Archive for March, 2009

Despre ordinea firească a lumii

Tuesday, March 31st, 2009

    Mă întreb cum am fi arătat dacă societatea umană ar fi intervenit minimal în viața omului. Adică dacă omul ar fi trăit după un set simplificat și nepervertit de reguli. Cum am fi arătat, de exemplu, dacă nu ar fi fost nevoie de frică pentru a justifica traiul mai bun al unor oameni lipsiți de orice alte calități în afara capacității de a inocula frica. În istoria omului, mai toate căpeteniile politice sau administrative, mai toate religiile instituționalizate, mai toate sistemele de conducere private s-au bazat pe frică. Omenirea a trăit câteva mii de ani de cultură a fricii și lucrul acesta îl găsesc atât de neconform cu natura umană încât cartea de istorie pare un soi de manual de dresură. Frica unei comunități umane nu are nici o legătură cu frica individului biologic. Ea nu conservă comunitatea respectivă ci o pervertește. Poate că cel mai bun exemplu ar fi mutația aproape păgână care a avut loc în creștinism, în preajma momentului în care și-a început construcția instituțională. Ce poate fi mai trist decât felul în care îndemnul “Nu vă temeți!” rostit de atâtea ori de către Iisus a fost transformat în timp în chiar comunitatea creștină în punerea la loc de cinste a omului “cu frica în Dumnezeu”. Sau faptul că o religie a iubirii și a acceptării diferențelor a ajuns de atâtea ori în istorie să se manifeste violent și intolerant. Frica asta socială nu ne este dată în nimic din natura noastră și lucrul acesta explică felul în care primii creștini, probabil majoritatea dintre cei foarte puțini creștini care au existat de atunci încoace, au adoptat în chip firesc învățătura lui Iisus. Atunci când ea, învățătura, a devenit un produs de mass-market, totul a fost invadat de superstițiile folosite cu sute de ani înainte, de prejudecățile născute în mințile bolnave ale celor care nu aveau cum să-și justifice altfel idei abătute rău de la natura umană și mai ales de cultura fricii. În tot hățișul de reguli pe care societatea umană și le-a tot elaborat, frica a fost folosită, mai mult sau mai puțin iscusit pentru a acapara, a domina, a trăi mai bine în absența oricăror calități care să justifice lucrul acesta. Societatea noastră, care se consideră creștină, nu are aproape nimic în comun cu lucrurile făcute sau spuse de cel care i-a dat această învățătură. Nu știu foarte multe lucruri despre felul în care alte religii au degenerat în lumile în care au apărut, dar bănuiesc că au urmat același curs. Există ceva extrem de rezistent în structura socială umană, ceva plasat dincolo de religii sau culturi, venit probabil din perioada în care comunitățile începeau să se structureze. Nucleul acesta, la care au trebuit să se raporteze toate încercările de punere în acord a societății cu individul, are în centrul său frica, transmisă precum cromozomul Y, nealterat, din tată în fiu. Și tot în nucleul ăsta mai stă un lucru care a fost folosit dar niciodată epuizat în decursul istoriei omului: speranța. Amândouă, frica socială și speranța sunt moduri de raportare pasivă la realitate. În ambele cazuri individul așteaptă să fie salvat sau propulsat de ceva din afara sa. Și, mai ales, cu participarea sa minimă. Aici este terenul de joacă al liderilor. Al liderilor de orice fel, politici sau religioși sau de opinie. Aici înfloresc promisiunile și aburesc pericolele. Aici ne pierdem libertatea și acceptăm să ne delegăm o parte, poate că cea care ne-ar face să trăim radical mai fericiți, altora.

    Anii 50 au venit după două războaie cumplite și după Marea depresie economică. Pentru actorii politici ai democrației, războiul a venit ca o salvare neașteptată. Toate măsurile intervenționiste din New Deal-ul lui Roosevelt începuseră să ducă spre următoarea criză economică majoră. Era un lucru de care puțini oameni erau conștienți atunci și și mai puțini au vorbit deschis despre ceea ce credeau. Pentru că marea majoritate a oamenilor trăia cu spaima că totul se poate repeta și cu speranța că deal-ul lui Roosevelt le va aduce prosperitate. Așa arătau și cifrele, economia era într-o creștere clară, totul părea bine de tot, dacă ar fi câștigat războiul care tocmai bătea la ușă lucrurile ar fi dus clar la o periodă de prosperitate fără precedent. Pentru generațiile de atunci, așa a și fost. Pentru cele de acum, vine scadența unei note de plată amânate. Eu chiar cred că acordul de la Bretton Woods din 1944 este la rădăcinile notei de plată pe care o avem noi de achitat. Există câteva lucruri care s-au dezvoltat plecând de acolo și au ajuns până la noi. Probabil că singurul lucru valid hotărât acolo îl constituie liberalizarea comerțului internațional. Principala problemă creată la Bretton Woods a fost exacerbarea rolului statului în economie. Ideile lui Keynes, chiar dacă nu au fost imediat puse în practică au dus la transferul cumulativ al tuturor dificultăților în viitor. Evident că nu-mi convine lucrul acesta. Pentru că viitorul lor e prezentul meu.

    Legarea dolarului de aur la o paritate fixă a întărit pe moment dolarul american iar datoriile de război ale tărilor înfrânte au contribuit, prin mutarea rezervelor proprii de aur, la aceasta. Practic, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost, prin deținerea de rezervelor de aur cele mai importante, principalii beneficiari ai acestui punct al acordului. Ideea de a avea o paritate fixă, făcea pe moment dolarul o marfă mai bună decât aurul prin esența sa abstractă și prin faptul că putea fi împrumutat cu dobândă. Ideea unei parități fixe între moneda națională și aur, dublată de cea a unei parități rigide între monedele naționale venea ca o reacție la ceea ce se întâmplase în perioada interbelică, perioadă în care guvernele își apreciau sau depreciau discreționar moneda pentru a juca speculativ pe piața internațională și pentru a-și rezolva problemele legate de inflație sau deflație pe spinarea economiilor mai slabe. Noua construcție financiară internațională părea o idee bună. Poate că lucrul extrem de valoros pe care Keynes îl propusese atunci, adică emiterea unei monede unice internaționale ar fi fost soluția cu adevărat corectă, dar suspiciunea părții americane că britanicii vor să își rezolve problemele deflației pe seama economiei americane a făcut-o imposibilă. În locul unei bănci internaționale care să emită o monedă unică a apărut Fondul Monetar Internațional al cărui scop inițial a fost acela de a aproba orice abatere de la rata de schimb existentă între două monede. Așadar, esența financiară a acordului a fost legarea la paritate fixă a dolarului de aur și a monedelor statelor semnatare unele de altele, având deasupra un for care aproba toate abaterile de la regulă. Sistemul, mult mai complicat decât cel bazat pe banca unică emitentă, avea câteva dezavantaje din start. Dolarul era singura moneda care putea fi legată direct de aur, pentru că rezerva de aur americană permitea atunci lucrul acesta, ceea ce făcea automat ca economia americană să plece dintr-o poziție privilegiată în raport cu economiile occidentale. Chiar dacă sovieticii nu au participat la Bretton Woods, faptul că dețineau rezerve importante de aur îi punea și pe ei într-o situație privilegiată. Mai mult, cotele de participare la FMI ale tărilor semnatare, chiar dacă erau la început egale, în valoare de 8.8 miliarde de dolari, au devenit, odată cu aderarea țărilor noi, cote proporționale cu puterea lor economică din momentul aderării, cu toate consecințele logice ale acestui fapt. Odată cu acest mecanism, a fost creată și Banca Mondială, care, îmreună cu FMI și cu legătura fixă dintre dolarul american și aur suplinea oarecum ideea lui Keynes. Mecanismul creat astfel era din start complicat, fragil și plin de influențe și riscuri politice.

    Al doilea lucru, de data asta luat de la Keynes, a fost cel al intervenționismului masiv al statului în economie. După Marea Depresie, conducerea economiilor naționale a devenit problema cea mai importantă a politicilor statului. Faptul că politicile de tip New Deal practicate cu succes de moment în democrațiile americană și britanică și în dictaturile fasciste au adus o bunăstare relativă majorităților oamenilor, i-a făcut pe aceștia încrezători și dependenți de stat. Liberalismul practicat în relațiile comerciale internaționale de după Bretton Woods a dus la exportul acestor idei în întreaga lume vestică, fiind primul derapaj major de la capitalism și injectând lent în economiile construite până atunci pe principii naturale toate racililele sistemului comunist. Odată cu exacerbarea sistemului social realizată în Suedia în timpul guvernării lui Olof Palme în anii 80, abaterea de la felul natural de construcție economică s-a accentuat, modelul socialist tinzând să devină modelul fundamental al Europei unite. Derapajul spre socialism a fost facilitat de două fenomene apărute fără o legătură directă cu statul. Este vorba de creșterea pe bursă care a făcut ca marile corporații să devină ale nimănui și de cultura corporatistă care a contribuit masiv la uniformizarea masei de funcționari și transformarea acestora într-un soi de proletari de lux. La acest fenomen a contribuit și mass-media și globalizarea, ca vectori de transfer cultural și uniformizare.

    De fapt, în lumea de după Bretton Woods, asistăm la două forme de socialism. Cel sovietic, construit prin abandonarea pluripartidismului și deci a democrației politice și a concurenței adică a democrației economice și cel vestic construit prin convergență politică datorată apropierii doctrinare a partidelor aflate în competiție și diluarea sentimentului proprietății în economie prin disiparea ei. Ambele sisteme neagă un lucru natural care ține în mod fundamental de felul în care este construit omul: agresivitatea. Oricât de puțin ne-ar plăcea, relațiile economice naturale și prprietatea presupun agresivitate. Competiția presupune agresivitate. Societatea în care trăim încearcă să sublimeze agresivitatea făcând promisiuni. Semnând cecuri în alb. Diminuând libertatea. Uniformizând. Sunt lucruri vizibile și pentru cineva care a trăit în comunism și a lucrat apoi într-o mare corporație sunt lucruri evidente. Sistemele seamănă izbitor. Singura diferență stă în modul brutal în care s-a instaurat comunismul și modul lent în care se insinuează noua construcție politico-economică postbelică a vestului. Faptul că sistemul comunist s-a instaurat brusc, l-a făcut să dureze puțin și să dea faliment repede. Falimentul sistemului în care trăim acum e unul lent, dar tot faliment este. Ambele sisteme au folosit perfect frica și speranța. Ideea cu generațiile următoare care vor trăi mai bine decât noi e comună și ea. Relativa libertate economică din sistemul vestic a dus însă la posibilități mai mari de consum și la prosperitate. Foarte mult însă din acest consum s-a făcut pe deficite și pe note de plată scadente pentru exact generațiile care teoretic urmau să trăiască mai bine. Acum suntem în pragul plății unei părți din acestea.

    Eu cred că singura ieșire rezonabilă o constituie întoarcerea la capitalism. Adică la un sistem economic simplu, nedirijat și nereglementat de stat, în care competiția este una clară și directă, fără mediatori. Eu cred că timpul fanteziilor monetare cu bani pe hârtie reglați de guverne în funcție de tot felul de interese care nu au nici o legătură cu economia, ar trebui să se încheie. Nu știu dacă soluția este cea a revenirii la legătura directă între monedă și rezerva de aur sau cea a unei monede unice internaționale. Dar știu sigur că felul în care a fost făcută construcția monetară, mai ales după anul 1971 stă la baza actualei depresii economice pe care urmăm să o traversăm. Eu cred că e timpul să limităm mecanismele speculative din economie și să abandonăm modelul de creștere pe bursă expus mult prea mult factorilor politici și psihologici pentru a mai avea o legătură cu naturalitatea capitalismului. Bursa s-a compromis pentru că s-a lăsat manipulată politic și mediatic. Este evident că o întreprindere care are un proprietar funcționează mult mai bine decât una care are milioane de proprietari. Numai că trăind în modelul cu milioane de proprietari nu mai știm că se poate și altfel. Băncile s-au îndepărtat mult de la rolul lor fundamental într-o economie sănătoasă și s-au lăsat duse într-un joc în care aparent aveau numai de câștigat acceptând rolul dominant al statului în reglarea unei piețe care ar trebui să fie libere. Pentru că cel mai rapid, eficient și sigur mod în care lucrurile se pot regla este cel natural. Sistemul de taxe și impozite percepute de stat s-a diversificat și el aberant odată cu creșterea intervenționismului. În comunism era simplu. Impozitul era pe nivelul de trai. Care acoperea tot, de la deficitele financiare la lipsa de șomeri. Într-un sistem natural, cred că singurul venit al statului care nu descurajează nici munca, nici investiția și nici economisirea ar fi firesc să fie cel provenit din taxarea valorii adăugate. Sigur, se poate spune că el descurajează consumul, dar consumul este o consecință a muncii, a investiției și a economisirii și astfel putem vorbi de o impozitare a tuturor activităților fundamentale economice, dar într-un mod în care răul făcut este minimizat.

    Am procedat cu economia și cu societatea exact așa cum am procedat și cu natura. Sper să nu regretăm un fenomen de felul încălzirii globale și să ajungem să spunem că e prea târziu pentru a mai face ceva. În ceea ce privește economia, îl putem încă evita întorcându-ne la capitalismul simplu, logic și predictibil al lui Adam Smith. Statul trebuie să renunțe la obsesia sa de a supralegifera și suprareglementa procesele economice, iar cetățenii ar trebui să înțeleagă că nu numesc consiliul de administrație al unei întreprinderi ci gestionarii unor bani pe care ei îi plătesc pentru a avea servicii pe care nici un privat nu ar fi interesat să le realizeze. De fapt, rolul principal al statului nu este unul economic ci exact opusul său. Cel al finantării lucrurilor absolut necesare cetățenilor săi și pe care nici un întreprinzător cu mințile în cap nu le-ar finanța. Din păcate, statul modern se ocupă mai mult de economie decât de activitățile de care ar fi îndreptățit să se ocupe. E drept, este mult mai rentabil așa pentru politicieni. Iar în schimbul acestei rentabilități, se oferă la greu cele două abstracții fără de care sistemul nu ar funcționa: frica și speranța. Și uite că ajungem la esența problemei. Sistemul este alimentat de noi înșine. Stând ca broasca din experiment în vasul pus la foc mic, fără să ne gândim că devenim supa propriei noastre lipse de voință de a sări afară. Țintuiți de fricile noastre și de speranțele noastre acolo. Păi e bine?

Când am descoperit culorile

Sunday, March 29th, 2009

    Când am descoperit culorile, se însera. E o constatare și atât. Nici măcar nu îmi propusesem vreodată să descopăr ceva. Lumea părea ok, așa cum era, cuprinsă de o liniște prăfoasă, selenară, cu aceeași față de tonuri de gri întoarsă spre mine, apusul era tot în tonuri de gri, așa începuse și înserarea cu pricina, când deodată am descoperit culorile. Bine, cuvântul descoperit nu este în nici un caz cel mai potrivit. Mai degrabă revelat. Chiar dacă sună pompos și mistic și exclusivist,  revelat pare a se potrivi cel mai bine situației în care m-am aflat, luat prin surprindere de cantitatea foarte mare de informații care începuse să-mi umble prin cap. Îmi amintesc precis faptul că totul a început în taxi, dealtfel l-am întrebat pe șofer dacă mi se pare mie sau taxiul pe care îl conduce este chiar galben, îmi amintesc și dezamăgirea pe care cu siguranță nu am reușit s-o reprim în clipa în care omul m-a privit lung și mi-a spus blazat că este evident galben, că așa sunt toate taxiurile din orașul ăsta, chestia cu orașul ăsta m-a făcut să mă simt oarecum jenat de ignoranța de care tocmai dădusem dovadă și probabil că așa aș fi rămas până la sfârșitul drumului dacă nu m-ar fi mirat și mai tare ideea că iată, fusesem în stare să numesc o culoare despre care până atunci nu știusem nici măcar că există. Apoi mirarea mea a crescut odată cu faptul că în minte îmi apăruse un cuvânt necunoscut până atunci, cuvânt pe care sub nici un motiv nu i l-aș fi spus șoferului de lângă mine, cuvântul acela culoare, alături de galben, alături de gri și multe alte cuvinte care erupeau acum de nicăieri dar care păreau extrem de firești.

    Cuvântul este o convenție, un soi de etichetă pe care o punem pe tot felul de sertare și sertărașe din memoria noastră pentru a ști ce zace pe-acolo, necodificat, accesibil oricui știe să numească la fel feluritele lucruri pe care le-am întemnițat într-o viață în memorie. Privită așa, memoria este un soi de grădină zoologică a realității, în fiecare cușcă stau felurite forme ale obiectului pe care îl avem de recunoscut ca să facem cu el cam ce-am făcut de fiecare dată în trecutul nostru biologic sau social. De-aia cred eu că memoria este un lucru extrem de conservator și menit să ne protejeze. Atunci când văd un câine pe care nu l-am mai văzut, din mintea mea se năpustesc asupra lui felurite frânturi de imagini de câini pe care i-am întâlnit în carne și oase sau în benzi desenate și știu precis că va da din coadă și va lătra, așa că datul lui din coadă nu mă mai miră cine știe ce, nici nu mă mai bucură prea mult, e deja predictibil, face parte dintr-un film pe care l-am văzut de prea multe ori ca să mă mai minunez. Dacă aș încerca să îmi imaginez cea mai nemaivăzută chestie, aș face-o combinând bucăți din felurite lucruri pe care le am bine fixate în cuștile din mintea mea, până și la un nume pentru chestia imaginată m-aș gândi luând etichetele de pe cuști și combinându-le într-un fel sau altul. Ideea că imaginația este limitată de tot ceea ce am trăit eu sau cei care mi-au desenat cu creta pe asfalt felul în care a stat ceva din lumea asta în mintea lor și m-au dresat apoi să le mai și spun la fel desenelor cu pricina, e un motiv de amărăciune. Suntem limitați la tot ceea ce putem combina cu frânturi de realitate. Până și ideile noastre de a căror evoluție ne mândrim atât tot așa ceva este, de-aia e nevoie de timp ca să evolueze, pleacă din simțuri, devin etichete și încep să se combine între ele, toată povestea asta seamănă cu un soi de evoluționism genetic, după galben vine verde, era totul pe retina mea, trebuia doar să le dau un nume acceptabil pentru toți, o etichetă tranzacționabilă și cam atât.

    Joaca asta de-a combina etichete tranzacționabile s-a născut din memoria mea și a altora ca mine, probabil că nu am putea supraviețui, altfel nu am ști ce să facem dacă asupra ființei din fața noastră nu s-ar buluci bucăți de memorie încercând să i se suprapună pentru a pricepe dacă e rost de dat din coadă sau e vorba de un pericol. Fără memorie nu am supraviețui. Dar mă gândesc cum ar fi să trăim o viață în care nimic să nu se repete și nimic să nu semene cu lucruri care au mai trecut odată prin mintea noastră. Lângă mine, șoferul de taxi mă privește de parcă bufnița Minervei ar avea cuibul pe umărul său. Și parcă îmi vine să-i spun că tocmai am descoperit că iarba e verde…

Cronica unei zile anunțate

Wednesday, March 25th, 2009

    Sunt iarăși la capătul unei zile atât de pline încât habar n-am ce am făcut azi. Știu sigur că a trecut, de lucrul ăsta m-a asigurat și șoferul de taxi privind la ceasul luminând albăstriu pe bord și primul lucru pe care îl văd atunci când pun la încărcat BlackBerry-ul după o zi în care bateria a ajund la limita de jos, cam așa mă simt și eu acum, a fost cu siguranță una dintre acele zile foarte important de pline cu o agendă încărcată rău de tot despre care nu îmi pot aminti aproape nimic. Sunt și zile de care îmi amintesc perfect, cu văz, cu miros cu umblet de pași de om, zile în care n-am avut nimic important de făcut, zile în care am trăit însă fără să încalc codul rutier pentru că am înjurat la greu traficul mă’sii, ba chiar am întors capul după bruneta de la volanul unui Ford vai de mama lui pe geamul căruia îmi amintesc că scria pe o bucată de hârtie lipită cu schotch o poveste mișto de tot  despre cum s-a născut el în 1997 și cum caută el acum un stăpân nou, îmi amintesc perfect și brotacul verzui din luneta mașinii, probabil că a fost o chestie de jumătate de minut dar îmi amintesc cum întâlnirea asta mi-a dat brusc o senzație calmă de normalitate. Am multe amintiri dintr-astea. Nu am însă deloc memoria zilelelor importante, ale celor în care am făcut lucruri fără de care omenirea s-ar fi aflat acum în pragul Armaghedonului. Nu mai țin minte nimic despre zilele acelea. Știu vag că ele au existat, probabil că cineva care m-ar privi din afară m-ar caracteriza numai în legătură cu ele, numai că uite, pentru mine zilele alea glomerate și importante au fost ca și cum ar fi fost ale altuia.

    Astăzi știam că va fi așa. Știam de dimineață, privindu-mi agenda fără nimic în ea, îmi este groază de zilele în care agenda este vidă, zilele astea se dovedesc la sfârșitul lor zile de alergat la greu pentru a rezolva chestii care apar una după alta, sunt extrem de importante și nu suferă nici o amânare. La sfârșitul lor, constați că a mai trecut o zi și cam atât. E drept, ai alergat ca nebunul, te-ai agitat, ai vorbit mai mult ca de obicei, câteodată ai și gândit, a trecut, n-a durut, ai uitat cu desăvârșire tot, nici măcar sentimentul că tot ceea ce aveai de făcut era extrem de important, sentiment care te-a însoțit toată ziua, nu-l mai ai. Noaptea, cu ochii priponiți în lumina albastră a ceasului de pe bord, încercând s-ți amintești ceva despre trecerea ta sincronă cu o rotație a planetei în jurul axei, azi nu a fost deloc Axis Mundi axa aia, a fost un căcat de axă în jurul căreia te-ai rotit cu orașul tău cu tot, cu traficul tău cu tot, n-ai apucat să vezi nimic care să-ți rămână in minte, nici măcar o jumătate de minut din cele 1440 de minute ale rotației tale.

Despre mitocanul urban și despre misiunea sa istorică

Monday, March 23rd, 2009

    Am citit un post foarte bun care punea oarecum ordine în felul în care ne raportăm la mitocănia urbană. Dacă povestea adevărată cu șoferul de taxi dus cu capul (poveste pe care nu mă pot abține să nu o mai recomand odată) e un exemplu extrem de efect al bombardamentului cu știri de la orice oră vrea mushchii lor produs asupra creierului  unui om, mitocănia urbană este exact efectul opus. Al adaptării. Poate părea ciudat tot ce scriu acum, dar eu cred că mitocănia urbană este un fenomen natural și prin urmare normal. Nu este nici nou, nici localizat la români sau la bucureșteni. Este suficient să îl citim pe Molière, acolo suntem în plină epocă a ascensiunii orășanului cu bani care a produs lumea în care trăim acum. Penibil în raport cu aristocratul, mitocanul lui Molière s-a dovedit a fi motorul dezvoltării. Maimuțărind la început felul de a fi al aristocratului, dar venind cu un alt fel de a acționa în lumea reală, mitocanul lui Molière a fost cel care a construit prin avariția sa bănci, a sesizat posibilitatea îmbogățirii producând lucruri mai ieftine pentru mai multă lume, a știut să răsplătească altfel decât prin mecenat inventivitatea umană, cu timpul s-a cizelat și la mujlocul secolului XIX a avut suficientă putere pentru a declanșa revoluția industrială. Privit din unghiul acesta, bădăranul lui Molière a fost mai mult decât util dezvoltării speciei.

    Dacă ne ducem ceva mai în urmă o să vedem că la originile aristocrației de orice fel a stat, în general, tot un mitocan cu tupeu. Cel care, după ce a luat puterea, a reușit cu sprijinul tacit al unei intelectualități rafinate dar lașe să își educe din ce în ce mai mult urmașii. Din antichitate și până acum cam așa s-a întâmplat de câteva ori. Istoria politică a lumii a fost marcată, adică, de câteva răsturnări fundamentale în care tupeul împletit cu dorința irațională de a accede la putere a unei zone periferice până atunci a reușit să înlăture suprastructura politică, a imitat un timp o parte din apucăturile ei, s-a înconjurat mai apoi cu o serie de intelectuali colaboraționiști, a devenit din ce în ce mai civilizată, sfârșind prin a deveni prada celor care, aidoma strămoșilor lor au forțat accesul la putere. În general, între cei care au devenit la un moment dat victime și cei care le-au fost călăi a existat o coabitare simbiotică vreme îndelungată. Aristocrații din orice epocă au avut nevoie de cei marginalizați pentru a-și consolida puterea și averea. Singura lor greșeală a fost izolarea în care s-au complăcut din ce în ce mai mult și siguranța că lumea a început cu primul lor strămoș și că Reich-ul poate dura o mie de ani. Istoria științei și tehnologiei are foarte puține derapaje de acest gen. Cel mai important este probabil cel creat de către Aristotel care în mod conștient a produs și i-a dat drumul în lume unui  monstru în persoana lui Alexandru Macedon. În rest, țăranii, meșteșugarii și cam toți cei care au dezvoltat științele naturale și inginerești și-au văzut de treaba lor. Oamenii de cultură, e drept, mai puțin și cei mai mulți dintre colaboraționiștii intelectuali ai puterii au provenit din rândurile lor. 

    În lumea în care trăim, frâiele puterii sunt ținute, în mod cert de către cei care conduc destinele economice ale lumii. Noi trăim în prelungirea revoluției industriale iar întregul secol XX, cu toate lucrurile bune și cu toate anomaliile sale psihiatrice este o căutare de drum a fluviului care a fost descătușat de către revoluția industrială. Comunismul și fascismul au avut o bază puternică în muncitorul industrial, dezradacinat și în căutarea unui reper politic iar singurul competitor care a reușit să oprească evoluția omenirii într-o direcție aberantă a fost tehnologia. Ea a reușit să înlocuiască treptat oamenii cu mașini, la început scoțându-i din joc pe cei care aveau drept fișă a postului procese repetitive și ajungând ca astăzi să poată înlocui pe cei care sunt plătiți pentru procese cu utilizare medie a intelectului și a unor cunoștințe oarecum complexe. Societatea s-a atomizat, făcând-o mult mai ușor de condus într-o formulă democratică. A fost bine și pentru economie, piața de masă permițând o dezvoltare mai rapidă. În absența unor vectori sociali majori, singurele pericole la adresa păcii sociale pot veni din comportamentul consumatorilor.

    Numai că omul este o ființă socială. După atomizarea apărută în anii 60, s-au structurat treptat poli de coagulare spontani. Unii dintre ei s-au manifestat benefic, așa cum a fost cazul mișcării hippie sau cea a lui Marthin Luther King mișcări care au avut ca scop fundamental eliberarea de prejudecăți. Alții, mai puțin vizibili au creat comunități foarte ușor de manipulat atât în scopuri economice cât și în scopuri politice. Din prima categorie fac parte cultura funționarilor de companie, cea a consumatorului de tabloide și de reclamă la produsele de mass-market sau cea a obezității programate. Din a doua fac parte comunitățile religioase intolerante sau închise, cultura punk sau hip-hop, în general grupurile care își acceptă în mod paradoxal condiția periferică dar în același timp își manifestă ura și intoleranța pentru tot ce este diferit de condiția lor. Ambele tipuri din acestă categorie au ceva în comun, însă: lipsa de libertate manifestată atât la nivel individual (însăși nevoia de aderare la un grup fiind primul semn de nelibertate) cât și al grupului ca atare. Dacă lumea va avea în continuare o evoluție democratică, ea va fi posibilă numai datorită celor care vor ști să ceară cât mai mult de la eliberarea individului. Dacă lumea va avea în continuare un puseu totalitar, el va veni din creșterea până la o masă critică și transformarea în vectori sociali ale enclavelor de lipsă de libertate. Eu cred, și nu glumesc deloc, că până și creșterea alarmantă a obezității e un pericol la adresa democrației. Nu mai vorbesc de funcționarii crescuți în cartea companiei sau a fundamentaliștii religioși sau (ca să reiau subiectul postului care m-a făcut să scriu despre lucrurile astea) a mitocanilor de Mall. Depresia economică va accentua coagularea lor în vectori sociali, iar de politicieni de operetă gata oricând să inventeze o tâmpenie de masă pentru a accede la o putere la care în mod natural nu ar avea nici un motiv să aibă acces, e plină lumea.

    Modelul financiar, economic și politic de după al doilea război este fundamental greșit. Keynes nu a reușit să-și impună ideile la Bretton Woods în 1944, dar ideile lui au fost cele care au reușit într-un final să se impună prin alții. Denunțarea din August 1971 de către Nixon a convertibilității directe a dolarului în aur, intervenționismul direct al statului democratic în mecanismele economiei de piață și mai ales acumularea uriașă de promisiuni și transformarea scadențelor insolvabile într-o marfă tranzacționabilă, comerțul cu promisiuni adică, trebuia să ajungă la o scadență. Probabil că primul termen scadent se manifestă acum, odată cu declanșarea primei depresii economice a secolului XXI. Poate că e nedrept faptul că generațiile de azi plătesc pentru prosperitatea artificială a părinților lor și poate că este și mai nedrept faptul că politicienii de azi vor plăti pentru aberațiile unei întregi epoci postbelice. Ceea ce este cert însă este faptul că enclavele se vor răzvrăti, mai devreme sau mai târziu, pentru paradisul, mai mult sau mai puțin de căcat, pierdut. Nu știu care dintre triburile sociale va fi cel care va furniza o nouă ordine. Eu aș paria pe mitocanul de Mall.

    Mitocanul de Mall pare cel mai adaptabil, deci cel mai inteligent. Nu are restricții ideologice sau religioase și, în consecință este cel mai acceptabil din punctul de vedere al masei critice. Are tupeul necesar accederii la putere, este foarte sigur de importanța sa și judecă lumea strict prin ochii săi. Nu are nici bonomia obezului, nici încrâncenarea fundamentalistului religios, nici fatalismul punk-istului sau a celui din cultura hip-hop. Mitocanul de Mall are rază mare de acțiune și este singurul dintre cei vizați pentru a prelua puterea, care își vede nepoții urmând o școală de balet și bune maniere, își vede copiii intrați în afaceri și absolvenți de drept sau de studii economice. Se consideră singurul personaj demn de a trăi pe lumea asta și felul lui de a trăi este unul tranzacțional, cu interese clare și cu rădăcini în societatea de consum. Are un simț exacerbat al proprietății și cred că va reuși să repare depersonalizarea corporatistă. Mitocanul de Mall va repune economia pe șinele smithsonoiene, de acolo de unde a deraiat în aproape un secol de intervenționism de stat. Nu va fi un vector al libertății. Cel puțin nu în mod conștient. Anii de domesticire consumatoristă nu se pot șterge ușor. Dar, cu siguranță nu va fi nici comunistoid, nici fascistoid. Va prefera oricând o făloșenie de doi bani unui team-building făcut ca la carte, nu prea suportă șefii pentru că se consideră mult prea important și deștept, deci nici corporatist nu va fi.

    Mie personal, mitocanul de Mall îmi displace profund. Asta nu mă oprește însă să cred că el va moșteni lumea. Pentru că nu îmi place deloc, mă voi opri aici. Nu sunt un intelectual, adică nu îl voi pupa în cur după ce va prelua puterea. Nashpa rău să trăiești schimbări de-astea de la o lume care nu ți-a plăcut la una care nu îți va plăcea…

 

Despre câine, despre copac și despre mine

Thursday, March 19th, 2009

    Zilele acestea am auzit din nou un text de tipul “suntem tratați ca animalele”. Evident, în zicerea asta animalul e ceva nashpa și inferior, trebiuie tratat cu cruzimea și nesimțirea de care numai o ființă superioară ar fi capabilă iar oamenii care ar ajunge să fie tratați la fel ar fi de plâns. Evident, nu am avut perplexitatea celui care aude pentru prima dată o asemenea tâmpenie, e un text destul de des folosit și cred că tocmai faptul că este destul de des folosit mi-a dat starea asta aiurea din pricina căreia m-am apucat să scriu postul ăsta. Pentru că distincția pe care o facem mereu între om și animal e nu doar absurdă ci și prostească. Pentru că omul este și el tot un animal, la fel ca și balena sau hamsterul. La fel ca și plantele, la fel ca și bacteriile și ca tot ceea ce este viu, omul nu este nimic altceva decât o mașinărie biochimică programată, o mașinărie complexă, e adevărat, până și bitul ei nu este unul în logică binară, are patru stări, dar o mașinărie programată și nimic mai mult. Lucrul căruia îi spunem “eu” nu este nimic altceva decât o rețea neuronală și cam zece neurotransmițători dintre care foarte importanți sunt cinci. La fel este și eul oricărui animal, adică tot o rețea neuronală și tot neurotransmițători. Dacă trecem dincolo de indivizi, animalele au și ele societăți destul de bine structurate, limbaj și o sumedenie de lucruri mult mai asemănătoare cu ale noastre decât ar părea la prima vedere. Diferența dintre om și cimpanzeu, aia care ține de programul înscris în fiecare celulă, adică diferența dintre ADN-ul uman și cel al cimpanzeului, este puțin mai mare de 1%. Atât. Pentru un specialist în proprietate intelectuală, oricând una dintre specii ar putea-o da pe cealaltă în judecată pentru faptul că i-a piratat ADN-ul și ar câștiga în fața oricărei instanțe, oricât de analfabetă sau cretină ar fi ea.

    Atunci de unde sentimentul aberant al unei diferențe radicale între om și animal? Nu cred că este vorba doar de o ignoranță. Când eram copil, am învățat că eu sunt om, iar tot ce mișună în jurul meu și nu aduce a om este ființă dar este ceva atât de diferit încât nu poate fi tratat în nici un caz ca un egal al meu. Mai mult, îmi este inferior. Lucrul ăsta îl aflam și în familie și la biserică și la școală, era un păcat capital să ucizi un om dar aproape o datorie să omori un animal pentru a-l mânca. Animalul era fie domestic și atunci un obiect asupra căruia îmi puteam manifesta dreptul de proprietate, fie sălbatic și atunci trebuia fie să ma bucur de cât de haios este, fie să îl ucid ori de câte ori mă întâlnesc cu el. La școală învățam despre plante industriale, animale utilitare, animale și plante comestibile, totul subordonat supraviețuirii mele despre care toți îmi spuneau că este dreptul meu suprem asupra tot ce mișcă. La biserică aflam chiar că este un drept divin, de stăpânitor al lumii sublunare pe care am datoria să îl exercit câte zile oi avea. Despre felul nashpa în care a fost programat viul, cu secvențe din ADN răspunzătoare de sinuciderea celulei, nu îmi spunea nimeni nimic și pun pariu că nici azi nu spune nimeni nimic în nici o școală. Asta se întâmpla în copilărie, iar eu cred că toată povestea asta a fost chiar folositoare speciei pentru a ajunge până aici. Am ajums aici cu un preț mare. Plătit nu atât de noi, cât de tot ceea ce este viu în jurul nostru. Specia noastră a ajuns să industrializeze moartea. Pentru a se hrăni mai ușor, pentru a se îmbrăca mai ușor, pentru a se adăposti, pentru a se simți bine, până și pentru a scrie și citi. E drept, avem circumstanțe atenuante pentru tot prăpădul pe care l-am făcut. Așa am fost programați. Numai că felul în care am evoluat ne dă acum un drept pe care cred că l-am puea exersa din ce în ce mai des. Dreptul acesta este cel al unei ființe aflată în pragul unei transformări cu adevărat remarcabile. Suntem foarte aproape de momentul în care vom putea interveni asupra programului însuși. Este singurul mod în care putem justifica toate nenorocirile pe care le-am creat altor specii. Este, sunt sigur, semnul cert că suntem specia care poate asimila ideea de libertate dincolo de granițele individuale.

    Am ajuns aici datorită unui șir lung de oameni care au reușit să iasă din rând și să încerce să înțeleagă lucruri despre care toți ceilalți nu și-au propus niciodată să știe nimic. Dacă privim în istorie, marea majoritate a oamenilor s-au mărginit la acceptarea răspunsurilor oficiale date tuturor întrebărilor care excedeau vieții de zi cu zi. Saltul pe care urmează să îl facem nu poate fi, tocmai de aceea, unul doar tehnologic. Este nevoie și de un salt cultural la nivelul întregii omeniri și de unul etic în fiecare dintre noi. Chiar dacă generația noastră nu va apuca acel moment. Pentru a-l grăbi și pentru a-l face mai ușor de asimilat. Iar el, saltul cultural și etic poate porni cu o înțelegere simplă a lucrurilor. Prin înțelegerea faptului că iată, câinele acesta e fratele meu, copacul acela e prietenul meu și merită și ei să fie liberi și să trăiască în aceeași măsură ca și mine. 

Autoportret

Thursday, March 12th, 2009

    Unul dintre lucrurile folositoare pictorilor din vremurile în care artistul era și aparat de fotografiat a fost camera obscură. În mod evident, foarte multe pânze pictate de artiști uriași sunt proiecții obținute în camera obscură. Lucrul acesta se vede cu ochiul liber din răsucirea nefirească a imaginii, așa cum se întâmplă și în aparatul de fotografiat. Procedeul a fost, dealtfel, folosit pe scară destul de largă încă din Renaștere, printre cei care l-au pus la punct numărându-se Da Vinci și Brunelleschi. Nu vreau să diminuez prin cele spuse aici valoarea nici unuia dintre artiștii care l-au folosit. Cred că orice tehnologie poate fi utilizată ca o unealtă binevenită iar calitatea unui artist nu se măsoară în uneltele folosite. Camera obscură mi-a venit în minte zilele acestea în cu totul alt context, amintindu-mi doar de nefirescul atitudinii celor portretizați folosind-o. 

    Eram în mașină, cu radioul deschis. Este imposibil să găsești un post pe care cineva vorbește și să nu auzi cuvântul criză. M-a sunat un amic povestindu-mi precipitat despre catastrofa din rețelele de retail și despre felul în care este afectat de criza. Apoi altul și altul. Senzația că sunt înconjurat de cuvântul ăsta spus până la saturație mi-a dat același sentiment de pictură în cameră obscură. România nu a intrat încă în depresie economică. Nici măcar prima criză din lanțul care va urma nu se manifestă încă. Ea probabil că va începe într-o lună-două. Deocamdată, există două lucruri care ne fac diferiți de cei care eram anul trecut: panica și scăderea dramatică a creditului de consum. Panica este însă una de tabloid și nu de bursă New-York-eză. E mai accentuată ca cea din perioadele de criză globală anterioare, ceea ce este într-adevăr un semn că depresia economică va veni și pe-aici. Dățile trecute, adică atunci când am trăit crize de ziar, sentimentul că de fapt criza e un fel de telenovelă inventată de unii mai școliți, despre care aflăm din ziare, ne dăm cu părerea la tot felul de FM-uri care întreabă tâmpenii la care primesc răspunsuri pe măsură și pe urmă punem de-o berică după program să mai vedem ce-a mai zis Curchil, dățile trecute crizele erau pentru intelectuali ca un soi de Godot, iar pentru madam Ionescu și tanti Angela ca un soi de s-a terminat sarmalele da’ au și la Real. De data asta, panica e cam rău prevestitoare și nu se datorează doar știrilor neliniștitoare cu sute de mii de șomeri noi în fiecare lună în Statele Unite. Scăderea dramatică a creditului de consum și felul foarte prudent și diferit în care sunt abordate creditele ipotecare și garanțiile imobiliare reprezintă însă cu totul altceva. Piața a devenit brusc, cea reală. Neumflată de credite la mișto și neafectată de criză ea este realitatea realității în ceea ce privește puterea de cumpărare din România. Atât este cea pe bune. Toată dezvoltarea din ultimii zece ani, a fost, ca peste tot pe planetă, una bazată pe promisiuni la mișto, pe mutarea în prezent a realizării tuturor dorințelor și inconștienta ignorare a notelor de plată care invadează holul de la intrare. Din Decembrie până în Aprilie-Mai, când România va intra în prima criză reală din ultimii 80 de ani, vedem imaginea (care pare neverosimilă) a realității. Dacă și salariile s-ar fi aliniat la nivelul real al productivității, am fi văzut imaginea puterii economiei naționale așa cum este ea în realitate.

    Ascult și citesc tot ce se spune despre criză cu sentimentul că trăiesc într-o lume care și-a văzut mereu imaginea prin camera obscură și acum refuză să privească cel mai apropiat de realitate autoportret pe care și l-a făcut. Și cred că nu e bine deloc că suntem așa. Ne-am complăcut mereu în ideea că suntem altceva decât în realitate. Ori de câte ori istoria a încercat să ne facă mai lucizi, am refuzat să privim spre noi. Am privit mereu spre alții cu ura și speranța că ei sunt de vină. Ce am reușit să facem în felul ăsta? Nimic. Dacă amicul meu din retail nu s-ar fi bazat atât de mult pe o piață umflată de credit, acum ar fi fost mult mai liniștit și probabil că ar fi reușit să treacă cei cinci ani grei care urmează cu bine. Sigur, ar fi vândut mai puțin, ar fi făcut mai puțin profit, ăla pe bune, ar fi rezistat mai greu competiției, dar s-ar fi salvat. Nu mă dau profet, dar orice om cu scaun la cap înțelegea din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani că povestea cu creditul în zece minute doar cu buletinul sau, mai mișto, prin telefon, nu poate susține la infinit o economie și s-ar fi protejat. Poate că o analiză a lunilor de realitate pe care le trecem în tranziția de la ficțiune la criză ne-ar face mai puternici și mai rezistenți. Mă tem însă că nu o va face nimeni. În definitiv, la ce bun un autoportret când ai o cameră digitală și Photoshop la greu? 

Colofon

Sunday, March 8th, 2009

O zi cu siguranța prevestitoare de șiruri de zile proaste. Cunoști senzația, încerci să-ți amintești cum a fost data trecută, a început la fel, aparent normal, în definitiv și un cimitir e un loc normal, chiar dacă nu te simți niciodată în largul tău cand ești nevoit să treci pe-acolo. Exact așa a început ziua asta, ca un soi de trecere obligatorie pe la cimitir, cu gesturi făcute fară nici o tragere de inimă, cu ușoara încordare a așteptarii momentului cel mai potrivit în care poți pleca fară să pari nepoliticos. Ai învățat să te folosești de politețe în același fel în care folosești bețele de bambus la un restaurant chinezesc, adică firesc, cu o oarecare eleganță, pentru cineva care nu te știe foarte bine politețea acoperă ușoara lunecare a privirii spre dreapta, acolo unde incepe cu siguranță un drum nou, probabil că la fel aluneca și privirea lui Ulise, ușor spre dreapta, senină altfel, cu opacitatea senină menită acoperirii gândurilor. Ulise a fost mereu un tip care a știut sa-și stăpânească bine felul acesta de a privi, în dreapta este geamul taxiului de care privirea se izbeste ca o muscă, dincolo de geam este marea intindere, plină de probabilități ca lucrurile să se intample mai mult sau mai puțin cu totul altfel ca până acum. Dacă ai opri aici, daca ai intra prin labirintul de străduțe care se deschide în fața ta, dacă ai putea spune simplu că te-ai răzgândit, că nu mai mergi nicaieri și te oprești aici, uite, printre străduțele astea ai văzut silueta unei schimbări radicale, seamănă cu o pânză a lui De Chirico, statică, desenată clar, jumatate pe zidul unei case, restul curgând  pe trotuar până în dreptul bordurii de parcă s-ar teme să ajungă pe carosabil, seamănă cu un desen făcut cu creta de copii vara, dacă te-ai opri aici și desenul ar prinde viață și s-ar colora și te-ar privi altfel decât cu privirea de ghidaj indiferentă pe care și-o aruncă trecătorii, dacă te-ai opri măcar să verifici că nu va fi privirea aceea de ghidaj, în definitiv poți verifica și decide în cunoștință de cauză încotro să o iei, îl poți ruga pe șoferul de taxi să te aștepte puțin și dacă protestează îi plătești bucata de cursă și îi lași ceva mai mult ca de obicei rugându-l să te aștepte cel mult zece minute, oricum nu are parte de cine știe ce comenzi azi, te-ai prins de asta trăgând cu urechea la ce comenta cu un coleg, ai coborâ și te-ai duce direct la zidul casei ăleia, ai pune degetul pe el și dacă umbra nu s-ar colora te-ai întoarce și ți-ai urma drumul, îi poți spune până și asta șoferului, direct, fără nici un fel de jenă că te-ar putea lua de nebun, îi poți spune: “Putem opri puțin? Aș dori să merg până la casa din dreapta. Trebuie neapărat să pun un deget pe zidul casei din dreapta. Dacă e vreo problemă va plătesc ce am de plătit până aici. Cred că nu durează mai mult de zece minute”, în definitiv probabilitatea de a te reîntâlni cu el și a-ți refuza cursa pe motivul că ești nebun e foarte mică, deschizi gura, tragi aer în piept și încerci să articulezi ceva, îți auzi vocea vorbind, cu siguranța cu care vorbești de obicei, egal, liniștit, numai că sunetele de care ai nevoie pentru a opri taxiul se dovedesc a fi o chestie plicticoasă despre știrile de la radio, șoferul îți răspunde binevoitor, te afunzi într-o discuție confortabilă ca un fotoliu, destinația redevine unică, undeva în labiruntul de străzi ale orașului umbra unei siluete stă lipită de zidul unei case cu picioarele înfipte în asfalt. Sau poate că era un panou publicitar pe care fumul dens din zona industrială îl făcuse să semene o clipă cu o siluetă dintr-o pânză a lui De Chirico.

Captatio benevolentiae

Friday, March 6th, 2009

    Cele mai scumpe lucruri din viața mea au fost lucrurile gratuite. Este, cred, un adevăr simplu și oricine citește rândurile astea ar putea face un exercițiu de memorie care l-ar conduce la aceeași concluzie. Prețul acestor lucruri gratuite este foarte diferit, dar întotdeauna uriaș dacă îl raportăm la prețul real al lucrului pe care îl vizează gratuitatea. Este suficient să privim câteva exemple simple de tot. Sumele pe care le cheltuiește o corporație modernă ca să facă din angajații ei o mare familie legată bine de glie ai cărei membri își petrec cel puțin zece ore pe zi pe plantație sunt nesemnificative în raport cu efectul obținut. Izolarea angajaților și substituirea universului întreg cu etajul/ etajele/ sediile companiei reprezintă evident un plus uriaș. Până și ideea de a-i spune șefului pe numele mic, tot în categoria asta intră. Și e tot gratis. Un team-building, de exemplu, este echivalentul unui mers la un club cu prietenii, fără să discuți cu ei lucruri legate de ceea ce faci la serviciu, e adevărat, costă, dar prietenii ți-i alegi tu, mergi cu ei când și unde ai chef și nu e nevoie să programezi nimic. Ok, ai ales varianta gratuită și uite că ai plătit-o cu o grămadă de timp din viața ta. Dacă nu te prinzi de chestia asta, înseamnă că sistemul te-a înhățat suficient de mult ca să nu mai știi cum e altfel. Filmele pe care le vezi gratuit, suportate de publicitate au ca preț cumpărăturile pe care le faci din Mall, felul în care ești domesticit să alegi, viața construită după trend-uri, adică după un fel uniform de a trăi, poate că nu se pot măsura toate direct în bani, dar dacă ai plăti filmul ca să îl vezi pur și simplu, fără a asimila mesajul celui care l-a plătit ca să îl vezi tu, ai ieși și financiar și ca viață a ta personală mai bine. Toate lucrurile care te mângâie pe creștet și îți spun că ești grozav îți tocesc, de fapt, simțurile și netezesc calea spre câștiguri reale celor pe care nu-i costă nimic să-ți spună că ești așa, folosindu-te ca masă de manevră. Evident, și ei te încurajează să le spui pe numele mic. E gratis. Privind toate ceste lucruri, înțeleg uriașa înțelepciune a voievodului fanariot care avea angajat un tip cu unica misiune de a-i spune în fiecare dimineață: “Ce frumos ești, Măria Ta! Ce sprâncenat ești, Măria Ta!”. Dacă tot simțea omul nevoia să fie frumos și sprâncenat, măcar să i-o spună unul tocmit pentru fix lucrul ăsta, ședința de pupincurism odată epuizată blocând orice lingușeli cu intenții ascunse de peste zi.

    Adevărul este că lucrul de care mă tem cel mai mult în lumea oamenilor este încercarea de captare a bunăvoinței. În mod paradoxal, mă simt mult mai confortabil atunci când sunt înconjurat de oameni reci care spun întotdeauna ce gândesc decât atunci când sunt înconjurat de oameni binevoitori și cu zâmbetul pe buze. Oamenii reci și care spun mereu ce gândesc sunt predictibili și predictibilitatea în relațiile interumane este o mare calitate. Spre deosebire de ei, cei care zâmbesc binevoitor, râd la orice glumă tembelă o faci, se arată triști sau preocupați atunci când cred că tu ești așa, sunt impredictibili. Pentru că pot fi sinceri și lucrul ăsta este derutant. Faptul că ei chiar pot fi așa sau se pot preface că sunt așa doar ca să cumpere moca ceva de la tine este derutant și impredictibil. Evident, natura umană idioată te face să speri că e de bine și exact în clipa aceea ai pierdut. Forma cea mai urâtă de captare a bunăvoinței este însă cea macro. Cea jucată la scară mare, acolo unde fiecare dintre noi influențează cel mult datele statistice, cea folosită mai mult sau mai puțin abil de către politicieni sau șefii de companii sau vedete, adică de cei care apar cel mai des în spațiul public. Atunci când o masă mare de oameni este atrasă de mirajul lucrurilor gratuite, prețul poate fi atât de mare încât e nevoie de mai multe generații pentru a-l plăti.

    Astăzi mergeam într-un taxi. Șoferul de taxi, atunci când nu este bolnav psihic (și dau din nou link la dialogul halucinant postat pe un blog) este cel mai bun indicator statistic pentru tot ce mișcă în zona lui de acțiune. Cel de azi, vorbea despre criză. E un subiect care a înlocuit treptat discuțiile despre politică sau fotbal, ceea ce arată că interesul oamenilor are o dinamică sănătoasă. Ceea ce am auzit sună însă al naibii de nesănătos. Omul îmi spunea despre nenumăraţi foşti ocupanţi ai scaunului din dreapta care aveau un unic scop în viaţă: să dea ţeapă la bancă şi să nu mai înapoeze creditul. Care credit fusese oricum luat fără cine ştie ce garanţii şi cu şpagă modică. Mi-a povestit şi poveşti pe care nu le-aş scrie în ruptul capului pentru nu aş da în veci consultanţă de făcut aşa ceva. Poveştile spuse în taxi cu o sclipire sadică în ochii celui care le povestea m-au îngrozit până şi pe mine, trăitor în România ştirilor de la ora 5. Ideea clară era ceva de tipul: “Am băgat un sistem în colaps, acum desăvârşim ce am început!” Chestia cu creditele moca mi se pare cel mai scump lucru pe care urmează să îl plătim cu toţii. Din greu, cu ani din viaţă chinuiţi, cu furtuni economice şi politice prin care vom trece. Un prieten îmi spunea că atunci când în restaurant numărul celor care îţi schimbă scrumiera la fiecare jumătate de ţigară fumată e foarte mare, sentimentul pe care îl are nu este unul de confort ci unul de nelinişte la gândul notei de plată. Cu atât mai neliniştit mă simt la ideea că urmează să plătim pentru ce au consumat nesăbuit alţii, în ideea că  e gratis să consumi, cu nepăsare şi inconştienţă. Uite aşa am devenit un nostalgic al vremurilor fanariote, vremuri în care cine avea dare de mână îşi angaja pupincurist care să îi spună ce frumos şi sprâncenat este, iar cine nu îşi permitea asta, descoperea că se poate trăi foarte mişto şi fără.

 

Marele casino

Sunday, March 1st, 2009

    Când resursele erau puține, știința de a face diferite lucruri era un bun destul de nediferențiat iar distanțele erau uneori de neînvins, oamenii prețuiau fiecare lucru cât de cât elaborat din jurul lor. Ieri, aprinzându-mi țigara, gândul m-a dus la lungul drum pe care l-a făcut specia de la norocul de a putea utiliza un foc găsit prin jur, învingând pericolul incontrolabilității sale, până la focul portabil și complet controlat cu mecanism de protecție pentru utilizarea lui aiurea de către cei neinstruiți să o facă. Majoritatea lucrurilor din jurul nostru au fost gândite și creeate în ani mulți, unora le-a trebuit zeci de mii de ani ca să devină din lucruri utilizabile gândite pentru a ne ușura viața sau a ne asigura supraviețuirea simple banalități pe care le folosim cu gesturi aproape reflexe. Până și tastatura la care scriu acum e un lucru de felul acesta. În linii mari, am reușit să ne asigurăm supraviețuirea pentru un orizont de timp care depășește cu mult viața orăruia dintre noi. Am reușit să ne reducem timpul în care ne asigurăm supraviețuirea și să rămânem cu foarte mult timp din viață pentru noi înșine. Este meritul specializării și al tehnologiei. Specia noastră a reușit să-și dezvolte două dintre calitățile care există și la alte specii, dar într-o măsură mult mai mică: curiozitatea și interesul pentru folosirea unor obiecte care ne simplifică mult exstența.

    Specializarea adică lucrul căruia Adam Smith îi spunea diviziunea socială a muncii ne-a ajutat să facem cam toate lucrurile care ne înconjoară mai repede şi mai bine. A avut însă şi o componentă perversă. Specializarea ne face să înţelegem din ce în ce mai puţin din universul uman, să privim totul superficial şi să considerăm că lucrurile din jur ni se cuvin de la sine, doar pentru că existăm. Sunt convins că foarte puţini dintre noi ar fi în stare să o ia de la capăt şi să supravieţuiască. Faptul că minunăţii tehnologice la care au gândit generaţii în şir de oameni luminaţi sunt tratate ca obiecte oarecari, fără ca cel care le-a cumpărat să îşi pună vreodată, cu mai mult sau mai puţină recunoştinţă, problema că el, cel care îl foloseşte ar trebui să le fie recunoscător acestori oameni înşiruiţi în şisturile istoriei, este cred eu, un semn de degenerare. În multe dintre triburile pe care le considerăm primitive din Amazon, de exemplu, vânătorii îi cer în mod ritual iertare vânatului pentru că îl vor ucide. Cred că felul ăsta de respect pentru faptul că iată, supravieţuim mai uşor, felul în care trăim e mai plăcut, este unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am pierdut atunci când am început să credem că suntem descendenţi din zei şi că totul ni se cuvine. În mod paradoxal, ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu etica ci doar cu asigurarea, în continuare, a supravieţuirii. Pentru că ideea că totul ni se cuvine şi cineva, altcineva evident, o să meargă la şcoală şi va gândi şi pentru noi, va merge într-o mină şi va extrage metale şi pentru noi, va munci într-o fabrică şi va produce tot ce este în lurul nostru şi pentru noi, începe să fie paradigma lumii euroatlantice.

    Din ziua în care ne-am crezut foarte şmecheri şi am lăsat toate lucrurile astea pe seama altora, din ziua în care s-a deschis sezonul de înrolare la greu de funcţionari, lumea noastră, cea care până acum a fost principalul motor al mersului înainte al speciei, a început lungul drum al declinului. Nu este prima dată când se întâmplă lucrul acesta în istorie. Aşa a pierit şi Egiptul şi lumea greacă şi Imperiul Roman şi cred că nu e o mare nenorocire că se va întâmpla aşa şi cu noi. Numai că nici Egiptul, nici lumea greacă nici Imperiul Roman nu erau lumile mele. Lumea mea este aceasta şi chiar mă oftic rău că se întâmplă aşa. Mă oftic rău că în lumea noastră copiii sunt din ce în ce mai obezi, din ce în ce mai inculţi, din ce în ce mai lipsiţi de o meserie, cu curiozitatea aprope de zero, rumegând bovin tot ce creşte pe păşunea societăţilor noastre, uşor de dus de nas, lipsiţi de libertate pentru că pasc în turmă, incapabili să sfideze vreun sistem altfel decât cu penibilul fuck the system râgâit de prea multă ghiftuială, dispreţuindu-l pe tânărul venit din India sau din China sau de mai ştiu eu unde care a văzut pe viu foamea, nu a tratat-o ca pe o chestie cu care te dopează televiziunile şi au grijă de ea Maici Tereze şi corporate social responsability-uri şi uite al naibii că şi-a luat doctoratul şi acum e şeful lui şi nici obez, nici incult nici prost nu e, gălbejitul naibii… Ideea că eşti superior prin ceva e şi ea un semn de declin în sine, dar a te supăra pe cineva doar pentru că ţi-a luat-o înainte, ideea că aşa superior cum eşti eşti cam de căcat şi pentru asta sunt de vină cohorte de cauze care nu au nici o legătură cu tine, este un semn al declinului iminent.

    Simptomul cel mai nou al felului ăstuia cultural în care ne transformăm este probabil creditul luat inconştient, fără a-ţi pune întrebarea banală, pentru că uite nici banca nu ţi-o pune, dacă ai cum să îl dai înapoi, cu siguranţa că meriţi orice doar pentru simplul fapt că te-ai născut într-o ţară în care se poate trăi mai bine. Senzaţia pe care o am de ani buni este că am început să nu mai avem ce vinde şi am ajuns să vindem promisiuni. Şi cam atât. Senzaţia pe care o am de ani buni este că lumea noastră, cea care de sute de ani a dus specia înainte, este sleită de tonele de fard pe care le tot pune cu lopata peste zbârciturile pe care şi le-a făcut prematur nealimentându-se raţional. Lumea asta a noastră nu mai produce decât promisiuni pe care şi le tranzacţionează aberant ca într-un joc piramidal.