecare pas ca un caltaboș îndesat pănă la refuz. Probabil că vine dintr-o copilărie plină de lipsuri și frustări. Eu, recunosc spășit, am avut o copilărie fericită și uite, tocmai de-aia și mormanele astea două de șunci din stânga și disperatul ăsta din dreapta îmi dau o stare profundă de discomfort prin isomorfismul lor macerat într-un trafic vâscos ca un sânge bolnav. În față, coada de mașini proptită în roșul de la semafor. Seara chestia asta nu îmi displace, dar acum, lumina scoate la iveală tot jegul plumburiu așezat pe ele ca o sfidare a tuturor spălătoriilor din oraș, e jegul pe care îl respirăm, îl luăm cu noi peste tot, de drag cred, dintr-un fel de patriotism local, îmi amintesc de versurile cu păduri de macarale din anii 50 și cred iar că în capul oamenilor lucrurile sunt fix ca atunci și fix ca acum 600 de ani, doar cuvintele s-au mai schimbat, am împrumutat la greu forme de civilizație neasimilată, pe-alea împrumutate data trecută le-am vomitat demult, ca să le facem loc ăstora noi, tot neasimilate stau în creier și eu cred că avem și acolo un fel de fiere care se chinuie să facă ceva cu ideile așa cum se chinuie fierea cu micii și ceafa și mai știu eu ce.

Încerc să privesc deasupra chestiilor din jur. Ar trebui ca dincolo de intersecție să văd cladirea Universității. Nu e. Ba e, dar acoperită de un uriaș bandaj publicitar, probabil că s-a rănit rău de tot și îi trebuia ceva să nu bage groaza în trecători, în definitiv, e una dintre cele mai circulate zone ale orașului. Dacă tot stau, aș putea citi ce scrie acolo, tot n-am la ce să mă uit. Și iată că orașul poate fi văzut și altfel! Pe marele bandaj scrie într-o logică impecabilă:

Sunt colega mea Ana 

Restul nici nu mai contează. Primul meu gând e că o fi vreo reclamă la Zyprexa. Ăsta e un medicament pentru schizofrenie. Ar merge ca reclamă pentru așa ceva. Numai că tipa din poză, cu un aer ușor tocilăresc, nu prea mă duce cu gândul la vreo tulburare psihică. Și chiar dacă ar fi la Zyprexa mă gândesc că mult mai eficient ar fi fost să spună ceva de genul “Am fost colega mea Ana, acum sunt din nou eu, Maria”. Caut cu privirea logo-ul celui care își face publicitate pe ditamai cladirea. Îl văd, mic, în colțul din dreapta- jos, adică acolo unde orice carte din colecția “for dummies” spune că nu te uiți aproape niciodata. Mda… Mai bine nu spun cine e că e o companie pe care o stimez tare de tot. Asta e… De obicei, ideea cu logo-ul acolo mă scoate din sărite. De data asta, mă bucur. Sigur, posterul cu pricina nu face nici bine, nici rău companiei cu pricina. E din categoria publicității care trece pe lângă tine, fix ca aia cu “acest concert/meci/nushce vă este oferit de către”. Oamenii s-au obișnuit de mult cu așa ceva, se uită la concert/meci/nushce și tot ce știu ei cumpără. Iar dacă e o reclamă genială sau absolut tâmpă o țin minte fără a o lega în vreun fel de cel care a plătit pentru ea. Până la urmă, dacă nu oferi absolut nici un fel de informație despre tine, un lucru frumos sau hidos sau strălucitor e doar un lucru frumos sau hidos sau strălucitor și atât. 

Ok, sunt un tip obișnuit cu campaniile publicitare. Sunt un tip obișnuit cu obtuzitatea funcționărească și pot înțelege multe. Pot înțelege cum se pot entuziasma o sută de funcționari în fața unei idei tâmpe, am văzut toate astea cu ochii și le-am analizat atent cu capul, pot înțelege cum se fac campaniile globale cu o idee tâmpă născută în biroul unuia care crede, stând în cubicula lui, că gândește outside of the box, pot vedea entuziasmul cubiculelor vecine, absolut echivalent cu entuziasmul din congresul anual al apartamentelor de pe scara blocului în care locuiesc atunci când vecinul de la 5 zice că ce frumos ar fi dacă am picta (zice el) geamurile de la intrare în forma unei perdeluțe și zis și făcut, într-o săptămână bidineaua își face datoria, avem perdele din vopsea albă de la Mr. Bricolage, că ăsta e cel mai aproape de noi, peste tot. Pot, la limită, înțelege și entuziasmul celui care și-a dat ok-ul pentru campania publicitară și a plătit la greu pentru ea. Și, evident, înțeleg lipsa de reacție a oricărei filiale față de aberațiile venite de la headquarter. Ce nu pot înțelege e cum naiba s-a proptit chestia cu “sunt colega mea Ana”, taman pe zidul Facultății de Matematică. Că pentru mine, facultatea asta e un fel de bastion al logicii… 

Globalizarea compasiunii (III) - Atropomfagu’

Monday, October 6th, 2008

  Nene Iancule, ești meseriash! Uite că nu s-a schimbat nimic, ai avut dreptate, io zic că suntem abia la mijlocul perioadei, adică că mai avem fo’ 600 de ani de stat în halul ăsta. Scriu și io așa, k s nu s prindă lumea q pot s scriu și altfel shi s m ia de fraier. Așa s scrie acum. Nu e vb de nik diff d c era p vremea ta, e doar adaptare tehnologică. Logick e tot aia d atunci. Nu e foarte frumos să comentezi comentarii în felul ăsta. Sunt ironic din ce în ce mai rar și mărturisesc că nu simt nici o bucurie în a fi așa. Nici cine știe ce triste nu simt, recunosc.

  Mă apucă apucături de-astea ironice doar atunci când ce citesc e dus rău și departe de tot. Știu, nu e frumos deloc ce fac, dar câteodată e foarte salubru să spui ce crezi fără nici un pic de menajamnte și delicatețuri grețoase, cu credința că Lao Tze avea perfectă dreptate atunci când zicea că

“Oamenii onești nu folosesc retorica

Retorica nu este onestitate

Oamenii luminați nu sunt culți

Cultura nu este iluminare

Oamenii mulțumiți nu sunt bogați

Bogăția nu este mulțumire”

La concluzia lui Lao Tze nu poți ajunge însă din cărți. Ajungi să gândești așa abia după ce ai stăpânit arta retoricii, ai depășit starea de a fi cult, ai depășit starea de a nu fi bogat. Până atunci, poți doar să știi că unul Lao Tze zicea demult de tot chestiile astea, să îi respecți părerea, eventual să spui chestii de-astea ca un soi de retorică sprijintă pe cultură în speranța că lucrul ăsta te îmbogățește sau, pur și simplu, să le repeți ca un papagal. La concluzia lui Lao Tze aș adăuga un lucru în care cred. Cred că de cele mai multe ori e bine să transmiți adevărul tău direct, fără vorbe frumoase, fără menajamente, aproape sanitar, mai ales atunci când te lovești de clișee trensmise aiurea, agramat și incoerent. În momente de-astea, simt nevoia să fiu ironic și răutăcios. Sunt rare, așa că o să mă ierte rătăciții care mai citesc pe-aici.

 Uite, nene Iancule, ce chestie primesc eu pe post de comentariu. E bestial și de-aia îl pun în postul ăsta fix așa cum stă el acolo la comentarii:

“Nene Pampucian, laso pe madam Ionescu. Poate este preocupata sa invete Windows 2007. Sufera si ea de problemele tranzitiei. Doar sunteti politician, cum nu stiti asta? Problema este insa alta: VULTURUL, nu copilul si nici fotograful. Dumneata nu te-ai simtit niciodata vultur de savana, adica acea pasare care se hraneste cu neputina altora? Toti suntem niste vulturi, care am ajuns sa ne hranim natural unii cu altii. Niste necrofagi.”

Păi hai să analizăm puțin chestia asta. Rece. Adică folosind creierul din dotare. Fără să facem mișto și fără să luăm (oricât de tentați am fi) lucrurile în tragic. Pentru că abia comentariul ăsta e primul comentariu pe care îl primesc și care caracterizează perfect locul și momentul în care ne aflăm. Trec peste chestia cu numele. E suficient să te uiți puțin la banner-ul care însoțește ficare pagină a blog-ului. Lucrul ăsta e un semn de siguranță. Lasăl (din categoria laso, lasăne, lasai) bă pe-ăla că știu eu cine e. Siguranța e semn de suficiență? De cele mai multe ori, da. Madam Ionescu e de-a noastră? Cu siguranță că da. Cum comentariul e scris sigur de un bărbat, probabil că e vorba de un colocatar și lucrul ăsta mă face curios ca un copil. Ce-o fi făcând madam Ionescu în serile lungi de iarnă când holul blocului e pustiu după ora 7? Aflu că învață. Învață Windows 2007, probabil că dacă nenea Pampucian era petrolist, madam Ionescu a comentatorului se uita la Dallas sau dacă nenea cu pricina era cosmolog citea cartea lui Howking despre structurile la scară mare spațio-temporale. De ce? Pai aflăm tot din comentariu: pentru că madam Ionescu e în tranziție. Care nu e un fel de lung drum al zilei către noapte, așa cum am crede cu toții că e tranziția asta a fiecăruia dintre noi ci un soi de trecere de la XP la naiba știe cum l-or boteza ăia de la Microsoft pe următorul. Ca să nu credem că numele de cod Vista nu poate fi deconspirat, aflăm tot de aici crudul adevăr, îl cheamă 2007. Fac o paranteză, că nu mă pot abține, chestia cu anul și versiunea mi se pare o idee de marketing bestială. În definitiv, totul e fashion si lifestyle. De-aia a răposat Digital. N-a înțeles că bun și durabil nu e suficient. Revin. Madam Ionescu învață. Lucrul ăsta trebuia să-l știu. De ce? Pentru că sunt politician. Nu sunt foarte sigur de asta și cred că de-aia nu știam că madam Ionescu învața Windows 2007. Acum că știu, mi-e la fel. Adică nici bine, nici rău. Aflu și care este problema. Vulturul. Nu m-am simțit niciodată așa ceva. Fotograf, am fost de câteva ori în viață și îmi pare rău. Nici în rolul copilului n-am fost și nu-mi pare rău. Aflu însă un lucru pe care mi-l amintesc de la nenea Iancu. Aflu că suntem atropomfagi!

Da’ uite că nu pricep o chestie, pentru că e o diferență de nuanță care mă face să cred că totuși s-a schimbat ceva de-atunci încolo. Păi dacă ne hrănim unii cu alții, cum naiba de suntem necrofagi. Că ideile astea două se cam bat cap în cap. Ori ceea ce folosim e hrană vie și atunci tot la nenea Iancu e mai bine să ne întoarcem, ori suntem cu toții morți (că operațiunea era de tipul unii cu alții) și atunci de ce naiba ne mai hrănim. Cum din această dilemă nu putem ieși, parcă-parcă m-aș întoarce la nenea Iancu. Măcar Lache și Mache ai lui aveau o rigurozitate și consistență logică. Părerea mea…