Despre ordinea firească a lumii

    Mă întreb cum am fi arătat dacă societatea umană ar fi intervenit minimal în viața omului. Adică dacă omul ar fi trăit după un set simplificat și nepervertit de reguli. Cum am fi arătat, de exemplu, dacă nu ar fi fost nevoie de frică pentru a justifica traiul mai bun al unor oameni lipsiți de orice alte calități în afara capacității de a inocula frica. În istoria omului, mai toate căpeteniile politice sau administrative, mai toate religiile instituționalizate, mai toate sistemele de conducere private s-au bazat pe frică. Omenirea a trăit câteva mii de ani de cultură a fricii și lucrul acesta îl găsesc atât de neconform cu natura umană încât cartea de istorie pare un soi de manual de dresură. Frica unei comunități umane nu are nici o legătură cu frica individului biologic. Ea nu conservă comunitatea respectivă ci o pervertește. Poate că cel mai bun exemplu ar fi mutația aproape păgână care a avut loc în creștinism, în preajma momentului în care și-a început construcția instituțională. Ce poate fi mai trist decât felul în care îndemnul “Nu vă temeți!” rostit de atâtea ori de către Iisus a fost transformat în timp în chiar comunitatea creștină în punerea la loc de cinste a omului “cu frica în Dumnezeu”. Sau faptul că o religie a iubirii și a acceptării diferențelor a ajuns de atâtea ori în istorie să se manifeste violent și intolerant. Frica asta socială nu ne este dată în nimic din natura noastră și lucrul acesta explică felul în care primii creștini, probabil majoritatea dintre cei foarte puțini creștini care au existat de atunci încoace, au adoptat în chip firesc învățătura lui Iisus. Atunci când ea, învățătura, a devenit un produs de mass-market, totul a fost invadat de superstițiile folosite cu sute de ani înainte, de prejudecățile născute în mințile bolnave ale celor care nu aveau cum să-și justifice altfel idei abătute rău de la natura umană și mai ales de cultura fricii. În tot hățișul de reguli pe care societatea umană și le-a tot elaborat, frica a fost folosită, mai mult sau mai puțin iscusit pentru a acapara, a domina, a trăi mai bine în absența oricăror calități care să justifice lucrul acesta. Societatea noastră, care se consideră creștină, nu are aproape nimic în comun cu lucrurile făcute sau spuse de cel care i-a dat această învățătură. Nu știu foarte multe lucruri despre felul în care alte religii au degenerat în lumile în care au apărut, dar bănuiesc că au urmat același curs. Există ceva extrem de rezistent în structura socială umană, ceva plasat dincolo de religii sau culturi, venit probabil din perioada în care comunitățile începeau să se structureze. Nucleul acesta, la care au trebuit să se raporteze toate încercările de punere în acord a societății cu individul, are în centrul său frica, transmisă precum cromozomul Y, nealterat, din tată în fiu. Și tot în nucleul ăsta mai stă un lucru care a fost folosit dar niciodată epuizat în decursul istoriei omului: speranța. Amândouă, frica socială și speranța sunt moduri de raportare pasivă la realitate. În ambele cazuri individul așteaptă să fie salvat sau propulsat de ceva din afara sa. Și, mai ales, cu participarea sa minimă. Aici este terenul de joacă al liderilor. Al liderilor de orice fel, politici sau religioși sau de opinie. Aici înfloresc promisiunile și aburesc pericolele. Aici ne pierdem libertatea și acceptăm să ne delegăm o parte, poate că cea care ne-ar face să trăim radical mai fericiți, altora.

    Anii 50 au venit după două războaie cumplite și după Marea depresie economică. Pentru actorii politici ai democrației, războiul a venit ca o salvare neașteptată. Toate măsurile intervenționiste din New Deal-ul lui Roosevelt începuseră să ducă spre următoarea criză economică majoră. Era un lucru de care puțini oameni erau conștienți atunci și și mai puțini au vorbit deschis despre ceea ce credeau. Pentru că marea majoritate a oamenilor trăia cu spaima că totul se poate repeta și cu speranța că deal-ul lui Roosevelt le va aduce prosperitate. Așa arătau și cifrele, economia era într-o creștere clară, totul părea bine de tot, dacă ar fi câștigat războiul care tocmai bătea la ușă lucrurile ar fi dus clar la o periodă de prosperitate fără precedent. Pentru generațiile de atunci, așa a și fost. Pentru cele de acum, vine scadența unei note de plată amânate. Eu chiar cred că acordul de la Bretton Woods din 1944 este la rădăcinile notei de plată pe care o avem noi de achitat. Există câteva lucruri care s-au dezvoltat plecând de acolo și au ajuns până la noi. Probabil că singurul lucru valid hotărât acolo îl constituie liberalizarea comerțului internațional. Principala problemă creată la Bretton Woods a fost exacerbarea rolului statului în economie. Ideile lui Keynes, chiar dacă nu au fost imediat puse în practică au dus la transferul cumulativ al tuturor dificultăților în viitor. Evident că nu-mi convine lucrul acesta. Pentru că viitorul lor e prezentul meu.

    Legarea dolarului de aur la o paritate fixă a întărit pe moment dolarul american iar datoriile de război ale tărilor înfrânte au contribuit, prin mutarea rezervelor proprii de aur, la aceasta. Practic, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost, prin deținerea de rezervelor de aur cele mai importante, principalii beneficiari ai acestui punct al acordului. Ideea de a avea o paritate fixă, făcea pe moment dolarul o marfă mai bună decât aurul prin esența sa abstractă și prin faptul că putea fi împrumutat cu dobândă. Ideea unei parități fixe între moneda națională și aur, dublată de cea a unei parități rigide între monedele naționale venea ca o reacție la ceea ce se întâmplase în perioada interbelică, perioadă în care guvernele își apreciau sau depreciau discreționar moneda pentru a juca speculativ pe piața internațională și pentru a-și rezolva problemele legate de inflație sau deflație pe spinarea economiilor mai slabe. Noua construcție financiară internațională părea o idee bună. Poate că lucrul extrem de valoros pe care Keynes îl propusese atunci, adică emiterea unei monede unice internaționale ar fi fost soluția cu adevărat corectă, dar suspiciunea părții americane că britanicii vor să își rezolve problemele deflației pe seama economiei americane a făcut-o imposibilă. În locul unei bănci internaționale care să emită o monedă unică a apărut Fondul Monetar Internațional al cărui scop inițial a fost acela de a aproba orice abatere de la rata de schimb existentă între două monede. Așadar, esența financiară a acordului a fost legarea la paritate fixă a dolarului de aur și a monedelor statelor semnatare unele de altele, având deasupra un for care aproba toate abaterile de la regulă. Sistemul, mult mai complicat decât cel bazat pe banca unică emitentă, avea câteva dezavantaje din start. Dolarul era singura moneda care putea fi legată direct de aur, pentru că rezerva de aur americană permitea atunci lucrul acesta, ceea ce făcea automat ca economia americană să plece dintr-o poziție privilegiată în raport cu economiile occidentale. Chiar dacă sovieticii nu au participat la Bretton Woods, faptul că dețineau rezerve importante de aur îi punea și pe ei într-o situație privilegiată. Mai mult, cotele de participare la FMI ale tărilor semnatare, chiar dacă erau la început egale, în valoare de 8.8 miliarde de dolari, au devenit, odată cu aderarea țărilor noi, cote proporționale cu puterea lor economică din momentul aderării, cu toate consecințele logice ale acestui fapt. Odată cu acest mecanism, a fost creată și Banca Mondială, care, îmreună cu FMI și cu legătura fixă dintre dolarul american și aur suplinea oarecum ideea lui Keynes. Mecanismul creat astfel era din start complicat, fragil și plin de influențe și riscuri politice.

    Al doilea lucru, de data asta luat de la Keynes, a fost cel al intervenționismului masiv al statului în economie. După Marea Depresie, conducerea economiilor naționale a devenit problema cea mai importantă a politicilor statului. Faptul că politicile de tip New Deal practicate cu succes de moment în democrațiile americană și britanică și în dictaturile fasciste au adus o bunăstare relativă majorităților oamenilor, i-a făcut pe aceștia încrezători și dependenți de stat. Liberalismul practicat în relațiile comerciale internaționale de după Bretton Woods a dus la exportul acestor idei în întreaga lume vestică, fiind primul derapaj major de la capitalism și injectând lent în economiile construite până atunci pe principii naturale toate racililele sistemului comunist. Odată cu exacerbarea sistemului social realizată în Suedia în timpul guvernării lui Olof Palme în anii 80, abaterea de la felul natural de construcție economică s-a accentuat, modelul socialist tinzând să devină modelul fundamental al Europei unite. Derapajul spre socialism a fost facilitat de două fenomene apărute fără o legătură directă cu statul. Este vorba de creșterea pe bursă care a făcut ca marile corporații să devină ale nimănui și de cultura corporatistă care a contribuit masiv la uniformizarea masei de funcționari și transformarea acestora într-un soi de proletari de lux. La acest fenomen a contribuit și mass-media și globalizarea, ca vectori de transfer cultural și uniformizare.

    De fapt, în lumea de după Bretton Woods, asistăm la două forme de socialism. Cel sovietic, construit prin abandonarea pluripartidismului și deci a democrației politice și a concurenței adică a democrației economice și cel vestic construit prin convergență politică datorată apropierii doctrinare a partidelor aflate în competiție și diluarea sentimentului proprietății în economie prin disiparea ei. Ambele sisteme neagă un lucru natural care ține în mod fundamental de felul în care este construit omul: agresivitatea. Oricât de puțin ne-ar plăcea, relațiile economice naturale și prprietatea presupun agresivitate. Competiția presupune agresivitate. Societatea în care trăim încearcă să sublimeze agresivitatea făcând promisiuni. Semnând cecuri în alb. Diminuând libertatea. Uniformizând. Sunt lucruri vizibile și pentru cineva care a trăit în comunism și a lucrat apoi într-o mare corporație sunt lucruri evidente. Sistemele seamănă izbitor. Singura diferență stă în modul brutal în care s-a instaurat comunismul și modul lent în care se insinuează noua construcție politico-economică postbelică a vestului. Faptul că sistemul comunist s-a instaurat brusc, l-a făcut să dureze puțin și să dea faliment repede. Falimentul sistemului în care trăim acum e unul lent, dar tot faliment este. Ambele sisteme au folosit perfect frica și speranța. Ideea cu generațiile următoare care vor trăi mai bine decât noi e comună și ea. Relativa libertate economică din sistemul vestic a dus însă la posibilități mai mari de consum și la prosperitate. Foarte mult însă din acest consum s-a făcut pe deficite și pe note de plată scadente pentru exact generațiile care teoretic urmau să trăiască mai bine. Acum suntem în pragul plății unei părți din acestea.

    Eu cred că singura ieșire rezonabilă o constituie întoarcerea la capitalism. Adică la un sistem economic simplu, nedirijat și nereglementat de stat, în care competiția este una clară și directă, fără mediatori. Eu cred că timpul fanteziilor monetare cu bani pe hârtie reglați de guverne în funcție de tot felul de interese care nu au nici o legătură cu economia, ar trebui să se încheie. Nu știu dacă soluția este cea a revenirii la legătura directă între monedă și rezerva de aur sau cea a unei monede unice internaționale. Dar știu sigur că felul în care a fost făcută construcția monetară, mai ales după anul 1971 stă la baza actualei depresii economice pe care urmăm să o traversăm. Eu cred că e timpul să limităm mecanismele speculative din economie și să abandonăm modelul de creștere pe bursă expus mult prea mult factorilor politici și psihologici pentru a mai avea o legătură cu naturalitatea capitalismului. Bursa s-a compromis pentru că s-a lăsat manipulată politic și mediatic. Este evident că o întreprindere care are un proprietar funcționează mult mai bine decât una care are milioane de proprietari. Numai că trăind în modelul cu milioane de proprietari nu mai știm că se poate și altfel. Băncile s-au îndepărtat mult de la rolul lor fundamental într-o economie sănătoasă și s-au lăsat duse într-un joc în care aparent aveau numai de câștigat acceptând rolul dominant al statului în reglarea unei piețe care ar trebui să fie libere. Pentru că cel mai rapid, eficient și sigur mod în care lucrurile se pot regla este cel natural. Sistemul de taxe și impozite percepute de stat s-a diversificat și el aberant odată cu creșterea intervenționismului. În comunism era simplu. Impozitul era pe nivelul de trai. Care acoperea tot, de la deficitele financiare la lipsa de șomeri. Într-un sistem natural, cred că singurul venit al statului care nu descurajează nici munca, nici investiția și nici economisirea ar fi firesc să fie cel provenit din taxarea valorii adăugate. Sigur, se poate spune că el descurajează consumul, dar consumul este o consecință a muncii, a investiției și a economisirii și astfel putem vorbi de o impozitare a tuturor activităților fundamentale economice, dar într-un mod în care răul făcut este minimizat.

    Am procedat cu economia și cu societatea exact așa cum am procedat și cu natura. Sper să nu regretăm un fenomen de felul încălzirii globale și să ajungem să spunem că e prea târziu pentru a mai face ceva. În ceea ce privește economia, îl putem încă evita întorcându-ne la capitalismul simplu, logic și predictibil al lui Adam Smith. Statul trebuie să renunțe la obsesia sa de a supralegifera și suprareglementa procesele economice, iar cetățenii ar trebui să înțeleagă că nu numesc consiliul de administrație al unei întreprinderi ci gestionarii unor bani pe care ei îi plătesc pentru a avea servicii pe care nici un privat nu ar fi interesat să le realizeze. De fapt, rolul principal al statului nu este unul economic ci exact opusul său. Cel al finantării lucrurilor absolut necesare cetățenilor săi și pe care nici un întreprinzător cu mințile în cap nu le-ar finanța. Din păcate, statul modern se ocupă mai mult de economie decât de activitățile de care ar fi îndreptățit să se ocupe. E drept, este mult mai rentabil așa pentru politicieni. Iar în schimbul acestei rentabilități, se oferă la greu cele două abstracții fără de care sistemul nu ar funcționa: frica și speranța. Și uite că ajungem la esența problemei. Sistemul este alimentat de noi înșine. Stând ca broasca din experiment în vasul pus la foc mic, fără să ne gândim că devenim supa propriei noastre lipse de voință de a sări afară. Țintuiți de fricile noastre și de speranțele noastre acolo. Păi e bine?

30 Responses to “Despre ordinea firească a lumii”

  1. Antoaneta Says:

    În loc de plan cincinal avem target si buget, goal oriented people. Corporatia e partidul, ea ne este mama si tata, ne da pâine si distractie (am mai scris despre asta când ati avut un post despre incentives). Pâna si goana dupa putere reprezinta de fapt o mare frica…frica de a fi slab si vulnerabil. Cât despre schimbarea sistemului, Dumnezeu cu mila!

  2. Ltd Edition Says:

    Dear Mr. V,

    Comment-ul Antoanetei de mai sus este unul concludent. Personal ma aflu in acest moment intr-o situatie ingrata in cadrul corporatiei mama si tata in care activez.. se pare ca parerile sau opiniile personale, indiferent ca sunt ok sau nu, nici macar nu sunt ascultate intr-o astfel de organizatie. No Offense dar nu suntem roboti…este uluitoare insa parerea Corporatiei despre acest aspect - “comunicarea este totul, suntem deschisi, asiguram suportul … etc…” Las la aprecierea dvs acest comment care sper sa nu fie printre ultimele scrise de aici..

  3. Humanist @ roua.org » Blog Archive » pe lângă ordinea firească a lumii Says:

    [...] tablou’ ăsta, Varujan, cum că soluţia e un soi de capitalism, are câteva probleme majore: [...]

  4. Walter Says:

    Taticu’ un capitalist ecologist! Tare rau! Asta da struto-camila sau poate… suferiti de un prea deosebit rafinament. Las istoria sa stabileasca asta. Cea imediata, ca din cite am inteles copii si nepotii mei sint ocupati cu platirea notelor de plata…

  5. varujan Says:

    @Humanist - Despre agresivitate

    Agrsivitatea nu înseamnă neapărat datul cu bâta în cap. Ea începe cu primul schimb pe carea organismul monocelular îl face cu mediul pentru a supraviețui și continuă în formule sociale sau tehnologice pline de materie cenușie acumulată generație după generație. Eu unul nu prea mai mănânc carne de animal, tocmai pentru că nu încerc să mă autoconving că lucrurile stau altfel decât sunt în lumea reală. Dar asta este o opțiune strict personală.

    Economia, este prin excelență un teren al agresivității. În definitiv, competiția pentru resurse și piețe în care se găsesc toți investitorii nu este deloc balet, chiar dacă se face cu respectarea bunelor maniere. La fel ca în sistemele biologice, visul de aur al oricărei corporații este să devină monopol și să aibă acces total și discreționar la resurse. Cum ăsta este visul de aur al tuturor corporațiilor, ele reușesc doar să ocupe teritorii mai mici sau mai mari din piață, unele în detrimentul celorlaltora și în felul acesta nimeni nu reușește să devină monopol. Pentru reglajul de mai sus, nu este nevoie deloc de stat. Mai mult, majoritatea situațiilor de monopol din istorie au fost create și întreținute de către stat. Asta nu înseamnă că la granițele dintre companii nu este sânge și nici nu înseamnă că reprezentanții companiilor concurente își dau cu bâtele în cap ori de câte ori se întâlnesc. Războiul permanent dintre ele este unul dus cu armele inteligenței. Este dealtfel și singurul război benefic, atât pentru consumatori cât și pentru dezvoltarea tehnologică și de multe ori chiar pentru cea științifică.

  6. varujan Says:

    @Humanist - despre stat

    Statul nu ar trebui să aibă nici un rol în raport cu economia. Rolul lui este să ofere servicii pe care nici un agent economic nu le-ar face, dar de care comunitățile umane au nevoie. Finanțarea prin taxarea exclusivă a consumului are sens tocmai din acest punct de vedre. Cum consumul este la granița dintre companie și individ, taxarea lui exclusivă nu ar descuraja nici munca și nici investiția oferind statului, într-un echilibru corect între corporație și individ, resursa necesară pentru furnizarea serviciilor pe care statul ar trebui să le ofere. Lucrul ăsta simplu nu are nici o legătură nici cu minimalitatea statului și nici cu felul în care statul își plătește angajații.
    Mai mult, nu cred că statul este rezultatul unui acord între cetățenii săi. Rezultatul acordului ține de forma de guvernământ, de acceptarea sau neacceptarea unor oferte de administrare a banilor publici, sau a unor oferte de reglementare ale relațiilor din societate. Odată cu apariția sa (și nu-mi amintesc ca cineva să fi fost întrebat dacă vrea așa ceva) statul este un dat într-o realitate suficient de complicată pentru a-i asigura supraviețuirea.

  7. varujan Says:

    @Humanist - Despre capitalism

    Tare mi-e teamă că dispariția capitalismului odată cu New Deal-ul lui Roosevelt și înlocuirea sa cu socialismul în două viteze (cel sovietic sau național-socialist pe de o parte și cel al economiilor dirijate de stat pe de alta) ne-a făcut să îl privim prin ochii celor două sisteme. Adică deformat. Câd vorbim de capitalism, cred că este important să avem în vedere faptul că de 90 de ani așa ceva nu mai există. Asta înseamnă că nu mai sunt martori în viață care să ne poată vorbi despre un sistem în care au trăit la o vârstă matură.
    În ceea ce privește orice limitare administrativă a libertății unui om care nu a făcut nimic împotriva libertății unui alt om, nu cred că ar fi înțelept să procedăm vreodată în felul ăsta. Ne-am întoarce, cu siguranță, la comunismul lui Stalin sau național-socialismul lui Hitler. Cred că a fost suficient de rău pentru toți atunci ca să nu mai fie nevoie să mai încercăm odată.
    Socialismul sovietic și cel corporatist nu s-au înhămat la creșterea economiei ci la o stupidă competiție politică în care au antrenat economia aducându-i numai deservicii. Și prin aceasta, aducându-le deservicii propriilor cetățeni.

  8. varujan Says:

    @Walter - Despre capitalism și ecologie

    Să pornesc de la observația că ceea ce numim îndeobște capitalism este mai degrabă sperietoarea cu care timp de 90 de ani (adică de la sfârșitul Marii Depresii încoace) am fost făcuți să credem că se confundă capitalismul. De către diferitele forme de socialism pe care le-a trăit omenirea (comunism, național-socialism, socialism corporatist)
    Nici un investitor nu este suficient de bătut în cap pentru a nu fi interesat de resurse mai ieftine. Ori ecologia chiar asta oferă (din ce în ce mai mult). Într-o mare măsură, saltul tehnologic făcut de companiile private a dus la consumuri din ce în ce mai mici de energie și de resurse. Ceea ce poluează este în primul rând statul. Cred că e suficient să ne gândim la petrol în condițiile în care există combustibili la fel de performanți a căror utilizare este blocată de ani buni. Acciza nu se prea poate lua pe hidrogen. E 98% din universul pe care îl cunoaștem. E atât de abundent încât nu prea poate fi folosit pentru definirea nici unei politici internaționale. Ce conflicte ar putea alimenta resursele sau energiile regenerabile? Ce jocuri majore s-ar putea face în jurul unui panou solar, de exemplu?
    Statul modern se hrănește din crize. Iar atunci când ele nu pot fi alimentate suficient cu morala, religia sau ideologia unei majorități a cetățenilor, economia este un instrument perfect. Îi arde pe toți cetățenii.
    Asta pe care o traversăm acum este însă una generată fără voia statului. Ca o consecință a lucrurilor proiectate egoist pentru o singură generație. Și genul ăsta de a gândi se opune unei gândiri ecologice, cred.

  9. aldracu Says:

    @Varujan:

    ai ajuns de la “Ambele sisteme neagă un lucru natural care ține în mod fundamental de felul în care este construit omul: agresivitatea.” la “Economia, este prin excelență un teren al agresivității.”

    incepem sa ne punem de acord. da’ aici mai am încă o rezervă: economia capitalistă e un teren al agresivităţii, nu orice economie. Din câte îmi aduc aminte, economiile socialiste colaborau (disfuncţional şi totuşi): tu faci aia şi io fac asta, pt. că trebuie, nu pen’că io vreau să fiu mai bogat decât tine.

    Chestia cu monopolurile, pe care o zici, că se ţin unele pe altele în şah şi mici nu e valabilă deloc: fizic vorbind aşa ceva nu se poate întâmpla, dacă corporaţiile îs de capu’ lor, exemplu: micile magazine au fost înlocuite de malluri şi lanţuri comerciale; în USA asta se vede la fiecare pas, poţi verifica cu Google Earth-Street View. Evoluţia naturală a capitalismului nefrânat vine aşa: cel care are un succes temporar are avantaj asupra competitorului şi’l foloseşte, în cele din urmă, prin înghiţire şi cumpărare nu’i mai stă nimeni în cale, în afară de Stat, care devine, în proces, şi partener de afaceri dacă nu e monitorizat de cetăţeni cum trebuie: de ex. în instituţiile în care lucrezi, de ce e instalat MS Windows în loc de Ubuntu pe PC-uri? (nu, să nu’mi zici că Linux nu’i user friendly c’am verificat în detaliu şi mi’e clar că e la fel de uşor de utilizat şi poate face mult mai mult decât Windows în orice direcţie).

    “Finanțarea (statului) prin taxarea exclusivă a consumului are sens tocmai din acest punct de vedere.” Şi dacă nu consumăm ceva taxabil nu mai trăim împreună? Orice cetăţean îşi vede de resursele proprii până dă de ale vecinului, acolo e nevoie de Stat.

    Când spui “Într-un echilibru corect între corporație și individ”, aşa ceva nu există, dacă stai şi te gândeşti, îşi vine să râzi la cuvintele “echilibru” şi “corect”.

    Cât despre urmele capitalismului real, oricine din Pittsburgh îţi poate descrie cum era ceru’ când erau ei mici: ziua negru şi noaptea roz pe vremea lui Carnegie, înainte de toate crizele şi războaiele. Te cred că doreşti, ca şi mine, o libertate şi o simplitate a societăţii, numai că modelu’ capitalist fără căpăstru a fost şi rămâne o catastrofă, aşa cum e cel socialist fără monitorizare din partea cetăţenilor.

    Oricum am da’o, crizele vin din lipsă de măsură. Şi cum oamenii, individual, sunt atomii activi în societate, şi folosesc resurse pt. orice fac, singura soluţie stabilă e limitarea bogăţiei personale la un necesar pt. o viaţă de om. Nu văd nici un motiv raţional împotriva unei astfel de limitări: dacă acumulezi mai mult, n’ai decât să dai şi membrilor familiei :), ba dimpotrivă, am ajuns la concluzia că bogăţia (puterea, în cele din urmă) nemăsurată e cauza tuturor relelor cu care nu ne’am născut da’ pe care le hrănim de când ne naştem: religie, corporaţii, războaie, dictatori, marketing, toate astea vin din cauză că o astfel de limită a bogăţiei personale nu există încă.

  10. aldracu Says:

    “În ceea ce privește orice limitare administrativă a libertății unui om care nu a făcut nimic împotriva libertății unui alt om, nu cred că ar fi înțelept să procedăm vreodată în felul ăsta. Ne-am întoarce, cu siguranță, la comunismul lui Stalin sau național-socialismul lui Hitler. Cred că a fost suficient de rău pentru toți atunci ca să nu mai fie nevoie să mai încercăm odată.”

    aici e libertatea ca fetiş. orice educaţie e o limitare administrativă, ce e rău în asta?

    abia un principiu de limitare a averii ar putea oferi spaţiu’ unei libertăţi uman(ist)e sau realiste.

    Nici Stalin, nici Hitler, nici Bush, nu şi’au propus să limiteze în principiu averea personală, dovada’i că nici unu’ din ei n’a adăugat un astfel de paragraf în constituţia statelor lor…aşa că nu văd ce caută ăştia în contraargumentu’ tău…e doar aşa cu rol psihologic, de asociaţie a limitării averii cu ce’i mai rău pe lume? io nu’mi aduc aminte să fi auzit pe careva vreodată, nici n’am citit nicăieri, despre un astfel de principiu de limitare a averii…am ajuns la el gândindu’mă la oameni şi societate şi de ce s’tem aşa’ncurcaţi…

  11. aldracu Says:

    da’ mă luai cu vorba: “În ceea ce privește orice limitare administrativă a libertății unui om care nu a făcut nimic împotriva libertății unui alt om”.

    Sunt multe soiuri subtile de “făcut nimic împotriva libertăţii altui om”. Iaca un exemplu: Un X din Austria, să zicem, care nu cunoaşte pe nimeni în România, depune banii într’un cont dintr’o bancă austriacă ce promite dobândă de 20% pe an; banca înmulţeşte banii ăştia cu 6 până ls 30, şi plăteşte nişte marketeri Z să convingă românii să ia credite de la filialele româneşti ale băncii ca să cumpere maşină; românu’ Y cedează presiunii de marketing şi ia creditu’, devine cuminte la lucru şi nu’l mai corectează pe şef de frică c’o să’l dea afară şi n’o să poată plăti creditu’; mai mult, adaugă încă o maşină la trafic şi’mi taie mie calea pe trotuar; primăria trebuie să facă rost de fonduri să facă ori locuri de parcare, ori străzi mai late, deci are nevoie de o taxă mai mare să poată rezolva deciziile Y-lor, sub presiunea X-lor şi Z-lor.

    Se vede clar că X şi Z lucrează, poate inconştient, împotriva libertăţii lui Y.

    Mai mult, libertatea mea, a celui care n’are nimic cu X, Y şi Z, suferă la fel un impact: de ex. nu pot să mă mai stabilesc în Bucureşti să’ncep cu biblioteca digitală pentru că salariu’ unui bibliotecar e mai mic decât chiria, pt. că preţurile apartamentelor au crescut de 10 ori din cauza poftei lui X de profit.

    În fine, se vede, sper, ce’nseamnă “a nu face nimic împotriva libertăţii unui alt om”: o copilărie, un concept fals, dacă nu făţarnic, la fel ca şi conceptu’ de piaţă liberă.

  12. varujan Says:

    @aldracu

    Evident, putem construi orice fel de lanț cauzal cu ajutorul căruia să demonstrăm orice si care nu este neapărat sofism. De exemplu:
    Avionul s-a prăbușit din cauza faptului că turbulența creată de meteoritul care a trecut la 20 de metri pe lângă el fusese deviat în zona dintre Marte și Jupiter trecuse la mai puțin de 100 Km de asteroidul a cărui orbită fusese la rândul ei puțin deviată de unda gravitațională atașată exploziei unei supernove aflată la 80 de ani lumină de al. E adevărat că avionul se înclinase puternic datorită faptului că pilotul lovise manșa în timp ce își căuta bricheta pentru că se apucase din nou de fumat, iar copilotul era beat criță.

    Cred că este nevoie să scriu despre capitalism. El nu a existat niciodată în România și nu mai există nicăieri în lume de aproape 90 de ani. Din păcate, variantele de socialism care l-au înlocuit au făcut tot ce le-a stat în putință să îl prezinte oamenilor ca pe ceva rău și periculos. Și lucrul acesta a funcționat. Până când am citit cartea lui Adam Smith “O investigație a naturii și cauzei avuției națiunilor”, am crezut și eu că este bine ca statul să facă mai tot ce face statul modern. Cartea asta însă mi-a schimbat radical felul în care am înțeles lumea. În biblioteca mea interioară, o pun alături de câteva cărți ale unor matematicieni și fizicieni mari și alături de poemele lui Nichita Stănescu. Întâlnirea cu opera lui von Mises și cea a lui Rothbard a fost a doua întâlnire cu economiști care înțeleg economia ca o prelungire a naturii umane și m-a făcut să-mi adâncesc scepticismul în ceea ce privește rolul și funcția statului în societatea umană.
    Ori de câte ori încerc să înțeleg însă ceva din ceea ce ne înconjoară, fac tot posibilul să privesc lucrurile detașat de persoana mea, adică să o fac cu obiectivitate, așa cum mă raportez la matematică sau la o știință naturală. Adică încerc să nu privesc realitatea prin prisma bucuriilor sau tristeților mele. Sigur, mă pot înșela în raționamentele mele, dar măcar încerc să fac raționamente, adică să mă raportez la realitate ca la o abstracție. Știu că folosind cuvântul abstracție voi genera o serie de speculații în jurul său, dar asta este o metodă foarte eficientă pe care mai toți matematicienii care au studiat oarece în domeniul științelor naturale au folosit-o. Așa s-a întâmplat că experimentele au putut fi abstractizate în legi iar inginerii au reușit să creeze lucruri funcționale folosindu-le.

  13. aldracu Says:

    da, putem construi orice lanţ cauzal da’ nu putem construi orice lanţ cauzal valid. nu vorbeam de meteoriţi şi ani lumină ci de mecanismu’ economiei capitaliste pe care îl trăim.

    Văd că argumentele pe care le’am adus au fost servite doar cu pomenirea lu’ Smith şi Mises etc…pertinent ar fi fost, din moment ce’i respecţi atât, să spui care dintre ăştia a dedus ceva care vine în totală contradicţie cu principiu’ limitării bogăţiei individuale. Şi mai simplu şi interesant ar fi fost să’ţi văd argumentele tale împotrivă. Doar pt. că te’au făcut sceptic în legătură cu funcţia statului nu face mai puţin valabil că, atâta vreme cât suntem o societate, e nevoie de ceea ce se desemneză prin Stat, ca un contract între membrii societăţii.

    Dacă eu ma duc şi tai firele de alimentare cu curent electric ale blocului în care trăieşte unu’ pe care nu’l plac, cine e desemnat să facă dreptate? Ţeava cu apă care trece şi pe la mine şi pe la tine prin apartament, cine o administrează şi de ce? la chestii din astea se poate răspunde fără apel la autoritate.

    da’n fine, o să mă faci să’i citesc şi eu pe ăştia, să vedem cum stăm.

  14. Varujan Pambuccian » Blog Archive » Ce-i de făcut? Says:

    [...] să-ți explici cauzele. Am povestit puțin și despre lumea creeată după conferința de la Bretton Woods. Când Yukawa spunea un adevăr înțeles de către toți cei care se ocupă de științele [...]

  15. Varujan Pambuccian » Blog Archive » Sfârșitul utopiei Says:

    [...] Evident că acest lucru a fost sesizat de suficient de mult timp. Numai că orizontul de timp al politicienilor este de doar 4 ani, iar marile companii, care nu mai sunt demult ale cuiva, s-au structurat ca îmtreprinderi socialiste înaintea chiar a statului. Despre aceste lucruri am mai scris aici și aici. Odată cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, făcută de Nixon în 1971, politicienii și managerii marilor companii și-au creeat o resursă nouă (banii din nimic) cu ajutorul căreia au cumpărat timp amănând deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 am mutat producția în China, pentru că timp de 70 de ani nu am făcut nimic altceva decât să creștem salariile, fără ca acest lucru să fie sustenabil prin creșterea productivității. A fost rezultatul victoriei statului, sindicatelor și cetățenilor occidentali, din anii 50 încoace, asupra economiei. Azi ne plângem că întreaga lume euroatlantică a devenit dependentă de China și că din ea au dispărut o grămadă de locuri de muncă. Începând cu anul 2000, mutăm și producția de proprietate intelectuală în Asia. Tot pentru că e mai eficient așa, ceea ce are sens. Ce nu are sens este faptul că ineficiența din societățile noastre am produs-o noi înșine. Am rămas o masă de funcționari (la stat sau în mediul privat) cu ifose și pretenții cât casa. Lumea noastră a pierdut de mult sensul ordinii naturale a lucrurilor. [...]

  16. culita tarata trita fanita Says:

    Corectati-ma daca gresesc, dar nu cumva capitalismul acela real care a disparut de 90 de ani era acelasi capitalism care nu tinea cont de varsta sau sanatatea muncitorilor (imi vin in minte acelea cu copiii din mina negri din cap pana in picioare si cu o speranta de viata de sub 40 de ani). Sigur, era “alegerea lor” sa munceasca acolo, munca insemna o moarte lenta iar nemunca o moarte mai rapida. Rastalmacind metafora dumneavoastra, as putea sa spun ca “adevaratul capitalism” reprezinta o moarte in doua viteze.

    Nu stiu daca statul este responsabil pentru milioanele de oameni care mor de foame, cum nu cred nici ca este vina lor pentru asta (asa cum incearca toti libertarienii sa justifice). Nu vad cum retragerea statului ar impiedica monopolurile sau ar conduce la trecerea la energii alternative. Ca o paranteza, ca stiu ca va plac patentele si drepturile de autor, nu vad cum perpetuarea conceptului absurd de “proprietate intelectuala” (orice idee este un produs colectiv bazat pe cumularea cunostintelor, cu anumiti vectori mai puternici de promovare, care sunt uneori sunt numiti autori din nevoia omului de a crea idoli sau ’supraoameni’) poate insemna progres, cand abolirea proprietatii intelectuale ar fi cel mai natural lucru posibil (ex: daca un animal inventeaza un dans si altul il imita, celelalte animale nu sar sa il pedepseasca, spre deosebire de atacul la proprietatea reala).

    Daca in viitor nu vom reusi sa rezolvam problema lipsei si a raritatii printr-un soi de alchimie (energii regenerabile, nanotehnologii, colonizarea altor planete etc.), deci trecerea de la societatea de risipa care prin marketing se re-branduieste intr-o societate de abundenta (Baudrillard, stiu, e francez, e de stanga, nu va place) la o reala societate de abundenta, nu vad niciun fel de viitor, nici capitalist, nici socialist, nici comunist, nici zen. Disparitia necesitatii de a acumula (si nu fortat, cum au facut comunistii, ci natural, prin disponibilitatea libera a bunurilor).

  17. varujan Says:

    Păi prima corecţie vine chiar din faptul că genul de muncă pe care îl evocaţi a devenit, din ce în ce mai mult, apanajul maşinilor dotate cu oarece inteligenţă. Locurile în care omul este mai ieftin decât maşina şe împuţinează şi ele şi nu prea sunt în sisteme care să aibă vreo legătură cu capitalismul. Clasa muncitoare începe să nu mai existe deloc. Asta nu are foarte mare legătură cu conceptele şi mecanismele naturale, care au rămas aceleaşi.
    Nici eu nu văd cum ar putea statul să rezolve problemele de competiţie decât intervenind şi sând putere celor slabi. Pe termen lung, lucrul acesta nu are cum să ducă decât la un număr mare de companii slabe care se bat pentru favorurile statului. Dintre ele apar viitoarele companii puternice care mai au o problemă: folosesc statul pentru a deveni şi mai puternice. Monopolurile au rezistat puţin în istorie, atunci când n-au avut statele în spate şi nu au fost prezentate ca vitale pentru securitatea naţională. Iar atunci când există produse alternative, faptul că unele companii ajung să aibă vremelnic cote mari de piaţă este mai degrabă vina producătorilor alternativi decât meritul celui cu cotă de piaţă uriaşă. Capital pentru a da în cap unuia de-astă cu cotă mare există, slavă domnului. Problema este că nimeni nu va risca să investească dacă nu are în faţa lui un plan suficient de convingător. Incluzând planul de marketing şi publicitate.
    Statul, prin dezechilibrele pe care le creează, poate fi responsabil pentru foarte multe atribute de supravieţuire naturlă pe care le avem tocite rău azi.
    Tot ce creem, este un rezultat al combinării inteligente ale lucrurilor pe care le avem în jurul nostru. Din simplul motiv că nu ne putem imagina lucruri care nu repreyintă combinaţii de elemente din realitatea existentă. Dacă ar fi să nu mai vorbim deloc despre proprietatea intelectuală, ar însemna că singura formă de proprietate ar rămâne cea naturală. Sigur, orice animal cât de cât evoluat, are aşa ceva. Sub forma teritoriului pe care îl marchează periodic şi îl apără în permanenţă. Omul este unul dintre puţinele animale care reuşeşte să şi creeze. Pentru cei mai mulţi dintre creatori, este puţin sau deloc important dacă cineva îi consideră importanţi sau le ridică statui. Pentru ei este însă foarte important să poată trăi cât mai bine de pe urma ideilor lor. În definitiv, în povestea cu proprietatea intelectuală, ca şi în orice poveste legată de proprietate, fiecare e liber să facă ce doreşte cu munca lui. O poate transforma în bani, glorie sau caritate. A le lua posibilitatea, celor care vor să o transforme în bani, de a trăi din asta mi se pare un soi de furat munca unuia care nu vrea să o ofere gratis. Dacă foarte mulţi ar dori să-şi ofere munca gratis, am avea foarte multă proprietate intelectuală pusă public şi gratuit la dispoziţia tuturor. Ceea ce n-ar fi rău. Dar, opţiunea trebuie să fie a celui care are ideea, nu a celui care vrea să o folosească. Şi nici cu ideea că este vorba de un produs colectiv nu sunt de acord. Este rezultatul muncii unui lanţ istoric de indivizi, aşa e, dar indivizi care vor sau nu să îşi pună ideile la dispoziţia altora, cu sau fără bani. Repet, e o chestiune de opţiune a fiecăruia în parte. Am cunoscut oameni care mi-au arătat lucruri extraordinare gândite de ei şi pe care nu vroiau în ruptul capului să le pună nici pa bani, nici gratuit la dispoziţia altcuiva decât a cercului lor de prieteni. E şi asta o opţiune care merită respectată.
    În viitor, lumea va trece de la producţia de buniri industriale făcute de oameni la producţia de proprietate intelectuală făcută de oameni. Bunurile industriale vor fi produse aproape exclusiv de maşini. Asta e… Ne place sau nu, cei care gândesc sau produc ceva au tot dreptul să decidă asupra felului în care se raporteayă la munca lor. O pot vinde sau oferi gratuit sau pur şi simplu ţine între cei patru pereţi ai casei. Iar cei care nu pot produce, nu au de ce să fie supăraţi pe primii. Nu îi opreşte nimeni să aibă idei pe care să le distribuie cum vor la rândul lor.
    Cu energiile regenerabile, sunt absolut de acord. Dar nu confundaţi felul în care cetăţenii decid că un stat ar trebui să investească (fie şi în viitor) cu subvenţiile. Sunt lucruri diferite. În cazul energiilor regenerabile, vorbim clar despre o investiţie în viitor. Ca şi în cazul a, cum spuneţi dumneavostră, nanotehnologiilor. Acolo însă, rentabilitatea imediată a cercetării a făcut să nu fie necesar decât capital privat. Colonizarea altor planete, este şi ea o opţiune. De accesare a unui număr mult mai mare de resurse sau de rezolvare a suprapopulării planetei pe care zacem acum. NASA are planurile făcute pentru Marte, de exemplu. Doar că încă nu pare foarte rentabilă chestiunea asta. Este doar o problemă de timp, probabil, timp în care costul tehnologiilor utiliyate sau înlocuirea lor cu unele mai ieftine se va rezolva. Şi de necesitate, cred. În momentul acesta nu e necesar şi e mai bine ca banii să meargă în ditrecţii în care produc alţi bani. Cu risipa, personal nu prea sunt de acord, dar recunosc că este un atribut puţin educabil natural al speciei. Poate că dacă schimbăm ADN-ul sau reformatăm circuitele cerebrale cu care ne naştem, reuşim mai mult. Dar vorbim deja despre o altă specie şi ideea această nu îmi este foarte confortabilă.

  18. www.luqubao.com Says:

    You should notice a considerable difference in your PC startup time and performance after completing the MSCONFIG, however, there
    are a couple of other maintenance tips you should follow on a regular basis to keep your PC running smoothly.
    You computer will be connected remotely and the issues will be
    resolved. It means you can study well OR you know a lot about computers.

  19. flat stomach workout in 3 weeks Says:

    But the group thqt combined cardio aand weight workouts llst
    close to 62 cm, nearlky triple the amount of the aerobic only group.
    This is true since you need to have so much
    dscipline and commitment. With soje routine exercises, a sound eating plan, and a
    healthy lifestyle you will get the results that you want flat stomach workout in 3 weeks noo
    time at all.

  20. value prep Says:

    In order to be successful in a home-based business, you must think of this
    business as a long-term investment. Online Tax Filing is a way to help us stop taking so much from nature, and ourselves by making the process online and much simpler.
    The money making procedure is described in detail on the website and every member is required to go through the information prior to signing up.

    my blog: value prep

  21. weight loss apps for windows Says:

    But the group that combined cardioo and weight loss apps for windows
    workouts loxt close to 62 cm, nearly triple the amount of the aerobic only group.

    This is true since you need to have so much discipline and commitment.
    To check if youu are hydrated, I also sggest you make sure that youhr urine is either transparent or else
    light yellow in color.

  22. best weight loss supplements for women Says:

    These exercises are great best weight loss supplements for women
    increasing your metabolism levels, therefore hellping you get
    a flat stomach quicker. To add another sic twist, swing the dumbbells to
    overhead with each rep. With some routine exercises, a sound eating plan, and a healthy
    lifestyle you wiol get the results tjat you want in no
    time at all.

  23. weight loss programs in houston tx Says:

    There are a nnumber of acction plans for those of us wanting to learn how to get
    a flatt stomach. A trim, flat stomach is an essential pat of that look too.
    Pictures of the workoout plans improve you tto
    understand how to carry out thhe work outs.

    Allso visit my blog post; weight loss programs in houston tx

  24. Coduri Sims 3 Says:

    Coduri Sims 3…

    Varujan Pambuccian » Blog Archive » Despre ordinea firească a lumii…

  25. real racing 3 hack ios 8 Says:

    real racing 3 hack ios 8…

    Varujan Pambuccian » Blog Archive » Despre ordinea firească a lumii…

  26. Tammie Says:

    Treendous Mario World for the Tremendous Nintendo Leisure System gavee Mario a steed to journey upon naamed Yoshi
    , graphical advancements that used the various powers of the console, and almost a hundred level
    exits.

  27. csgo skins codes Says:

    Wow cuz this is really goodexcellent work! Congrats and keep it up

  28. csgo skins custom Says:

    You have the best internet websites

  29. csgo skins best Says:

    thank so mucha lot for your internet site it assists a whole lot

  30. nba 2k16 mtdb draft Says:

    Thanks very valuable. Will certainly share website with my buddies

Leave a Reply