Archive for December, 2008

cine este galben

Wednesday, December 24th, 2008

     Cine este galben e diferit de albastru. Lucrul despre care vorbesc e clar ca vaca și nu cred că are vreo importanță ce fel de conotații politice sau heraldice au cele două culori și sincer să fiu puțin îmi pasă și de chestiile scrise prin cărțile de branding despre nushce semnificații pe care le-ar zemui prin subconștient chestia asta cu galben sau albastru. Nici măcar faptul că ele, combinate savant după reguli învățate la academiile de arte frumoase sau prin canalizația artelor urâte și pestilențiale, ar născoci tot felul de feluri de verde nu-mi pasă. La urma urmei, verdele e verde și e diferit și el și de galben și de albastru și de Re Major și de naiba știe ce alcătuire de senzori ascunși prin fundul ochilor sau prin tot felul de tubulețe din urechi sau mai știu eu prin ce grozăvii bântuie lumea noastră lăuntrică până când undeva în piftia de îmbârligături neuronale se naște ideea clară pe care o spun tastă după tastă aici: sun absolut sigur că galben e diferit de albastru și e diferit de verde și cred că tocmai de-aia taxiul e taxi și tocmai pentru că nu e deloc albastru își urmează perfect orizontal linia orizontului. Verticală e numai lumina, fulgerătoare, incoloră ca să vedem dincolo de ea, verticală e numai iarba ca să poată fi păscută, verticală e numai inima ca să poată sincroniza nara mea stângă cu nara mea dreaptă într-o singură respirație. Restul lucrurilor sunt pur și simplu. Ele nu au scop. Alcătuirea scopului le-ar putea fragmenta existența în pași mici de timp. Alcătuirea scopului le-ar putea desincroniza drumul lor spre un scop față de felul în care îmi bate inima și tocmai faptul acesta, cred eu, ar face ca tot ceea ce este acum în jurul meu să nu-mi mai fie dat sa fie.  

    Chiar, cum ar fi sa fim deodată într-o lume în care numai ceea ce este perfect orizontal cu orizontul și ceea ce este perfect vertical cu lumina ar fi detectabil? Ce lume perfect detectabilă ar fi! Ce lume plină de scopuri de bilant de sfărșit de ceva ar fi…

Cântul VIII sau despre organizare

Monday, December 22nd, 2008

    Panait Istrati a fost un tip meseriash. A crezut într-o ideologie și a avut puterea să o nege cu aceeași tărie cu care crezuse. Pentru că ceea ce l-a interesat pe omul acesta a fost înțelegerea profundă a realității și nu vorbitul frumos despre ea. Omul a văzut multe și a încercat să înțeleagă esența celor văzute.  Iar chestia cea mai interesantă pe care a spus-o este cea de la care mă gândesc să pornesc postul ăsta: “Orice organizare folosește exclusiv organizatorilor”. Păi ce, nu e așa? Adică e sigur așa în cele mai multe dintre situații, iar rătăciții care nu procedează în felul ăsta duc semnificativ lumea înainte, dar nu ii pot asigura stabilitatea de care are nevoie. In definitiv, viteza de adaptare la dusul ăsta înainte e foarte diferită și cei mai mulți dintre oameni preferă mai degrabă ordinea în care organizatorii pot să-și vadă liniștiți de foloasele organizării, decât libertatea și creativitatea explorării continue a necunoscutului. De-aia se iese greu și din crize și din totalitarism și din prejudecăți. Dar în rest, drumul omenirii e suficient de prudent și de liniștit în așa fel încât toată lumea să ajungă dintr-un loc într-altul fără să rămână nimeni pe dinafară.

    Ca orice lucru din ziua de azi, organizarea a devenit și ea o chestie tabloidizată. E o chestie care pare simplă, adică la care poate accede oricine, e mult mai bină plătită decât face și dacă ai și bafta să fii într-unul dintre locurile binecuvântate în care mai sunt și de-aia care vor mai mult să facă decât să fie, te-ai scos. Singurul lucru pe care îl ai de făcut e să îi lași pe-ăștia în pace. E mult mai greu când ajungi să organizezi locuri în care nu prea există așa ceva și atunci dacă nu ai o meserie și nu te pricepi la nimic, e rău de tot. Tabloidizarea a dus la apariția managerului de profesie. Când există cerere mare de management și ofertă mică de manageri, relaxezi condițiile din cerere. Sigur, dacă ne uităm la zona de vârf a marilor companii, lucrurile stau rar așa și de cele mai multe ori sunt datorate unor accidente care se rezolvă repede. În zona companiilor mici, nici măcar nu se pune problema asta, pentru că acolo există cineva care este și proprietarul și conducătorul organizației și dacă e incompetent, compania nu poate supraviețui. Ca să nu calc pe bombeu contemporani, e suficient să ne gândim la manageri de excepție care au fost și creatori de excepție acum o sută și mai bine de ani. Adică la Edison și la Bell.

    Lucrurile pot scăpa însă ușor de sub control atunci când vorbim de companiile mijlocii, de middle-managementul companiilor mari și de politică. Acolo e zona în care organizatorii de profesie sunt ca peștii în apă. Am văzut oameni care au trecut pe rând de la conducerea unei companii de făcut pantofi la un lanț de supermarket-uri și și-au frânt spinarea într-un telecom sau o altă organizație în care tehnologia, adică știința de carte, e esențială. Am vazut, dimpotrivă, oameni extrem de competenți care au avut curajul la un moment dat să renunțe la lucruri tradiționale ale companiei pentru că ele nu mai erau cerute de piață sau pentru că apăruseră entități care făceau același lucru dar pe bani mai puțini. Ultimul exemplu al unui mare fabricant de procesoare care a decis să își concentreze activitatea în zona de cercetare-dezvoltare în detrimentul producției e cât se poate de concludent.

    Lumea este acum în pragul unuia dintre momentele folositoare: depresia economică. E foarte bine că se întâmplă și e foarte bine că ajunge și pe la noi. Prin Aprilie, cred eu. Și e foarte bine că va dura. Eu zic că va dura vreo trei ani. Trei ani, atunci când totul în jur o ia razna, sunt suficienți ca să se schimbe felul de a vedea și de a înțelege lumea. La capătul lor, tabloidul va ieși învingător în tot ce înseamnă comunicarea în masă, dar alături de el va ieși învingătoare competența și creativitatea în tot ce înseamnă trecerea cu bine dincolo de podul șubrezit. Aș pune un pariu. Peste trei ani, la întrebarea “Ce știi să faci?” vom auzi din ce în ce mai rar răspunsul “La chestii de-astea concrete, nu mă pricep, dar pentru asta există specialiști. Eu știu să conduc”. Și ăsta e un lucru tare bun. Pentru că din când în când, mai apar în istorie și momente în care organizarea nu folosește exclusiv organizatorilor. 

Cântul VII sau narație pentru Crina

Friday, December 19th, 2008

    Mi-a plăcut un comentariu. Și uite că m-am trezit că stau de vorbă cu el. Crina vrea ordine. În viața ei, zice. Și pentru asta vrea reguli. Chestia cu căutatul jocului mi-a plăcut. Caut un joc, orice joc, pentru că un joc presupune reguli iar regulile învățate așa, pe post de concept, te ordonează și te ajută să asimilezi regulile din lumea în care trăiești…

    Eu cred că e un sofism aici. Regulile unui joc sunt doar doar regulile unui joc. La fel ca axiomele. Regulile sociale sunt o chestie nashpa de tot care au în spatele lor o șmecherie sau un interes impus prin forță. La fel ca și instituțiile. În principal, regulile astea se învârt în jurul ideii de proprietate dozând în fel și chip lucrurile, codându-le legal, moral, religios sau cultural. Scopul principal al instituției căsătoriei, de exemplu, nu are ca obiect nici iubirea dintre doi oameni, nici aducerea pe ume și creșterea unui copil. Ambele se pot întâmpla fără să fie nevoie de nici o instituție specială. Scopul este asigurarea posesiei și perpetuarii proprietății. În unele societăți extreme, chiar a proprietății asupra oamenilor. Toate astea sunt codate și legal și moral și cultural și religios. Ca să fie bine păzite să nu care cumva să pățească proprietatea ceva. Evident, foarte puțini oameni gândesc explicit în felul ăsta, pentru că dincolo de orice chestie legală morala, religia și cultura au grijă să transforme totul într-un intrat în rândul lumii. La fel se întâmplă și cu cartea companiei. Aia ține mai mult de un soi de morală și cultură corporatistă ridicată uneori la rang de religie și care impune un complex de proprietăți ale unei entități abstracte cum e corporația asupra bunurilor și persoanelor care îi aparțin. Cam asta e cu ordinea din joc și cu ordinea aia de după 14 ani când începi să intri în rândul lumii.

    Ordinea interioară e cu totul altceva, zic eu.  Ea ține de echilibru, nu de reguli. Habar n-am cum se poate ajunge la echilibrul de care vorbesc. Cred că sunt tot atâtea drumuri spre el câți oameni mișună pe Pământ. Sau poate că or fi mai multe. Sau poate că nu e nici unul și ne amăgim că am ajuns la așa ceva și ne mai trezim din amăgirea asta când ne mai pocnește câte o coadă de balenă sau un meteorit rătăcit în aerul de maioneză tăiată al serii. În felul meu aberant de a viețui, cred că echilibrul vine din asumarea deschisă a libertății. Aia, de care tot vorbesc, care are drept gard doar libertatea celuilalt. Cred că e și foarte etic să trăim așa și foarte sănătos. Echilibrul de care vorbesc ar face toate lucrurile care țin de instituții și de regulile lor scrise și nescrise, inutile. Sigur, dacă am fi foarte mulți care am trăi așa. Evident, nu suntem foarte mulți care își asumă felul ăsta de a trăi și nici măcar nu e o mare nenorocire în chestia asta. Pentru tot felul celălalt există morală și religie și lege și ele își fac treaba foarte bine, țin societățile, așa cum sunt ele, în funcțiune. Eu am ales, de când mă știu, calea asta a libertății asumate și nu-mi pare deloc rău.

    Cum ar fi dacă ai încerca lucrul ăsta în locul regulilor? Cum ar fi să îți asumi libertatea îngradită doar de libertatea celorlalți în locul instituțiilor și al regulilor lor? Uite, eu fac asta de ani buni și îmi cam iese. Nu întotdeauna, recunosc, dar de cele mai multe ori, da.  Nu fentez nimic, sistemul e la locul lui, chiar interacționez zdravăn cu el. Libertatea de care îți vorbesc e aia în care nu rănești, dar nu te lași rănit, nu jefuiești, dar nici nu te lași jefuit, nu impui, dar nici nu accepți să ți se impună. Suntem tot ceea ce am ales în trecut, e drept, dar dacă începem să alegem altfel decât până acum, în timp alegerile astea ajung să ne schimbe în ceea ce dorim să fim. Dacă alegi să înveți reguli, devii o colecție de reguli. Când naiba mai apuci să mai și trăiești?

 

Despre constrângeri

Thursday, December 18th, 2008

    Am întâlnit un comentariu interesant despre constrângeri. Constrângerile nu sunt reguli care ţi se impun în mod direct. Ele vin întotdeauna mediate de cineva din apropiere sau în urma unui eveniment nefericit. Pot veni dintr-o infirmitate sau o boală a ta sau a unei persoane fosrte dragi, pot veni din regulile acceptate fără nici un drept de recurs de către cineva la care ţii atât de mult încât nu poţi face abstracţie de felul său de a fi sau a gândi. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, pot veni sub forma unor dificultăţi materiale sau profesionale majore. Pot veni ca urmare a felului în care alegem la un moment dat, chiar dacă alegerea a fost făcută în deplină libertate. Şi uite că sunt atât de felurite şi din cauze atât diferite incât e greu să vorbeşti de ele aşa, de-a valma. Constrângerile ne afectează libertatea. E banal şi clar de tot lucrul ăsta. Numai că pentru unele dintre ele, stă în puterea noastră să le acceptăm sau nu.

    Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată dar care începe să afecteze din ce în ce mai mult viața unui număr mare de tot de oameni este ideea de socializare la servici. Aia făcută așa cum scrie la carte. Este o constrângere, oricât de ciudat ar putea să ni se pară la prima vedere. Ca orice lucru care a funcționat bine într-un context a ajuns în timp în cărți s-a transformat într-un fel de dogmă și ca orice dogmă, aplicată d-an boulea a dus la aberații. Ideea e veche de tot. Primul experiment a fost făcut de profesorul Elton Mayo la Western Electric în Chicago în anul 1927. Asta ca să fie bine înțeles că nu e nimic modern sau trandy în chestia asta. Sigur, de multe ori uităm faptul că singurele experimente de succes sunt cele care infirmă o supoziție și că de fapt, nici un experiment nu confirmă nimic. Evident, experimentul a fost un succes ceea ce a produs o grămadă de lucruri bune pentru cei care le-au produs. Adică lucrări științifice, teze de doctorat, catedre și tot felul de chestii de-astea care dau o pâine de mâncat unei armate întregi de oameni veniți în urma unei idei și care se apucă să tragă de ea ca de un elastic până când devine non-idee. Când corporațiile din Japonia sau Statele Unite s-au prins de faptul că poți înlocui stimulentele financiare care au creat creșterea economică din anii 50-60 cu lucruri mai ieftine care pe de-asupra țin angajații legați de ogor și sub control strict, a aparut un nou maldăr de cărți iar conceptul s-a generalizat. Un psiholog, uite că nu zic psihiatru, ar numi chestia asta terapie în grup. Numai că genul de terapie despre care scriu produce în final indivizi standard, din ce în ce mai obedienți și mai dependenți de management.

    Ideea este simplă și funcționează bine. Le iei angajaților absolut tot timpul liber și îi arunci într-o realitate paralelă care devine în timp singura realitate în care se mai pot simți cât de cât confortabil. În felul acesta, orice pas în afara companiei va fi perceput de către ei ca un disconfort. Cu timpul, singurul loc unde se vor simți bine va fi compania. Adică locul în care ajung să-și petreacă toată viața muncind, e drept într-un ritm mai puțin eficient decât în compania clasică, dar stând mai multe ore la lucru și producând astfel mai mult. Dacă analizăm puțin fenomenul acesta, vom vedea că în locurile unde e nevoie de multă creativitate lucrurile nu stau deloc așa. Acolo nu prea există team-building-uri, masa de prânz comună, petrecerile cu colegii de servici, cultura corporației și alte chestii de-astea. Pentru că un om nu poate fi creativ decât dacă e liber. Iar libertatea presupune dreptul elementar la alegere. Dimpotrivă, locurile în care cultura locului e mai puternică decât libertatea individuală sunt comunitățile închise. O cazarmă, o închisoare sau, fără nici o intenție de a le alătura astfel, o mânăstire sau o scară de bloc sunt locurile extreme în care dintotdeauna uniformizarea a fost necesară pentru a asigura funcționarea normală. Limita absolută o constituie orice societate totalitară și mă mir că abia ieșiți din comunism, nu ne prindem imediat de primejdia organizării până în cele mai mici detalii a vieții personale.

    Lumea în care trăim devine din ce în ce mai uniformă și mai increativă. În pofida oricăror aparențe. Faptul că se scrie și publică mult nu e neapărat un semn de creativitate ci doar unul de scris și publicat mult. Laudele disproporționate pe care le primește un funcționar care a făcut un gogârtz puțin mai altfel nu răsplătesc creativitatea ci încurajează diletantismul. Ideile valoroase sunt la fel de puține pe cap de locuitor ca în orice altă epocă iar uniformizarea nu face nimic altceva decât să le împuțineze. Și ceea ce e mai rău, diferența uriașă între un om creativ și un om care nu are nici o vină că e un om normal nu mai e recunoscută ca atare, ceea ce descurajează în mod clar omul creativ. Dacă privim puțin în ultimele două secole o să vedem că perioadele în care lumea s-a dezvoltat armonios au fost cele în care s-a recunoscut, respectat și cultivat diversitatea. E singura care pe termen lung nu tâmpește. Da, e mai greu să organizezi în diversitate, e mult mai greu să poți face lcrurile să se articuleze, așa e, dar și ceea ce reușești să construiești cu oameni liberi, care stau împreună să construiască ceva e mult mai durabil și mai eficient. Că până și piramidele tot cu oameni liberi și bine plătiți s-au făcut.

 

Exfoliere de aer

Saturday, December 13th, 2008

    Dacă lumea ar fi un măr verde, nu aș mușca din el. L-aș adulmeca din toate părțile cu privirea și nu mi-ar veni să cred că ceea ce bănuiam până acum că este perfect are de fapt înfățișarea unui măr verde. Pe urmă m-aș întrista la gândul că va veni o zi în care nu va mai fi nici măcar așa, adică nu va mai fi verde și lucios ca un obiect de pe altă planetă, se va zbârci și însolzoși iar miezul ei, al lumii, își va schimba ireversebil textura într-una aiurea rău, cu porozități înnegrite pe fiecare margine și m-aș teme de ziua în care toate marginile alea s-ar preschimba într-una singură, una cu pielea lui solzoasă de fost măr verde și uite că nu pricep deloc de ce Planul nu e cel cu sfere și construcții în care toți atomii stau naibii la locul lor. Dacă eterul ar fi existat atunci totul ar fi arătat mai asemănător cu felul meu de a fi ca om și timpul ar fi fost măsurat nu prin perioade de înjumătățire ci prin trecerea pur și simplu a Pământului prin eter, fără a-l schimba în vreun fel, fără a-i spune nimic foarte important, păstrându-și axa mare invariabilă și lasându-mă și pe mine în pace să-i pun suta de mii de lei vechi șoferului de taxi fără să mă gândesc la variațiile de curs sau la bursa petrolului.

    De fapt, lumea, aia pe care o scriem cu l mare și îi mai spunem câteodată sublunară ar putea fi foarte bine un măr verde. Am sta pe coaja lui, la scara noastră de timp doar amintirile istorice ne-ar face să observăm cum generație după generație coaja se zbârcește și devine mai solzoasă, în viitor, unii care vor mai mișuna pe-aici o să bata în ea și o să le sune a gol și chiar nu pricep deloc planul ăsta, uite, o spun cu voce tare: pentru mine ca om e un plan cretin și puțin îmi pasă cum o fi el pentru nushce entități superioare care și-au făcut din felul în care evoluăm noi un soi de hobby, nici măcar nu am trufia să cred că principalul hobby, probabil unul colateral, cam cum se joacă fetița unei prietene cu păpușa cea nouă până când o apucă plictiseala și din clipa aceea păpușa ajunge într-un sac de plastic din colțul camerei și de acolo în boxa de la subsolul blocului și de acolo la gunoi.  

    Cu oarece ani în urmă i-am cumpărat fiului meu un microscop. În cutie era un flacon cu o chestie prăfoasă cu organisme microscopice, le puneai într-o picătură de apă  și acolo organismele alea prindeau viață. Picătura de apă era tot universul lor și ele trăiau acolo, pe lamela de microscop ca și cum ar fi trăit în mediul lor natural, lucrul ăsta mi s-a părut unul dintre cele mai cinice lucruri pe care le-am văzut într-o viață de om, se luptau se hrăneau unele cu altele poate că se iubeau sau urau și totul dura până când picătura de apă se evapora cu totul. Pentru un om de știință microscopic mișunând printre viețuitoarele alea, universul s-ar fi sfârșit prin evaporare. Evident, pentru predicția asta, ar fi fost onorat cu multe titluri științifice în lumea aia a lui de pe lamela de microscop și s-ar fi scris o mulțime de cărți despre evaporarea asta care ar urma peste foarte multe generații de organisme microscopice, dar eu sunt sigur că cineva din picătura aia de apă de pe lamelă și-ar fi spus: mare porcărie și evoluția asta cu cine o fi gândit-o așa… Pentru că lumea în care erau făcute să trăiască ființele alea nu era nicidecum picătura de apă de pe lamela de microscop.

    Uite de-aia mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă programatorul se hotăra de la început să scrie bine programul și nu lăsa totul la voia unei întâmplări combinaționale că poate o ieși ceva mai bun așa, uite de-aia aș fi preferat ca eterul chiar să existe și timpul să nu mai fie măsurat prin perioade de înjumătățire și uite de-aia n-aș vrea deloc să știu că zac în nushce trusă de făcut universuri primită de ziua lui de un copil care suflă acum de zor în ceva ca să vadă cum e cu constanta lui Hubble. Că parcă toată chestia asta sub sau supralunară în care zac nu prea seamănă cu locul în care mi-a fost proiectat felul de a fi și de a gândi. De-aia n-am să mușc niciodată dintr-un măr verde ca lumea mea foarte sublunară în care nimeni nu-mi dă semn dacă e așa dintr-o eroare de programare sau dacă suntem încă în camera de joacă în care un copil suflă de zor într-o chestie să vadă cum e cu constanta lui Hubble.

 

haiku

Saturday, December 13th, 2008

Gol de memorie

Clepsidră întunecata

Ca o gumă uitată în ghiozdan

Cântul VI sau despre starea de fapt

Sunday, December 7th, 2008

    De fapt sunt cam trist. Mi se mai întâmplă și lucrul ăsta, câteodată zi după zi, alteori niciodată foarte mult timp la un loc. Nu am ales eu să fiu așa. Chestia asta cu tristețea a venit ca un fel de anotimp, lăsând urme pe pământul pe care pășește cu un soi de pășit de animal nocturn, cu degetele cu pernițe moi și păroase ascunzându-și cu bine ghearele. Urmele animalului numit tristețe se văd greu și el, animalul numit tristețe, pășește cu grijă să nu se facă în vreun fel auzit, pune pas peste pas ocolind fiecare fir de iarbă foșnitor, dacă ar fi avut aripi ar fi zburat, dar uite că animalul numit tristețe e doar o ființă pășitoare și atât. Când se apropie de tine ia chip de prădător, numai că tu doar știi că e așa, că e prădător, pentru că nimic din înfățișarea lui nu lasă de bănuit că e așa. Nici măcar ghearele strălucitoare nu și le arată când se apropie de tine. Le ține doar pentru zile importante, pe care și le alege singur, așa că numai el știe când e vremea să le arate ca pe un fel de costumație de paradă. Nici măcar colți nu are animalul numit tristețe. Are o gură rotundă, de pește care se zbate să respire apă, are însă ochi mari și incolori și cu ochii ăia, privindu-te, stă așa la un metru de tine, nu mai face nici un pas nicăieri, stă și tu stai și te uiți lung la ochii lui incolori despre care nici un tratat de zoologie nu spune nimic, te uiți la animalul numit tristețe, tragi din țigară, s-a înserat, pare totul ok, somn ușor.

Partidul online

Monday, December 1st, 2008

    Este prima și ultima oară când mai scriu despre politică pe blog-ul ăsta. Am facut-o pentru că am fost suficient de leneș sau de bătut în cap ca să nu pun un o zonă de dialog pe site-ul meu electoral. Cred că și pentru că nu-l actualizez decât din patru în patru ani. Ca să vadă, cine are chef să vadă asta, că îmi țin promisiunile.

    Ok. A fost așa cum au vrut cei mai mulți dintre voi, adică nu ați votat de pomană. Am obținut aproape 14.000 de voturi, nu e deloc de colo și sunt din nou reprezentantul vostru în Parlament. Acolo mă simt ca un soi de astronaut trimis pe o planetă dintr-un sistem stelar îndepărtat cu scopul de a o terraforma. Așa că, mă pregătesc de o nouă lansare. Și dacă până acum am ținut legătura cu centrul de comandă așa cum mi-a dat mie prin cap, adică mergând cât pot de mult în mijlocul industriei și sfătuindu-mă cu cât mai mulți dntre cei din tribul meu, acum mă gândesc serios să creez un loc de stat de vorbă și sfătuit și în spațiul virtual. Încă nu știu cum ar trebui să arate locul ăla, dar om pune noi de-o interfață.

    Ideea mi-a dat-o Victor Kapra, căruia i-am mulțumit frumos azi pentru tot ce a scris despre mine pe blog-ul lui. Pe-ăsta vreau să-l păstrez strict în zona gândurilor mele personale și n-am nici un fel de dorință să scriu aici nimic altceva. Dar nici să nu le răspund în vreun fel celor care cred că prezența mea pblică e ok sau nashpa de tot, nu-mi vine. Și nici atât de fraier nu sunt să nu cred că idei venite de la alții sunt de prisos. Așa că, la site-ul ăla cu nume de strigat la catalog voi adăuga și o chestie de stat de vorbă. Nashpa rău, că o să mai trebuiască să mai scriu o dată aici să zic că l-am făcut…

    Gata! Ne facem partid virtual. E bine așa Victor? Că nu știu…