Exfoliere de aer

    Dacă lumea ar fi un măr verde, nu aș mușca din el. L-aș adulmeca din toate părțile cu privirea și nu mi-ar veni să cred că ceea ce bănuiam până acum că este perfect are de fapt înfățișarea unui măr verde. Pe urmă m-aș întrista la gândul că va veni o zi în care nu va mai fi nici măcar așa, adică nu va mai fi verde și lucios ca un obiect de pe altă planetă, se va zbârci și însolzoși iar miezul ei, al lumii, își va schimba ireversebil textura într-una aiurea rău, cu porozități înnegrite pe fiecare margine și m-aș teme de ziua în care toate marginile alea s-ar preschimba într-una singură, una cu pielea lui solzoasă de fost măr verde și uite că nu pricep deloc de ce Planul nu e cel cu sfere și construcții în care toți atomii stau naibii la locul lor. Dacă eterul ar fi existat atunci totul ar fi arătat mai asemănător cu felul meu de a fi ca om și timpul ar fi fost măsurat nu prin perioade de înjumătățire ci prin trecerea pur și simplu a Pământului prin eter, fără a-l schimba în vreun fel, fără a-i spune nimic foarte important, păstrându-și axa mare invariabilă și lasându-mă și pe mine în pace să-i pun suta de mii de lei vechi șoferului de taxi fără să mă gândesc la variațiile de curs sau la bursa petrolului.

    De fapt, lumea, aia pe care o scriem cu l mare și îi mai spunem câteodată sublunară ar putea fi foarte bine un măr verde. Am sta pe coaja lui, la scara noastră de timp doar amintirile istorice ne-ar face să observăm cum generație după generație coaja se zbârcește și devine mai solzoasă, în viitor, unii care vor mai mișuna pe-aici o să bata în ea și o să le sune a gol și chiar nu pricep deloc planul ăsta, uite, o spun cu voce tare: pentru mine ca om e un plan cretin și puțin îmi pasă cum o fi el pentru nushce entități superioare care și-au făcut din felul în care evoluăm noi un soi de hobby, nici măcar nu am trufia să cred că principalul hobby, probabil unul colateral, cam cum se joacă fetița unei prietene cu păpușa cea nouă până când o apucă plictiseala și din clipa aceea păpușa ajunge într-un sac de plastic din colțul camerei și de acolo în boxa de la subsolul blocului și de acolo la gunoi.  

    Cu oarece ani în urmă i-am cumpărat fiului meu un microscop. În cutie era un flacon cu o chestie prăfoasă cu organisme microscopice, le puneai într-o picătură de apă  și acolo organismele alea prindeau viață. Picătura de apă era tot universul lor și ele trăiau acolo, pe lamela de microscop ca și cum ar fi trăit în mediul lor natural, lucrul ăsta mi s-a părut unul dintre cele mai cinice lucruri pe care le-am văzut într-o viață de om, se luptau se hrăneau unele cu altele poate că se iubeau sau urau și totul dura până când picătura de apă se evapora cu totul. Pentru un om de știință microscopic mișunând printre viețuitoarele alea, universul s-ar fi sfârșit prin evaporare. Evident, pentru predicția asta, ar fi fost onorat cu multe titluri științifice în lumea aia a lui de pe lamela de microscop și s-ar fi scris o mulțime de cărți despre evaporarea asta care ar urma peste foarte multe generații de organisme microscopice, dar eu sunt sigur că cineva din picătura aia de apă de pe lamelă și-ar fi spus: mare porcărie și evoluția asta cu cine o fi gândit-o așa… Pentru că lumea în care erau făcute să trăiască ființele alea nu era nicidecum picătura de apă de pe lamela de microscop.

    Uite de-aia mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă programatorul se hotăra de la început să scrie bine programul și nu lăsa totul la voia unei întâmplări combinaționale că poate o ieși ceva mai bun așa, uite de-aia aș fi preferat ca eterul chiar să existe și timpul să nu mai fie măsurat prin perioade de înjumătățire și uite de-aia n-aș vrea deloc să știu că zac în nushce trusă de făcut universuri primită de ziua lui de un copil care suflă acum de zor în ceva ca să vadă cum e cu constanta lui Hubble. Că parcă toată chestia asta sub sau supralunară în care zac nu prea seamănă cu locul în care mi-a fost proiectat felul de a fi și de a gândi. De-aia n-am să mușc niciodată dintr-un măr verde ca lumea mea foarte sublunară în care nimeni nu-mi dă semn dacă e așa dintr-o eroare de programare sau dacă suntem încă în camera de joacă în care un copil suflă de zor într-o chestie să vadă cum e cu constanta lui Hubble.

 

Leave a Reply