Archive for February, 2009

La loc comanda

Thursday, February 26th, 2009

    Uite că s-a întâmplat. Legea privind retenția datelor de trafic a fost suspendată. Nu voi vorbi în acest post despre ce s-a întâmplat cu legea cu pricina ci despre ce se întâmplă cu noi. Toată povestea cu legea asta este simptomatică pentru un anumit gen de gândire colectivă majoritară. Nu neapărat la noi. Ea, gândirea asta colectivă majoritară, ține mai degrabă de condiția umană și nu are vreo legătură cu vreun popor sau vreo țară.

    Povestea arată cam așa: După oribilele atentate de la 11 Septembrie, lumea a intrat într-o logică a fricii. Frica este un lucru bun pănă la un punct. Atât timp cât ea reușește să ne apere într-un mod eficient. Când frica trece în zona iraționalului extrem, devine păguboasă și poate face mai mult rău decât bine. Ideea că libertatea pălește în fața securității mi se pare extrem de păguboasă pe termen lung și cred că logica aceasta poate contamina toate aspectele vieții acolo unde ea începe să-și facă loc. Într-un mod neașteptat acceași Americă a libertății care își trimitea la plimbare președintele proaspăt reales pentru că interceptase în campania electorală convorbirile contracandidatului, alegea acum, în numele fricii, monitorizarea din ce în ce mai accentuată a ei însăși. Să nu ne credem mai grozavi. Fix același lucru s-a întâmplat, pe rând, în Marea Britanie, înțesată acum de camere video de supraveghere și s-a generalizat, după atentatele din Spania, la nivelul întregii Europe. Rusia nu a făcut nici ea excepție după atentatele cecene de la Moscova. Lumea care își dorea să fie liberă și chiar devenea din ce în ce mai liberă și-a schimbat brusc cursul în mai puțin de un deceniu, din frică. Nici nu vreau să aud prostii despre nu știu ce conspirații planetare și servicii secrete. Este frica pură și irațională care determină o majoritate, aceeași care își demitea președintele pentru intratul cu bocancii în libertatea fiecăruia dintre oameni, să renunțe rapid la libertate pentru a se simți în siguranță. Care siguranță nu are nici o legătură cu prostiile cerute de legislația de care vorbesc, absolut banal de ocolit de orice infractor cât de cât alfabetizat. În fapt, legislația de genul acesta e doar un simptom clar al faptului că cei chemați să facă față unei situații extreme s-au dovedit a fi incapabili să-i facă față. Ceea ce face și mai absurd demersul care ține de îngradirea libertății.

    Frica, în democrație, se transpune în legi. La nivel european, legea este directivă. Evident, am avut parte și de o directivă de-asta a fricii. Pe care trebuia să o asimilăm în legislația internă. Ea, directiva, a venit ca orice directivă și pe capul meu. Care cap, știind că există șansa unui blam la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a zis că mai poate aștepta. Între timp, cei trei pași, doi inofensivi cu stegulețe galbene și roșii urmat de al treilea, ăla rău cu procedura de infridgement, începeau să fie făcuți. Evident, m-am gândit la un plan B, în cazul în care celor de la Comisia Europeană nu le trece aberația cu retenția datelor. Tot gândindu-mă așa, am ajuns la concluzia că legea venită de la Guvern cu fundiță de prioritate europeană ar putea, modificată puțin, să nu fie deloc noicivă, ba chiar dimpotrivă. Și iata de ce: Înainte de apariția unei legi, retența datelor de trafic în ceea ce privește telefonia, era practic reglementată doar de Codul Fiscal. Datele reținute sunt cele din factura detaliată. Acele date se păstrează conform Codului Fiscal 5 ani, ca orice factură. Problema nu este însă păstrarea ci accesul. Care nu era reglementat în nici un fel, cu excepția câtorva obligații pe care operatorul, ca operator de date cu caracter personal le avea. Modificând legea primită de la Guvern, am făcut accesul diabolic de dificil. Adică am permis accesul numai pe baza unui mandat emis de un judecător și numai în cazul unei urmăriri penale în curs. Mai mult, am redus perioada în care este permis accesul la minimul posibil din directivă, adică la 6 luni. Pentru că eu chiar cred că libertatea nu poate fi îngrădită din motive de securitate. Ok, legea a trecut în felul ăsta. Odată cu aplicarea ei, am asistat la două fenomene absolut contradictorii: primul, alimentat de presă, de un absurd desăvărșit, dar care face audiență și vinde bine, al doilea de disperare din partea celor care până mai ieri aveau acces neîngrădit la orice și care s-au izbit brusc de refuzul ferm al operatorilor de a le mai furniza date. În timp ce în mass-media se abera copios și auzeam înjurături la greu la adresa mea, în tabăra cu adevărat lezată era o liniște suspectă și mărturisesc rău prevestitoare. Îmi amintesc că îi mărturiseam unui prieten că legea, așa cum o modificasem eu, nu va dura foarte mult. Am înghițit mormanul de prostii care s-au spus la adresa mea, am explicat clar, zic eu, tot ce era de explicat și am lăsat timpul să dovedească faptul că am avut dreptate.

    Și uite că am avut! Legea a fost suspendată ieri. Cu pregătirea de artilerie mediatică de rigoare. Mai țineți minte cum a fost pregătită măcelărirea câinilor vagabonzi? În fiecare zi, milioane de copilași erau hăcuiți pe toate posturile de televiziune de câini al căror singur scop existențial părea a fi mușcarea cu sălbăticie din tot ce se poate mușca la om. A durat două săptămâni. După care, majoritatea aclama hingherii cam cum aclama la începutul anilor 90 minerii veniți să planteze panseluțe în Piața Universității lângă sediul PNL unde se multiplicau bani și sediul PNȚ unde colcăiau drogurile. Hai să nu ne facem că uităm, pentru că altfel ne va fi foarte greu să înțelegem. Ce s-a întâmplat zilele trecute? Toți bandiții României erau prinși daotrită utilizării informațiilor legate într-un fel sau altul de telefon. Și legea, inutilizabilă, așa cum o făcusem, tocmai ca să nu fie lezată libertatea noastră, a fost suspendată. Adică s-a revenit la situația anterioară ei în care accesul nu este restricționat de nici o reglementare. Uraaaaaaaa! Am învins! Cine am învins?

    Povestea pe care am trăit-o pe pielea mea, arată cât de ușor pot deveni oamenii iraționali atunci când li se flutură sofisme înfricoșătoare. Cât de ușor pot crede, fără să încerce să înțeleagă, orice lucru care se repetă obsesiv. Există câteva ingrediente obligatorii: Oamenii cred mai ușor lucruri care par misterioase decât lucrurile logice. Oamnii cred mai degrabă în conspirații decât în întâmplări ușor de explicat. Oamenii cred mai degrabă veștile proaste decât cele bune. Oamenii cred mai degrabă o minciună decât un adevăr. Oamenii cred mai degrabă în existența unui dușman decât în existența unui prieten. Atunci când traversează o perioadă mai grea, oamenii se unesc instinctiv pe criterii de similitudine. Asta îi face să traverseze cu poticneli mai mari, din punct de vedere obiectiv, dar mai confortabil, din punct de vedere psihologic, ce au de traversat. Pentru că uniformitatea tâmpește dar alină. În momentele dificile, oamenii au nevoie de dușmani. Ca să încerce să priceapă ce se întâmplă cu ei. E cea mai simplă metodă de a-ți explica un rău. Răul trebuie să fie mereu în afara ta și atunci purtătorul lui trebuie să fie diferit de tine. De fapt, totul este psihologie și atât. Care aduce profituri frumușele celor din media, pentru că isteria creează audiență în timp ce logica nu, aduce suport celor care știu și vor să speculeze politic o situație, pentru că atunci când îți este frică vrei să auzi oameni care îți exprimă teama și nu oameni raționali. Și cam atât. M-a amuzat o reacție interesantă la un lucru pe care îl spuneam pe Realitatea TV. Vorbeam despre motivele pentru care, chiar dacă o înregistrare se face cu acte în regulă și legea în mână, ea nu poate fi credibilă pentru că poate fi falsificată. Povestea întreagă este aici. Dedesubt, veți vedea un comentariu supermișto: “mai da-te-n in spana,bai rromule,dupa ce ca stati ca in paradis in tara noastra,mai si comentezi.”. M-am gândit că probabil a fost postat de o persoană lezată în mod direct de lucrurile pe care le spuneam acolo. Evident, chestia cu rromul nu vine dintr-o confuzie și cred că este imposibil ca un armean să fie confundat cu altceva. Nu spun asta din vreun orgoliu, n-am așa ceva și cred că diferențele dintre oameni nu țin în nici un caz de apartenența la un popor, oriare ar fi percepția majoritară față de un popor sau altul la un moment dat. O spun pentru că ea a fost utilizată, probabil, intenționat. Dar dacă remarca nu vine de la un meseriash lezat?

    În următorii cinci ani, omenirea va parcurge o depresie economică severă. Economia cea mai puternică a lumii se găsește într-un stat care, întâmplător, este condus un minoritar. Oricât de profesionist ar fi Președintele Obama, depresia economică își va urma liniștită cursul. Nimeni nu-și va aminti că ea își are rădăcinile în mandatul unui WASP. Și mă tem că frica, disperarea și iraționalitatea din om își va spune din nou cuvântul. Sper, din tot sufletul, să nu am dreptate, dar cred că profeția mea din postul acesta se va împlini. Mă tem că ieșirea din depresie ar putea fi destul de asemănătoare cu ieșirea din Marea Depresie Economică a secolului XX. Adică prin regimuri xenofobe și autoritare aduse la putere de masele disperate de perioada îndelungată de mizerie prin care au trecut și duse de nas de șmecheri capabili să le vândă speranțe fără acoperire. Oricum, în cea mai soft variantă, vom asista la o inflație de populism, demagogie și iraționalitate, plină de vorbe frumoase și idei puține. Care vor prelungi suferința produsă de criză. Pentru că, se știe, cuvintele frumoase nu sunt adevărate. 

Ce s-a întâmplat cu banii?

Tuesday, February 24th, 2009

    Am auzit de foarte multe ori în jurul meu, de din ce în ce mai multe ori, o grămadă de aiureli despre depresia economică în care vom intra și noi în curând. Așa m-am hotărât să scriu din nou despre ea. Las la o parte toate tâmpeniile despre conspirații internaționale. În definitiv, teoria conspirației este cea mai comodă explicație pentru orice fenomen social sau economic pe care nu îl pricepem. Și cea mai acceptabilă scuză pentru incapacitatea noastă de a face față unui lucru sau pentru subdezvoltarea endemică sau pentru orice lucru care ar fi trebuit să țină de noi dar uite că l-am neglijat sau am fost cu mintea la miuța de pe maidan în timpul orelor de școală și acum nu vrem să acceptăm că ne merge rău din cauza noastră. Las la o parte și toate comentariile mai mult sau mai puțin patologice ale taximetriștilor. Apropo de patologii taximetriste, am găsit una tare de tot pe un blog pe care îl citesc și mă grăbesc să-i dau link încoace. Zilele trecute am primit însă o întrebare de mare bun simț de la un taximetrist (cu siguranță altul decât cel din povestea care merită ascultată) și pe care am auzit-o repetată de mai multe ori în săptămânile trecute de prieteni sau colegi. Omul nu înțelegea un lucru: unde naiba au dispărut banii de zice toată lumea că e criză de bani.

    Păi un lucru e sigur: masa monetară a nici unei țări nu s-a subțiat în nici un fel. Al doilea lucru care este sigur: pe piață sunt mult mai mulți bani decât masa monetară, bani pe care îi voi numi scriptici, doar că numărul lor este variabil. Al treilea lucru care este de asemenea sigur ține de senzația că pe piață sunt și mai mulți bani aici fiind vorba doar de cât de mult pot cumpăra banii scriptici într-o unitate de timp rezonabil de mare.

    Sfârșitul marii depresii din 29-33 a fost și sfârșitul unei ere în felul în care era gândit sistemul monetar. În vechime, moneda era o bucată de metal prețios care valora cât scria pe ea. Cu alte cuvinte, moneda avea acoperire valorică în ea însăși. Schimbam practic un bun pe câteva grame de aur sau argint. Singura problemă pe care o putea avea avea o asemenea monedă o reprezenta scăderea ei în greutate prin vămuirea aplicată de către fiecare posesor al ei marginilor, pentru că fețele monedei trebuiau să rămână vizibile. Criza subțierii masei monetare prin datul cu jula la marginea monezii a fost rezolvată simplu de către Isaac Newton prin aplicarea zimților pe marginea monezii, lumea intrând astfel într-o eră de stabilitate monetară excepțională. Unele monede din ziua de azi amintesc de vremurile acelea. În definitiv, one pound sterling înseamnă literalmente o livră de argint. Un asemenea mecanism monetar presupune, în ultimă instanță, dependența masei monetare de cantitatea de aur și argint existentă la un moment dat. Cum moneda era reprezentată printr-o cantitate de metal marcată pentru a fi utilizată în acest sens, marcarea în sine era un atribut al puterii politice care juca în felul acesta rolul monopolist al unui terț de încredere. Practic, moneda reprezenta o cantitate de metal prețios garantată de stat în ceea ce privește puritatea și greutatea. Atât.

    Evident, moneda care ne interesează în tot ce vorbim pe-aici este dolarul. Motivul este unul simplu, global, dolarul înseamnă cam 65% din masa monetară a lumii. Odată cu apariția Euro, acesta reprezintă cam 25% Lira sterlină cam 5% iar Yenul 3%. Restul de 2% este reprezentat de monedele tuturor celorlaltor state la un loc și cred că lucrul acesta ne demonstează pe de o parte ce reprezintă cu adevărat economia americană, iar pe de alta de ce  atunci când economia americană are o problemă, problema devine repede una globală. Primii dolari din aur și argint au fost emiși în 1792 la o paritate de 1.6 grame aur pentru un dolar. La sfârșitul marii depresii, adică în 1933, dolarii din aur au fost confiscați și înlocuiți cu hârtii care erau garantate la o paritate de 0.888 grame pentru un dolar. Asupra  monedei astfel instituite avea să vegheze același FED (Federal Reserve System, adică banca centrală americană) înființat în 1913 după marea panică bancară din 1907. Unul dintre lucrurile interesante instituite în acest fel a fost ideea de elasticitate a monedei utilizată la greu mai ales după reforma din anii 70. Deocamdată însă banii aveau un corespondent destul de rigid care era aurul. Cu alte cuvinte, dacă toți depunătorii la toate băncile americane ar fi dorit simultan să retragă banii, banca centrală le garanta această operațiune cu rezerva de aur care stătea în sprijinul monedei de hartie. Odată cu acest pas, întregul sistem bancar a intrat sub controlul băncii centrale a statului în care funcționează. La început marile bănci americane au fost nemulțumite de măsurile luate de către guvernul federal. A fost momentul pierderii independenței băncilor de dragul evitării unei crize de felul celei din 1907. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat. După o perioadă de expansiune economică dublată de o inflație continuă, Statele Unite au hotărât unilateral reevaluarea monedei naționale și bazarea sa pe cu totul altceva decât pe paritatea cu o resursă ușor de controlat și care limita drastic expansiunea cererii. În 1971, Statele Unite au renunțat unilateral la posibilitatea convertirii dolarilor în aur la o valoare prestabilită. Practic, în momentul de față nici un stat nu mai dă această posibilitate, banii nemaifiind legați de nici un fel de aset tangibil. Banii de hartie au deschis astfel epoca banilor pe hartie. Mecanismul este destul de complicat, dar în linii mari lucrurile arată cam așa: Masa monetară declarată de către banca centrală ajunge la noi prin intermediul băncilor comerciale. O bancă poate oferi împrumuturi în limita unui multiplu al rezervei pe care este obligată să o aibă la banca centrală. În Statele Unite această limită obligatorie este de aproximativ 1 din 6. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dolar depus în rezerva de la FED, o bancă poate împrumuta 6 dolari. Practic, este ca și cum masa monetară este multiplicată de 6 ori. În felul acesta, FED emite bani de hartie oferindu-le băncilor posibilitatea de a “emite” bani pe hartie. Care dispar dacă banca se declară în încetare de plăți. De obicei nu se ajunge până aici, pentru că FED poate interveni, până la un punct, în apărarea băncilor. Banca centrală nu mai este nevoită să tipărească bani suplimentari pentru a acoperi cererea, băncile pot să-și multiplice din nimic de șase ori cantitatea de bani pe care o au la dispoziție, cel care se împrumută de la bancă se simte oarecum protejat și toată lumea este mulțumită. Banii pe hărtie pot să apară și să dispară fără a afecta în vreun fel masa monetară. Prin reglajele pe care banca centrală le poate face, statele pot controla o grămadă de lucruri de la piața internă la relațiile interstatale. Faptul că banii nu mai au un corespondent într-o marfă tangibilă, care ar putea fi la fel de bine platina sau cartoful, ci în cât din depozitele făcute la bănci este garantat de banca centrală este probabil cea mai interesantă găselniță a statelor prin care acestea își exercită controlul asupra piețelor. Odată cu apariția banilor electronici și cu globalizarea piețelor financiare, odată cu diversificarea produselor bancare și a tipurilor de garanții acceptate de sistem, tot acest mecanism s-a rafinat devenind din ce în ce mai opac pentru neinițiați și, din păcate, printre neinițiați se numără în mod inevitabil și majoritatea covârșitoare a oamenilor politici aflați în situația ingrată de a lua decizii într-un domeniu la fel de abstract pentru ei ca și geometria diferențială. Odată cu anii 80, sistemul financiar a devenit o putere independentă și netransparentă care, atunci când lucrurile funcționează bine sprijină dezvoltarea societății dar care poate acumula toxine greu de sesizat de către un necunoscător pus în situația de a lua decizii. Sistemul financiar a devenit în fiecare stat un monopol netransparent și cu o mare autonomie în raport cu sistemul de putere politică, autonomie care nu derivă din lipsă de reglementare ci din incomprehensivitate. Într-o oarecare măsură, sistemul financiar este atât de specializat și de sofisticat încât nu mai are cum să facă obiectul exercitării suveranității naționale pentru că cei chemați să o exercite nu îl mai pot pricepe.

    Pe lângă multiplicatorul de masă monetară bazat pe depozitele garantate de către banca centrală, au apărut, în timp,  o serie de mecanisme de creat bani pe hârtie din nimic. Iată unul simplu, descris de Rothbard, economist american considerat exponent al școlii austriece. FED poate cumpăra, printr-una dintre băncile sale, active de pe piața liberă. De exemplu, obligațiuni ale statului american. Adică promisiunea statului că va oferi, în schimbul unei hârtii, bani în viitor. Statul este fericit că obligațiunile sale sunt tranzacționate și că în felul acesta valoarea lor de tranzacționare poate crește aducând cu sine încrederea că orice emisiune viitoare de obligațiuni va fi repede absorbită de piață. Să presupunem că FED decide să cumpăre obligațiunile din piața liberă, adică de la o entitate economică oarecare. Dar FED nu poate deschide conturi decât pentru guvern și pentru băncile comerciale. El va emite un cec în favoarea entității de la care a cumpărat obligațiunile. La rândul ei, entitatea care a vândut către FED nu poate face nimic altceva cu cecul său decât să-l depună la banca comercială la care are cont deschis. Care bancă va constata cu fericire o creștere a depozitelor la cerere cu suma scrisă pe cecul emis de FED. Banca va lua cecul și îl va depozita la FED crescându-și astfel depozitul de la banca centrală. Ceea ce îi va da dreptul să își crească volumul depozitelor la cerere cu de șase ori suma scrisă pe biletul emis de FED. Să presupunem că FED a scris pe cecul său valoarea de 1 dolar. Banca comercială a entității economica care a vândut la FED obligațiuni în valoare de 1 dolar are la dispoziție încă 6 dolari pentru a-i oferi celor care doresc să fie împrumutați de ea. La sfârșitul acestei tranzacții au fost creeați 6 dolari pe hârtie din nimic. Și uite așa, guvernul federal poate crea bani fără să tipărească nimic, masa monetară rămâne fix aceeași iar banii pe hârtie se pot multiplica având doi multiplicatori: raportul de 1 la 6 și obligațiunile de stat. Împrumutul făcut de guvern prin intermediul lor nu îi aduce nici un ban în plus guvernului, dar poate crește masa de monedă pe hârtie fără a afecta masa de monedă de hârtie în nici un fel. Și exemplele pot continua, pentru că sistemul a devenit extrem de sofisticat și diversificat.

    Încă un procedeu simplu de tot de creat bani pe hârtie este o dobândă scăzută pe care o percepe banca centrală pentru împrumuturile acordate băncillor comerciale. Voi simplifica foarte mult calculele, scriu asta ca să nu fiu tras de urechi de apărătorii sistemului. Așa simplificate ca totul să fie ușor de înțeles ele nu se abat însă de la ce se întâmplă în realitate. În vara lui 2003, dobândă percepută de banca centrală ajunsese la puțin peste 1%. Practic, la o asemenea dobândă merită să îți creditezi creșterea depozitului la FED, depozit în numele căruia poți emite de șase ori mai mulți bani pe hârtie, bani pe care îi poți oferta către piață. Dacă această masă de bani pe hârtie îi transformi în împrumuturi cu o dobândă de 2% să zicem, înseamnă că ai luat pe suma împrumutată de la FED o dobândă de 11%, ceea ce e super! Să presupunem că banca comercială a împrumutat de la FED 100 de dolari. Ea are acum la dispoziție 600$ pentru a-i împrumuta cu 2% și trebuie să returneze băncii centrale 101$. Dacă toți cei cărora le împrumută banii i-ar returna, banca ar avea un venit de 612$ din care ar trebui să restituie băncii centrale 101. Adică ar rămâne cu 511$. Sigur, aceștia sunt bani pe hârtie și transformarea lor în bani de hârtie ar fi imposibilă, dar probabilitatea ca deponenții și acționarii să ceară simultan lucrul acesta este practic nulă. Păi în condițiile astea, dacă te lasă FED, merită să riști să relaxezi la greu condițiile de creditare. Și FED te lasă. Pentru că e banca centrală iar anul 2004 este an electoral. Și uite-așa, oameni care nu ar fi primit în veci un credit își văd visul cu ochii. Pot cumpăra o casă pe care nu și-ar putea-o permite niciodată nici ei, nici urmașii urmașilor lor. Și nu vorbim de câțiva oameni ci de 2,5 milioane. Intenția declarată a FED a fost cea de evitare a deflației și stimulare a consumului, dar eu cred tare de tot că în realitate a fost vorba de apropierea anului electoral. Poate că am trăit prea mult în România, dar sincer, cred că politica e la fel peste tot, așa cum omul mediu statistic e același peste tot. E drept că în 2004 FED a realizat că lucrurile o pot lua razna și a trecut la o creștere graduală a dobânzii de creditare, dar efectele politice erau deja pozitive iar cele economice de neoprit. Acestea, adică efectele economice, începeau să ducă spre ce am văzut că s-a întâmplat după încă patru ani de prosperitate umflată artificial.

    Un alt mecanism care face ca o aceeași cantitate de bani să cumpere mai multe sau mai puține bunuri este cel care ține de timpul în care un produs devine dintr-o colecție de materii prime bun cumpărat de utilizatorul final. Același lucru poate fi spus și despre un serviciu, dar prefer exemplul cu produsul pentru că este mult mai intuitiv. Să presupunem că este vorba de un automobil. Prima fază care ține de concepția lui are un cost care se distribuie apoi în timp pe fiecare mașină produsă în serie. A doua fază este cea interesantă și ea ține de producția și vânzarea automobilului. Dacă timpul și costurile necesare producerii lui țin de tehnologia adoptată, timpul necesar vânzării ține atât de abilitățile de poziționare a automobilului pe piață cât și de capacitatea de plată a celor care doresc să îl achiziționeze. Să presupunem că nevoia de a cumpăra un automobil nou este constantă. În acest caz, diferența este dată de posibilitatea financiară a celor care doresc să îl cumpere. Când aceasta este mare, vânzarea se va face repede și banii se vor întoarce repede la producător. Care va putea să producă mai multe automobile, limita fiind dată de timpul necesar producerii unui automobil și de numărul de linii de fabricație pe care le are la dispoziție. Tendința producătorului va fi să crească liniile de fabricație și să angajeze mai mulți muncitori. Aceasta va duce la scăderea numărului de muncitori pe piață și deci la creșterea salariilor pentru a fideliza forța de muncă. În felul acesta, muncitorii săi vor avea mai mulți bani pe care îi vor cheltui dând de lucru altor oameni. De exemplu, celor care cultivă cartofii pe care îi cumpără de la Mac-ul de la Dristor. Cu cât timpul necesar producerii și vânzării unui automobil este mai scurt, cu atât banii câștigați de către producător într-o unitate de timp suficient de mare, de exemplu într-un an, vor fi mai mulți. Implicit, veniturile lucrătorilor de la fabrica de automobile, ale celor de la Mac-ul de la Dristor și ale cultivatorilor de cartofi vor fi mai mari. Solvabilitatea lor în fața băncii va fi mai mare, vor putea cumpăra mai multe automobile și vom vorbi de creștere economică. Masa monetară nu s-a modificat deloc în acest proces. În cazul în care banii aflați în posesia cumpărătorilor vor fi mai puțini, vom asista la un proces invers.

    Până la un punct, toate aceste lucruri pot fi reglate de legile pieței și de regulile de îndatorare stabilite de banca centrală. Dacă regulile se relaxează prea mult, apare riscul intrării în joc a unui număr mare de insolvabili care vor mai garanta și cu asseturi cu lichiditate redusă cum ar fi ipotecile pe bunuri greu de vândut iar în situații limită caruselul creșterii economice pe datorie va duce la căderi spectaculoase de felul celei pe care tocmai ne pregătim să o traversăm. Banca centrală înăsprește atunci regulile pentru a proteja băncile comerciale. Raportul de 1 la 6 poate deveni 1 la 4 sau chiar mai mic. Banii vor veni la fabrica de automobile după un timp mai mare, salariile lucrătorilor vor scădea în cel mai bun caz, iar banii pe hârtie se vor contracta fără a afecta în nici un fel masa monetară.

    Răspunsul scurt ar fi: banii nu au dispărut. Sunt tot atâția în termeni de masă monetară. Doar că banii pe hârtie s-au evaporat iar timpul s-a dilatat brusc.

Solfegiu

Monday, February 16th, 2009

    Sunt sigur că sunetul acesta nu este o simplă aiureală produsă în capul meu. Am astupat pe rând urechea stângă, apoi urechea dreaptă, apoi ambele urechi și el, sunetul, s-a estompat până când aproape că a dispărut. Este un sunet continuu, ca șuerul unei locomotive vechi cu aburi, am mai vazut și auzit așa ceva în copilărie, mai existau locomotive cu aburi, foarte puține, și îmi amintesc cum mă rugam de tata să mergem în gară să le vedem. Mi-au plăcut tare mult locomotivele alea amintind de o epocă în care lumea era înțeleasă prin înțelesul roților dințate și al mașinăriilor uriașe ca niște balene mecanice. Nu sunt un nostalgic al mecanicii, fiecare epocă are simbolul ei tehnologic și cred sincer că tehnologia dominantă ne influențează în felul de a fi și a gândi într-o măsură mult mai mare decât orice doctrină politică majoră, poate chiar într-o măsură mai mare decât orice religie majoră. Eu cred că tocmai de aceea personalitățile politice sau religiase au o oarecare reținere în fața inginerilor, este un soi de reținere venită din certitudini, este un soi de reținere venită din conștiința competiției sociale. Inginerul nu se simte în nici un fel de competiție. El are mai degrabă curiozități și incertitudini. La fel ca orice ființă umană care se hrănește cu proriile îndoieli.

    Gândurile sunt ca păsările. Lasă urme lungi în aerul serii, urmele lor se deschid de la orizont la orizont, uneori încercănând orizontul, alteori făcându-și curaj să despice zenitul și eu cred că tocmai de aceea aerul se îngreunează și plouă ca o privire prelungă peste pământ. Gândurile sfredelesc dincolo de coaja aparentă a Pământului. Pe coajă stă un pământean din care își iau zborul gândurile, la început ca fluturii, mai apoi ca păsările, mai apoi ca fulgerul care desparte noaptea de noapte, care crapă pojghița gheață spre noapte. Când omul se plimbă cu câinele, gândul de om și gândul de câine se adună multicolor, plimbatul acesta împreună funcționează ca o prismă, despică gândul de om amestecat cu gândul de câine în culori de gând pur și din fiecare culoare izbucnesc păsări care încearcănă orizontul, păsări care care despică zenitul, păsări care plutesc ca peștii în aerul îngreunat, gânduri care se strivesc de Pământ în stropii de aer vertical săgetând partea stângă a nopții cu emisfera dreaptă a raționamentului.

    Eu cred că îndoiala este bună. Eu cred că îndoiala este mai bună decât lipsa oricărei îndoieli. Este mai predictibilă decât suma tuturor lucrurilor predictibile. Atunci când ochiul se deschide, atunci când timpanul adulmecă sunetele, atunci când aerul rece invadează plămânii, când mintea este săgetată de raționamente, când Galilei are dreptate mai mult ca oricând, când dorința de a înțelege lucruri care par de nedeslușit năvalește în noi, ca o combustie internă, când pleci la un drum care habar n-ai unde duce și nici măcar dacă duce undeva, când privești schițele vechi ale lui Da Vinci sau minunata mașinărie cu aburi ieșind din tunel învăluită în aura ei strămoș semnificativ, cu gândul la planul tău cel nou, nedeslușit, cu doar câteva piese din puzzle acoperind insule de certitudine, cu senzația de combustie internă care îți dă certitudinea că ești viu și contemporan cu tine însuți.

No, we cannot!

Saturday, February 14th, 2009

    Nu aș fi continuat postul despre școală dacă nu aș fi primit comentariul Alexandrei. În acel comentariu se face vorbire despre un post al ei și cred că tot ce scrie ea acolo merită citit. De-aia îi pun link aici. Dacă reforma făcută cu un cur cât un cap nu ar fi existat, lucrurile ar fi stat doar un pic mai bine. Pentru că sistemul, reformat sau nu, funcționează cu oameni. Ca și societatea. Ca și specia. Până la urmă, pentru unul venit de pe Alfa Centauri, întâlnirea cu unul sau două exemplare ar putea fi ceva definitoriu. Pentru unul născut și crescut aici, definitorie este și experiența personală dar și statistica. Când experiența personală confirmă statistica, vorbim despre o viață dusă cu picioarele pe pământ. Și pentru că tot vorbim despre statistici, tot zgomotul făcut în jurul olimpiadelor sau concursurilor de orice fel este absolut irelevant. Singurul lucru care poate spune ceva despre sistem ține de angajabilitatea absolvenților. Liceele sunt considerate bune în funcție de câți dintre absolvenții lor urmează o facultate. Un sistem de învățământ este bun în funcție de angajabilitatea absolvenților săi în domenii considerate la un moment dat domenii cu valoare mare adăugată. Ideea că rezultate punctuale foarte bune înseamnă un sistem foarte bun este fundamental eronată. Este ca și cum am spune că o țară în care obezitatea este declarată epidemică este o țară de sportivi doar pentru că are rezultate foarte bune în competițiile olimpice.

    Postul pe care tocmai l-am pomenit e un fel de a vedea lucrurile din punctul de vedere al elevului. Este exact același fel în care un furnizor de servicii este privit din punctul de vedere al celui care este cumpărătorul serviciului. În definitiv, atunci când mă abonez la o companie de telefonie, mă interesează calitatea semnalului, acoperirea și prețul. Dacă dreptul la a avea un telefon ar fi garantat prin constituție iar abonamentul ar fi gratuit, m-ar interesa numai calitatea serviciului. Cred că nici unul dintre utilizatorii obișnuiți de telefon mobil nu s-a întrebat niciodată ce salarii primesc angajații companiei de telefonie. Asta este problema managementului. Evident, orice bord cu capul pe umeri va încerca să ofere un salariu cât mai mic pentru o muncă de calitate cât mai ridicată. Cum nici un bord cu capul pe umeri nu va fi vreodată tentat să forțeze limita de jos a salariului posibil, calitatea angajaților va fi mereu una satisfăcătoare iar serviciile oferite de compania de telefonie vor fi mulțumitoare pentru majoritatea clienților, astfel încât puțini vor fi tentați să meargă la competiție. Sigur, e o schemă mult simplificată și am simplificat-o voit pentru a o adecva scopului postului acestuia. Ideea este deci simplă: încerci să plătești la limita de jos care îți permite menținerea calității. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când este vorba de un monopol. Învățământul gratuit este monopol de stat. Există, e drept, o oarecare alternativă la sistem, dar este pe bani și are o puternică ancoră curriculară în sistemul de stat. Când spun monopol, am în vedere însă trei aspecte.

    Primul este legat de faptul că nu există o alternativă tot gratuită din punctul de vedere al elevului. Veți spune că am innebunit, dar hai să vedem dacă ideea de mai jos este chiar o nebunie. Ideea că școala este oferită gratuit pentru toți elevii se poate traduce în faptul că fiecărui elev statul îi alocă anual o sumă de bani. Deloc puțini. Dacă această sumă nu ar fi distribuită de stat către școli ci de către elevul însuși, lucrurile ar putea arăta ușor diferit. Cu alte cuvinte, dacă suma nu ar aștepta elevul în școală ci ar urma elevul acolo unde vrea el să studieze, școala nu ar mai fi un monopol, nici în formula unui sistem de învățământ gratuit. Unele școli ar avea mai mulți elevi, deci mai mulți bani, altele ar ajunge într-o situație falimentară. Evident, acolo unde în mod obiectiv nu ar exista suficienți elevi pe o arie geografică prestabilită, ar trebui alocați bani utilizând un alt mecanism (cel folosit acum, de exemplu) pentru a asigura dreptul tuturor la un învățământ gratuit.

    Al doilea monopol este unul curricular. Școala este administrată, din acest punct de vedere, extrem de centralizat. Curricula a fost gândită și este pusă în practică plecând de la orice criterii cu excepția celor legate de lumea reală în care absolventul își caută ceva de lucru. Dealfel, eșecul clar al reformei făcută cu zece ani în urmă este o dovadă mai mult decât grăitoare. În plus, acolo unde există o oarece autonomie, adică în sistemul universitar, curricula se construiește plecând de la ce știe să predea corpul profesoral și cam atât. Ruptura majoră între școală și realitate se simte în special în domeniile cu dinamică mare, adică exact acolo unde valoarea adăugată este substanțială. Cu mici excepții, învățământul privat stă și mai rău, acolo lucrurile fiind mai degrabă dictate de raționamente inconștiente de tipul am plătit, trebuie să iau o diplomă. Și așa ajungem la situația din ce în ce mai frecventă în care angajatorul, pe bună dreptate, consideră diploma ca ceva secundar și ia în calcul certificările și experiența în companii pe care le consideră prestigioase. Mărturisesc că n-am auzit nici un angajator spunând că vreuna dintre instituțiile de învățământ românești sunt o garanție suficientă pentru a angaja pe cineva.

    Al treilea monopol este unul ocupațional. Cum majoritatea locurilor de muncă sunt în învățământul de stat, cei care predau sunt fie (extrem de puțini) chiar pasionați de munca asta, fie oameni care au ales o profesie în care nu există locuri de muncă bine plătite în afara sistemului de învățământ, fie oameni care au ales o meserie bine plătită în afara sistemului dar care nu pot ocupa un loc de muncă acolo pentru că pur și simplu sunt incompetenți. Așa se face că profesorii rămân captivi în sistem. Care îi plătește foarte prost, aici o contrazic pe Alexandra, și îi transformă în timp în ființe blazate și din ce în ce mai puțin competente. Dacă nici nu dau meditații, ajung în oarece timp să nu mai știe nici măcar ce știau în liceu. Incompetența duce la scăderea respectului clasei față de profesor, la teribilisme pe care altfel nu și le-ar permite, la ducerea de râpă nu doar a starii intelectuale ci și umane (aici tabloidele și prostia adulților au și ele un efect modelator major). Când nu ai o meserie certă și ești prost plătit ai în mod automat un complex în fața acelora care așteaptă de la tine servicii de calitate, iar complexul se transferă în întreagime în relația elev-profesor.

    Vestea proastă este că nu e nimic de făcut. Cele trei monopoluri sunt formule pan-europene. Ele nu vin parașutate din neant, ci din felul în care gândește majoritatea în această parte a lumii. Majoritatea noastră, adică exact ceea ce duce o societate într-o direcție sau alta. Foarte interesant este faptul că modul acesta de a gândi este plin de contradicții. Majoritatea vrea un sistem uniform, dar vrea ca el să ofere calitate. Nu se poate așa ceva. Majoritatea vrea ca elevii să învețe temeinic, dar tot ea se plângea că totul este prea dificil și încărcat. Nici aici nu există compromisuri. Majoritatea vrea să aibă o diplomă oarecare, dacă se poate pe bani (sub formă de șpagă sau nu) dar vrea și un serviciu bun, fenomenal de bine plătit, eventual la stat și în care să nu te spetești. Nici asta nu se poate. Sigur, cu o paradigmă schimbată, lucrurile ar putea funcționa, dar asta ar însemna să fim, la nivelul majorității, pragmatici, obiectivi și raționali. Ceea ce, în mod categoric, nu se poate.

 

Jumpin’ at shadows

Thursday, February 12th, 2009

    Este doar un cântec. Eu l-am auzit prima dată cântat de Gary Moore. Pe urmă l-am auzit cântat de Peter Green, despre care Moore spunea că i-a fost un soi de mentor. Probabil că e un cântec mai vechi, cântat de un om fără nume. Are versuri simple, de cântec vechi cântat de un om fără nume. Numele cântecului i-a fost probabil adăugat mai târziu ca să nu rămână un cântec nebotezat de nimeni, ca să nu moară așa, fără nume, făcut într-un fel de hoinăreală prin aburul albastru al unei seri de fum de țigară, înconjurat fumul acela nesănătos de albastru. Ar fi fost de nedeslușit. Numele, desigur, al cântecului, cu siguranță, ar fi început cu sunete de fum de țigară, cu sunete moi, ca pașii animalului numit tristețe, cu sunete mute, cu surdină de floare de bumbac, așa ar fi început cântecul ăsta de hoinăreală finală. Omul ăla care a trăit primul cântecul de care vă vorbesc, nu mai e, sunt sigur. Și faptul că nu mai e mă face foarte trist, pentru că aș fi vrut să îi spun că mie îmi e tare drag. Omul care a cântat primul cântecul ăsta a fost un soi de omul tuturor oamenilor.

    Este un cântec foarte simplu. Este pur și simplu. Este doar un cântec despre doar un om despre doar viața lui de doar un om. Uite, cred că nu am găsit în nici un cântec cuvinte ca astea. Nu sunt cuvinte de neînțeles, dimpotrivă, nu au nici un fel flori împletite în nimic, nu seamănă cu globul de oglinzi din discotecile de cătun uitat de lume, mai degrabă aduc a bancă în parc toamna când ești înconjurat de o seară de fum albastru de singurătate de pași de folare de bumbac de animal numit tristețe și de-aia le și scriu aici:

What can you say? 
There isn’t much to tell. 
I’m going downhill 
and I blame myself. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

Everybody points their hand at me. 
I know I’m just a picture 
of what I should’ve been. 
I’ve been jumpin’ at shadows, 
thinking ’bout my life. 

God have mercy I think I’m going insane.
The Devil’s been gettin’ at me
he’s got me down again.
Got me jumpin’ at shadows 
thinking ’bout my life. 

    Sunt cuvinte simple, de Saint Louis, sunt cuvinte de om, nu de poet, sunt sunete de om, nu de muzician, numai că eu cred că și lui Bach și lui Nichita li s-ar fi părut firesc să le audă stând pe o bancă în parc, toamna, înconjurați de frunze de fum albastru, înconjurați de pașii de floare de bumbac ai animalului numit tristețe.

Pământul ca o broască țestoasă

Wednesday, February 11th, 2009

    Este o reprezentare veche de tot. Pare un fapt greu de crezut, ca orice ipoteză cosmogonică veche. Ca orice lucru din vechime pe care astăzi ne chinuim să îl interpretăm simbolic. Probabil că toate interpretările pe care oamenii le dau după oarece vreme lucrurilor absolut palpabile și concrete pentru cei care le-au gândit așa ies din decor în tot felul de teorii despre nu știu ce simboluri puse acolo ca să cripteze un mare adevăr valabil numai pentru cei inițiați în arta decriptării. Există desigur, și istoria abundă în exemple, criptări pe bune. Chiar și pentru mari adevăruri. Până la reglementarea protecției intelectuale anagrama a fost, de exemplu, un instrument perfect de asigurare a întăietății unei descoperiri care te putea pune în pericol sau de care nu erai deloc sigur și preferai să nu te faci de râs. Când Galilei a descoperit inelele lui Saturn, de exemplu. Simbolurile sunt cu totul altceva. În vremurile străvechi ele figurau lucruri sau acțiuni despre care oamenii ăia chiar credeau că sunt așa. În timp, înflăcărați de frumusețea lor sau înspăimântați de gravitatea presimțirilor nashpa induse de ele, oamenii au dezvoltat o întreagă și halucinantă poveste în jurul lor. Unii le-au și folosit în felul ăsta și eu cred că povestea lui Eco din Numele trandafirului e un exemplu perfect pentru felul în care simbolurile pot trece dincolo de granițele lumii lor, pot invada și schimba realitatea după cum au ele chef cu condiția ca o minte ascuțită și bolnavă să le fie pod între lumi.

    Simbolul, altfel decât cuvântul, chiar dacă poate fi el însuși un singur cuvânt, este rareori poetic. El este o convenție conjuncturală interpretabilă conjunctural. Este un fel de standardizare a conjuncturii. Când este cuvânt, naște cuvinte analitice. Când este orice altceva decât cuvânt, naște tot cuvinte analitice. Simbolul este opusul poeziei. Poezia nu este despre cuvinte și oricât de ciudat ar părea nu se face deloc cu vorbe. Poezia este cuvântul care ar fi vrut să fie trăire și n-a încăput altfel în semne. Simbolul este semnul care incită la un alt fel de raționament decât cel care l-a creat. Poezia este speranța celui care trăiește că timpul poate încremeni în cuvânt. Este speranța celui care trăiește că poate spune fără a fi undă, fără a fi transfigurare, fără a fi moarte, doar prin trecere din om în om, doar prin încremenire prin trecere. Când mă gândesc la simboluri și la tot ce au făcut ele de când există lumea singura imagine pe care o am este cea a unui electronist care se chinuie să își sorteze rezistențele și condensatorii după barele de culori de pe ei. Simbolul dă identitate conjuncturală. Mâine putem schimba convenția și putem vopsi altfel condensatorii. Îi luăm, îi sortăm din nou și zâmbim fericiți că stau cuminți în sertărașele lor. Simbolurile ne dau certitudini liniștitoare, chiar și atunci când semnifică lucruri teribile, oricâte lucruri teribile ar semnifica ele. Poezia ne dă stări neliniștitoare. Poezia este atom de neliniște. Neliniștea, frumoasă sau urâtă sau tristă sau înălțătoare, tot neliniște este. Iar eu cred că tocmai de aceea tabloidele abundă de simboluri și nu pot purta nimic poetic.

    Cred că despre simboluri, despre temutele sau iubitele simboluri care ne bântuie din când în când, tot Eco a scris cel mai adevărat de frumos lucru. A scris poetic despre simboluri! A scris așa: “Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus.” Cât despre poezie, Nichita, poetul, spunea că:

Matematica s-o fi scriind cu cifre   (Nu e adevărat, jur! Dar îl iert pentru asta)

Dar poezia nu se scrie cu cuvinte

Cucurigu!

Libra

Sunday, February 8th, 2009

    Până la marea reformă a sistemului de învăţământ am avut și noi o școală cât de cât folositoare la ceva. Nu foarte legată de realitate, nu foarte legată de cei care o urmau, dar măcar făcută să producă oameni care înțeleg câte ceva din lumea din jur și care  pot să-și găsească oarece de lucru. Multe dintre companiile care și-au relocat locurile de muncă nefuncționărești în est, exect genul ăsta de oameni, pe cale de dispariție acolo, îl și căutau. Adică oameni cu o meserie certă și capabili să se adapteze la lucruri noi nebanale. Sistemul nostru de învățământ, cel vechi și atât de luat la mișto, asta reușea să producă. Tot ce îi lipsea era un strop de pragmatism, oarece parale în plus în buzunarele profesorilor și chiar ar fi fost supermeseriaș.

    Reforma, făcută cu un cur cât un cap, acum mai bine de zece ani a reușit să ne alinieze la limita de jos a ceea ce se întâmplă în lumea occidentală. De fapt, am reușit să ne aliniem cu toate cam în zona aia. Tot la limita de jos. Probabil că cel mai mare pericol care poate paște o societate îl reprezintă sentimentul prosperității perpetue venită de la sine. Aia din categoria “pentru că merit”. Cu bunici care își amintesc ieșirea din al doilea război, cu părinți care au trăit o creștere economică aproape constantă, cu presiunea continuă a publicității de consum și cu superinteresantele știri tabloidale venite în flux continuu, cu idoli de o zi și competiții bazate pe vedeta cu care semăm sau mașina pe care mi-a luat-o tata sau firma, generația născută în secolul XXI nu are nici o șansă să ducă lucrurile mai departe. Pentru că școala s-a dărămat și ea. Iar dacă vorbele mele par doar vorbe, este suficient să ne gândim la câteva simptome absolut clare ale acestui lucru.

    Odată cu mutarea producției în India, China și tranzitoriu în Europa de Est, paradigma a devenit “nu e important să produci, important este să vinzi”. Sigur, globalizarea are un lucru foarte bun. Extinde piețele și optimizează costurile. Cu o singură condiție: să îți ții proprietatea intelectuală acasă. Cu alte cuvinte, nu este important nici să produci, nici să vinzi, important este să fii in stare să inventezi în continuu. În ciclul de viață al unui produs există trei momente importante: creația, producția și vânzarea. Atât timp cât creația este la tine, lucrurile stau bine. Dar pentru asta, trebuie să ai acasă creatorii. Și pentru asta trebuie să ai cum să îi ai. Sistemul de învățământ occidental s-a deplasat foarte repede spre producerea oamenilor de vânzări în detrimentul celor capabili să creeze. Așa se face că două generații deja s-au îndreptat spre economie și drept și științe sociale ignorând științele inginerești, științele naturale și școlile de meserii. După ce am relocat producția, ceea ce a fost cred o decizie bună, riscăm acum să asistăm la relocarea creației. Unde? Păi tot acolo unde s-au dus și locurile de muncă din producție. Numai că de data asta nu mai vorbim despre optimizare ci despre riscuri.

    Între timp, sistemul de învățământ a produs inflaționist fortă de muncă funcționărească. Cererea inițială fiind mare iar sistemul de învățământ fiind un sistem cu inerție serioasă, calitatea ei a scăzut constant. Pentru că nu orice creier e făcut să gândescă orice la fel de bine. De-aia și suntem atât de diferiți și de-aia lumea umană e și atât de interesantă. Dezechilibrul dintre cererea de funcționari și cea de ingineri sau oameni (uite că nu zic pentru cercetare) pentru creație a dus și la scăderea ștachetei în facultățile de științe. Nu pentru că volumul de forţă de muncă cerută este mare ci pentru că foarte mulţi dintre cei care ar face cu brio faţă domeniilor pozitive se reorientează înspre zona funcţionărească. Totul trebuie să fie mai simplu, pentru că de complicat nu mai e nevoie. Vânzările necesită un fundament teoretic mai scăzut, la fel și activitatea funcționărească, școala este de multe ori mai puțin importantă decât practica și training-ul de nișă.

    Toate aceste transformări ale economiei euroatlantice au dus la schimbarea felului în care se structurează şi sunt percepute sistemele de învăţământ. La asta s-a adăugat încăpăţânarea profesorilor de a preda lucruri mai puţin cerute dar bine cunoscute de ei (fenomen tipic european), s-a adăugat și faptul că mulţi dintre absolvenţi au ajuns să lucreze în alt domeniu decât cel pentru care se pregătiseră în schimbul unui salariu mai bun, s-a adăugat și iluzia că poţi consuma oricât pe credit, s-a adăugat și tabloidizarea vieţii de zi cu zi care a dus la iluzia unui câştig imediat şi uşor. Totul a generat visul unei bunăstări obţinută facil şi fără nevoie prea mare de şcolă.  N-am văzut nicăieri în media poveşti despre iluzii destrămate. Am văzut în schimb sondaje de opinie în care o majoritate, inconştientă aş zice, se vedea sau îşi vedea copilul star, luând drept reper povestioara de tabloind şi neştiind nimic despre munca din spatele strălucirii de pe podium. Asta a dus la mutarea dorinţelor oamenilor din zona realistă a unei profesii bine făcută la senzaţia că la şcoală se pierde vremea şi că viitorul se construieşte în altă parte. Aşa a apărut aberaţia de program de la Bologna, aşa s-a ajuns ca munca profesorului să fie mult subevaluată financiar şi social, așa s-a ajuns la testele grilă şi manualele minimale, la şcolile de fiţe, la lipsa de interes pentru a investi în tine însuţi, nu atât bani cât timp, la siguranţa că vei trăi bine pentru simplul motiv că te-ai născut în locul corect. Cu ore puţine, cu materii greşit dimensionate, unele dintre ele şi complet inutile, cu profesori foarte prost plătiţi şi sătui de viaţa pe care o duc, cu sclipiciuri care aiuresc adolescenţii, cu banii încă suficienţi de la mama şi tata, e greu de crezut că mai avem foarte multe de spus în viitorul planetei. 

    Mă tem că este aproape imposibil să mai reparăm ceva. Asia vine cu lecţia dură a foamei bine învăţată. Urmează Africa. Din felul în care Europa îşi proiectează viitorul, mă tem că vom deveni în cel mai bun caz o idilică zonă agroturistică, atât timp cât va fi interesat cineva să dea bani pentru aşa ceva. Ţările Europei occidentale trec print-o acută criză de ingineri. Statele Unite este foarte aproape de aşa ceva. Când e vorba de o aberaţie, ne aliniem și noi repede de tot. De curând am citit că cifra de şcolarizare ale uneia dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii s-a înjumătăţit din lipsă de studenţi iar cei rămaşi provin într-o proporţie covârşitoare din spaţiul asiatic. Care studenţi nu mai sunt interesaţi să rămână în spaţiul american ci se întorc acasă. Unde au început să apară universităţi din ce în ce mai puternice. 

    Unui “Yes! We can!” pus politicianist pe un taler al balanţei ca un soi de anestezic înainte de operaţia pe creier deschis, îi contrapun un “No. We cannot.”. În din ce în ce mai multe domenii. De ce? De proşti.

 

Eu nu înțeleg niciodată nimic

Saturday, February 7th, 2009

  Tocmai de aceea, nici nu afirm, nici nu neg nimic. Mărturisesc că încerc să înțeleg mereu și lucrurile și oamenii și mecanismele care pun totul în felul în care sunt puse toate în jurul nostru. Lucrul acesta m-a făcut să fiu doar un explorator. În spatele fiecărui fel de a fi pe care l-am înțeles a apărut imediat un fel de a fi mult mai complicat și mult mai de neînțeles. Yukawa spunea că natura e simplă în esența ei și eu chiar cred că este așa, numai că drumul pe care îl tot facem spre esența aia a ei pare un soi de încercare de cuprindere a orizontului. Mare șmecherie cu orizontul ăsta… Te tot duci către el și el tot acolo stă. Cam așa e și cu înțelesul.

    De aceea am ales eu să rămân doar un explorator. Exploratorii, se știe, nu afirmă și nu neagă niciodată nimic. Ei acceptă faptul că alegerea lor de a fi așa îi ține doar în lumea supozițiilor. Ei nu încearcă să schimbe lumile pe care le descoperă, pentru că au învățat pe pielea lor că lumile nu se schimbă doar prin trecerea noastră pe-acolo. Ei nu spun niciodată că sunt absolut siguri de ceva, pentru că au învățat că în spatele oricărui adevăr de neclintit există o pârghie care poate rostogoli măreția neclintită a acelui adevăr în derizoriu. Exploratorii au însă, ca toți oamenii, păreri. Când un explorator spune eu cred, nu luați credința lui ca pe o axiomă. Este un specimen care nu are axiome și felul ăsta de a nu avea axiome îi asigură lui supraviețuirea. Imi amintesc, habar n-am de ce, de un lucru foarte mișto spus demult de către Sfântul Augustin și anume că nu poți să crezi dacă nu te-ndoiești și cred că avea mare dreptate. Fără îndoială este foarte greu să înțelegi că în spatele înțelegerii tale stau o sumedenie de straturi de neînțeles așezate cuminte, ca straturile geologice.

    Când Ulise a plecat din Itaca, știa că singurul lucru care contează cu adevărat este întoarcerea în Itaca. Ulise, cel din povestea spusă de poetul orb, chiar s-a întors. Eu cred însă că nu a fost așa. Cred că Ulise a fost un explorator și că el a devenit un explorator abia în clipa în care a aflat că Itaca nu mai există. Nu știu dacă lucrul acesta s-a petrecut atunci când plutea pe mare sau pe insula lui Calypso sau în grota ciclopului sau în casa vrăjitoarei Circe sau poate că a aflat lucrul acesta atunci când a bătut la porțile Infernului. Eu cred că finalul Odiseei e doar un final de mântuială pentru cititorii de tabloide și că ei, Ulise împreună cu finalul Odiseei, sunt încă în drum spre nicăieri, cu ochii larg deschiși, cu barba înspumată de spuma mării, cu nările adulmecând pământuri necunoscute nouă. Înțelepciunea lui Ulise nu a fost Itaca ci doar lipsa de Itaca. Nu te poți mânia pe omul ăsta, așa cum a făcut-o Poseidon. El nu a construit calul de lemn pentru a vedea Troia în flăcări ci doar pentru a pleca de-acolo cât mai repede. Pentru el, lipsa de plecare înseamnă lipsă de timp, iar om fiind, lipsa de timp înseamă neviață. Pentru zei viața este tocmai lipsa de timp și cred că de-aici a și plecat toată neînțelegerea lui Ulise cu Poseidon. Ulise nu înțelege niciodată nimic. El este un punct în jurul căruia se adună mereu un orizont circular, perfect, către care merge mereu, către care se îndepărtează mereu. Ulise este un punct înconjurat de un orizont.

Despre lene

Thursday, February 5th, 2009

    Lenea ne-a scos din grote. Lenea ne-a adunat din savană. Lenea ne-a dat jos din copaci. Dintre toate calitățile pe care le poate avea un om, lenea a fost mai tot timpul considerată un defect. Cauza acestei nedrepte priviri asupra lenei stă în numărul foarte mare de oameni care nu pot fi mai mult decât harnici. În întelesul lor, lenea este un soi de opus al hărniciei, ceea ce nu este doar greșit ci și periculos. În înțelesul meu, lenea este cea care te împinge să muncești cât mai puțin pentru a atinge un scop. Privită așa, lenea este un semn clar de eficiență și inteligență.

    Dacă aruncăm o scurtă privire în istorie, vedem limpede că perioadele de hărnicie maximă au fost și cele de sărăcie lucie, lipsite complet de creativitate și de senzația de împlinire umană. Istoria tehnologiei este istoria lenei. Practic toate descoperirile majore sunt rezultatul dorinței de a munci cât mai puțin. Mi-am amintit de toate aceste lucruri tot auzind în jurul meu o sumedenie de discuții stupide despre cutia de viteze automată. Sigur, primul argument pro manuală era că un bărbat adevărat nu poate sta cu dreapta decât pe țuțuroiul de schimbat viteza. Bine, poate fi și asta o alegere, poate chiar o prelungire a altor alegeri, dar nu cred că are vreo legătură directă nici cu bărbăția, nici cu adevărul. Argumentul invocat des era cel de finețe. Nu ține. Poate că acum foarte mulți ani, da. Acum nu. Argumentul suprem pe care l-am auzit era însă că e mai greu, adică e treabă de bărbat. Uite, argumentul ăsta chiar m-a jignit! Adică de ce bărbații trebuie să fie mai tâmpiți și să aleagă ce este mai greu de făcut doar așa, pentru simplul motiv că este mai greu. Eu zic că au și bărbații doza lor de inteligență, nu am făcut dealtfel nici o distincție vreodată între IQ-ul vreunuia dintre sexe, cred că e o chestiune care ține doar de indivizi, indiferent de sex, rasă și mai știu eu ce altceva, cred că și genialii și tâmpiții sunt uniform distribuiți în toate categoriile astea și, sincer să fiu, sunt sătul până peste cap de gândirea în categorii. Revenind în logica asta a lor ar trebui să nu pricep de ce omenirea a renunțat la manivelă ca să pornească mașina, de ce nu producem mașini care să plece numai împinse de tot ce mișună prin fața scării la orice oră, că ne-ar mai ameliora și relațiile de vecinătate și ar fi super!

    Acum, trebuie să recunosc, reacții de-astea anti-lene tâmpite am avut și eu. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Windows. Era cel din versiunea 2.0. Sau de prima dată când am fost nevoit să utilizez mouse-ul. Cu un ifos cretin de programator care vede doar până la ecranul din fața sa, decretam că un programator adevărat este cel care folosește doar tastatura, lucraza sub un sistem de operare care are doar prompter, scrie doar cod în asamblare și introduce secvența de boot bit cu bit de la chei. Noroc că felul ăsta de a gândi m-a ținut doar câteva săptămâni. Până în clipa în care am demontat mouse-ul cu pricina și mi s-a părut o bijuterie de simplitate și inteligență, până în clipa în care am văzut că este mult mai comod să ai o interfață grafică la sistemul de operare și am început să scurm în el să văd cum au făcut-o ăia. Pentru mine lenea a mers mână în mână cu curiozitatea. La chestia cu asamblarea nu am renunțat nici azi, chiar dacă am scris cod în mai toate limbajele cât de cât folosite în lumea asta. Din alte motive, care țin de eficiență și de simplitate, dar asta e o discuție care n-are loc pe blog-ul acesta.

    Că lenea ne face mai creativi, ne satisface curiozitatea și ne stimulează, în mod paradoxal, spiritul de explorator gata mereu să pornească într-o nouă aventură, mie îmi e cât se poate de limpede. Hărnicia aia seacă, onorabilă ca o decorație are și ea însă rostul ei. E ca bara de cadmiu în reactorul nuclear. Ca să nu se încingă prea tare și să explodeze. Uite că și aici, societatea s-a autoreglat. Când am plecat din Africa, la începuturile existenței noastre ca specie, ne-a mânat foamea. Dar dacă lenea nu ne-ar fi făcut mai eficienți și mai curioși, cu siguranță că azi nu am fi împânzit lumea. 

Shiva

Tuesday, February 3rd, 2009

    Nu știu aproape nimic despre ce va face președintele Obama ca președinte al Statelor Unite. Nu despre președintele Obama este postul acesta, ci despre oamenii obișnuiți. Care sunt la fel peste tot. Am văzut deunăzi un clip cu domnul Obama dansând. Chiar bine de tot. Omul mi-a plăcut, e un tip super! Sigur, un om super ca om poate fi foarte eficient în ceea ce face sau nu. Și sper că domnul Obama va fi eficient, pentru că e mare nevoie de așa ceva în anii care urmează. Nu doar pentru Statele Unite ci pentru întreaga planetă.

    Postul de azi e unul chiar nashpa de periculos pentru mine. Îl scriu însă pentru că așa simt eu nevoia. Nu este un post despre oamnii politici ci despre oamenii obișnuiți. Este despre teama mea legată de felul în care alegătorul mediu alege. Este despre teama mea legată de felul în care alegem, nu doar când este vorba de alegeri politice, ci despre alegeri în general. Pentru că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Îmi amintesc că la sfârșitul campaniei electorale din 1996 m-am gândit să cânt “What a wonderful world” al lui Louis Armstrong. Era la World Trade Center, eram cu prietenul meu Harry Tavitian și așa am crezut eu că pot să-mi spun un crez, pe care nu l-am părăsit niciodată, ăla că lumea simplă, normală, chiar merită să fie lăsată în pace să-și ducă minunăția ei de normalitate zi după zi câte zile i-or fi date să existe. Evident, nu sunt un mare chinuit de talente și tot ce-am vrut să fac a fost să transmit crezul ăsta al meu așa, cântând. A doua zi, în dreptul sălii Dalles, am fost oprit de o tipă care mi-a spus entuziasmată că mă va vota. Am întrebat-o dacă lucrează în IT și mi-a răspuns că este studentă la medicină. Am întrebat-o dacă a atras-o ceva din ideile pe care încercam să le transmit și mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă că s-a plictisit de moarte la tot ceea ce spusesem acolo, că n-o interesa nimic din ceea ce sunt în stare să gândesc sau să fac, dar “ați cântat atât de frumos”… Nashpa rău, mi-am zis, asta e, nimeni nu e perfect, poate că am făcut rău că m-am trezit cântând în timpul unui eveniment electoral și brusc mi-am amintit de o scenă grotescă avându-l ca protagonist pe președintele Elțân dansând un soi de ceva care aducea a rock de twist de roll de urs pus pe jăratec. În ziua aceea m-am tot perpelit la gândul că am greșit tare  făcând așa. Acum, după ce toate evenimentele mele electorale succesive s-au terminat cu “What a wonderful world”, știu că nu am greșit. Cântecul lui Armstrong a venit pe lume în 1968 cand totul părea a se sfârși. Cântecul lui Armstrong era despre nesfârșirea normalității. Păi cum să spun asta altfel decât cântându-l?

    Sigur, dacă fata care mă oprise atunci în dreptul sălii Dalles mi-ar fi zis că uite, ce ai avut de spus despre nesfârșirea normalității mi-a plăcut mie tare și de-aia te votez, aș fi fost chiar fericit. Ea mi-a zis însă că nu conta ce am spus ci cum am spus. Iar lucrul acesta m-a umplut de amărăciune. Evident, e important și ce spui și cum spui. Dar numai atunci când lucrurile astea sunt împreună. Atunci când “ce” este umbrit de “cum”, atunci când “ce” este ucis de “cum”, e rău de tot. Universalitatea felului acesta de a gândi mă îngrijorează și mai tare. Am văzut pe YouTube o grămadă de comentarii de tipul “Wow! We finally have a President that dance!” și lucrul ăsta e la fel de rău ca și comentariul fetei de la medicină. Pentru că nu aceasta era calitatea care trebuia urmărită în contextul de care vorbeam. La fel cum felul în care cânt eu nu este calitatea care să mă califice pentru ceea ce am eu de muncit. Dar uite că unii oameni gândesc așa și și pot decide așa fie că este vorba de viața lor, fie că este vorba de viața noastră, a tuturor.

    Nu mă pot abține să nu remarc un lucru foarte curajos pe care l-a spus un om pe care îl admir mult: ”The best argument against democracy is a five minute conversation with the average voter”. Sunt spusele lui Winston Curchill. Ceeace nu a fost spus de către Curchill, dar eu cred că merită spus este că lumea a trăit într-o perpetuă democrație. Nimeni nu poate impune decât foarte greu și numai după oarece timp lucruri care nu au de-a face cu democrația. Pentru că nimeni nu poate ajunge să le impună așa, de capul lui, fără să fie măcar la început susținut de o majoritate. Dacă mă gândesc la marii dictatori ai secolului trecut, toți, fără nici o excepție, au fost oameni cu o mare carismă și toți, fără nici o excepție, s-au bucurat de un sprijin inițial masiv. Iar lucrul acesta nu s-a întâmplat doar în politică. Se întâmplă aproape în toate domeniile în care se specializează oamenii. De carismă și de felul în care foarte mulți dintre noi îl aleg pe “cum” fără a se uita nici măcar o clipă la “ce”, mă tem.

    Shiva dansând în mijlocul cercului de foc. Cu cele patru brațe răsfirate, ținând grațios simbolurile sacre. Este un dans minutat. Este frumusețea pură. Este dansul peste cenușa lumii.  

Sfârşitul paradigmei

Monday, February 2nd, 2009

    Vineri am avut una dintre cele mai tâmpite discuţii din ultima vreme. Cu un prieten bun, la o cafea, nu ne mai văzusem de mult. Dacă ţineam discuţia strict în zona unui interes profesional comun, ar fi fost chiar ok. Nu ştiu însă ce ne-a venit pusul la cale al planetei, prost obicei de care e greu să scapi atunci când trăieşti în partea asta a lumii. Evident, despre depresia economică şi un lucru asupra căruia, în mod surprinzător, am găsit un fel asemănător de a gândi. Despre care am de gând să și scriu aici. Nu voi putea argumenta cine ştie ce în legătură cu convingerile mele şi cu siguranţă orice economist m-ar face imediat din vorbe. Faptul că şi prietenul meu şi alţi oameni, în special din business, gândesc aproximativ la fel, mă face însă să-mi iau inima în dinţi şi să scriu despre asta. Pe scurt, eu cred că modelul economic în care suntem a ajuns la capăt de drum, că ceea ce urmează să se petreacă ține de convulsiile sale finale și că desprinderea de el și înlocuirea cu un alt fel de a gândi va lua mult timp și va marca viața unui număr mare de oameni. Lucrurile acestea le cred de destul de mult timp, am mai și scris timid despre ele, nu sunt economist și îmi doresc tare mult să greșesc.

    Modelul economic actual își are rădăcinile în perioada interbelică, imediat după marea depresie de atunci și în remediile folosite de principalii actori ai vremii. Marea depresie a fost o criză simultană generată de consumul scăzut și supradimensionarea investițiilor. A fost, ca și cea de acum, o criză în care s-a ajuns dintr-un optimism exagerat. Spre deosebire de cea de acum, optimismul a fost atunci al comunității de afaceri în timp ce depresia în care intrăm acum optimismul excesiv a fost al consumatorilor. Marea depresie a fost soluționată prin ample lucrări de infrastructură plătite din bani publici și prin pregătirile de război. Am auzit în ultimul timp vorbindu-se des despre planuri similare în ceea ce privește infrastructura. Nu știu dacă de data aceasta lucrurile vor mai funcționa la fel. Nu cred. În anii următori războiului, principala preocupare a ținut de stimularea creșterii economice pe baza stimulării consumului. Și lucrurile au funcționat bine atât timp cât consumul s-a bazat pe solvabilitatea consumatorului. 

    Pentru orice produs sau serviciu din lumea asta există un ciclu de viață care începe cu facerea lui și se încheie în momentul în care ajunge să fie cumpărat de către utilizatorul final. Sigur, schema este ceva mai complicată dacă luăm în considerare și garanțiile și asistența oferită de producător sau diversele facilități oferite de furnizorul de servicii. Oricum, lucrurile pot fi simplificate foarte mult, fără a se pierde ceva esențial din vedere, la schema care începe cu facerea și se termină cu încasarea banilor în contravaloarea produsului sau serviciului. Este limpede că banii sunt în număr finit. Ceea ce face însă ca sentimentul că poți dispune mai ușor sau mai greu de ei ține de viteza cu care aceeași bani pot acoperi ciclul de viață al unui produs. Aceeași bani, pot cumpăra mult mai multe produse și satisface mult mai multe nevoi dacă timpul necesar producerii și vânzării produselor și serviciilor este mai scurt. Cu alte cuvinte, cu cât consumul este mai mare și ceea ce se consumă se produce mai repede cu atât senzația de bogăție la nivelul societății este mai mare. Pentru a ajunge aici, există câțiva pași logici de urmat. Bunul trebuie produs mai repede și mai ieftin, vândut mai repede și înlocuit mai repede cu un bun similar. Pe de altă parte, diversificarea și segmentarea bunurilor și serviciilor este esențială pentru a introduce în circuit câți mai mulți bani generând o cerere continuă și înlocuind treptat bunurile și serviciile care nu se mai pot dezvolta. Atât timp cât banii disponibili la cumpărători pot acoperi oferta de produse și servicii iar cererea și oferta sunt echilibrate, mecanismul economic funcționează normal, autoreglându-se prin perioadele de recesiune și prosperitate succesive.

    Marea depresie s-a petrecut într-un moment în care bunurile începuseră să fie produse mai repede și mai ieftin. Într-o oarecare măsură, ea s-a datorat neînțelegerii felului în care ar trebui făcute vânzările pe o piață de masă și a evaluării greșite a acestei piețe. A doua eroare a fost făcută considerând că un bun care rezistă mult în timp are o calitate economică certă, în condițiile în care tocmai acest fapt s-a dovedit a fi un defect. Asta a dus la decizii corecte privind scăderea simultană a calității și a prețului dublată de publicitarea produselor cu o tentă simultan utilitaristă și de modă. Segmentarea legată de puterea de cumpărare a diferitelor componente ale pieței sau cea legată de interesul lor față de bunul sau serviciul respectiv, a fost un alt motor esențial de dezvoltare. Ideea este că banul trebuie luat de acolo de unde există, indiferent de cantitatea în care există, dacă efortul de a-l lua are costuri mai mici decât prețul plătit. Toate aceste lucruri au dus la dezvoltarea cercetării, la transferul rapid de tehnologii din zona militară în cea civilă, la transformarea publicității în industrie, la dezvoltarea fără precedent a design-ului industrial. Lucrurile probabil că ar fi funcționat așa multă vreme dacă s-ar fi ținut cont mai mult de efectul cotrar pe care îl pot avea publicitatea și accesul prea facil la bunuri și servicii.

    Au existat câteva supape ieftine care au fost utilizate, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin planificat, eu cred că un mare rol l-a avut de fapt pura întâmplare și norocul chior, dar sunt sigur că nu mă crede nimeni că e așa. Singura planificată bine și de fapt cea mai eficientă a fost cercetarea. Aici nu e nimic de spus, atât felul în care a evoluat ea după război cât și felul în care a fost realizată protecția intelectuală în țările în care chiar s-a făcut cercetare, cel puțin până prin anii 80. După anii 80, lucrurile s-au mai schimbat și aici, dar nu în asta stă cauza declinului economic general. A doua supapă a reprezentat-o forța de muncă mai ieftină. Fie că este vorba de forță de muncă în cazul căreia timpul este lungit prin diferite metode de fidelizare și spălare a creierelor de la sloganuri de tipul suntem o mare familie întreținute prin acapararea vieții personale a angajaților și enclavizarea lor, până la îndoctrinări cu vorbe mari. O angajată a unei companii japoneze spunea, în urma unei decizii guvernamentale prin care angajații pleacă în ultima zi a săptămânii cu două ore mai devreme acasă pentru creșterea natalității, că e foarte fericită că poate sta mai mult acasă fără a avea un sentiment de vinovăție… Deschiderea blocului comunist în urma revoluțiilor din 1989, descoperirea Indiei ca resursă pentru producția de textile, autoturisme și servicii informatice, apariția Chinei ca producător industrial cu cheltuieli oeraționale foarte mici au mutat masiv locurile de muncă din zona în care ajunseseră să fie, prin costul lor, o frână și au deschis simultan o piață uriașă de consum. În țările din care aceste locuri de muncă au plecat, au existat mici convulsii sociale (cum au fost cele din Los Angeles apărute după mutarea celui mai mare combinat siderurgic american în China) dar ele au fost repede absorbite de societate, deplasarea locurilor de muncă din producție spre servicii făcându-se destul de ușor. Muncitorul american, despre a cărui productivitate ridicată vorbea cu mândrie președintele Reagan a fost ușor-ușor înlocuit de către funcționarul american care vinde cu mândrie pe toată planeta produsele fabricate de compania sa în China sau India.

    Dacă oamenii ar fi mașini, toate lucrurile astea ar fi simple optimizări. Numai că oamenii nu sunt mașini. Funcționarul de multinațională s-a obișnuit, tot stând prin hoteluri de mai multe stele decât și-ar permite din banii lui și umblând cu mașini pe care niciodată nu și-ar putea permite din banii pe care îi câștigă, să-și dorescă și să considere ca lucruri absolut realizabile lucruri care depășeșc mult posibilitățile financiare pe care le are. La fel și muncitorul, fermierul și cam tot ce contribuie prin munca sa la functionarea economiei, indiferent de țara în care trăiește. Dacă Dallas a fost telenovela care a făcut-o pe madam Ionescu să se simtă pentru o oră pe săptămână miliardar american, cam la fel cum tot pentru o oră pe săptămână s-a simțit nushce gagică bengoasă, publicitatea a făcut ca un număr impresionant de oameni să încerce pe bune să trăiască la standarde pe care nu și le puteau permite financiar. Nu suntem o lume de răufăcători, așa că majoritatea acestor oameni de treabă au început să exercite o presiune colosală atât asupra companiilor în care lucrau cât și sistemului bancar și a celui politic.

    Companiile s-au maturizat și ele pe o ficțiune. Știu că-mi voi lua toți pumnii din lume în cap pentru ce spun acum, dar eu cred că dezvoltarea pe bursă, chiar dacă este pe termen scurt cea mai bună alegere, la scară mare și pe termen lung este o dezvoltare bolnavă. Bursa a produs două mari nenorociri: transferul economiei din zona ei naturală în cea a mecanismelor psihologice și conducerea afacerii de către oameni cu mandat limitat și obiective manageriale trasate la începutul mandatului. Disiparea mare a acțiunilor a dus la lipsa unui acționar majoritar, legat prin interese vitale de buna funcționare a companiei. Mandatul limitat, în economie ca și în politică duce la fixarea unor obiective pe termen scurt, de multe ori dăunătoare dezvoltării pe termen lung, iar componenta psihologică a bursei poate duce în momentele de panică la prăbușirea fără nici un motiv economic a unei companii sănătoase sau la umflarea nejustificată, în momentele de entuziasm a oricărei idei, indiferent de gradul de tâmpenie conținut în ea. Bursa îmseamnă introducerea iraționalului în economie. De dragul banilor ieftini și rapid obținuți. Cred, fără să am pretenția că e mai mult decât părerea unui om oarecare, că bursa a împins băncile în direcția unei dezvoltări mai puțin sănătoase decât ar fi avut-o în absența ei. 

    Bun. Să recapitulăm. Companiile nimănui conduse de oameni cu mandat limitat în care își petrec din ce în ce mai mult timp oameni din ce în ce mai depersonalizați dar care câștigă ceva mai bine decât părinții lor au devenit navele amiral ale economiei planetei. Oamenii de care vorbim, au o viață personală din ce în ce mai sărăcită și mai dependentă de marea familie în care lucrează, se distrează, mănâncă, se mănâncă pentru o promovare și cam aici se încheie universul. Tentația de a suplini sărăcia interioară cu obiecte și în general cu tot ce se poate cumpăra acționează ca un soi de supapă de siguranță. În treacăt fie spus, cele mai mișto lucruri din lume nu se pot cumpăra. Dar asta este cu totul altceva și nu am de gând să dezvolt acest subiect aici. Lucrurile au devenit mai ieftine, din ce în ce mai ieftine și mai disponibile pentru toată lumea. Primul lucru de acest fel a fost hrana. Lumea civilizată e acum obeză. Al doilea a fost îmbrăcămintea. Asta n-a făcut rău nimănui, dar lumea a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de show-off. Au urmat vacanțele, multe plătite de companie, ca să mai crească dependența. Rezultatul a fost un uriaș consum de masă absolut benefic pentru economie. Numai că omul e om, nu e niciodată mulțumit cu ce are și uite-așa, oameni care în trei generații nu ar putea plăti bunuri la care s-au înhămat să le plătească au început să preseze piața imobiliară, piața mașinilor scumpe și a obiectelor de lux. M-am întrebat tot timpul ce naiba poți face cu un telefon mobil din aur. Tehnologic, e mult mai slab decât un telefon bun. Uite că totuși se vând bine. La fel cum n-am înțeles niciodată valoarea unui ceas foarte scump cu componente mecanice în condițiile în care unul electronic este mult mai precis. Utilitarismului care a ridicat America, i s-a contrapus decadența penibilă cu ifos de high-class care a îngropat Imperiul Roman. Sigur, e normal ca oamenii să se îndatoreze pentru a putea cumpăra un bun scump. Dar nu e normal să facă lucrul ăsta atunci când în mod evident nu își pot plăti datoriile. Lucrul acesta s-a întâmplat nu numai în Statele Unite ci în întreaga lume dezvoltată. Băncile au cedat și din speranța unor neașteptate câștiguri mari și sub presiune politică, perioada dintre sfârșitul mandatului președintelui Clinton și cele două mandate ale președintelui Bush fiind sub sloganul visului american conform căruia orice american merită o casă supermișto. Evident, visele nu trebuie confundate cu realitatea. Majoritatea americanilor nu pot plati ratele la bancă pentru o asemenea casă. Asta e… Și totuși s-a ajuns și aici. Este primul cataclism economic creeat de oamenii obișnuiți.

    Ca orice fenomen negativ complex, depresia economică în care vom intra și noi în două-trei luni este un conglomerat de crize. În faza aceasta, principala criză, datorată faptului că băncile au vândut banii cu mult sub valoarea lor este una de cash operațional. Evident, domeniile care au generat vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor, au intrat și ele în criză. Adică domeniul imobiliar și industria auto. Iar dacă în domeniul imobiliar proprietățile pot aștepta, în industria auto ne-a fost dat să auzim cumperi o mașină, pleci cu două. Vom vedea din ce în ce mai des ieftiniri spectaculoase în foarte multe domenii. Pentru că faza de criză de cash operațional și căderea a trei domenii înfloritoare înseamnă și tăierea cheltuielilor care nu sunt vitale, cum ar fi publicitatea cu impact imediat pe industria de mass-media și creșterea bruscă a șomajului, vom vedea cum economia nu se va putea stabiliza în acest moment și că dimpotrivă, vor intra în funcțiune din ce în ce mai multe mecanisme declanșatoare de crize în lanț. Dintr-odată, avem o criză de supraproducție. Exact ca la începutul marii depresii. Pentru că cererea a scăzut brusc. Atât de brusc încât este evident că totul a fost pe o datorie făcută fără nici un fel de calcul elementar prealabil. Lucrurile se vor accentua începând cu 2010, atunci când șomajul va fi foarte mare, ciclul de viață al unui produs va crește, banii se vor mișca din ce în ce mai vâscos, ceea ce va duce la agravarea situației economice. Cred că, în mod paradoxal, singurele bunuri care se vor deprecia calitativ și se vor aprecia valoric vor fi, începând cu 2010, bunurile vitale adică hrana și îmbrăcămintea. Stabilizarea va veni probabil în 2012 și mă tem de acest lucru. Va fi oprirea declinului, dar va fi în an electoral american. În tot timpul acesta, China, care a investit înțelept în resursele Africii, va reuși să își asume leadership-ul în ceea ce privește producția industrială cu condiția rezolvării problemei producerii de energie care să îi asigure dezvoltarea. Probabil că și Rusia va reuși să se mențină pe un trend economic rezonabil de bun, chiar dacă va fi și ea afectată de depresie. Dacă Obama nu va reuși să facă un miracol, nu doar economia americană va avea de suferit ci și ideea de democrație, așa cum o înțelegem azi. Dacă Obama nu va reuși să țină măcar sub un oarece control evoluția negativă a economiei americane, mă tem că omenirea va risca o recrudescență a ideilor care au premers războiul, idei pe care le credeam demult apuse.

    Chiar dacă vom depăși riscul politic, economia nu va mai arăta, oricum, așa cum este scrisă acum în cărți. Cred și sper că după 2015 bursa nu va mai juca rolul pe care l-a jucat până acum, iar băncile se vor implica mai mult în susținerea întreprinderii și mai puțin în cea a consumului nesăbuit. Cred că mitul marii familii de la servici va dispărea, singurii perdanți din asta fiind cei din industria de turism, cred că în multe dintre companiile delistate vor avea proprietari în carne și oase, interesați de funcționarea lor pe termen lung, iar oamenii vor veni la muncă pentru bani și nu pentru terapii de grup. Lucrurile acestea vor schimba mult societatea. Eu zic că în bine și nu mă pot abține să nu remarc faptul că, din nou, Adam Smith a avut dreptate. Așa simplu și depășit de vremuri cum este considerat de către marii analiști care au mâncat suficient o pâine bună bătând câmpii.

    Pentru oamenii politici anii care urmează vor reprezenta cea mai mare încercare prin care vor trece într-o viață de om. Este greu să decizi calea de urmat. Protecția oamenilor înseamnă asigurarea voturilor. Pe termen scurt. Pentru asta este nevoie de bani. Banii îi obții storcând întreprinderile de ultimele puteri. Evident, întreprinderea nu este o abstracție și pe termen mediu distrugerea ei înseamnă prelungirea depresiei economice, sărăcirea și mai accentuată a societății și deci, o lipsă de protecție a oamenilor. Numai că nici un om nu va mai avea timp să observe asta. Ajutorul guvernamental va fi însă un lucru direct și palpabil pentru alegătorul îngrozit de tot ce e în jur. A doua cale este cea a sprijinirii întreprinderii. Lucrul acesta grăbește ieșirea din depresie, dar nu are un efect asupra electoratului. Așadar, logic, orice guvern va prefera prima variantă. Și chiar are șanse să îi iasă, cu condiția ca Obama să nu eșueze în Statele Unite. Și chiar și atunci, omul politic nu riscă cine știe ce. Ideile se pot schimba și dacă trendul va fi unul al radicalizării și autoritarismului, tot bine îi va fi. Că se adaptează.