Solfegiu

    Sunt sigur că sunetul acesta nu este o simplă aiureală produsă în capul meu. Am astupat pe rând urechea stângă, apoi urechea dreaptă, apoi ambele urechi și el, sunetul, s-a estompat până când aproape că a dispărut. Este un sunet continuu, ca șuerul unei locomotive vechi cu aburi, am mai vazut și auzit așa ceva în copilărie, mai existau locomotive cu aburi, foarte puține, și îmi amintesc cum mă rugam de tata să mergem în gară să le vedem. Mi-au plăcut tare mult locomotivele alea amintind de o epocă în care lumea era înțeleasă prin înțelesul roților dințate și al mașinăriilor uriașe ca niște balene mecanice. Nu sunt un nostalgic al mecanicii, fiecare epocă are simbolul ei tehnologic și cred sincer că tehnologia dominantă ne influențează în felul de a fi și a gândi într-o măsură mult mai mare decât orice doctrină politică majoră, poate chiar într-o măsură mai mare decât orice religie majoră. Eu cred că tocmai de aceea personalitățile politice sau religiase au o oarecare reținere în fața inginerilor, este un soi de reținere venită din certitudini, este un soi de reținere venită din conștiința competiției sociale. Inginerul nu se simte în nici un fel de competiție. El are mai degrabă curiozități și incertitudini. La fel ca orice ființă umană care se hrănește cu proriile îndoieli.

    Gândurile sunt ca păsările. Lasă urme lungi în aerul serii, urmele lor se deschid de la orizont la orizont, uneori încercănând orizontul, alteori făcându-și curaj să despice zenitul și eu cred că tocmai de aceea aerul se îngreunează și plouă ca o privire prelungă peste pământ. Gândurile sfredelesc dincolo de coaja aparentă a Pământului. Pe coajă stă un pământean din care își iau zborul gândurile, la început ca fluturii, mai apoi ca păsările, mai apoi ca fulgerul care desparte noaptea de noapte, care crapă pojghița gheață spre noapte. Când omul se plimbă cu câinele, gândul de om și gândul de câine se adună multicolor, plimbatul acesta împreună funcționează ca o prismă, despică gândul de om amestecat cu gândul de câine în culori de gând pur și din fiecare culoare izbucnesc păsări care încearcănă orizontul, păsări care care despică zenitul, păsări care plutesc ca peștii în aerul îngreunat, gânduri care se strivesc de Pământ în stropii de aer vertical săgetând partea stângă a nopții cu emisfera dreaptă a raționamentului.

    Eu cred că îndoiala este bună. Eu cred că îndoiala este mai bună decât lipsa oricărei îndoieli. Este mai predictibilă decât suma tuturor lucrurilor predictibile. Atunci când ochiul se deschide, atunci când timpanul adulmecă sunetele, atunci când aerul rece invadează plămânii, când mintea este săgetată de raționamente, când Galilei are dreptate mai mult ca oricând, când dorința de a înțelege lucruri care par de nedeslușit năvalește în noi, ca o combustie internă, când pleci la un drum care habar n-ai unde duce și nici măcar dacă duce undeva, când privești schițele vechi ale lui Da Vinci sau minunata mașinărie cu aburi ieșind din tunel învăluită în aura ei strămoș semnificativ, cu gândul la planul tău cel nou, nedeslușit, cu doar câteva piese din puzzle acoperind insule de certitudine, cu senzația de combustie internă care îți dă certitudinea că ești viu și contemporan cu tine însuți.

5 Responses to “Solfegiu”

  1. Antoaneta Says:

    În Anglia vor da drumul iar unui tren cu aburi, l-au inaugurat de curând:)

    Îndoiala este minunatã, pentru ca descoperim tot felul de idei noi scurmând dupã certitudini, care ne deschid alte cãi de cãutare.

  2. anarchix Says:

    Not bad. Not bad at all. :-)

  3. sting Says:

    Impecabil scris. Mai ales partea despre gânduri… Când am văzut prima oară fractalii şi am văzut poezia din mintea informaticienilor, am avut aceeaşi bucurie, de a descoperi frumosul unor forme pure.

  4. anarchix Says:

    stiu ca e off-topic dar pun aici link-ul just in case.

    http://dasiprimeste.wordpress.com/2009/02/19/facem-si-noi-ceva-am-primit-sa-si-dam/

  5. breaking news Says:

    breaking news…

    Varujan Pambuccian » Blog Archive » Solfegiu…

Leave a Reply