Când am descoperit culorile

    Când am descoperit culorile, se însera. E o constatare și atât. Nici măcar nu îmi propusesem vreodată să descopăr ceva. Lumea părea ok, așa cum era, cuprinsă de o liniște prăfoasă, selenară, cu aceeași față de tonuri de gri întoarsă spre mine, apusul era tot în tonuri de gri, așa începuse și înserarea cu pricina, când deodată am descoperit culorile. Bine, cuvântul descoperit nu este în nici un caz cel mai potrivit. Mai degrabă revelat. Chiar dacă sună pompos și mistic și exclusivist,  revelat pare a se potrivi cel mai bine situației în care m-am aflat, luat prin surprindere de cantitatea foarte mare de informații care începuse să-mi umble prin cap. Îmi amintesc precis faptul că totul a început în taxi, dealtfel l-am întrebat pe șofer dacă mi se pare mie sau taxiul pe care îl conduce este chiar galben, îmi amintesc și dezamăgirea pe care cu siguranță nu am reușit s-o reprim în clipa în care omul m-a privit lung și mi-a spus blazat că este evident galben, că așa sunt toate taxiurile din orașul ăsta, chestia cu orașul ăsta m-a făcut să mă simt oarecum jenat de ignoranța de care tocmai dădusem dovadă și probabil că așa aș fi rămas până la sfârșitul drumului dacă nu m-ar fi mirat și mai tare ideea că iată, fusesem în stare să numesc o culoare despre care până atunci nu știusem nici măcar că există. Apoi mirarea mea a crescut odată cu faptul că în minte îmi apăruse un cuvânt necunoscut până atunci, cuvânt pe care sub nici un motiv nu i l-aș fi spus șoferului de lângă mine, cuvântul acela culoare, alături de galben, alături de gri și multe alte cuvinte care erupeau acum de nicăieri dar care păreau extrem de firești.

    Cuvântul este o convenție, un soi de etichetă pe care o punem pe tot felul de sertare și sertărașe din memoria noastră pentru a ști ce zace pe-acolo, necodificat, accesibil oricui știe să numească la fel feluritele lucruri pe care le-am întemnițat într-o viață în memorie. Privită așa, memoria este un soi de grădină zoologică a realității, în fiecare cușcă stau felurite forme ale obiectului pe care îl avem de recunoscut ca să facem cu el cam ce-am făcut de fiecare dată în trecutul nostru biologic sau social. De-aia cred eu că memoria este un lucru extrem de conservator și menit să ne protejeze. Atunci când văd un câine pe care nu l-am mai văzut, din mintea mea se năpustesc asupra lui felurite frânturi de imagini de câini pe care i-am întâlnit în carne și oase sau în benzi desenate și știu precis că va da din coadă și va lătra, așa că datul lui din coadă nu mă mai miră cine știe ce, nici nu mă mai bucură prea mult, e deja predictibil, face parte dintr-un film pe care l-am văzut de prea multe ori ca să mă mai minunez. Dacă aș încerca să îmi imaginez cea mai nemaivăzută chestie, aș face-o combinând bucăți din felurite lucruri pe care le am bine fixate în cuștile din mintea mea, până și la un nume pentru chestia imaginată m-aș gândi luând etichetele de pe cuști și combinându-le într-un fel sau altul. Ideea că imaginația este limitată de tot ceea ce am trăit eu sau cei care mi-au desenat cu creta pe asfalt felul în care a stat ceva din lumea asta în mintea lor și m-au dresat apoi să le mai și spun la fel desenelor cu pricina, e un motiv de amărăciune. Suntem limitați la tot ceea ce putem combina cu frânturi de realitate. Până și ideile noastre de a căror evoluție ne mândrim atât tot așa ceva este, de-aia e nevoie de timp ca să evolueze, pleacă din simțuri, devin etichete și încep să se combine între ele, toată povestea asta seamănă cu un soi de evoluționism genetic, după galben vine verde, era totul pe retina mea, trebuia doar să le dau un nume acceptabil pentru toți, o etichetă tranzacționabilă și cam atât.

    Joaca asta de-a combina etichete tranzacționabile s-a născut din memoria mea și a altora ca mine, probabil că nu am putea supraviețui, altfel nu am ști ce să facem dacă asupra ființei din fața noastră nu s-ar buluci bucăți de memorie încercând să i se suprapună pentru a pricepe dacă e rost de dat din coadă sau e vorba de un pericol. Fără memorie nu am supraviețui. Dar mă gândesc cum ar fi să trăim o viață în care nimic să nu se repete și nimic să nu semene cu lucruri care au mai trecut odată prin mintea noastră. Lângă mine, șoferul de taxi mă privește de parcă bufnița Minervei ar avea cuibul pe umărul său. Și parcă îmi vine să-i spun că tocmai am descoperit că iarba e verde…

3 Responses to “Când am descoperit culorile”

  1. Crina Says:

    uite ceva culoare.
    si care nu se repeta nicicum

    http://www.jacksonpollock.org/

  2. metalshrine Says:

    :lol: Nice! Memoria este ceva ciudat, intr-adevar. Copiii descopera culorile pentru prima data sub forma de sentimente. Culoarea sfarcului mamei este asociata cu un miros specific si cu un sentiment de bine. Apoi culorile prind sa aiba nume… si totul se termina. Copilul intra pe fagasul stramt al educatiei si, poate, cu foarte mult noroc, va mai iesi vreodata de acolo la lumina primara. Cea fara de culoare. Doar cu sentimente…

  3. nba 2k16 mt store Says:

    Good webpage you have right here

Leave a Reply