Colofon

O zi cu siguranța prevestitoare de șiruri de zile proaste. Cunoști senzația, încerci să-ți amintești cum a fost data trecută, a început la fel, aparent normal, în definitiv și un cimitir e un loc normal, chiar dacă nu te simți niciodată în largul tău cand ești nevoit să treci pe-acolo. Exact așa a început ziua asta, ca un soi de trecere obligatorie pe la cimitir, cu gesturi făcute fară nici o tragere de inimă, cu ușoara încordare a așteptarii momentului cel mai potrivit în care poți pleca fară să pari nepoliticos. Ai învățat să te folosești de politețe în același fel în care folosești bețele de bambus la un restaurant chinezesc, adică firesc, cu o oarecare eleganță, pentru cineva care nu te știe foarte bine politețea acoperă ușoara lunecare a privirii spre dreapta, acolo unde incepe cu siguranță un drum nou, probabil că la fel aluneca și privirea lui Ulise, ușor spre dreapta, senină altfel, cu opacitatea senină menită acoperirii gândurilor. Ulise a fost mereu un tip care a știut sa-și stăpânească bine felul acesta de a privi, în dreapta este geamul taxiului de care privirea se izbeste ca o muscă, dincolo de geam este marea intindere, plină de probabilități ca lucrurile să se intample mai mult sau mai puțin cu totul altfel ca până acum. Dacă ai opri aici, daca ai intra prin labirintul de străduțe care se deschide în fața ta, dacă ai putea spune simplu că te-ai răzgândit, că nu mai mergi nicaieri și te oprești aici, uite, printre străduțele astea ai văzut silueta unei schimbări radicale, seamănă cu o pânză a lui De Chirico, statică, desenată clar, jumatate pe zidul unei case, restul curgând  pe trotuar până în dreptul bordurii de parcă s-ar teme să ajungă pe carosabil, seamănă cu un desen făcut cu creta de copii vara, dacă te-ai opri aici și desenul ar prinde viață și s-ar colora și te-ar privi altfel decât cu privirea de ghidaj indiferentă pe care și-o aruncă trecătorii, dacă te-ai opri măcar să verifici că nu va fi privirea aceea de ghidaj, în definitiv poți verifica și decide în cunoștință de cauză încotro să o iei, îl poți ruga pe șoferul de taxi să te aștepte puțin și dacă protestează îi plătești bucata de cursă și îi lași ceva mai mult ca de obicei rugându-l să te aștepte cel mult zece minute, oricum nu are parte de cine știe ce comenzi azi, te-ai prins de asta trăgând cu urechea la ce comenta cu un coleg, ai coborâ și te-ai duce direct la zidul casei ăleia, ai pune degetul pe el și dacă umbra nu s-ar colora te-ai întoarce și ți-ai urma drumul, îi poți spune până și asta șoferului, direct, fără nici un fel de jenă că te-ar putea lua de nebun, îi poți spune: “Putem opri puțin? Aș dori să merg până la casa din dreapta. Trebuie neapărat să pun un deget pe zidul casei din dreapta. Dacă e vreo problemă va plătesc ce am de plătit până aici. Cred că nu durează mai mult de zece minute”, în definitiv probabilitatea de a te reîntâlni cu el și a-ți refuza cursa pe motivul că ești nebun e foarte mică, deschizi gura, tragi aer în piept și încerci să articulezi ceva, îți auzi vocea vorbind, cu siguranța cu care vorbești de obicei, egal, liniștit, numai că sunetele de care ai nevoie pentru a opri taxiul se dovedesc a fi o chestie plicticoasă despre știrile de la radio, șoferul îți răspunde binevoitor, te afunzi într-o discuție confortabilă ca un fotoliu, destinația redevine unică, undeva în labiruntul de străzi ale orașului umbra unei siluete stă lipită de zidul unei case cu picioarele înfipte în asfalt. Sau poate că era un panou publicitar pe care fumul dens din zona industrială îl făcuse să semene o clipă cu o siluetă dintr-o pânză a lui De Chirico.

One Response to “Colofon”

  1. claudia Says:

    te iubesc

Leave a Reply