Archive for May, 2009

Fără titlu

Sunday, May 31st, 2009

    Este un subiect despre care scriu cu o mare doză de discomfort. O fac totuşi pentru că două întâmplări recente mă îndeamnă să chinui tastatura cu el. Începusem să scriu tot ce e pe-aici cu o săptămână în urmă. între timp, nu prea am avut cine știe ce imbold să-l continui. De aceea, voi lăsa tot începutul poveștii așa cum s-a așternut atunci. Așadar:

    Ieri am fost căutat pe messenger de un om de 19 ani care îşi dorea să detroneze o companie de 2000 de oameni. I-am spus că nueste deloc imposibil ce vrea să facă doar că pentru asta îi trebuie două lucruri: o idee care să ducă fie la un produs mult mai bun la acelaşi preţ, fie la un produs mult mai ieftin la aceeşi parametri calitativi fie, şi acesta ar fi cazul cel mai fericit, o idee revoluţionară care să ducă la un produs mult mai bun şi mult mai ieftin în acelaşi timp. Sigur, e banal ce spun. Al doilea lucru, la fel de important, este să ai cunoştinţe seriose în domeniul în care vrei să te dezvolţi. L-am întrebat dacă lucrurile astea două există şi mi-a spus că nu. Este un răspuns pe care îl aud din ce în ce mai des. Ok, am zis, şi care ar fi rolul meu în toată povestea asta? Păi ideea şi oarece ajutor pe partea de programare. Mişto!

    Azi am avut examen cu studenţii mei. Restanţe. An terminal. Prefer, de ani buni, examenul scris. Ca să nu fie nevoie de discuţii interminabile în jurul notei. Anul acesta s-a produs marele salt calitativ. Principala chestie pe care o scriu pe marea majoritate a lucrărilor este: “acesta nu este subiectul cerut”. Corectez totuşi din curiozitate. Nici aşa, nu e de notă de trecere. Profesorul meu, unul dintre puţinii oameni cu o cultură enciclopedică pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, îmi spune cu un amestec de mâhnire şi bucurie că e fericit că s-a pensionat de ani buni. Trece pe la mine de fiecare dată când am examen. Azi mi-a spus că e mare lucru că mai avem studenţi. În celelalte centre mari universitare, la matematică, sunt doar 10-12 în anul întâi.

    Astea sunt faptele. Peste tot în lumea euroatlantică este aşa. Nu acelaşi lucru se petrece în Asia. Iar toată povestea despre care vorbesc, a început cu ani buni în urmă. Îmi scria cineva pe blog că i se pare ok că cele două motoare ale dezvoltării sunt lenea şi curiozitatea. Am tot scris despre ambele. La ele aş mai adăuga azi unul: foamea. Salvarea lumii occidentale a fost cel de-al doilea război. Politicile de tip new deal, alea cu ample lucrări de infrastructură pe banii statului, la care apelaseră oamenii politici ai vremii şi în Statele Unite şi în Marea Britanie și în Germania și în Italia, își arătau deja fața falimentară. A venit însă războiul și a anulat următorul șoc economic sever. Înțelegerile de după război au reabilitat ideea amestecului statului în economie, au scos din vocabularul economic tremenul de depresie economică și au creat o lume artificială, trăitoare pe construcții planificate și pe datorii cu scadența amânată. Economia fiind din ce în ce mai mult un business al statului, orice nemulțumire economică a devenit o problemă politică, show-ul politic a ținut vie imaginația oamenilor și a deturnat-o de la căutarea prin puteri proprii a starii de bine individual, socialismul monetar a reușit să ofere un soi de bunăstare de masă fără ca aceasta să fie rezultatul unui efort individual oarecare finanțând din nimic datoriile în continuă creștere. Din ce în ce mai mulți oameni au crezut că merită să devii funcționar fie la stat, fie într-o companie. Creșterea rapidă a multora dintre companii, bazată pe o cerere în creștere bazată pe datorii în creștere finanțate astfel, a făcut ca masa funcționarilor răspunzători de management și vânzări să depășească, începând cu anii 70 numărul celor legați de creație și producție. Automatizarea, informatizarea și robotizarea urmate de externalizarea producției a subțiat și mai mult acestă zonă fără a duce la o creștere semnificativă a numărului celor creativi. Societatea euroatlantică modernă este paradisul funcționarilor de toate felurile. Între timp, socialismul corporatist născut din democrația funcționărească a generat un nou fel de a gândi al majorității, ducând aproape complet economia în sfera unui mod de a acționa mai degrabă politic decât economic. Faptul că nimeni nu a fost deranjat de pierderea treptată a libertății individuale în favoarea bunăstarii generalizate, este un lucru normal. Anormal este faptul că foarte puțini au înțeles și au vorbit despre consecințele transformării societății într-una de funcționari. Pierderea diversității este întotdeauna un lucru rău. Atunci când însă uniformizarea se face în detrimentul diviziunii sociale a muncii, lucrul acesta este periculos. Generație după generație, tot mai puțini indivizi s-au orientat către domeniile dificile, în condițiile în care cererea în aceste domenii era în scădere iar pachetul salarial în zona funcționărească arăta din ce în ce mai bine.

    Așa se face că numărul inginerilor sau al celor care profesează științe naturale sau matematică a scăzut constant, în timp ce numărul avocaților, economiștilor, jurnaliștilor, specialiștilor în științe politice și alte asemenea domenii a crescut vertiginos. Politicile de “publish or die” au dus la transformarea unui număr din ce în ce mai mare de cercetători sau universitari în funcționari academici, singurul efect al marii mase de scrieri fiind de cele mai multe ori subțierea stratului de ozon prin tăierea excesivă a copacilor. Capitalismul a fost caracterizat de oameni care au inventat ceva și au făcut bani cu invențiile lor. Este suficient să ne gândim la Watt sau Edison sau Bell. Chiar dacă numărul descoperirilor științifice majore sau al invențiilor mari a crescut și în epoca socialismului corporatist, procentul celor cu adevărat inovativi este în scădere. Ok, nu e nevoie de foarte mulți oameni inovativi, veți spune. Și așa și este. Numai că numărul total al celor dintre care se pot recruta ei este acum într-o scădere accentuată. Poveștile de succes de azi nu mai sunt legate de ei. Probabil că odată cu transferul cvasitotal al producției în zona asiatică va trebui, mai devreme sau mai târziu, să asistăm și la transferul cvasitotal al creativității în aceeași zonă. Și acesta va fi sfârșitul lumii noastre.

    Deja, semnele sunt clare: marea majoritate a generației actuale din școli vrea, în cel mai bun caz, să devină funcționar la stat sau la o multinațională sau undeva. În ordinea asta. Cei care visează altceva, au de cele mai multe ori un nivel precar de cunoștințe și nu au conștiința faptului că știu foarte puțin. Pentru ei, șocul va fi dur. Oricum, nu sunt mulți. Pentru cei mulți, nedumerirea este foarte mare. Ei se așteaptă să vadă pachetul salarial uriaș și nu îl vor vedea. Un amic îmi spunea că lucrurile încep să se îndrepte în ceea ce privește pretențiile. Dacă până acum prima întrebare a cuiva care dorea să se angajeze era unde este sediul firmei, că el vrea să fie aproape de casă sau în centru sau în fața părculețului cu elefănței roz, iar a doua era cât este salariul și ce mașină îi dă firma, acum prima întrebare este dacă locul de muncă este cât de cât sigur. Din păcate, inflația de studii de relații europene sau științele scrierii cu pixul cu patru culori își va arăta din ce în ce mai mult colții. Nu este ceva legat organic de depresia economică în care suntem ci de sistemul de învățământ făcut praf, de mentalitatea socialistă a majorității, de trăitul pe datorie, de amânarea oricărui lucru neplăcut și de ideea că totul va fi din ce în ce mai bine în mod necondiționat și, mai ales, fără nici un aport al celui care gândește așa.

    Nu ne vom trezi din felul acesta de a fi. Diriginta mea din generală avea o vorbă care se potrivește bine de tot cu povestea asta: unii urcă, alții coboară. Ține de un soi de logică de organism viu a oricărei societăți. Care mai și moare, asta e… S-a întâmplat de atâtea ori în istorie, în același fel, exact în perioada de maximă înflorire și expansiune. Adică e un lucru normal. Singurul lucru care contează și care mă oftică rău este că fac parte și eu din lumea asta care se scufundă.

Lungul drum al raţiunii către cuvânt

Wednesday, May 20th, 2009

    Iar am făcut greşeala să vorbesc în faţa ziariştilor. Iar au scris după ureche ce au crezut că au priceput. Eu pot înţelege raţiunea unui trust de presă de a angaja oameni ieftini. Pot înţelege şi faptul că şcoala e în halul în care este. Dar nu pricep ce poate fi atât de greu în a consemna naibii ce spune un om atunci când pui ghilimele şi zici că el a spus asta. Uite-aşa, din felul în care caracterizam depresia economică în care suntem ca pe o încrengătură de crize, a ieşit că depresia este o încrengătură de depresii, depresia depresiei mă-sii… Şi tot aşa. M-am obişnuit. Citesc şi mă minunez şi nu-mi vine să cred că pot fi atât de tâmpit în raport cu mine însumi. Nu am nimic împotriva ideii de a arăta cât de tâmpit sunt prin tot ceea ce spun eu, dar chiar mă deranjează ca lucrul ăsta să se întâmple prin ceea ce spune altcineva şi îmi este atribuit. Sigur, e imposibil să mă lupt cu un sistem întreg, dar spun şi eu pe-aici, de dragul ecoului stârnit de izbirea de pereţi. Cred că şi despre socialismul în două viteze despre care am vorbit azi voi scrie tot pe-aici. Ca să stea mărturie a felului meu cretin de a gândi aşa cum îl gândesc eu şi nu cum îl asimilează stomacul altuia şi îl citesc dezasimilat prin fel de fel de publicaţii. Aşa că, la noapte mă pun pe scris. Chiar dacă nu am cine ştie ce chef de scris zilele astea.

Randomalities

Monday, May 11th, 2009

    Fiecare drum are un capăt. I se spune destinație capătului ăluia, dar eu cred că este foarte greșit să-i spunem așa. Pentru că destinație înseamnă că și vrei să ajungi acolo, că atunci când pleci pe drumul cu pricina știi cu precizie unde vrei să ajungi, eventual îți faci și un plan, știi pe unde ai să mergi, știi cum vei face fiecare pas în așa fel încât să dai de destinația aceea, ajungi acolo, stai ce stai și pe urmă te gândești bine la o altă destinație, te pui în mișcare și tot așa. La urma urmei, drumurile gândite în felul acesta par un soi de succesiuni de destinații și aproape că nu mai contează felul în care mergi spre ele, ba chiar mersul în sine pare ceva agasant și cronofag, ți-ai dori să nu existe decât destinațiile și în felul acesta să poți comprima toate drumurile la unul singur format din destinații succesive. Numai că dacă ai reuși lucrul acesta, te-ar agasa faptul că fiecare dintre ele este un fel de tocare inutilă a timpului, ai putea comprima totul în două puncte atât de apropiate încât s-ar putea confunda, iar pentru că în fiecare celulă stă programată o existență finită, drumul ăsta major ar fi de fapt o inutilitate cronofagă între naștere și moarte. La limită, totul pare simplu și comprimabil pe ceea ce stă scris pe orice cruce de cimitir și sub orice poză din manualele de istorie, două date între care timpul poate fi pus în paranteze și cam atât.

    Uite de-aia mie îmi plac tare mult drumurile fără nici o destinație. Alea pe care mergi pur și simplu. În absența oricărui scop. În absența oricărui scop, timpul curge altfel, chiar există și curge altfel și începi să vezi în jurul tău lucruri despre care nu știai că sunt sau poate doar apucaseși să citești despre ele și iată, acum le poți simți cu simțurile și vorbi cu vorbele și sta în preajma lor cât ai chef, lucrurile despre care nu știai că sunt nu mai zac într-un cotlon  întunecate de scopuri și luminile lor de licurici de lucruri despre care nu știai că sunt te bucură mai mult decât orice diplomă sau decorație sau recunoaștere publică a faptului că ești un om adevărat care știe ce vrea în viață, bucuria asta nu se compară, credeți-mă, cu aproape nimic și chiar merită din când în când să le lași naibii de scopuri și de ținte măsurabile și de indicatori și de toate lucrurile astea care te bagă în rândul lumii și s-o pornești spre nicăieri mânat într-acolo de nimic. Există o mare diferență între a merge unde vezi cu ochii și felul ăsta de mers. Aici impulsul nu este nici curiozitatea, nici disperarea, nici dorința de a salva lumea. Este pur și simplu plăcerea de a-ți da timp. Este pur și simplu paranteza dintre cele două date de pe cruce pe care chiar vrei să o umpli cu viață.

Despre explorator și despre contabil

Tuesday, May 5th, 2009

    Ieri mi-a fost dăruită o carte. Atunci când este bine scrisă, o carte este un exercițiu de generozitate. De aceea, pe planeta Pământ sunt foarte puține cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, majoritatea celor care scriu cărți le scriu pentru plăcerea de a le vedea în CV, sau a da autografe, sau a-și pune unul dintre cele 100 de exemplare tipărite în propria bibliotecă la loc loc de cinste. De-aia lumea este plină de ediții limitate. Nu sunt un pasionat al scrisului. Scriu puțin și numai atunci când lucrurile pe care le scriu le gândesc pentru prima dată. Și nu recitesc niciodată ce scriu. Este deja ceva plasat în trecut, iar trecutul, în afara faptului că ne definește prezentul, nu are nici un fel de altă valoare. Socrate este, de aceea, personalitatea mea preferată. La fel ca Da Vinci care și-a creionat ideile lăsâmdu-i pe cei care i-au urmat să le deslușească, dacă au dorit asta cu tot dinadinsul. Totuși, ce am fi fără cărți? E nevoie câteodată să mai fie și cineva care să fixeze memoria aerului. Iar cei capabili să facă lucrurile astea, cei care chiar au răbdare să pună pe hârtie lucruri pe care le știu deja. Sunt oameni pe care îi admir. Pentru că eu nu pot face asta. Nu găsesc nici o motivație în a scrie lucruri pe care le cunosc. Înțeleg să scriu ca să îmi limpezesc gândurile, nu înțeleg să scriu pentru a le transmite cuiva.

    Cartea pe care am primit-o astăzi în dar este o carte despre exploratori. Cartea îmi place. A fost un dar frumos și bun. Bun de la bunătate. Îmi plac și exploratorii. Exploratorii sunt probabil cei mai interesanți dintre oameni. Sunt oamenii care fac lumină în întuneric. Probabil că dintre toate trăsăturile pe care le are omul, cea care ne-a transformat în ceea ce suntem azi este curiozitatea. Iar un explorator adevărat este cel care vrea să vadă cu ochii săi capătul lumii și dacă Oceanul se revarsă acolo în abis, este cel care vrea să vadă cu ochii săi felul mut în care se ridică praful lunar stârnit de pașii săi, este cel care despică lumina în culorile sale și urmărește mutațiile musculiței de oțet și ridică mașinării bizare care fac tot felul de lucruri nemaivăzute până atunci. Cartea pe care am primit-o este numai despre cei care au dezvăluit alcătuirea Pământului, dar eu cred că toți cei care au căutat și au înțeles câte ceva din lumea în care trăim, știuți sau neștiuți de nimeni sunt exploratori.

    De cele mai multe ori, exploratorii găsesc câte un om sau câte un stat să le finanțeze drumul. Este o simbioză ciudată aici. Fiecare crede că l-a fraierit pe celălalt. Exploratorul, pentru că de cele mai multe ori latura practică sau de ifos social nu-l interesează, finanțatorul pentru că vede imediat un fel de a-și spori investiția pe care o face. În realitate, amândoi au numai de câștigat din întreprinderea lor și de-aia, generație după generație apar și exploratori și oameni care le transformă curiozitatea în felurite lucruri folositoare.

    Exploratorii sunt cele mai libere ființe de pe Pământ. Atunci când cauți să înțelegi ceva nemaivăzut, nu mai există nici o regulă. Toate regulile au un mare semn de întrebare în coadă. Libertatea lor îi împiedică să vadă felul meticulos în care contabilul le pune fiecare biscuit sau lentilă de microscop într-una dintre căsuțele din marele spreadsheet, exact la intersecția dintre linia și coloana potrivită. Pentru explorator, asta este un fel de magie neagră pe care trebuie să o accepte de dragul bălacelii în necunoscut. 

    Eu cred că lumea așa trebuie să stea în echilibru. Pe un taler stă un explorator, pe celălalt o legiune de contabili și project manageri și oameni care scriu fel de fel de chestii și agenți de vânzări și meceni și mass-media și consumatori și țuțări și critici care critică cu asprime și miștocari și oameni nevinovați. Așa e bine.

O zi

Monday, May 4th, 2009

    - A trecut și cutremurul ăsta…, zice madam Ionescu privind cerul fără pic de nor. 

    - Am avut zile, vecină, zice tanti Angela. Că uite cum a fost în Italia.

   - Lasă-i, Doamne iartă-mă! I-a pedepsit Cel de Sus că tare urât s-a purtat cu noi. A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu de la 8, nu-l știi că s-a mutat de Sfântu Dumitru anul trecut și stă mai mult în casă că are ceva la picior și doctorii, nu te mai ia, vecină, fără un milion acolo… A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu a dat-o ăia afară la care lucra cu ziua că cică nu mai are bani, de la criză, da’ eu cred că a dat-o afară că e de-a noastră, arză-i-ar focu’ să-i ardă. Am ştiut eu ce-am ştiut când i-am zis lui Marinel săracu’ să nu meargă nicăieri că e rău vecină între străini. Azi îţi dă banu’, mâine ţi-i ia. Băiat ca al meu, vecină, să îi dau la ei să muncească pentru ei… Mai bine stă acasă, că ca acasă nu e nicăieri. I-am zis, lasă Marinel mamă, nu stai bine acasă, că ce ne lipsește? Mare noroc a avut tuta cu Marinel al meu…

    - Dar la ei la bancă nu-i dă afară? Că am auzit că băncile dau afară

    - Bate-te peste gură, vecină, că dacă nu mai merge nici la servici, chiar că nu mai e bună la nimic. Că mâncarea eu o fac, de spălat eu le spăl, ea ce face? Că nici să spele o farfurie nu știe. Ce i-o învăța la școlile alea că se tot duce la tot felul de școli și stă la servici. Trai pe vătrai, vecină… Pe vremea mea, mă trezeam la 6 să mă duc la servici. Astea se duce la prânz și vine noaptea și lasă casa de izbeliște. Nu mai e ca pe vremea noastră să vie acasă să facă o mâncărică ceva acolo. Eu pe răposatu îl țineam în puf și tot a murit… Da’ n-o las eu pe tută să mi-l omoare pe Marinel al meu, că de-aia are mamă, săracu’ copil. Uite, vecină, de-aia m-am supărat eu pe tută zilele trecute.

    - …

    - I-am zis-o! I-am zis că uite, uite la doamna Ileana câte a făcut în viață. Și-a umplut casa cu credit cu buletinu’ și-acum nare cum s-o prinză că nici nu era buletinu’ ei. Și nici nu lucra la bancă. Păi dacă lucram eu la bancă… Îl țineam pe Marinel ca pe-un rege. Avea și vilă cu mașină străină acum. N-a avut noroc bietul băiat cu tuta, vecină…

   - Ei lasă, vecină, zice tanti Angela, că și la bancă se câștigă nu glumă. Bine că are servici bun, nu mai mânia pe Dumnezeu.

    - O avea, nu știu ce să zic, da’ tot aflu eu cum o fi cu serviciu’ ăla, zice madam Ionescu cu năduf. Nu mai știe ei cum e cu munca. Eu mă trezeam la 6 să ajung la servici. Noroc că m-a pensionat bărbatu-miu medical. Așa mi-a zis: lasă c-ai muncit destul pentru ăștia, mai papă-le și pensia de-acum. Așa mi-a zis. Ei… Ce om a fost răposatu… Leit Marinel al meu. Om de casă, stătea la toate cozile să apuce ceva. A închis și balconu’…

    - Vecină, da’ cu telefoanele a fost bine la voi?

    Madam Ionescu soarbe filosofic din cafea și deapănă amintiri în gând. Nu prea are chef să schimbe vorba.

    - Da’ ce-ți veni cu telefoanele? Dă-le, arzăle-ar focu’ de telefoane, că mi-a zis mie doamna Ileana că așa a murit domnu’ Pantelimon, săracu’, de la telefoane. Eu o cred pe doamna Ileana, vecină, că e femeie serioasă și știe multe.

    Tanti Angela deschide un pachet de Viceroy nou-nouț și se uită în zare de pe balcon. În zare e blocul vecin și pe urmă alt bloc vecin și tot așa. De la ea, de la 3, lumea se vede parcă altfel, nu știu cum, mai mică parcă. De-aia îi place ei la madam Ionescu.

    - Chiar, vecină, pe la mine când mai vii? se trezește vorbind tanti Angela

    - Ei, o să vin când o să vin, zice madam Ionescu. Nu vezi vecină că nu mai prididesc cu treaba? Acuș se trezește și Marinel.