Marele casino

    Când resursele erau puține, știința de a face diferite lucruri era un bun destul de nediferențiat iar distanțele erau uneori de neînvins, oamenii prețuiau fiecare lucru cât de cât elaborat din jurul lor. Ieri, aprinzându-mi țigara, gândul m-a dus la lungul drum pe care l-a făcut specia de la norocul de a putea utiliza un foc găsit prin jur, învingând pericolul incontrolabilității sale, până la focul portabil și complet controlat cu mecanism de protecție pentru utilizarea lui aiurea de către cei neinstruiți să o facă. Majoritatea lucrurilor din jurul nostru au fost gândite și creeate în ani mulți, unora le-a trebuit zeci de mii de ani ca să devină din lucruri utilizabile gândite pentru a ne ușura viața sau a ne asigura supraviețuirea simple banalități pe care le folosim cu gesturi aproape reflexe. Până și tastatura la care scriu acum e un lucru de felul acesta. În linii mari, am reușit să ne asigurăm supraviețuirea pentru un orizont de timp care depășește cu mult viața orăruia dintre noi. Am reușit să ne reducem timpul în care ne asigurăm supraviețuirea și să rămânem cu foarte mult timp din viață pentru noi înșine. Este meritul specializării și al tehnologiei. Specia noastră a reușit să-și dezvolte două dintre calitățile care există și la alte specii, dar într-o măsură mult mai mică: curiozitatea și interesul pentru folosirea unor obiecte care ne simplifică mult exstența.

    Specializarea adică lucrul căruia Adam Smith îi spunea diviziunea socială a muncii ne-a ajutat să facem cam toate lucrurile care ne înconjoară mai repede şi mai bine. A avut însă şi o componentă perversă. Specializarea ne face să înţelegem din ce în ce mai puţin din universul uman, să privim totul superficial şi să considerăm că lucrurile din jur ni se cuvin de la sine, doar pentru că existăm. Sunt convins că foarte puţini dintre noi ar fi în stare să o ia de la capăt şi să supravieţuiască. Faptul că minunăţii tehnologice la care au gândit generaţii în şir de oameni luminaţi sunt tratate ca obiecte oarecari, fără ca cel care le-a cumpărat să îşi pună vreodată, cu mai mult sau mai puţină recunoştinţă, problema că el, cel care îl foloseşte ar trebui să le fie recunoscător acestori oameni înşiruiţi în şisturile istoriei, este cred eu, un semn de degenerare. În multe dintre triburile pe care le considerăm primitive din Amazon, de exemplu, vânătorii îi cer în mod ritual iertare vânatului pentru că îl vor ucide. Cred că felul ăsta de respect pentru faptul că iată, supravieţuim mai uşor, felul în care trăim e mai plăcut, este unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am pierdut atunci când am început să credem că suntem descendenţi din zei şi că totul ni se cuvine. În mod paradoxal, ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu etica ci doar cu asigurarea, în continuare, a supravieţuirii. Pentru că ideea că totul ni se cuvine şi cineva, altcineva evident, o să meargă la şcoală şi va gândi şi pentru noi, va merge într-o mină şi va extrage metale şi pentru noi, va munci într-o fabrică şi va produce tot ce este în lurul nostru şi pentru noi, începe să fie paradigma lumii euroatlantice.

    Din ziua în care ne-am crezut foarte şmecheri şi am lăsat toate lucrurile astea pe seama altora, din ziua în care s-a deschis sezonul de înrolare la greu de funcţionari, lumea noastră, cea care până acum a fost principalul motor al mersului înainte al speciei, a început lungul drum al declinului. Nu este prima dată când se întâmplă lucrul acesta în istorie. Aşa a pierit şi Egiptul şi lumea greacă şi Imperiul Roman şi cred că nu e o mare nenorocire că se va întâmpla aşa şi cu noi. Numai că nici Egiptul, nici lumea greacă nici Imperiul Roman nu erau lumile mele. Lumea mea este aceasta şi chiar mă oftic rău că se întâmplă aşa. Mă oftic rău că în lumea noastră copiii sunt din ce în ce mai obezi, din ce în ce mai inculţi, din ce în ce mai lipsiţi de o meserie, cu curiozitatea aprope de zero, rumegând bovin tot ce creşte pe păşunea societăţilor noastre, uşor de dus de nas, lipsiţi de libertate pentru că pasc în turmă, incapabili să sfideze vreun sistem altfel decât cu penibilul fuck the system râgâit de prea multă ghiftuială, dispreţuindu-l pe tânărul venit din India sau din China sau de mai ştiu eu unde care a văzut pe viu foamea, nu a tratat-o ca pe o chestie cu care te dopează televiziunile şi au grijă de ea Maici Tereze şi corporate social responsability-uri şi uite al naibii că şi-a luat doctoratul şi acum e şeful lui şi nici obez, nici incult nici prost nu e, gălbejitul naibii… Ideea că eşti superior prin ceva e şi ea un semn de declin în sine, dar a te supăra pe cineva doar pentru că ţi-a luat-o înainte, ideea că aşa superior cum eşti eşti cam de căcat şi pentru asta sunt de vină cohorte de cauze care nu au nici o legătură cu tine, este un semn al declinului iminent.

    Simptomul cel mai nou al felului ăstuia cultural în care ne transformăm este probabil creditul luat inconştient, fără a-ţi pune întrebarea banală, pentru că uite nici banca nu ţi-o pune, dacă ai cum să îl dai înapoi, cu siguranţa că meriţi orice doar pentru simplul fapt că te-ai născut într-o ţară în care se poate trăi mai bine. Senzaţia pe care o am de ani buni este că am început să nu mai avem ce vinde şi am ajuns să vindem promisiuni. Şi cam atât. Senzaţia pe care o am de ani buni este că lumea noastră, cea care de sute de ani a dus specia înainte, este sleită de tonele de fard pe care le tot pune cu lopata peste zbârciturile pe care şi le-a făcut prematur nealimentându-se raţional. Lumea asta a noastră nu mai produce decât promisiuni pe care şi le tranzacţionează aberant ca într-un joc piramidal. 

 

4 Responses to “Marele casino”

  1. Antoaneta Says:

    Ibn Khaldun a scris cam de multisor ca dupa parerea sa istoria este ciclica, nu progresiva cum ne place sa ne flatam si cum am invatat la scoala cu oranduirile (sclavagista, feudala, capitalista, socialista, comunista, care era culmea). Nu mai stiu daca am scris aici sau numai la mine pe blog despre noii barbari care ar fi chinezii, indienii, si alti oameni muncitori si hotarati sa escaladeze murii civilizatiei noastre decadente. Am discutat despre asta si la cursul de comunicare si dezvoltare/development, profesorul era din Togo, isi obtinuse de curand doctoratul.

    Fiinta umana a ramas esential aceeasi, dar tot folosind obiecte care-i fac treaba s-a desprins de realitate. Toti vor friptura dar vederea porcului sau a vacii ii scarbeste, ca si curatatul pestelui de solzi. Mancam bucati de abstract, nu de animale. Asta se aplica apoi peste tot, la mersul pe jos, la dat cu matura, etc. De-aia e bine sa dai zapada sau sa gradinaresti, te tine aproape de concret.

    Toate civilizatiile s-au lasat surpate de comoditati si au facilitat invaziile barbare, nu cred ca a moderna e mai cu motz.

  2. MeetTheSun Says:

    Chiar ma gandeam zilele astea ca din concediu sa-mi “rup” o saptamana la vara si sa stau la tara, dar nu ca musafir cum se intampla de cativa ani, ci ca om de la tara asa cum am trait pana la 18 ani.

    Pentru ca atunci ma simteam mult mai vie in contact cu atatea lucruri vii, iar munca fizica iti lasa suficient loc de gandire si meditatie tocmai pentru ca intr-un moment de ragaz sa am curiozitatea de a mai citi una-alta, de a asculta mai patruns muzica si chiar de-a rezolva o problema de mate interesat mai mult de mecanism decat de bifarea finala a rezultatului.

    Din pacate insa si acolo incepe sa se simta aceasta degradare si involutie despre care vorbiti. Oamenii nu-si mai tricoteaza haine, nu-si mai tes covoarele, nu mai trec lana prin toate etapele necesare de la tune oaia la impletitul ciorapului.

    Daca e sa enumar de ce mi-e dor nu numai sa vad, sa miros, sa retraiesc ci sa re-simt ar fi: mulsul vacii cand mirosul laptelui proaspat e incredibil, bunica cand torcea lana si se-auzea fusul sfaraind, cuptorul din curte in care se cocea painea si cozonacii de mirosea in toata mahalaua si mai ales painea aceea, cu o coaja veritabil de crocanta, cu aburii fierbinti ce te ardeau cand o rupeai in bucati, iar gustul, gustul nu se compara cu nimic din ce poti cumpara la magazin.

    Nu stiu de unde ar mai putea “cumpara” fiul sau fiica mea toate acestea??! Cine ar mai vrea sa “vanda”??! As putea doar sa ma straduiesc mai mult in a trezi in constiinta lor ideea ca punctul in care s-au nascut nu se numeste 0, ci ca se afla intr-un i, iar pentru un cat mai veritabil (i+1) e nevoie de un history activat.

  3. earthwalker Says:

    o expresie mai veche era “spargem nuci cu tranzistoru”. acum putem sa spargem si cu laptopul.

  4. aldracu Says:

    într’adevăr asta e o problemă sistemică şi situaţia se deteriorează, da’ putem propune o soluţie; că involuţia asta nu e o lege a naturii, sau o lege a decăderii civilizaţiilor, ci o consecinţă a greşelilor civilizaţiilor.

    una din soluţii, cred, şade în educaţie: cred că prima treaptă a educaţiei e să’nveţi sa produci resursele pe care le consumi, odată ce’am învăţat fiecare asta, putem dup’aia să vorbim şi despre câţi îngeri încap pe un vârf de ac.

    practic, prima treaptă a educaţiei ar arăta cam aşa: un loc în care şade o bibliotecă şi ceva tarla pri’mprejur, cam ca o mânăstire (chiar aşa, n’ar strica convertirea mânăstirilor şi bisericilor, laolaltă cu terenurile adiacente, în şcoli de tipu’ ăsta); învăţăceii, de toate vârstele, îs obligaţi să’şi producă singuri necesaru’ zilnic de resurse pe care le consumă, cei care nu reuşesc primesc un castron minimal ca la puşcărie, poate şi o pastilă cu vitamine, asta numai dacă nu vor să moară, dacă vor să moară se oferă serviciu de eutanasiere gratis, fără counseling.

    după ce fiecare şcolit a demonstrat că a reuşit pe o durată determinată să trăiască doar din propria muncă şi inteligenţă (fără să consume castronu’ şi vitaminele din afară) e liber şi calificat să fie cetăţean al civilizaţiei, adică are şi drept de vot.

Leave a Reply