Este și asta o formă în sine. Ca un soi de sunet grav de saxofon de-al lui  Sam Taylor zis The Man cântând Harlem nocturne sau ca un soi de contur de saxofon al lui John Firmin cântând tot Harlem nocturne. E un cântec vechi din anii 30 scris de Earle Hagen și Dick Rogers în stilul lui Duke Ellington despre felul în care orașul poate avea un fel al lui de a fi noaptea, când asfaltul e negru și neoanele multicolore se reflectă în bălțile lățite de ploaia deasă, cu picături speriate de foșnetul înfundat al ștergătorului de parbriz. Mersul prin ploaia deasă a orașului luminată de neoane albastre și roșii este și ea o formă de existență în sine, una de-aia dată nabii, care face mișto de toate regulile bine statornicite, tocmai pentru că este de neuitat de efemeră, atunci când n-ai chef să stai de vorbă cu nimeni, nici măcar cu tine însuți, doar să mergi până la primul taxi rugându-te să nu dai peste vreun șofer nevorbit care îți împuie capul cu ce-au mai scornit politicienii și ce tâmpenii mai apar prin nushce tabloide și tu trebuie să spui din când în când “da” sau “nu” sau “îhî” și să te concentrezi cât de cât să deduci din recțiile lui dacă ai nimerit un răspuns acceptabil și măcar o să te piseze monoton, ca un sunet de fond, ca radiația de fond a Universului care cică ar fi un soi de relicvă de la formarea lui și de-aia există. Cred că și șoferii de taxi tot din vremurile acelea străvechi vin cu bârfele despre ce-au mai auzit prin maldărul de frecvențe sau ce-au mai citit dimineața prin maldărul de hârtie care zace acum între scaune, lângă frâna de mână, tragi instinctiv cu ochiul să vezi că așa este, teancul e la locul lui și printre mormanul invariant de țâțe aberant de umflate cu pompa de silicon și craci acceptabil de beton vezi chinuindu-se să iasă la lumină fața unei vedete de moment spunând eventual o banalitate stupidă dar clară pentru toată lumea, în definitiv, cam asta e media absolut necesară a speciei, fără ea și consumul și continua combinare de ADN ar fi imposibile, din când în când mai apare de acolo o mutațe, mai facem un salt înainte, ca la armată când ne târau inutil prin noroaiele patriei în ideea că o să ne călim și o să facem rahatul praf dacă va fi nevoie să apelăm vreodată la ce făceam pe-acolo, saltul înainte era ca un fel de ieșire din bulgării de pământ, venea aproape ca o bucurie, n-a fost nevoie niciodată nici de târâiala aia prin noroi, nici de saltul înainte, da’ uite că generație după generație a făcut chestia asta în timp de pace cu gândul la tot felul de grozăvii posibile, cu atât mai posibile cu cât populează la greu manualele de istorie împreună cu tot felul de cuvinte bombastice la fel de inutile, dacă ar fi să te iei după manualele de istorie, lumea a fost mereu o mare masă de oameni chinuită stupid de câțiva aberanți pe care i-a iubit până în vremurile votului democratic, adică tot timpul.

    În rest, e ok. Ploaia își vede de treabă înainte, neonul e numai în capul meu, a fost demult înlocuit de led-uri, consumă mai puțin și dau o față mai realistă, mai de carpetă cu Răpirea din Serai țintuită cu mândrie pe peretele de lângă pat. Acum, de când cu cataloagele de la Ikea, Răpirea din Serai a mai fost cât de cât izgonită din blocurile de garsoniere, a ajuns pe panourile cu led-uri de pe străzi și face reclamă la tot felul de chestii și chiar începe să îmi pară rău că suntem o specie absolut predictibilă, neschimbat de predictibilă care își împrospătează doar din când în când culorile penelor pentru că din când în când, un mutant mai schimbă un bec cu un neon și un neon cu un led.

sângera. Era un ochi obișnuit, chiar dacă de multe ori mi se păruse că are ceva sintetic, de cristal crescut în laborator, acum îmi era mai limpede ca oricând că este un ochi obișnuit, o prelungire oarecare a creierului și faptul că sângera mi s-a părut un lucru cât se poate de omenesc.  Profetul nu scotea o vorbă, stătea  în mijlocul câmpului presărat cu rămășițele celor care veniseră îndemnați de naiba știe ce cauză nobilă care te face să te lupți ca bezmeticul cu un altul ca tine adus de o cauză nobilă opusă, oamenii sunt atât de ușor de dus de nas de toate cauzele astea nobile încât orice profet devine de prisos, probabil că tocmai de aceea fusese adus în mijlocul bătăliei, ca să facă toți mișto de el, acum stătea pironit în mijlocul câmpului, glacial ca iarba în diminețile ploioase, îmbrăcat în blugii lui decolorați, cu gluga de la hanorac trasă peste frunte, probabil că e mort, mi-am zis așa, ca o constatare, fără să mă gândesc deloc la ziua de mâine, profetul îmi era un soi de amic, atât cât poți fi amic cu un tip oarecum ciudat, cu un tip ale cărui gânduri nu le poți desluși niciodată și care zace acum așa cum a trăit, într-un soi de seninătate rigidă, fără nimic solemn în ea. Totuși ochiul profetului sângera și lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc că poate e încă viu, poate că dacă aș suna la 112 ar mai fi ceva de făcut, până una-alta sunt singurul rămas pe-aici capabil să sune la 112 și să le spună că cineva are nevoie urgentă de o ambulanță. Și să le spun că sun de aici, din mijlocul câmpului care până nu demult fremăta a luptă, ochiul profetului sângerează.

    Cu telefonul în mână, încercând să gândesc repede ce aș putea să-i spun operatoarea ca să nu mă creadă nebun, îngânând ceva de pe Tle Last Alliance al lui Battlelore, aproape trezindu-mă că dansez, e normal, cred că este singura trupă de metal care scrie muzică pe care se poate dansa, sau poate că așa mi se pare mie, dansul acesta ar fi sfârșitul acumulării tensiunii de peste zi, se pare că am supraviețuit, sun la 112 totuși, poate că va supraviețui și profetul, încerc să găsesc un loc în care telefonul să aibă semnal, ăsta este necazul de fiecare dată când ești departe de oraș, au venit, l-au luat, nu au întrebat nimic, eu le-am zis că treceam cu mașina pe-acolo și mi s-a părut că e ceva ciudat cu omul acela, am oprit și când am văzut că îi sângera ochiul am sunat la 112, ca orice cetățean normal. Nu le-am spus nimic despre bătălia care fusese acolo, oricum era din alt timp și timpul, se știe, nu se autointersectează, așa că nu au cum să se prindă de nimic, e mai bine așa, oricum nu a întrebat nimeni de ce nu este nici o mașină prin apropiere, o să le zic că făcusem autostopul și tipii care mă luaseră au plecat mai departe.

    Așa a fost ziua în care a sângerat ochiul profetului. Este, probabil, ultima imagine pe care o voi mai avea, nu știu ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nici de ce m-a adus în mijlocul câmpului cu iarba înnegrită de pașii unor animale nemaivăzute până atunci și chiar mă mir la gândul că din tot ceea ce a fost în jurul meu nu-mi mai amintesc nici cuvintele, nici măcar sunetele, sunt doar succesiuni de imagini pe care dacă aș încerca să le citesc după vreun cod anume ar fi probabil pline de înțelesuri, numai că eu știu că nu există nici coduri, nici înțelesuri, există doar lucruri trăite exact așa cum sunt ele, fără nimic heraldic, trăite pur și simplu. Ar trebui să pricep odată că lumea poate fi văzută și altfel, dincolo de tot ceea ce am învățat până acum, dincolo de cărți și de experiențele personale, fără a pune în joc nimic din ceea ce știu deja, luând totul de la început, fără nici o imagine veche pe retină, fără nici o imagine anticipată, ca o respirație făcută din reflex, spun asta încercând să șterg o sângerare a ochiului stâng care îmi tot amintește de lucruri cunoscute tolănite acolo, care se tot încearcă să mă ia de la vederea simplă a lucrurilor care mă înconjoară.

    În 1989 Europa de est se elibera. În Statele Unite, președinte era unul dintre oamenii pe care i-am stimat cel mai mult din tot ce mi-a fost dat până acum să cunosc. Ronald Reagen a dat probabil cea mai corectă definiție a comunismului. Comunismul, spunea el, înseamnă magazine goale și închisori pline. Comunismul a fost un mod de viață în care noțiunea de libertate nu exista decât înpreună cu izolarea totală în raport cu lumea în care trăiai. Știu, pentru foarte mulți dintre oameni libertatea este mult mai puțin importantă decât o locuință (indiferent de condițiile în care locuiești), ceva care să-ți astâmpere foamea și o sursă sigură de venit (indiferent de cât și cum muncești pentru acel venit). Dealtfel, oamenenii se obișnuiseră cu toate astea și cred că autarhia care îi ferea de orice comparație cu alte feluri de a trăi dusese la apariția omului nou despre care tot vorbeau oficialitățile vremii. Între timp, felul de a gândi al lui Reagen s-a topit în istorie, iar perturbația făcută de el într-o lume în plin proces de socialismizare riscă să aibă efecte din ce în ce mai mici. Pentru un om care a trăit însă socialismul în viteza a cincea, socialismul în viteza întâi de acum pare cea mai liberală societate cu putință.

    În decembrie 1989 am fost ca mai toți cei din generația mea pe străzi. Nu știam ce va urma. Dar știam cu siguranță că nu mai vrem să trăim așa cum trăisem până atunci. Au fost în zilele acelea două atitudini, una care a înfăptuit schimbarea (sau poate doar a justificat-o) și alta care s-a bulucit la primele cozi la salam de Sibiu care se tot băga la Alimentara și culmea, nu era de ipsos (chiar existau mezeluri de ipsos în vitrine, pentru cine a uitat) și se mai și dădea. Am fost pe rând, de nenumărate ori în Piața Universității, din Decembrie 89 și până când minerii s-au hotărât să planteze panseluțe pe-acolo. Mă bucuram de libertate și îmi doream, chiar speram, că lucrurile vor evolua repede spre normalitate. Trebuie să recunosc că trecerea de la cozile la salamul de Sibiu la cele la mortadella urmate de cozile la casele de marcat din supermarketuri s-a făcut mai repede decât trecerea la normalitate. Dar măcar eram liberi.

    În acele zile am știut că s-a sfârșit comunismul în România. Era un val care trecea peste Europa de Est, pornit din Polonia lui Walesa, Cehia lui Havel și mai ales sprijinit de marii apărători ai libertății care erau Reagen, Thatcher și un mare spirit care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Ar fi nedrept să nu îl amintesc aici și pe Gorbaciov, care a realizat că sistemul nu mai poate funcționa așa. A fost o conjunctură fericită. Știam, ascultând Europa Liberă că nu mai poate dura și așteptam cu nerăbdare un semnal. Zidurile închisorii se dărămaseră și tot ceea ce aveam de făcut era să pricepem odată cu toții lucrul acesta.

    Am revăzut tot ceea ce trăisem atunci, după 20 de ani, în Basarabia. Cei care sunt acum pe străzi sunt eu cel de acum 20 de ani. Gândesc ca mine, cel de acum 20 de ani și nu vor nimic altceva decât să trăiască liberi. Este drept, peste popoare și peste oameni există o uriașă mașinărie care trasează, decide, de multe ori absolut aleator. Nu, nu este nici un fel de conspirație, este lipsa de viziune, frica, nepăsarea. Foarte cinic spus, Basarabia nu are nici petrol, nu e nici cine știe ce piață, nu e nici în drumul a nimic, de ce să le pese de oamenii de acolo? Citesc cu sentimentul opus celui pe care îl aveam în 89 declarațiile liderilor policitici ai Europei care își exprimă îngrijorarea și recomandă abținerea de la comportamente excesive de ambele părți. Oamenii sunt îngrijorați. În definitiv, trebuie să spui ceva, că de-aia iei o leafă de la stat. Reținerea lor birocratică mi-a amintit de înflăcărarea cu care Reagen vorbea despre libertate. Și lucrul ăsta m-a întristat tare de tot. Pe site-ul CNN prima știre despre ceea ce se întâmplă acolo a apărut azi și e stupidă. Este despre nushce coordonare pe Twitter si Facebook pe care România ar fi făcut-o acolo după spusele lui Voronin… După spusele mele, România are dificultăți să coordoneze acordarea priorității de dreapta într-o intersecție nedirijată, dar asta este o altă poveste. Nu pot însă să nu îmi amintesc de revoluția multimedia cu plasme uriașe din Tiblisi transmisă la greu acum câțiva ani de același CNN. Și îmi pare tare rău că Reagen a murit și odată cu el un fel de a gândi netranzacțional, nebirocratic și plin de viziune și de credința că libertatea este bunul cel mai de preț al omului. Mă gândesc ce s-ar fi ales de toată generația mea, aia din tot blocul comunist de atunci, dacă cei care conduceau lumea în 89 ar fi fost birocrații de azi. Și mă gândesc, cu drag, la miile de oameni care sunt acum pe străzile Chișinăului sperând că va veni o zi în care se vor surpa și pentru ei zidurile închisorii.

    Știu că mare lucru nu pot face pentru ei. Știu că zidul este intact, ba mai mult, a fost proaspăt văruit de declarațiile celor care chiar pot face ceva pentru ei. Și când spun asta, nu mă gândesc la ceea ce ar fi putut face dacă s-ar fi născut ca Reagen, Thatcher sau Gorbaciov. Mă gândesc că ar putea măcar să tacă naibii din gură. Poate că așa nu ar mai realiaza nimeni cinismul, disprețul pentru valorile umane și lașitatea birocrației care conduce lumea în care trăim. Că uite până și CNN știe să tacă atunci când trebuie.

    Cu oarece vreme în urmă o ziaristă îmi reproșa faptul că sunt extrem de ermetic față de presă. Că nu vreau niciodată să declar nimic. Și așa e. Prefer mereu să îmi scriu sau să spun singur ce am de spus. Pentru că sunt pățit de atât de multe ori încât este limpede că asta e regula. Și, vorba aia din Twin Picks (că nu pot să spun altfel), s-a întâmplat din nou…

    Ieri am fost la o dezbatere organizată de un grup de ziariști în profesionalismul cărora am încredere. Cu invitați din breaslă (adică IT&C) atât în sală cât și printre vorbitori. Adică într-un mediu cât se poate de normal pentru a discuta lucrurile ca între oameni cu o meserie certă. Dacă aș fi știut că în sală există și ziariști care se pricep la orice, n-aș mai fi mers. Nu îmi place să analizez discursul în timp ce vorbesc pentru a ocoli orice aberație imaginabilă se poate scrie plecând de la câteva cuvinte înțelese de cel care scrie. Despre pățanii de felul ăsta, am mai scris și mă tem că voi mai scrie. Lucrurile despre care am vorbit se refereau la securitatea informatcă și la conceptul de terț de încredere, la un alt model de securitate informatică bazat pe acest concept, chestii de-astea. Am început rostirea mea agasat de spamul din chiar dimineața aceea venit de la phisherii care de luni bune atacă Raiffeisen, observând cu oarece maliție că tocmai apăruse ieri o știre potrivit căreia atacatorii fuseseră prinși. Ok, a fost un intro normal pentru ceea ce urma să spun. Azi constat că lucrul ăsta e cam tot ce-am spus. După unii istorici. Nici locul, nici momentul nu era potrivit pentru discursuri foarte tehnice, discursul a fost unul absolut inteligibil pentru oricine, mai puțin, se pare pentru cel care a scris prost știrea cu pricina. Nu am de gând să pornesc un război cu cine scrie prost și fără să priceapă despre ce scrie. L-aș pierde în mod cert. Știu bine, de la prieteni ziariști cum se scriu multe dintre știri, știu bine, pe pielea mea cum e cu nivelul de cunoștințe al celui care este chemat să scrie o știre de specialitate.

    Îmi amintesc, cu ani în urmă de o ziaristă din Olanda care îmi lua un interviu pentru o revistă de IT&C. Am rugat-o la sfârșit să mi-l trimită să îl văd înainte de publicare. A reacționat foarte prompt spunându-mi că își scrie singură articolele.

    - Doamnă, departe de mine gândul să cenzurez ceva. Vreau doar să fiu sigur că termenii tehnici sunt în ordine.

Replica a venit imediat și a fost una dintre puținele situații în care m-am simțit nashpa rău

    - Domnule, eu nu sunt ziarist român

    Asta e… Habar n-am cum se fac angajările în presă, habar n-am cum se verifică cunoștințele celor din presa de specialitate. În mod normal, ar trebui să fie supermeseriași foarte bine plătiți. Pentru că este foarte greu să pricepi ce spun cei câțiva care dialoghează cu tine și să aduci totul la un numitor comun inteligibil pentru toată lumea. Asta dacă e vorba doar despre o relatare. Dacă este vorba de mai mult, adică de părerea ta, a ziaristului, e și mai greu.

    Când lucram la legea semnăturii electronice, demult de tot, un ziarist a scris despre asta. M-am bucurat. Nu este un subiect popular. M-am bucurat până când am văzut, cu ghilimele că eu spusesem că se asimilează cu semnătura holografică… A urmat un mișto prietenesc de vreo săptămână în care amicii mă strigau holograf, a trecut, m-am obișnuit cu chestiile astea. Asta nu înseamnă că îmi și plac.

    De-aia prefer să scriu sau să vorbesc eu despre ce cred despre diferite chestii.

    Am intrat și noi în rândul lumii… Adică a ajuns și la noi unda depresiei economice. Cam așa cum era de așteptat, la jumătate de an după cutremurul declanșat de falimentul lui Lehman Brothers. Am văzut și ideile, aceleași, enumerate la întâlnirea de la Londra a G20. Așa cum era de așteptat, nimeni nu renunță la teoria ontervenționismului lui Keynes. Toată povestea asta îmi amintește de felul în care a fost menținut la terapie intensivă modelul geocentric al Sistemului Soloar gândit de Ptolemeu. Simplificând mult ideea sistemului geocentrec, aș spune că el a pornit inițial, adică înainte de Ptolemeu, cu două ipoteze: că planetele se mișcă pe cercuri concentrice având centrul în centrul Pământului și că mișcarea pe fiecare cerc este uniformă. Un timp, rezultatele modelului au concordat cu datele observaționale, numai că după o vreme, nu prea mai mergea nimic. Ptolemeu au venit cu o idee care salva aparent modelul. Planetele se mișcau, e drept, pe cercuri, ale căror centre se mișcau pe cercuri având Pămânrul în apropierea centrului lor. Cercurile acestea, numite epiciclii se tot multiplicau ori de câte ori sistemul nu mai concorda cu datele venite dintr-o realitate care se încăpățâna să nu i se conformeze. Ptolemeu a trăit în secolul II. Abia în secolul XVI modelul său a fost abandonat datorită revoluției copernicane. Până atunci, rețeta cu epiciclii peste epiciclii a fost folosită generație după generație de oameni inteligenți și învățați care nu au reușit însă să gândească în afara cutiei. Așa s-a întâmplat și anul acesta la G20. Adică, urmașii lui Keynes au găsit cu cuviință să găseacă soluția însănătoșirii economiei printr-o și mai mare intervenție a statului și complicarea în continuare a sistemului legislativ.

    Am povestit în mai multe posturi cum s-a ajuns aici. Pentru că nu poți să te gândești la soluții dacă nu încerci să-ți explici cauzele. Am povestit puțin și despre lumea creeată după conferința de la Bretton Woods. Când Yukawa spunea un adevăr înțeles de către toți cei care se ocupă de științele naturale și anume că natura e simplă în esența sa, cred că avea mare dreptate. Și mai cred că spusa asta se poate aplica la tot ce funcționează în lumea reală. În societate e mai greu, pentru că noi complicăm lucrurile. Iar lucrurile complicate, chiar dacă funcționează, funcționează cu un preț. Mare, plătit de noi înșine generație după generație.

    Principala problemă a fost provocată de faptul că statul a ales să se implice nepermis de mult în economie. Mijloacele prin care a făcut asta, au ele însele ceva malefic și țin de ideea fixă a statului că se pricepe la orice mai bine ca oricine. Pârghia este cea monetară. Am văzut cum statul produce bani pe hârtie fără a afecta banii de hârtie. Am mai văzut cum statele și-au folosit moneda pentru a-și regla problemele economice interne pe spinarea altor state. Cel mai recent exemplu este cel al șarpelui monetar european care a fost salvat de trecerea la euro și înființarea Băncii Centrale Europene. Mecanismele monetare, prin care statul ține sub control băncile comerciale, împreună cu mecanismele fiscale prin care statul ține sub control companiile sunt principalele manșe prin care statul își pune în practică viziunea asupra economiei naționale și a politicii externe în timp de pace. Asta în cazul în care nu naționalizează, nu manipulează bursa, nu se joacă cu cursul de schimb și, în general, nu face ce-l taie capul ca să arate, pe termen scurt (în general 4 ani) cât de bun este el cu cetățenii. Când bunătatea asta se acumulează dincolo de puterea sa de intervenție, economia o ia razna și statul spune că asta e, e criză, strângem cu toții cureaua, economia e de vină, băncile sunt de vină, toți sunt de vină, iar el, statul, lucrează din greu pentru a salva cetățenii de la dezastru. Statul produce deficite pentru a realiza tot felul de chestii pentru care n-are bani, după care mai ridică nițeluș taxele și spune că a reușit să rezolve greaua moștenire a guvernării trecute și se aventurează cu surplusul de bani în relansarea economiei pe care tot el a pus-o la pământ, după care guvernarea următoare spune că moștenirea fostei guvernări a fost o politică socială inadmisibilă și iar dă cu deficitul în noi, pare cunoscut, nu? Staul creează inflație și deflație zicând că reglează cererea și oferta, face tot felul de lucruri de-astea năstrușnice pe care nu i le-a cerut nimeni niciodată, dar le face, miniștrii vin și pleacă cu un alai întreg de texte care n-ar trebui să fie niciodată ale statului, te întrebi cum naiba s-ar descurca dacă ar avea o companie oarecare de păstorit în vrenuri de texte de-astea pe care le rumegă cu atâta ușurință, dar uite că oamenii îl plac, au despre ce vorbi, treaba merge strună. Cam asta este povestea keynesianismului. Ism ca orice ism.

    După mintea mea, prima și cea mai importantă măsură pe care statele ar trebui să o ia în vremuri ca cele pe care le traversăm acum ar fi retragerea imediată și necondiționată din economie. Cred că 65 de ani, câți s-au scurs de la Bretton Woods, de experimente etatiste sunt suficienți pentru o planetă locuită de oameni normali. Pentru aceasta, staul ar trebui să renunțe de bunăvoie la două lucruri: la monopolul asupra monedei și la taxarea discreționară. Am să încerc să explic, pe scurt, cele două idei.

    Moneda a fost până în 1933, o marfă ca oricare alta. Utilizarea ei a înlocuit trocul, pentru că era o marfă ușor de transportat și stocat, divizibilă și foarte căutată. În timp, moneda a fost reprezentată de tot felul de lucruri cu caracteristicile astea: scoici, grâne, bucăți de metal, etc. În timp, metalele prețioase s-au impus datorită neperisabilității lor. Tot în timp, emisiunea monetară a început să fie controlată de conducerea politică, al cărei rol era mai degrabă cel al unui terț de încredere, garantând cantitatea și puritatea metalului conținut în monedă. După 1933, moneda a pierdut un lucru esențial: faptul că ea avea o valoare în sine, cea a metalului prețios din care era confecționată. În 1971 a pierdut și orice legătură directă cu vreun metal prețios, lăsâd drum liber oricărei manipulări din partea emitentului care astfel a pierdut atributul său esențial: cel de terț de încredere. Sigur, în mediul privat, pierderea unui asemenea atribut ar atrage instantaneu falimentul. Atunci când însă vorbim de stat, lucrul acesta nu se poate întâmpla așa că statul își permite orice experiment economic fără să poată fi sancționat în vreun fel. Eu cred că măsura pe care lumea, sau cel puțin țările ale căror economii contează, ar fi renunțarea la pretenția de a fi tert de încredere. Atât timp cât economiei i se cere transparență, consider că este cel puțin aberant să nu existe nici un fel de transparență în ceea ce privește procesul de producere și garantare al masei monetare, adică al mărfii care este cea mai tranzacționată. La prima vedere, soluția cea mai bună ar fi revenirea la banii din metal prețios emiși de entități private capabile să garanteze cantitatea și puritatea metalului conținut de ele, entități pe care să le putem controla în mod transparent prin intermediul unei instituții independente și a unui sistem legslativ simplu. Există în acest moment tentative de realizare a unor monede private, chiar dacă lucrul acesta este în mod explicit considerat ilegal de către toate statele lumii. Cel mai interesant exemplu este cel al Liberty Dollar și îl dau aici pentru a se vedea că se poate construi un business case solid și că modelul este absolut viabil. Atât timp cât el se bazează pe o resursă limitată, cum sunt platina, aurul sau argintul, riscul oricărui derapaj este mult mai mic decât cel din modelul actual cu bani pe hârtie. Modul de viață al omului zilelor noastre ar face o asemenea soluție, chiar dacă ar fi cea mai bună dintre toate, impracticabilă. Sigur, o întoarcere la banul de aur într-o epocă a banilor electronici ar fi imposibilă. Dar există posibilitatea emiterii de bani privați garantați cu un depozit de metal prețios. Garanția este dată de faptul că oricând ei pot fi convertiți în cantitatea de metal prețios pe care o reprezintă. În acest fel, banii pe hârtie sunt complet eliminați iar economia nu se mai poate dezvolta pe mecanisme speculative și neeconomice. Mecanismul acesta, cu terț de încredere funcționează atât în instituția notarului public, instituție care este controlată prin legi speciale cât și în cazul (pur privat) al furnizorilor de semnătură electronică, în care piramidele de încredere s-au constituit spontan într-o piață liberă. De altfel, terțul de încredere în cazul monedei ar trebui să fie, după părerea mea, construit pe modelul furnizorilor de servicii de certificare (semnătură electronică). Monedele emise în acest fel ar fi foarte greu de manipulat politic, ar obliga statul să se retragă din economie și să participe la jocul economic ca un partener egal. Nu ar mai fi posibilă rezolvarea deficitelor prin metode administrative, relațiile economice internaționale s-ar depolua și s-ar pune pe baze economice, pentru că n-ar mai exista pârghia cursului, raportarea făcându-se la cantitatea și puritatea aurului care se tranzacționează implicit cu fiecare unitate monetară utilizată în acest scop. Lumea ar fi și economic și politic mai stabilă. Și în mod cert, nu am mai asista la creștere economică simultană cu creșterea inflației așa cum se întâmplă de zeci de ani încoace. Practic, ar fi o revenire la modelul de garantare al monedei cu aur din 1933, reconfirmat la Bretton Woods în 1944 dar numai în ceea ce privește relațiile internaționale, numai că garantul nu ar mai fi statul ci entități private reglementate prin legi speciale și controlate de o instituție independentă. Statul s-a compromis definitiv în 1971 când Nixon a anunțat unilateral ruperea dolarului de aur, lasând baltă toate tratatele care fundamentau relațiile economice bazate pe acest model și lăsând cu ochii în Soare pe toți creditorii staului. Dacă un privat ar fi făcut așa ceva, ar fi fost imediat sancționat de către partenerii săi de afaceri până la limita falimentului. Statele nu dau însă faliment și de aceea își permit orice și cu orice preț. Ideea lui Keynes cu o bancă centrală internațională, idee către care omenirea tinde pas cu pas (Banca Centrală Europeană este un exemplu grăitor) mi se pare mult mai periculoasă decât chiar sistemul în care suntem acum, pentru că banii scriptici ar scăpa de sub orice control iar statele care ar avea cea mai puternică influență în bordul acelei bănci ar avea și controlul politico-economic al planetei asigurat. Moneda privată este nu doar o soluție economică ci și un garant al libertății pe termen lung al omenirii. La extrema cealaltă s-ar plasa socialismul global în care statul ar deveni o entitate în sine, discreționară și de care nici măcar nu ai avea cea mai mică posibilitate să scapi emigrând în lumea liberă, pentru că lumea liberă ar fi doar în cărțile de istorie (dacă ar mai fi și acolo).

    Al doilea lucru pe care statul ar trebui să îl facă îl constituie un sistem simplu de taxare. Am făcut un exercițiu pe două dintre bugetele României din anii trecuți și cred că o majorare a tva la 25% ar fi suficientă pentru a nu mai exista nici un impozit și nici o altă taxă. Cu o împărțire corectă între administrația centrală și cea locală a acestei taxe, ea ar fi suficientă pentru a asigura sănătatea, educația, ordinea publică, apărarea și justiția împreună cu acele lucrări publice care nu au sens din punct de vedere economic. Statul s-ar simplifica și nu ar mai costa atât de mult ca acum, ceea ce ar creea premisele reducerii treptate a acestei taxe. Într-o asemenea construcție, evaziunea ar fi drastic limitată și veniturile statului ar fi mai predictibile. Am avea reguli de funcționare simple și deci aplicabile.

    Lucrurile despre care vorbesc, ar trebui să fundamenteze un alt fel de funcționare al lumii. De aceea, sunt imposibil de acceptat. Cele care ar trebui să le accepte sunt tocmai cele care ar trebui să renunțe la puterea colosală pe care mecanismele actuale o conferă, adică statele. Din nefericire, modelul keynesian a dus la ruperea statului de cetățenii săi și transformarea sa într-o entitate în sine. Exact ca în societatea din care am ieșit acum 20 de ani. Ruperea a fost însă una graduală și acceptată cu entuziasm de o populație care a devenit din ce în ce mai asistată și din ce în ce mai dependentă de stat. Probabil că nici depresia economică pe care o vom traversa, nici următoarele fenomene la fel de severe ca acesta, nu vor convinge nici statul, nici cetățenii săi că ceva fundamental trebuie schimbat. Pentru ca lucrul acesta să se poată întâmpla, ar trebui ca majoritatea celor care acced la putere să nu își dorească să aibă putere. Este evident un paradox iar lumea reală nu se poate construi cu paradoxuri.

    Stau și mă gândesc de ce mai scriu toate lucrurile astea și îmi amintesc o poveste spusă de Moțu Pitiș, un om tare drag mie și de care îmi pare tare rău că a murit. Nu voi da numele personajelor reale din poveste, dar ea suna cam așa: La un teatru din capitală, un actor genial dar cu meteahna băuturii este în repetiție. La un moment dat, îl scoate din sală un amic, actor la un alt teatru bucureștean, care îi spune cu voce înceată:

    - Lasă mă, că îți iese rolu’, ai stat destul. Hai să bem una mică

    - Nu pot, bă, nu pot. Că e Criminalu’ în teatru.

    Criminalu’, era evident directorul de atunci al teatrului, un om foarte interesant care reușise să ridice enorm audiența teatrului său.

  - Lasă mă, dă-l în pizda masii de Criminal, spune amicul rostind în mod fatal numele Criminalului care, fatalitate din nou, pentru că nici o nenorocire nu vine singură, apare în capul scărilor.

    - Ce spui tu acolo, băi?, întreabă Criminalul apărut ca din pământ.

    - Nimic, tovarășe director, nimic… Era… doar o propunere.

    Cam așa și cu ce scriu eu pe-aici. Doar o propunere…

    M-am hotărât să încep o serie de posturi, pentru că sunt lucruri pe care le cred utile și cred că e bine să vorbim despre ele. Lumea le-a cam uitat, sunt foarte mulți ani de când planeta vede doar două modele economice, socialismul totalitar (adică cel care a existat în modelele politice din spațiul sovietic sau cele din spațiul național-socialist) și socialismul democratic (cel care există de ani buni în spațiul occidental). Înaintea lor a coexistat un model economic capitalism cu forme de feudalism întârziat. Din nefericire, exceptând Statele Unite de până la Marea Depresie, o democrație politică dublată de un sistem economic capitalist nu a funcționat în nici o epocă și în nici o țară.

    Dintre puținii economiști care au gândit și au scris ceva despre un fenomen care a exprimat cel mai aproape de natura umană mecanismele economice, Adam Smith cu o investigație a naturii și cauzei avuției națiunilor este cel mai clar și mai riguros în felul în care argumentează totul. În timpurile moderne, un fel similar de a gândi, evident raportat la o lume cu un grad mai mare de complexitate, l-am întâlnit în școala austriacă. Există o carte scrisă de von Mises, “Acțiunea umană”, pe care o recomand ca pe o lectură de mare valoare. Este scrisă clar și cu o rigoare similară cu cea a lui Smith. Și este despre vremurile moderne.

    Nu sunt economist. Dar sunt un om normal, dotat cu o inteligență normală și cred, în virtutea acestui fapt, că pot avea păreri și că are sens să mi le spun. Asta nu înseamnă că mâine părerile mele nu se pot schimba și cred că dacă se va întâmpla așa le voi spune, cu aceeași credință că ele au un miez de adevăr, ca și acum. M-ar tenta să găsesc câțiva oameni care să intre în polemică în legătură cu ceea ce voi scrie aici. În definitiv, polemica este cea mai bună metodă prin care îți poți clarifica ideile. Prin polemică înțeleg raționamente și exemple care servesc demonstrătrii unei idei contrare celei afirmate de către un om. Petru că nu am de gând să scriu o lucrare de economie, iar blog-ul meu este și va fi un blog despre libertate, cred că cel mai bine este să scriu despre chestiuni pe care mi le-ați semnalat în comentariile voastre și să spun și eu ce cred despre ele.

    Uite, de-aia voi începe cu o scriere despre limitarea veniturilor. Am să mă refer la ambele limitări posibile, adică la limitarea superioară a venitului și la limitarea sa inferioară, încercând să demonstrez de ce cred că nici una, nici alta nu sunt folositoare și, mai ales, de ce nici una, nici alta nu reprezintă o formă de dreptate socială.

    Cineva vorbea despre necesitatea limitării averii personale la necesarul traiului unui om. Prima întrebare care se naște aici este ce reprezintă necesarul traiului unui om. La întrebarea aceasta îmi pun automat două întrebări: este vorba aici despre traiul unui om ca ființă biologică sau este vorba de ceva mai mult decât asta? Ca să nu complicăm foarte mult lucrurile, hai să ne limităm la traiul ca ființă biologică. Asta ar însemna că averea unui om trebuie să acopere hrana, îmbrăcămintea, locuința, locomoția (pentru că vrând-nevrând acoperim prin activitățile noastre un spațiu din ce în ce mai mare care trebuie parcurs cumva) și sănătatea. Cum ideea este una de dreptate socială, este necesar să ne îngrijim de evitarea oricăror discriminări. Altfel, înseamnă că am impus un principiu care îi avantajează pe unii și îi dezavantajează pe alții. Dacă ne referim doar la hrană, va trebui să ne îngrijim de faptul că toți vor mânca fie aceeași hrană, fie hrană având aceeași valoare. La fel și în cazul hainelor și locuințelor. Cu transportul este simplu de tot, singurul transport nediscriminatoriu ar fi transportul în comun. Cu sănătatea e mai complicat, unii oameni se îmbolnăvesc mai ușor, alții mai greu și atunci soluția este să realizăm un sistem de sănătate complet gratuit. Pentru a evita discriminările legate de locuință, ar trebui să construim locuințe identice. Pentru a evita riscul ca în suma de bani pe care o acordăm pentru hrană și îmbrăcăminte unii dintre noi să fie mai interesați de hrană și alții mai interesați de îmbrăcăminte ar fi firesc ca hrana și îmbrăcămintea să le fie distribuite după o planificare riguroasă. Primul lucru pe care l-am descoperi ar fi că banii nu mai au sens, ceea ce nu e o mare nenorocire, ci doar o constatare. Pentru că banii nu au sens și oricum trebuie să acoperim necesarul fiecărui om, producția de hrană, îmbrăcăminte și locuințe ca și serviciile de transport și de sănătate ar trebui asigurate, prin specializare, de către membrii societății de care vorbim. La meseriile de mai sus ar mai trebui să adăugăm una de organizator, pentru ca tot procesul să funcționeze. Societatea perfectă despre care vorbim ar funcționa replicându-se generație după generație fix la fel. Numai că aici ar interveni un lucru neașteptat. Ce ar face societatea cu pricina dacă în sânul ei s-ar naște cineva care ar spune ca mine: “Nu vreau să trăiesc așa.”. Evident, l-ar reprima. Ceea ce ar face-o, dintr-o dată să nu mai fie perfectă.

    Exemplul de mai sus este unul extrem. A fost experimentat, din păcate. N-a durat mult. Din cauza unor indivizi ca mine. Au existat și modele mult mai blânde. Unele chiar în societăți deschise. Efectul a fost emigrarea celor care refuzau modelul, pentru că doreau fie să fie foarte diferiți, fie să dispună de cât mai mult din ce pot realiza. Emigrarea lor a sărăcit societățile respective, iar pe termen mediu s-a dovedit a fi un dezastru economic. Capitalurile au plecat din țările respective odată cu cei mai întreprinzători sau cei mai creativi oameni de acolo. Ceea ce părea o metodă care asigura dreptatea socială, taxând progresiv veniturile s-a dovedit a fi foarte păguboasă din punct de vedere economic. Evident, menținerea cu orice preț a capitalurilor, întreprinzătorilor și a celor creativi în societate, ar duce în timp la primul model.

    A doua întrebare, îndreptățită, este cine decide unde trebuie să fie limita pusă averii. Răspunsul este că un grup mai mic sau mai mare, direct sau prin intermediul unui om. Mie îmi sună a ceva cunoscut bine de tot în istorie și care de fiecare dată s-a terminat cam la fel. În realitate, chiar dacă vorbim de un sistem democratic perfect, ar exista o continuă agresare a unor minorități venită din partea majorității. Fără ca acea minoritate să agreseze în vreun fel majoritatea. Practic, vorbim de impunerea unui mod de viață unor oameni care nu impun celorlalți nimic. Este drept, lucrul acesta vine din faptul că resursele sunt limitate și cei care și-ar dori un acces mai mare la resurse dar care din varii motive nu îl au, ar încerca să impună lucrul acesta prin forța majorității. În economiile naturale, lucrul acesta se face taxând uniform și deci nediscriminatoriu și prelevând pentru binele comun mai mult în valoare absolută de la cel care are un acces mai mare la resurse. Eu nu cred că există o manieră mai justă ca aceasta. De exemplu, să presupunem că un om are un venit de 1000 de lei iar altul unul de 100. Dacă taxa prelevată de la un cetățean ar fi de 10% din venit, cel cu 1000 de lei ar plăti 100 de lei și ar rămâne cu 900, iar cel cu 100 ar plăti 10 lei și ar rămâne cu 90. E drept că cel cu un venit mai mare are de 10 ori mai mult decât celălalt, dar contribuie și de zece ori mai mult la acoperirea nevoilor comune.

    Atunci când vorbim de stabilirea unui nivel minim de venit, lucrurile stau și mai nedrept. Sigur, un asemenea mecanism nu poate fi folosit decât în democrațiile cu economie de piață (nu zic capitalistă, economia de piață e un ingredient necesar dar nu suficient pentru capitalism). Să presupunem că un om produce, folosindu-se doar de munca sa, într-o lună bunuri sau servicii în valoare de 1000 de lei. Atunci salariul la care omul respectiv ar putea fi angajat ar putea fi între 1 leu și 999 de lei. Dacă pe piața forțri de muncă ar fi un excedent major de oameni cu specializarea sa, salariul ar fi fixat la limita salariului cel mai mic pe care l-ar accepta un om cu specializarea respectivă. Dacă cererea de bunuri create de el ar crește, șansele lui de angajare ar crește și ele și numărul celor rămași pe dinafară ar scădea. Dacă numărul tuturor celor cu specializarea respectivă ar fi mai mic decât necesarul forței de muncă, atunci salariul său ar crește până la 999 de lei. Să presupunem acum că statul fixează salariul minim la 2000 lei pe lună. În acel moment, angajatorul va decide automat să crească prețul produselor lui pentru a putea acoperi salariile. Evident, prețul ar crește artificial și consumul produselor respective ar scădea. Lucrul acesta s-ar întmpla în special în cazul produselor ieftine. Prin scăderea cererii, angajatorul ar fi pus în situația de a concedia un număr de lucrători, pentru a-și reduce producția sau ar investi în tehnologii care ar duce la producerea aceluiași produs cu un număr minim de lucrători și ar concedia majoritatea lucrătorilor. Salariul minim ar produce așadar șomaj și creșterea prețurilor. Lucrurile acestea s-au petrecut de prea multe ori în istoria recentă pentru a mai fi nevoie să dau exemple. Ele au fost și una dintre cauzele globalizării pieței forței de muncă. Să ne amintim de povestea combinatului siderurgic Kaiser din Los Angeles, cel mai mare cobinat de acest fel din Statele Unite, care în 1993 a fost demontat și remontat  în China din morivul că muncitorul chinez era sub costurile unui robot industrial. Rezultatul a fosr concedierea a 45.000 de lucrători.

    Veniturile într-o piață liberă fluctuează ca prețurile oricărei mărfi. Pentru că munca este o marfă ca oricare alta. De aceea o intervenție în piața muncii este echivalentă cu o intervenție în orice piață. Ea creează dezechilibre foarte greu de ajustat mai târziu. Există, desigur, o alternativă la felul acesta de a privi lucrurile. Cea în care nu există noțiunea de piață. Am prezentat-o la începutul poveștii pe care am scris-o și este cea din chiar primul model. Adică cea a uniformității absolute și a lipsirii totale de libertate. Mie unul, nu îmi place deloc.