Archive for June, 2009

Ex libris

Sunday, June 21st, 2009

Despre omul care a apărut din cartea de citire îmi amintesc destul de vag. Apăruse pur și simplu din care, cu un coif făcut dintr-un ziar din vremea aceea, cam așa cum văzusem eu că își pun pe cap zugravii când habar n-am de ce părinții mei hotărâseră că ar trebui să întoarcă toată casa cu susul în jos ca să arate altfel pereții. Nu știu de ce, dar amintirea lui, reușește să mă scoată din sărite chiar și acum, după ce o viață întreagă întâmplările din jurul meu m-au învățat să îmi țin firea în cele mai multe dintre împrejurările în care ceilalți uită să o facă. Omul ăsta cu coif de ziar apărut brusc din cartea de citire în copilăria mea, se tot ițește din când în când dintre filele cărților, nu mai are neapărat coif de hârtie, câteodată apare cu fața aia tipică de funcționar de multinațională cu costumul boțit între două aeroporturi, manevrându-și cu o dexteritate de cosmonaut troller-ul cu laptop on top, alteori are fața fanatică a moraliștilor de secol victorian, cu obraji ascetici și degete lungi, osoase, gata oricând să arate spre cineva extraordinar de vinovat de abaterea absolut reprobabilă de la axioma a șasea sau a opta sau naiba știe a câta, alteori se vede din el doar un nas enorm, la capătul căreia o mustață zburlită pe care se poate deduce cu oarece exactitate dacă la prânz a fost pizza cu mult sos de ketchup sau maioneză de McChicken, oricum, tipul este clar enervant, de câte ori apare încearcă să mă convingă cu texte imbecile pentru imbecili că totul e fix așa cum zice el, niciodată nu spune “eu cred că”, vorbește în axiome în care crede în mod absolut, fără să se îndoiască nici o clipă, sigur că lumea va arăta așa cum spun axiomele alea ale lui, fie că este vorba despre deriva continentelor sau despre cum poți învăța orice în șapte, sau într-un multiplu de șapte de zile.

Eu cred că felul acesta de a hăcui aiurea copacii doar pentru a-ți vedea numele pus frumos pe coperta unei cărți plină de locuri comune dezvoltate aberant, pe zeci de pagini care ar fi putut fi încă țesuturi vii, este unul dintre cele mai urâte cadouri pe care ni le-a adus ideea de cultură. Care a evoluat, e drept, de la memorarea unui morman de lucruri inutile cum ar fi înălțimea exactă a vârfului unui munte sau anii între care a domnit cineva sau lungimea medie a părului din nas la un adult, până la forme ceva mai emancipate care conțin, fără a se limita la, cuvinte pe care diferite meserii le au în jargonul de breaslă folosite până la refuz pentru că sunt pline de ele cărțile manual ale companiilor.

Zilele trecute, încercam să beau o cafea chiar bună, în așteptarea trecerii unei jumătăți de oră. La masa de lângă mine, într-o engleză aberant de aproximativă un tip încerca să fraierească un străinez cu o banalitate încercată și fâsâită de ani de zile despre un portal de blog-uri care, nu-i așa, ar concentra tot traficul toturor blog-urilor din el și deci și-ar putea adjudeca publicitate la greu. Ok, ideea e veche, n-a prins, oricum publicitatea e în căcat de vreo jumătate de an de când a început urgia asta economică de care încă reușim să facem abstracție, semn că economia s-a refugiat din nou în subteran, dar felul în care tipul mesteca fraze din cărți stupide care umplu librăriile și au soarta spotivilor de performanță, adică toată lumea vorbește cu entuziassm despre ele după care dispar pentru totdeauna în neant, îl ținea pe stăinez lipit de scaun. Semn că șmecheria cu frazele prefabricate din cărți ține. Cel puțin atunci când nu ieșim din clasa de echivalență. În partea opusă lor, un grup de tipe de la un operator de comunicații discutau aprins despre cursul la care tocmai fuseseră trimise și unde învățaseră cum să completeze nushce formulare, chestia asta le dădea în mod clar o stare de bine, cuvintele standard curgeau în valuri, în timp ce un tom cam cât Principia Mathematica a lui Newton era purtat în jurul mesei cu o evlavie demnă de cea mai conservatoare mănăstire. Tocmai când mă hotărâsem să intru în vorbă, poate reușeam să-mi arunc un ochi pe cursul de completat formulare, discuția s-a dus spre o colegă care, a naibii, o să ajungă incident manager în pofida faptului că nu are nushce certificare pe care înțeleg că una dintre cele de acolo o avea plastifiată și pusă în ramă deasupra patului în așteptarea unui birou de manager de ceva.

A fost o vreme în care credeam că o bibliotecă este un soi de concentrator de lume, că în ea poți găsi toată varietatea de păreri pe care nu o mai găsești într-o lume uniformizată. Și am citit mult și nu îmi pare rău. Cititul m-a îmbogățit. Dar uite că de la o vreme, trebuie să sapi după o care cât de cât interesantă, cât de cât nefăcută din alte cărți, cât de cât nestandardizată, cât de cât nespălătoare de creier așa cum săpau pionierii vestului după o pepită cât de mică. Pe un birou am văzut o broșură a unei campanii nefericite, zic eu. Pentru că pe broșura aia scria cu litere mari de tot să priceapă tot miopul: cititul nu dăunează grav sănătății. Și eu cred că uneori, de cele mai multe ori, dăunează. Așa că prefer să fumez.

Socialismul în două viteze (I)

Monday, June 15th, 2009

Îmi pare tare rău că m-am născut într-un secol în care s-au făcut atât de multe experiențe pe oameni. Aproape monoton din punctul acesta de vedere, secolul XX a fost un secol al vorbelor fără acoperire și al laboratoarelor sociale în care s-a experimentat fără discernământ și în cvasiabsența oricăror pregătiri teoretice. Probabil că nevoia omului de a-i fi mai bine i-a aruncat pe cei de atunci în susținerea a tot felul de aventurieri politici gata oricând să îmbete cu apă rece pe oricine căsca gura la elucubrațiile lor.

Secolul XX a debutat cu o conflagrație globală născută din vorbe, cele mai uzitate fiind onoarea, patria, credința și tot felul de chestii de-astea cu care se pot lua ușor mințile oamenilor și popula instantaneu cimitire imense. Chestia cu onoarea este atât de aberantă și de inexplicabilă încât îmi este imposibil să deslușesc ce procese biochimice aveau loc în creierele diferitelor capete încoronate care mestecau guma asta de mestecat făcând baloane uriașe în fața unui public entuziasmat până la delir. Pe urmă a urmat, logic, chestia cu patria în pericol, nimeni nu înțelegea care naiba e pericolul ăla dar toată lumea s-a încolonat înarmată până în dinți și a tăbărât împotriva inamicului care până de curănd era și el un om normal, pentru a apăra onoarea patriei, care patrie avea o mare durere din pricina asta. Sigur, nimeni nu a înțeles cun face onoarea aia șifonată să nu mai crească grâul sau să nu se mai topească fierul în oțelării, dar deja lucrul ăsta era unul secundar de vreme ce onoarea căzuse în căcat și se cerea răzbunată. Primitiv fel de a gândi, aș spune, dacă aș putea detecta vreun fel de a gândi aici. Când faza cu onoarea s-a mai floșcăit, a urmat chestia cu credința, diferențele de rit fiind ridicate la rang de pericol absolut. Evident, cu toții au uitat că lumea care se încăiera era mai toată creștină, nimeni nu s-a întrebat dacă toată nebunia asta are vreo legătură cu învățătura lui Iisus, dar uite că a funcționat. Atât de bine încât a produs o mare de morți. Vreo 15 milioane.

Au urmat anii de reconstrucție, ani în care omenirea a beneficiat din plin de utopia unei bunăstari care poate veni de la sine. În Rusia se instituționaliza o nouă religie care readucea în lumea reală anii de trimf ai Inchiziției, ani în care oricine se abătea de la dogma oficială plătea cu viața, propaganda era principalul catalizator al puterii iar susținerea populară era colosală. Rusia dovedise că o schimbare radicală de sistem era perfect fezabilă, iar mijlocul cel mai la îndemână îl constituia amăgirea unei mase de oameni traumatizați de război și de pierderea oricărei speranțe. Ca orice religie, socialismul s-a instituționalizat stimulând imaginația oamenilor și utilizând suportul majorității pentru a lichida orice minoritate care avea păreri cat de cât diferite. Promisiunea era una simplă: o viață mai bună acum și aici redistribuind tuturor în mod gratuit tot ceea ce exista în Rusia, adică bunuri și proprietăți pentru care nici unul dintre noii beneficiari nu făcuse nimic. Dacă acest transfer ar fi fost făcut de către o minoritate către ea însăși, orice sistem juridic din orice epocă ar fi calificat fapta drept tâlhărie. Cum însă noul sistem fusese susținut de către o majoritate (fie activ, fie prin indiferență), totul a fost posibil. În timp, o mică minoritate s-a erijat în structura politico-militară a noului stat și încetul cu încetul, totul, inclusiv cetățenii obișnuiți a devenit proprietatea acestora. Nomenclatura a dispus timp de 70 de ani de tot ce mișca sau exista în țară în mod arbitrar și discreționar. Lipsa de proprietate a tuturor a făcut ca întreaga țară să devină proprietatea celor care o conduceau. Acest tip de socialism s-a bazat pe câteva principii care au sucit repede și ușor mințile majorității oamenilor. Ele sunt: lipsa de proprietate, egalitatea economică a oamenilor, obligativitatea muncii și salarizarea ei în funcție rolul și importanța socială (stabilită evident arbitrar și politic), asigurarea minimului necesar existenței indiferent de efortul făcut de fiecare pentru a își produce cele necesare traiului. În schimbul tuturor acestor lucruri, oamenilor li s-a cerut obediență necondiționată și respectarea cu strictețe a regulilor impuse de sistem. Cum nimeni nu trăiește în sine ci prin comparație cu cei din jur, egalitarismul și autarhia au cenzurat în mod natural orice aspirație a majorității spre altceva decât ceea ce se vedea zi de zi în jur. Societatea umană din Rusia s-a structurat repede după modelul furnicarului iar Ceka a avut grijă să șteargă orice memorie sau referință la un alt mod de viață. Sistemul a supraviețuit 70 de ani, până în momentul în care diferența dintre costurile de producție foarte mari și prețurile ținute artificial la un nivel foarte scăzut a presat insuportabil de mult asupra nivelului de trai al oamenilor. Ineficiența sistemului a dus la prăbușirea lui. Sistemele surori, cel național-socialist din Germania și cel fascist din Italia nu au apucat să se maturizeze suficient pentru a sucomba în același mod, dar sunt sigur că ar fi urmat o traiectorie similară. Împreună, sistemul sovietic pe de o parte și cel hitlerist și fascist pe de alta, reprezintă unul și același sistem. Cel al socialismului totalitar. Ajuns la putere cu sprijin popular, socialismul totalitar a trecut printr-o fază de consolidare prin crearea unui braț armat al puterii politice (Ceka în Rusia, Waffen-SS în Germania, Camicia nera în Italia și, mai târziu, Securitatea în România), o fază a terorii împotriva oricărei opoziții sau păreri cât de cât deviate de la felul oficial de a gândi, o fază a apariției omului nou, după portretul robot oficial, o fază a proliferării în regulile jocului urmată de o prăbușire violentă datorată ineficienței grave a sistemului. Acesta a fost și mă tem că vom mai vedea reapărând din când în când, socialismul totalitar.

În societățile în care în mod istoric oamenii au avut o gândire liberă, instaurarea acestui tip de socialism nu a fost posibilă. Cel puțin în vremurile acelea ale sfârșitului gândirii burgheze, generațiile care apucaseră să trăiască anii în care piața era liberă și relațiile din societate erau naturale, l-ar fi rejectat instantaneu. Iar un sistem social nu se poate schimba decât prin voința unei majorități. Nenorocirea a făcut ca succesul bolșevismului în Rusia, ascensiunea nazismului în Germania și a fascismului în Italia să coincidă cu prima criză economică majoră din Statele Unite. De fapt, capitalismul cu o economie nealterată de nici o formă de intervenționism a existat doar în Statele Unite ale Americii din momentul fondării lor și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Societatea americană a cunoscut în toată această perioadă o viteză de creștere economică nemaîntâlnite în istoria scrisă a omenirii. Așa se face că la sfârșitul primului război mondial Statele Unite erau deja o mare putere și cred că este o performanță neatinsă de nici o națiune ca în 142 de ani de la fondarea sa să reprezinte o mare putere globală. Într-o măsură covârșitoare, lucrul acesta s-a datorat bunului simț al celor care au condus țara departe de orice tentație de a utiliza puterea statului pentru a mitui electoratul. Pentru că esența mecanismului intervenționist este fix asta: utilizarea puterii statului pentru pentru a accede și a te menține la putere. Este, pe lângă avantajul de a dirija sume mari de bani, principala rațiune pentru care s-a ajuns ca azi să nu mai existe nici un sector economic fără ca statul să fie prezent acolo măcar pentru a da licențe de funcționare și a stabili, în afara oricărei logici naturale a pieței, regulile jocului. Socialismul, chiar și cel soft în care trăim azi, are în mod fundamental toate mecanismele de corupție în însuși felul în care este construit. Stabilind reguli, altele decât cele care apar în mod firesc în raporturile dintre oameni, socialismul este societatea mitei generalizate. Mediul de afaceri mituiește administrația pentru că afacerea a ajuns să depindă în mod vital de aceasta, administrația mituiește cetățenii pentru că menținerea sa în control depinde de voința majorității acestora, cetățenii plătesc din ce în ce mai mult prin taxe și impozite asigurând astfel supremația statului, pentru a nu fi puși în situația de a-și purta de grijă singuri. Socialismul a speculat teama unei majorități de a-și purta singură de grijă și invidia unei majorități față de cei care reușesc să facă asta. Chestia cu invidia este chiar un pilon solid al socialismului și este suficient să ne gândim cine erau pentru marea majoritate a societății vedetele capitalismului american și cine sunt vedetele în ziua de azi. Încet, generație după generație, socialismul a reușit să instituie repere noi generând o serie de mutații în genele democrației. Ideea că ți se cuvine orice, fără să faci mai nimic pentru asta, doar pentru că te-ai născut într-un loc anume și ești cetățean al unei țări este una dintre ideile mutante apărute în urma combinației dintre socialism și democrație. Ideea aceasta este folosită în escaladarea promisiunilor electorale care se țin greu, storcând de bani o economie care nu are nici o legătură cu ele. Ideea aceasta a ajuns ca un soi de virus și în corpul corporațiilor sub forma unei șmecherii numită corporate social responsability, de parcă ăsta este rostul unei companii, și uite așa companiile încep să se ocupe de lucruri care nu au de-a face cu menirea lor ci a statului ca reflex firesc al faptului că statul se ocupă din ce în ce mai mult cu lucruri care nu țin de scopurile sale naturale, adică de economie. Separația dintre economic și stat mi se pare azi la fel de urgentă și de necesară ca separarea statului de biserică în trecut sau de separarea puterilor în stat în trecutul recent.

Ok, am facut o paranteză uriașă în care am scris lucruri despre care vroiam să vorbesc mai târziu, așa fac eu, asta este, sper că nu e foarte încâlcit tot ce zic eu pe-aici. Socialismul a început cu socialismul monetar. La începutul secolului XX, când statul american și-a arogat monopolul emiterii monedei. Trebuie să facem odistincție clară între moneda emisă de un suveran (care reprezenta un monopol cert, la vedere și făcut în exercitarea puterii suveranului asupra supușilor) și o monedă emisă într-un sistem democratic. Aparent, există o conciliere între ideea de democrație în care suverană este națiunea însăși iar suveranitatea națională se exercită prin intermediul parlamentului și ideea de monopol monetar. Numai că extinzând acest raționament, națiunea și-ar putea exercita suveranitatea în toate domeniile și am ajunge la minunata dictatură bolșevică (adică a celor mulți) care nu prea cred că mai are vreo legătură cu democrația. Dealtfel, însăși ideea suveranității mi se pare o idee de sorginte absolutist-monarhică și nu cred că are mare legătură cu democrația. În plus, monopolul asupra masei monetare este un monopol exercitat asura unei mărfi. Pentru că banul este o marfă ca oricare alta, având doar recunoașterea unanimă a faptului că poate fi oricând schimbat pe orice altă marfă. Să ne imaginăm o societate în care marfa capabilă să fie schimbată pe orice altă marfă ar fi duda. Sau oaia. Într-o asemenea lume, nimeni nu ar avea voie să cultive duzi sau să crească oi cu excepția statului. Când eBay și-a pus problema unei monede electronice care să faciliteze schimburile transnaționale, s-a izbit de chestia cu monopolul. De ce? Păi pentru că staul ar fi pierdut un instrument fundamental de exercitare a puterii sale asupra pieței. Am auzit de multe ori invocându-se în sprijinul socialismului monetar ideea că statul este un garant, un soi de terț de încredere în ceea ce privește masa monetară. Evident, nici unul dintre noi nu va putea niciodată verifica nimic legat de moneda cu care ne facem plățile cele de toate zilele. Dacă moneda ar fi privată, așa cum a fost timp de un secol în Statele Unite, am folosi moneda în care am avea motivele noastre să ne încredem, așa cum new alegem singuri operatorul de telefonie de la care cumpărăm servicii sau producătorul de lactate de la care ne cumpărăm brânza. De ce în telefonie sau în producerea brânzeturilor pot exista mai multe entități care își dispută o piață și în producerea de bani trebuie să existe unul singur? Răspunsul este simplu: pentru că prin controlul monedei statul își exercită controlul asupra economiei și asupra cetățenilor. Fără ca nimeni să îl poată controla. Și când spun nimeni mă gândesc la o entitate care nu are un interes direct în producerea și distribuirea unei mărfi numită ban. Statul nu doar produce și distribuie, dar și gestionează marfa asta. Singurul control este exercitat de el însuși, adică de majoritatea care este la putere, adică de un grup de oameni care este la putere și al cărui scop este să se mențină la putere. Iar masa monetară este un mijloc important pentru a face asta. Evident, atunci când lucrurile iau o întorsătură public urâtă se poate invoca o chestie meseriashă, îi zice interes național, în numele lui se pot face, e drept mai soft, toate aberațiile posibile, cam cum au fost cele din primul război mondial făcute în numele onoarei. Prin monopolizarea ei, moneda a devenit un instrument politic iar politicienii au folosit-o pentru a-și asigura menținerea la putere făcând prin ea o sumedenie de lucruri lipsite de sens economic dar care, prin conotațiile lor populiste, au declanșat nașterea și dezvoltarea socialismului în care omenirea trăiește de peste 70 de ani.

Am să scriu o continuare a acestui post altă dată. Mi s-a terminat și cheful și timpul de scris. Dar chiar o voi face, pentru că eu cred că e bine să spunem că se poate și altfel. Că se poate să trăim în concordanță cu natura noastră umană, în deplină libertate. Trimitem din patru în patru ani o mână de oameni, care au ca menire să se ocupe de lucruri de care nu ne putem ocupa fiecare în parte, la comanda unei mașinării numită stat. Până aici e ok, ține de diviziunea socială a muncii. Presupunând că alegem cu cap și trimitem acolo oameni cât se poate de inteligenți, cu meserii certe și mânați numai de intenții bune, mașinăria pe care le-o dăm pe mâna va funcționa mai bine sau mai rău în parametri în care a fost construită. Ori eu cred că mașinăria pe care am costruit-o este fundamental greșită. Pentru că a fost construită din dorințele noastre de a trăi cât mai ușor indiferent de ce facem pentru asta, iar cei pe care îi tot trimitem să se ocupe de ea au învățat cum să o folosească pentru sta în preajma ei cât mai mult, făcându-ne pe plac. Numai că făcut ăsta pe plac a dus la acumularea unor costuri, generație după generație, pe care suntem pe punctul de a le plăti noi azi. Iar eu cred că nu am nici o vină nici pentru New Deal-ul lui Roosevelt, nici pentru Bretton Woods, Nici pentru Nixon shock, nici pentru hotărârile luate anul acesta de către G20 și nu cred că trebuie să plătesc nimic. Am o singură viață, nu datorez nimic generațiilor de dinaintea mea care și-au materializat lucruri pe care orice minte sănătoasă le-ar cataloga drept iluzii și cred că măcar atât pot spune și eu: sistemul este fundamental greșit, nu am chef să plătesc pentru nici un contemporan, darămite pentru înaintași și prefer să vorbesc despre nevoia grabnică de abandanorare a sistemului actual și întoarcerea la capitalism.  Despre asta voi mai scrie în posturi care vor urma.

Eppur si muove

Sunday, June 7th, 2009

Poate că mai mult decât încăpățănarea lui Galilei în a nu renunța la lucrurile de care era convins, nu pentru că reprezentau abstracții ci pentru că erau pur și simplu raționale, poate că mai mult decât albumul lui Haggard care mi-a însoțit o vreme fiecare drum cât de cât important, cuvintele astea mă poartă cu gândul la felul firesc de a gândi al lui Ulise. Probabil că mașinăria biochimică pe care o reprezint nu s-ar putea pune în mișcare fără ele, fără cuvintele astea de Stea Polară către care dacă nu privești din când în când te poți trezi în mijlocul cine știe cărei aberații de nedeslușit încolăcindu-te ca vița de vie, țintuindu-te acolo, în mijlocul drumului, fără nici o posibilitate de a spune ceva în apărarea ta.

Uite că azi sunt hotărât să mă apuc să privesc orizontul. Vreau și eu să văd dacă acolo stă dovada Pământului sferic, să fiu convins că mai înainte de orice voi vedea catargele urcând scările orizontului, trăgând după ele spre cer corăbii după corăbii întru sfidarea oricărei logici gravitaționale, de-aia nu voi mai alege drumurile hotărâte de șoferii de taxi, ci drumurile hotărâte de mine însumi, îmi voi lua toți prietenii mai vechi sau mai noi cu mine însumi, cel pe care l-au cunoscut atunci când s-au hotărât să-mi fie prieteni, cel pe care l-au găsit în fiecare zi pe scaunul din dreapta atunci când plecau grabiți la muncă, uite că azi revin pe scaunul din dreapta al fiecăruia dintre ei, fără să-i bat la cap că au trecut pe roșu, le voi scrie toate rolurile pe care le-am promis că le vom juca împreună, le voi arăta șmecheria aia cu descompunerea luminii în curcubee peste care numai Thor însoțit de lupii săi se încumetă să pășească, le voi arăta din nou felul acela de a păși liber și senin, egal cu mine însumi, cu care i-am obișnuit.

Crina a postat pe blog-ul ei discursul unui tip care nu știu dacă îmi place foarte mult sau îmi displace aproape într-un fel extrem. Îl cheamă Ken Robinson. Omul vorbește despre creativitate și felul în care școlile o distrug. Ideea este că învățând mereu ce este corect și fiind nevoit să valorizezi numai lucrurile corecte, nu vei depăși niciodată locul în care ești. Și eu cred că așa și este. Galilei a fost fundamental greșit în raport cu învățătura și absolut corect în raport cu realitatea. Nu cred că rețeta lui Robinson este viabilă pentru a stimula creativitatea, dar este totuși mai mult decât copierea la nesfârșit a gândurilor, felului de a fi, al vieții în general trăite de alții și acceptate fără nici un semn de revoltă, curiozitate sau nepăsare generație după generație, de dragul succesului social sau al trecerii măcar în rândul lumii. Unde greșește în mod fundamental Robinson este faptul că nu școala ci societatea întreagă ucide creativitatea. În primul rând, pentru că nu o pricepe. Iar lucrurile necunoscute stârnesc teama. Chiar și pentru cei care apucă să meargă puțin pe drumul ăsta, teama poate însemna renunțare, revenire la șablon și repetarea lecției care generație după generație a însemnat siguranța supraviețuirii. Supraviețuirii ca să ce? Păi ca să supraviețuiești, nu?

Blue

Wednesday, June 3rd, 2009

A fost o furtună pe cinste! Îmi place furtuna și nu văzută de la geam ci trăită odată cu ea, în mijlocul ei. Când a început, m-am ridicat din fața calculatorului, m-am dus spre fereastră, ceva îmi spunea că va fi mai mult decât o ploaie repede de vară, pe urmă mi-am zis că în definitiv să scriu ce mai aveam de scris în seara asta se poate amâna puțin, afara e chiar super, iar privilegiul de a mă bucura în voie și de capul meu de o furtună adevărată nu-l am în fiecare zi, de obicei toată lumea din jur spune că e nashpa de tot, că iar se umple orașul de bălți, că iar se bulucesc mașinile ca atinse de strechie și totul eșuează într-o chestie de-aia cu încălzirea globală și ce am mai citit pe net despre ea, oamenii găsesc, în definitiv, în orice un prilej de a comunica nebanal cu semenii lor, dar cum sunt singur-singurel, am scăpat de discuția despre încălzirea globală așa că mă sui în mașină și pornesc încetișor, fără o țintă anume, pe străzi cad ditamai crengile de copaci, îmi pare rău de copaci că suferă așa, sunt frații mei copacii, da’ chiar n-am chef să mă gândesc la nimic trist, e furtună, e minunat, pot opri unde am chef și pot să ies în ploaie, asta și fac, stau până mă murează bine și mă întorc în mașină, altă stradă, în jurul meu toată lumea se grăbește, e agitată, claxonează în continuu, cât sunt în mașină trebuie să fiu atent și la chestiile astea, cobor iar și mă învârt prin ploaia deasă, mă bucur că e rece, am pus și aerul condiționat pe Low, încerc să îmi aprind și o țigară, ce mai, e super! Am bătut Bucureștiul în lung și-n lat, pe îndelete,  până s-a domolit totul, chiar a fost mișto de tot, acum dacă tot am lăsat munca baltă nu mă mai întorc acolo, dar nici să conduc nu mai are nici un farmec, mai bine parchez undeva și iau un taxi, evident nu răspunde nimeni, lumea și-a lăsat probabil mașinile la birou și a preferat să meargă cu taxiul acasă, dar dacă nu mai plouă aproape deloc, uite că iau taxiul ăla și pot să mă gândesc în tihnă la adăposturile atavice după ploaie a lui Dali, sentimentul ăsta de seninătate este întrerupt din când în când de banalităle inepte ale șoferului care se tot încăpățănează să lege o conversație, zice ceva și de încălzirea globală (se putea altfel?) și uite că lucruri foarte serioase pot cădea în ridicol dacă sunt repetate pe toate vocile și tonalitățile ca într-un cor de gâște. Mă gândesc la tabloul lui Dali, încerc să-l vizualizez și să-l suprapun peste starea mea de acum și cu gândul ăsta nu știu de ce îmi dă prin cap amintirea felului în care Janis Joplin care chiar îmi place când cântă Amy Lee a reușit să caricaturizeze nashpa de tot Summertime și pentru că Summertime seamănă al naibii de mult cu adăposturile atavice după ploaie ale lui Dali, uite că o să mă supăr rău de tot pe Janis Joplin, care îmi place foarte tare, și pe Hendrix că a pus și el botul la caricatura aia de Summertime și o să mă duc pe YouTube ca să văd chestii de când eram nenăscut cu Duke Ellington și alți frați de-ai săi și să fiu al naibii dacă nu pun aici link cu grăsana de Jill Scott care are zece clase peste Janis Joplin cu cântecul ăsta, chiar dacă n-a auzit tot mapamondul de ea, dar îl cântă onest, fără să se strofoace și din toată inima și pe bune. Long live grăsana de Jill! Apropo, cântecul ăsta a fost compus! Cu autor cunoscut. Îl cheamă Gershwin George. Iar cântecul este o arie de operă. Operei îi zice Porgy and Bess și a fost scrisă în 1935. Si uite-aici o prelucrare mișto de tot pentru pian de care am dat absolut întâmplător și o nebunie de nebunie comisă de Chick Corea, în stilul său. Numai că totul, cred eu, a pornit așa, așa cum cântă Mahalia Jackson sau în chestia asta de jazz clasic pe bune cântat de Fantasia Barrino și Chaka Khan. Sentimentul ăla dat de Dali în tabloul său aproape că m-a făcut să uit și de furtună și de drumul prin asfaltul înfrunzit și încopăcit din seara asta, probabil că furtuna asta mi-a mers la inimă și acum nu prea mai are ce să urmeze, poate că voi visa tabloul lui Dali cu lumina crepusculară care tocmai de aceea are o chestie misterioasă în ea, pentru că nu vei ști niciodată cu adevărat dacă ceea ce urmează este strălucire de Soare sau lipsă de lumină și asta mă face să mă simt puțin blue și să îmi pară rău de frații mei copacii și să am o neliniște pentru toți câinii din stradă care nu cred că s-au bucurat așa ca mine de furtuna asta și uite că îmi pare puțin rău și de ce am zis pe-aici nashpa despre Janis Joplin și de-aia o să termin un post blue cu cea mai mișto aberație a ei: 

So Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz ?