Captatio benevolentiae

    Cele mai scumpe lucruri din viața mea au fost lucrurile gratuite. Este, cred, un adevăr simplu și oricine citește rândurile astea ar putea face un exercițiu de memorie care l-ar conduce la aceeași concluzie. Prețul acestor lucruri gratuite este foarte diferit, dar întotdeauna uriaș dacă îl raportăm la prețul real al lucrului pe care îl vizează gratuitatea. Este suficient să privim câteva exemple simple de tot. Sumele pe care le cheltuiește o corporație modernă ca să facă din angajații ei o mare familie legată bine de glie ai cărei membri își petrec cel puțin zece ore pe zi pe plantație sunt nesemnificative în raport cu efectul obținut. Izolarea angajaților și substituirea universului întreg cu etajul/ etajele/ sediile companiei reprezintă evident un plus uriaș. Până și ideea de a-i spune șefului pe numele mic, tot în categoria asta intră. Și e tot gratis. Un team-building, de exemplu, este echivalentul unui mers la un club cu prietenii, fără să discuți cu ei lucruri legate de ceea ce faci la serviciu, e adevărat, costă, dar prietenii ți-i alegi tu, mergi cu ei când și unde ai chef și nu e nevoie să programezi nimic. Ok, ai ales varianta gratuită și uite că ai plătit-o cu o grămadă de timp din viața ta. Dacă nu te prinzi de chestia asta, înseamnă că sistemul te-a înhățat suficient de mult ca să nu mai știi cum e altfel. Filmele pe care le vezi gratuit, suportate de publicitate au ca preț cumpărăturile pe care le faci din Mall, felul în care ești domesticit să alegi, viața construită după trend-uri, adică după un fel uniform de a trăi, poate că nu se pot măsura toate direct în bani, dar dacă ai plăti filmul ca să îl vezi pur și simplu, fără a asimila mesajul celui care l-a plătit ca să îl vezi tu, ai ieși și financiar și ca viață a ta personală mai bine. Toate lucrurile care te mângâie pe creștet și îți spun că ești grozav îți tocesc, de fapt, simțurile și netezesc calea spre câștiguri reale celor pe care nu-i costă nimic să-ți spună că ești așa, folosindu-te ca masă de manevră. Evident, și ei te încurajează să le spui pe numele mic. E gratis. Privind toate ceste lucruri, înțeleg uriașa înțelepciune a voievodului fanariot care avea angajat un tip cu unica misiune de a-i spune în fiecare dimineață: “Ce frumos ești, Măria Ta! Ce sprâncenat ești, Măria Ta!”. Dacă tot simțea omul nevoia să fie frumos și sprâncenat, măcar să i-o spună unul tocmit pentru fix lucrul ăsta, ședința de pupincurism odată epuizată blocând orice lingușeli cu intenții ascunse de peste zi.

    Adevărul este că lucrul de care mă tem cel mai mult în lumea oamenilor este încercarea de captare a bunăvoinței. În mod paradoxal, mă simt mult mai confortabil atunci când sunt înconjurat de oameni reci care spun întotdeauna ce gândesc decât atunci când sunt înconjurat de oameni binevoitori și cu zâmbetul pe buze. Oamenii reci și care spun mereu ce gândesc sunt predictibili și predictibilitatea în relațiile interumane este o mare calitate. Spre deosebire de ei, cei care zâmbesc binevoitor, râd la orice glumă tembelă o faci, se arată triști sau preocupați atunci când cred că tu ești așa, sunt impredictibili. Pentru că pot fi sinceri și lucrul ăsta este derutant. Faptul că ei chiar pot fi așa sau se pot preface că sunt așa doar ca să cumpere moca ceva de la tine este derutant și impredictibil. Evident, natura umană idioată te face să speri că e de bine și exact în clipa aceea ai pierdut. Forma cea mai urâtă de captare a bunăvoinței este însă cea macro. Cea jucată la scară mare, acolo unde fiecare dintre noi influențează cel mult datele statistice, cea folosită mai mult sau mai puțin abil de către politicieni sau șefii de companii sau vedete, adică de cei care apar cel mai des în spațiul public. Atunci când o masă mare de oameni este atrasă de mirajul lucrurilor gratuite, prețul poate fi atât de mare încât e nevoie de mai multe generații pentru a-l plăti.

    Astăzi mergeam într-un taxi. Șoferul de taxi, atunci când nu este bolnav psihic (și dau din nou link la dialogul halucinant postat pe un blog) este cel mai bun indicator statistic pentru tot ce mișcă în zona lui de acțiune. Cel de azi, vorbea despre criză. E un subiect care a înlocuit treptat discuțiile despre politică sau fotbal, ceea ce arată că interesul oamenilor are o dinamică sănătoasă. Ceea ce am auzit sună însă al naibii de nesănătos. Omul îmi spunea despre nenumăraţi foşti ocupanţi ai scaunului din dreapta care aveau un unic scop în viaţă: să dea ţeapă la bancă şi să nu mai înapoeze creditul. Care credit fusese oricum luat fără cine ştie ce garanţii şi cu şpagă modică. Mi-a povestit şi poveşti pe care nu le-aş scrie în ruptul capului pentru nu aş da în veci consultanţă de făcut aşa ceva. Poveştile spuse în taxi cu o sclipire sadică în ochii celui care le povestea m-au îngrozit până şi pe mine, trăitor în România ştirilor de la ora 5. Ideea clară era ceva de tipul: “Am băgat un sistem în colaps, acum desăvârşim ce am început!” Chestia cu creditele moca mi se pare cel mai scump lucru pe care urmează să îl plătim cu toţii. Din greu, cu ani din viaţă chinuiţi, cu furtuni economice şi politice prin care vom trece. Un prieten îmi spunea că atunci când în restaurant numărul celor care îţi schimbă scrumiera la fiecare jumătate de ţigară fumată e foarte mare, sentimentul pe care îl are nu este unul de confort ci unul de nelinişte la gândul notei de plată. Cu atât mai neliniştit mă simt la ideea că urmează să plătim pentru ce au consumat nesăbuit alţii, în ideea că  e gratis să consumi, cu nepăsare şi inconştienţă. Uite aşa am devenit un nostalgic al vremurilor fanariote, vremuri în care cine avea dare de mână îşi angaja pupincurist care să îi spună ce frumos şi sprâncenat este, iar cine nu îşi permitea asta, descoperea că se poate trăi foarte mişto şi fără.

 

8 Responses to “Captatio benevolentiae”

  1. Antoaneta Says:

    Pãi nu-i nimic, am ajuns ca în USA, Statul va plãti bãncile din banii de impozite, plãtite de contribuabili, si vor fi tot mai putini bani pentru sãnãtate, educatie si justitie. Cu justitia am un cui personal pentru ca sora-mea mai mica e jude si a stat pânã la 1am la sedintã, de ce sã angajeze justitia oameni? Unul poate munci cât 5, pânã ajunge pe targã eventual. Asta nu se întâmplã nici în Canada, nici in Franta, Germania, nici mãcar în nebunia din Italia.

    Din nefericire pentru ea asta micã e si un om care îsi ia munca foarte în serios, face planul la dosare. Si nu are parte de team building, de traininguri, de cantina companiei, nu-i spune sefului pe numele mic. Dar nici timp personal nu mai are, nici cât sã vadã un film cu publicitate. Si-or mai fi altii ca ea, etichetati drept fraieri. Noroc ca au fost sãltati golanii ãia de încercau sã-i tulbure linistea publicã lui Iliescu, cã domn nu-i pot spune nicicum.

  2. dAImon Says:

    sincer, acest articol ar trebui sa starneasca vii controverse in blogosfera si societate. pentru ca e atat de real incat doare.

  3. Antoaneta Says:

    Acest articol nu va stârni vii controverse pentru ca blogul este citit numai de oameni cu bun-simt, care sunt intru totul de acord, controversele se nasc din pareri contradictorii. Noi latram si caravana e hat departe deja.

  4. Teodor Says:

    Cu un blog, nu se schimba blogosfera. Cu blogosfera, nu se schimba umanitatea..

  5. Daniel Says:

    Bancile nu sunt fair-play. Banca nu isi asuma nici un risc. Ai luat un credit si nu le mai convine cursul iti cresc dobanda. Multi au primit sms prin care erau anuntati ca a crescut dobanda datorita crizei mondiale. Oare cum ar fi daca am raspunde si noi cu nu platim pentru ca mor multe foci?

  6. ZaffCat Says:

    “În mod paradoxal, mă simt mult mai confortabil atunci când sunt înconjurat de oameni reci care spun întotdeauna ce gândesc decât atunci când sunt înconjurat de oameni binevoitori și cu zâmbetul pe buze.”

    Asta in Romania. Am stat destul prin strainatate si acolo era pur si simplu un reflex al civilizatiei. Nu vroiau nimic de la tine. Cat timp am stat acolo ajunsese sa ma cam enerveze, mi se parea o falsitate gratuita. Insa cand m-am intors in tara am ajuns sa regret zambetul acela, pentru ca incruntarea si incrancenarea perpetua de aici imi creeaza un disconfort mult mai mare. Chiar daca incruntarea este autentica.

  7. Adrian I. Pop Says:

    Dragul meu Varujan, intr-o vreme simteam nevoia de a ma sinucide. Simteam, nu gandeam cu adevarat ca o sa-mi bag cutitul intre coaste. Stii de ce? Pentru ca stiu si sa laud in excess oamenii care merita, in rest sunt rece si ironic cu zambetul pe buze. De fapt sunt extrem de franc, sincer, dar gravitatea mi-o da zambetul de pe buze. Si am descoperit ca la noi exista un atat de mare cult al pupincurismului, incat desi toata lumea cand spui “nu te supara, dar asa sunt eu, direct, sincer etc.” se incrunta delicat (semn clar al..) si completeaza cu “da da, mie imi plac oamenii sinceri, e greu sa dai peste asemenea tovarasi”. Apoi, te dau uitarii. Caci sinceritatea, obiectivitatea etc. sunt religios implantate drept pacat in societatea noastra (cel putin).

  8. Anca Says:

    “Cele mai scumpe lucruri din viața mea au fost lucrurile gratuite.” - pe mine fraza asta chiar m-a miscat si primul lucru care mi-a venit in cap a fost “Asa e! Nu platesti dragostea ce ti-o poarta iubitul, familia, prietenii.” Si ma refer la dragostea aia sincera si neconditionata. Apoi am continuat sa citesc si am vazut ca de fapt articolul nu se refera la minunatele lucruri scumpe (de valoare) pe care le avem sub nas si pentru care nu “platim” nimic, ci la nimicurile gratuite pentru care platim foarte mult. E trist…

Leave a Reply