Socialismul în două viteze (I)

Îmi pare tare rău că m-am născut într-un secol în care s-au făcut atât de multe experiențe pe oameni. Aproape monoton din punctul acesta de vedere, secolul XX a fost un secol al vorbelor fără acoperire și al laboratoarelor sociale în care s-a experimentat fără discernământ și în cvasiabsența oricăror pregătiri teoretice. Probabil că nevoia omului de a-i fi mai bine i-a aruncat pe cei de atunci în susținerea a tot felul de aventurieri politici gata oricând să îmbete cu apă rece pe oricine căsca gura la elucubrațiile lor.

Secolul XX a debutat cu o conflagrație globală născută din vorbe, cele mai uzitate fiind onoarea, patria, credința și tot felul de chestii de-astea cu care se pot lua ușor mințile oamenilor și popula instantaneu cimitire imense. Chestia cu onoarea este atât de aberantă și de inexplicabilă încât îmi este imposibil să deslușesc ce procese biochimice aveau loc în creierele diferitelor capete încoronate care mestecau guma asta de mestecat făcând baloane uriașe în fața unui public entuziasmat până la delir. Pe urmă a urmat, logic, chestia cu patria în pericol, nimeni nu înțelegea care naiba e pericolul ăla dar toată lumea s-a încolonat înarmată până în dinți și a tăbărât împotriva inamicului care până de curănd era și el un om normal, pentru a apăra onoarea patriei, care patrie avea o mare durere din pricina asta. Sigur, nimeni nu a înțeles cun face onoarea aia șifonată să nu mai crească grâul sau să nu se mai topească fierul în oțelării, dar deja lucrul ăsta era unul secundar de vreme ce onoarea căzuse în căcat și se cerea răzbunată. Primitiv fel de a gândi, aș spune, dacă aș putea detecta vreun fel de a gândi aici. Când faza cu onoarea s-a mai floșcăit, a urmat chestia cu credința, diferențele de rit fiind ridicate la rang de pericol absolut. Evident, cu toții au uitat că lumea care se încăiera era mai toată creștină, nimeni nu s-a întrebat dacă toată nebunia asta are vreo legătură cu învățătura lui Iisus, dar uite că a funcționat. Atât de bine încât a produs o mare de morți. Vreo 15 milioane.

Au urmat anii de reconstrucție, ani în care omenirea a beneficiat din plin de utopia unei bunăstari care poate veni de la sine. În Rusia se instituționaliza o nouă religie care readucea în lumea reală anii de trimf ai Inchiziției, ani în care oricine se abătea de la dogma oficială plătea cu viața, propaganda era principalul catalizator al puterii iar susținerea populară era colosală. Rusia dovedise că o schimbare radicală de sistem era perfect fezabilă, iar mijlocul cel mai la îndemână îl constituia amăgirea unei mase de oameni traumatizați de război și de pierderea oricărei speranțe. Ca orice religie, socialismul s-a instituționalizat stimulând imaginația oamenilor și utilizând suportul majorității pentru a lichida orice minoritate care avea păreri cat de cât diferite. Promisiunea era una simplă: o viață mai bună acum și aici redistribuind tuturor în mod gratuit tot ceea ce exista în Rusia, adică bunuri și proprietăți pentru care nici unul dintre noii beneficiari nu făcuse nimic. Dacă acest transfer ar fi fost făcut de către o minoritate către ea însăși, orice sistem juridic din orice epocă ar fi calificat fapta drept tâlhărie. Cum însă noul sistem fusese susținut de către o majoritate (fie activ, fie prin indiferență), totul a fost posibil. În timp, o mică minoritate s-a erijat în structura politico-militară a noului stat și încetul cu încetul, totul, inclusiv cetățenii obișnuiți a devenit proprietatea acestora. Nomenclatura a dispus timp de 70 de ani de tot ce mișca sau exista în țară în mod arbitrar și discreționar. Lipsa de proprietate a tuturor a făcut ca întreaga țară să devină proprietatea celor care o conduceau. Acest tip de socialism s-a bazat pe câteva principii care au sucit repede și ușor mințile majorității oamenilor. Ele sunt: lipsa de proprietate, egalitatea economică a oamenilor, obligativitatea muncii și salarizarea ei în funcție rolul și importanța socială (stabilită evident arbitrar și politic), asigurarea minimului necesar existenței indiferent de efortul făcut de fiecare pentru a își produce cele necesare traiului. În schimbul tuturor acestor lucruri, oamenilor li s-a cerut obediență necondiționată și respectarea cu strictețe a regulilor impuse de sistem. Cum nimeni nu trăiește în sine ci prin comparație cu cei din jur, egalitarismul și autarhia au cenzurat în mod natural orice aspirație a majorității spre altceva decât ceea ce se vedea zi de zi în jur. Societatea umană din Rusia s-a structurat repede după modelul furnicarului iar Ceka a avut grijă să șteargă orice memorie sau referință la un alt mod de viață. Sistemul a supraviețuit 70 de ani, până în momentul în care diferența dintre costurile de producție foarte mari și prețurile ținute artificial la un nivel foarte scăzut a presat insuportabil de mult asupra nivelului de trai al oamenilor. Ineficiența sistemului a dus la prăbușirea lui. Sistemele surori, cel național-socialist din Germania și cel fascist din Italia nu au apucat să se maturizeze suficient pentru a sucomba în același mod, dar sunt sigur că ar fi urmat o traiectorie similară. Împreună, sistemul sovietic pe de o parte și cel hitlerist și fascist pe de alta, reprezintă unul și același sistem. Cel al socialismului totalitar. Ajuns la putere cu sprijin popular, socialismul totalitar a trecut printr-o fază de consolidare prin crearea unui braț armat al puterii politice (Ceka în Rusia, Waffen-SS în Germania, Camicia nera în Italia și, mai târziu, Securitatea în România), o fază a terorii împotriva oricărei opoziții sau păreri cât de cât deviate de la felul oficial de a gândi, o fază a apariției omului nou, după portretul robot oficial, o fază a proliferării în regulile jocului urmată de o prăbușire violentă datorată ineficienței grave a sistemului. Acesta a fost și mă tem că vom mai vedea reapărând din când în când, socialismul totalitar.

În societățile în care în mod istoric oamenii au avut o gândire liberă, instaurarea acestui tip de socialism nu a fost posibilă. Cel puțin în vremurile acelea ale sfârșitului gândirii burgheze, generațiile care apucaseră să trăiască anii în care piața era liberă și relațiile din societate erau naturale, l-ar fi rejectat instantaneu. Iar un sistem social nu se poate schimba decât prin voința unei majorități. Nenorocirea a făcut ca succesul bolșevismului în Rusia, ascensiunea nazismului în Germania și a fascismului în Italia să coincidă cu prima criză economică majoră din Statele Unite. De fapt, capitalismul cu o economie nealterată de nici o formă de intervenționism a existat doar în Statele Unite ale Americii din momentul fondării lor și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Societatea americană a cunoscut în toată această perioadă o viteză de creștere economică nemaîntâlnite în istoria scrisă a omenirii. Așa se face că la sfârșitul primului război mondial Statele Unite erau deja o mare putere și cred că este o performanță neatinsă de nici o națiune ca în 142 de ani de la fondarea sa să reprezinte o mare putere globală. Într-o măsură covârșitoare, lucrul acesta s-a datorat bunului simț al celor care au condus țara departe de orice tentație de a utiliza puterea statului pentru a mitui electoratul. Pentru că esența mecanismului intervenționist este fix asta: utilizarea puterii statului pentru pentru a accede și a te menține la putere. Este, pe lângă avantajul de a dirija sume mari de bani, principala rațiune pentru care s-a ajuns ca azi să nu mai existe nici un sector economic fără ca statul să fie prezent acolo măcar pentru a da licențe de funcționare și a stabili, în afara oricărei logici naturale a pieței, regulile jocului. Socialismul, chiar și cel soft în care trăim azi, are în mod fundamental toate mecanismele de corupție în însuși felul în care este construit. Stabilind reguli, altele decât cele care apar în mod firesc în raporturile dintre oameni, socialismul este societatea mitei generalizate. Mediul de afaceri mituiește administrația pentru că afacerea a ajuns să depindă în mod vital de aceasta, administrația mituiește cetățenii pentru că menținerea sa în control depinde de voința majorității acestora, cetățenii plătesc din ce în ce mai mult prin taxe și impozite asigurând astfel supremația statului, pentru a nu fi puși în situația de a-și purta de grijă singuri. Socialismul a speculat teama unei majorități de a-și purta singură de grijă și invidia unei majorități față de cei care reușesc să facă asta. Chestia cu invidia este chiar un pilon solid al socialismului și este suficient să ne gândim cine erau pentru marea majoritate a societății vedetele capitalismului american și cine sunt vedetele în ziua de azi. Încet, generație după generație, socialismul a reușit să instituie repere noi generând o serie de mutații în genele democrației. Ideea că ți se cuvine orice, fără să faci mai nimic pentru asta, doar pentru că te-ai născut într-un loc anume și ești cetățean al unei țări este una dintre ideile mutante apărute în urma combinației dintre socialism și democrație. Ideea aceasta este folosită în escaladarea promisiunilor electorale care se țin greu, storcând de bani o economie care nu are nici o legătură cu ele. Ideea aceasta a ajuns ca un soi de virus și în corpul corporațiilor sub forma unei șmecherii numită corporate social responsability, de parcă ăsta este rostul unei companii, și uite așa companiile încep să se ocupe de lucruri care nu au de-a face cu menirea lor ci a statului ca reflex firesc al faptului că statul se ocupă din ce în ce mai mult cu lucruri care nu țin de scopurile sale naturale, adică de economie. Separația dintre economic și stat mi se pare azi la fel de urgentă și de necesară ca separarea statului de biserică în trecut sau de separarea puterilor în stat în trecutul recent.

Ok, am facut o paranteză uriașă în care am scris lucruri despre care vroiam să vorbesc mai târziu, așa fac eu, asta este, sper că nu e foarte încâlcit tot ce zic eu pe-aici. Socialismul a început cu socialismul monetar. La începutul secolului XX, când statul american și-a arogat monopolul emiterii monedei. Trebuie să facem odistincție clară între moneda emisă de un suveran (care reprezenta un monopol cert, la vedere și făcut în exercitarea puterii suveranului asupra supușilor) și o monedă emisă într-un sistem democratic. Aparent, există o conciliere între ideea de democrație în care suverană este națiunea însăși iar suveranitatea națională se exercită prin intermediul parlamentului și ideea de monopol monetar. Numai că extinzând acest raționament, națiunea și-ar putea exercita suveranitatea în toate domeniile și am ajunge la minunata dictatură bolșevică (adică a celor mulți) care nu prea cred că mai are vreo legătură cu democrația. Dealtfel, însăși ideea suveranității mi se pare o idee de sorginte absolutist-monarhică și nu cred că are mare legătură cu democrația. În plus, monopolul asupra masei monetare este un monopol exercitat asura unei mărfi. Pentru că banul este o marfă ca oricare alta, având doar recunoașterea unanimă a faptului că poate fi oricând schimbat pe orice altă marfă. Să ne imaginăm o societate în care marfa capabilă să fie schimbată pe orice altă marfă ar fi duda. Sau oaia. Într-o asemenea lume, nimeni nu ar avea voie să cultive duzi sau să crească oi cu excepția statului. Când eBay și-a pus problema unei monede electronice care să faciliteze schimburile transnaționale, s-a izbit de chestia cu monopolul. De ce? Păi pentru că staul ar fi pierdut un instrument fundamental de exercitare a puterii sale asupra pieței. Am auzit de multe ori invocându-se în sprijinul socialismului monetar ideea că statul este un garant, un soi de terț de încredere în ceea ce privește masa monetară. Evident, nici unul dintre noi nu va putea niciodată verifica nimic legat de moneda cu care ne facem plățile cele de toate zilele. Dacă moneda ar fi privată, așa cum a fost timp de un secol în Statele Unite, am folosi moneda în care am avea motivele noastre să ne încredem, așa cum new alegem singuri operatorul de telefonie de la care cumpărăm servicii sau producătorul de lactate de la care ne cumpărăm brânza. De ce în telefonie sau în producerea brânzeturilor pot exista mai multe entități care își dispută o piață și în producerea de bani trebuie să existe unul singur? Răspunsul este simplu: pentru că prin controlul monedei statul își exercită controlul asupra economiei și asupra cetățenilor. Fără ca nimeni să îl poată controla. Și când spun nimeni mă gândesc la o entitate care nu are un interes direct în producerea și distribuirea unei mărfi numită ban. Statul nu doar produce și distribuie, dar și gestionează marfa asta. Singurul control este exercitat de el însuși, adică de majoritatea care este la putere, adică de un grup de oameni care este la putere și al cărui scop este să se mențină la putere. Iar masa monetară este un mijloc important pentru a face asta. Evident, atunci când lucrurile iau o întorsătură public urâtă se poate invoca o chestie meseriashă, îi zice interes național, în numele lui se pot face, e drept mai soft, toate aberațiile posibile, cam cum au fost cele din primul război mondial făcute în numele onoarei. Prin monopolizarea ei, moneda a devenit un instrument politic iar politicienii au folosit-o pentru a-și asigura menținerea la putere făcând prin ea o sumedenie de lucruri lipsite de sens economic dar care, prin conotațiile lor populiste, au declanșat nașterea și dezvoltarea socialismului în care omenirea trăiește de peste 70 de ani.

Am să scriu o continuare a acestui post altă dată. Mi s-a terminat și cheful și timpul de scris. Dar chiar o voi face, pentru că eu cred că e bine să spunem că se poate și altfel. Că se poate să trăim în concordanță cu natura noastră umană, în deplină libertate. Trimitem din patru în patru ani o mână de oameni, care au ca menire să se ocupe de lucruri de care nu ne putem ocupa fiecare în parte, la comanda unei mașinării numită stat. Până aici e ok, ține de diviziunea socială a muncii. Presupunând că alegem cu cap și trimitem acolo oameni cât se poate de inteligenți, cu meserii certe și mânați numai de intenții bune, mașinăria pe care le-o dăm pe mâna va funcționa mai bine sau mai rău în parametri în care a fost construită. Ori eu cred că mașinăria pe care am costruit-o este fundamental greșită. Pentru că a fost construită din dorințele noastre de a trăi cât mai ușor indiferent de ce facem pentru asta, iar cei pe care îi tot trimitem să se ocupe de ea au învățat cum să o folosească pentru sta în preajma ei cât mai mult, făcându-ne pe plac. Numai că făcut ăsta pe plac a dus la acumularea unor costuri, generație după generație, pe care suntem pe punctul de a le plăti noi azi. Iar eu cred că nu am nici o vină nici pentru New Deal-ul lui Roosevelt, nici pentru Bretton Woods, Nici pentru Nixon shock, nici pentru hotărârile luate anul acesta de către G20 și nu cred că trebuie să plătesc nimic. Am o singură viață, nu datorez nimic generațiilor de dinaintea mea care și-au materializat lucruri pe care orice minte sănătoasă le-ar cataloga drept iluzii și cred că măcar atât pot spune și eu: sistemul este fundamental greșit, nu am chef să plătesc pentru nici un contemporan, darămite pentru înaintași și prefer să vorbesc despre nevoia grabnică de abandanorare a sistemului actual și întoarcerea la capitalism.  Despre asta voi mai scrie în posturi care vor urma.

39 Responses to “Socialismul în două viteze (I)”

  1. stranum53 Says:

    risc un comentariu, şi sper că e pe subiect.

    am impresia că pe undeva ceea ce spuneţi are legătură cu credinţele religioase. adică, impresia mea este că generaţiile anterioare nouă au acţionat aşa pentru că au încetat să mai creadă în existenţa unui paradis spiritual şi au crezut în schimb exclusiv în ideea unui paradis terestru, cu formele sale extreme de milenarism materialist existente atât în nazism, cât mai ales în comunismul totalitarist.

    în plus, schimbarea asta e şi un simptom al unui individualism în creştere şi al atomizării sociale, iar noi trăim să vedem consecinţele.

    mă întreb dacă se poate spune că cineva anume a venit cu iluziile care i-au determinat pe oameni să vrea să trăiască aşa cum au trăit… până de curând.

  2. aurora Says:

    sunt fericita ca exista cineva cu mintea limpede si lipsit de frica de a pune punctul pe i.

  3. Andrei Says:

    Toate bune si frumoase, dar cum facem noi acum o intreaga “societate” (apropo de SSMD de pe vremea lui Ceasca) de politicieni sa renunte la ceea ce considera ca e deja un bun castigat? Chestia asta cu drepturile castigate se pare ca ne-aduce multe probleme (inclusiv cu salariile sau pensiile enorme ale unora ;) ).
    Din pacate am senzatia ca-s foarte putini cei care chiar isi doresc o schimbare: politicienii au tot interesul sa mentina situatia asa (din motove diferite: cei care-s la putere pt ca sunt cei care nu-s pentru ca spera ca vor fi), asa-zisii capitalisti din societatea noastra nu prea sunt de fapt capitalisti si au invatat sa se descurce mai usor cu datul a ceva cuiva decat cu efectuarea unui lucru de calitate, oamenii “de rand” s-au invatat ca e mai usor sa nu faci nimic si sa aiba grija de tine statul si tot asa….

  4. Laur Says:

    Îmi place categoria în care ați postat aceste rânduri, sintagma respectivă fiindu-mi dragă încă de pe vremea liceului. Și este una cât se poate de potrivită, având în vedere densitatea întrebărilor generate de însemnarea în sine.

    Cred că suntem cu toții de acord că există probleme - și încă unele majore - în sistemul actual. Dar chiar și dacă am reuși să concepem un sistem alternativ care să fie mai bun în toate privințele, mai avem o problemă majoră, și anume cea a tranziției către un nou sistem. Ca să folosim termeni fizici, suntem acum într-un minim local, și am vrea într-un minim și mai mic. Problema nu e numai destinația, ci și care e maximul dintre noi și destinație, dacă mai există minime locale (stabile) pe drum, care e efortul care trebuie depus ca să ne treacă peste maxime și să ne pună pe drumul cel bun, care sunt riscurile să ratăm acel minim etc. Schimbarea unui sistem se cheamă îndeobște revoluție, iar energia necesară pentru a duce la bun sfârșit o revoluție este cu atât mai mare cu cât schimbarea este mai radicală.

    Chiar în condițiile în care absolut toți decidenții ar fi de acord atât cu ideea de schimbare, cât și cu natura acestei schimbări, mă îndoiesc că ar fi suficientă o generație ca să schimbe din interior sistemul de azi. Nu suntem în stare să schimbăm nici măcar sursele de energie pe baza cărora ne-am construit această minunată societate, în ciuda faptului că stim că ele sunt și finite, și dăunătoare pe termen mediu și lung. Iar o schimbare din interior este cvasi-imposibilă atâta vreme cât câștigul pe termen scurt este încă argumentul suprem pentru decizii, fie ele economice sau politice.

    Rămâne alternativa schimbării din exterior. Ce formă o să îmbrace ea - inundații castastrofale, fuziune nucleară, mutații genetice - asta rămâne de văzut :)

  5. Mihai Says:

    Urmatorul pas logic (pentru multi nu) va fi renuntarea la conceptul de proprietate - orice forma ar lua aceasta (suntem deja prea multi ca sa mai justificam nevoia ei), dupa mine capitalismul in istoria lui scurta si-a atins apogeul de mult, acum urmeaza declinul si inlocuirea lui cu alta forma de organizare economica (care? vom vedea, pentru ca suntem de-abea in primele faze ale “bolii” :)). In rest …. legat de controlul demografic va urez o pandemie placuta.

    “meseriashă” - presupun ca a fost intentionata scrierea :)

    Ceea ce se intampla aici la noi in tara ma lasa rece, noi suntem inca in Cretacic.

  6. Mihai Says:

    de-abia .. pardon

  7. Antoaneta Says:

    Izact cum zicea si conu’ Mihai, cu demografia e boala grea. Pe de o parte ne plângem ca în tarile cu nivel ridicat de trai scade natalitatea, pe de alta ca mor oamenii pe capete în Africa, Asia si America de Sud, de la apa infestata si tot felul de boli îngrozitoare si usor de evitat cu igiena si hrana suficienta. Grosso modo ne-am înmultit ca iepurii, adica rasa umana prolifereaza. Între cei care au natalitate scazuta si cei exterminati de foamete si saracie, se pare ca exista o patura care face copii bine mersi. Moartea, batrânetea, boala, au ajuns sa fie privite ca ceva anormal, hidos, care nu-si au locul în societatea de informatie (malformatie i-as zice). Pe vremuri mai venea o molima, mai epura multimea. Acum ne speriem ca de toate cele când vine o epidemie, desi ciuma, holera si chiar razboiul faceau sute de mii de victime. Si ce ramânea mai murea nitel eventual construind nebunii gen Sankt Petersburg.

    Nu numai sistemul economic trebuie schimbat adica, el face parte din modul nostru de viata. Ca si moartea. E nevoie de o schimbare a viziunii, care mai va. Numai Apocalipsa ne scoate din asta:)

  8. Costin Says:

    Ma cam surprinde abordarea ideologica venind din partea unui profesor de matematica.

    Cu totul de acord in privinta problemelor cu sistemul actual.

    Totusi. Sistemul actual este produsul evolutiv al capitalismului glorios. Intr-adevar, nu mai e capitalismul descris de Adam Smith. Adam Smith a fost genial la vremea lui, dar ceea ce multi nu sesizeaza e ca Adam Smith a facut o opera descriptiva si explicativa. Intre timp sistemul a evoluat, nu tot ce era valabil pe vremea lui Adam Smith mai e valabil azi. Nu s-a revizuit, dar s-a schimbat un pic, pe ici pe colo, prin punctele esentiale.

    Obiectiv, vorbind, evolutiile istorice ale unui sistem atat de complex, e foarte putin probabil sa fie reversibile.

    Intre timp avem o problema serioasa cu stiinta economica - the dysmal science”. Are nevoie de mai multa matematica, si de o matematica de natura diferita decat cea care a avut-o pana acum.

    In esenta problema economica e una de coordonare, de matematica discreta daca vreti. Eu fac zece nasturi matale faci 4 chibrite, Costel face 3 perechi de sosete. Dupa care redistribuim. Pana acum s-a crezut ca datorita numarului mare (imens) de tranzactii si de actori, putem analiza sistemul ca pe o functie continua. Gasim faimosul echilibru.

    Intre timp, realitatea ne-a cam pus in fata unor probleme cu aordarea asta. Sistemul evolueaza cam, abrupt, pe ici, pe colo prin punctele esentiale. Hai sa-i intrebam de echilibrul pietelor pe milioanele de americani care si-au vazut economiile de o viata spulberate. Daca vorbim de evolutia long term, aplicam celebrul dicton “in the long term we’re all dead”.

    Alta problema, pe vremea lui Adam Smith, agentiie erau de genul macelarul de la colt, brutarul de dincolo, cismarul de peste strada, samd. Tranzactiile erau simple, actorii implicati erau aproape infinit de numerosi. Oamenii erau rationali in deciziile economice pentru ca deciziile erau suficient de simple.

    Intre timp, tranzactiile s-au complicat. Produsele insesi sunt infinit de complicate. Actorii, in domenii cheie, ii numeri pe degetele de la o mana. Mai mult, este aproape dovedit stiintific, ca majoritatea agentilor individuali sunt dominati de irationalitate.

    Asa ca problema e “where do we go from here” ?

    Ne trebuie o minte limpede, care sa lase la o parte chestiunile de ideologie (de la socialism la libertarianism), si sa priveasca foarte rece si tehnic problema in sine.

    Ideea ca dam drumul la bani privati si gata, s-a rezolvat situatiunea, mi se pare cel putin naiva. Nu zic ca n-ar fi posibil, asa, in abstract vorbind. Da n-am vazut pe nimeni sa argumenteze. Onus probandi. Chestia ca a mers in nu stiu ce context istoric, ma rog, e un ergument mai bun decat nimic, siatata tot.

    Intre timp o problema infinit mai grava decat money supply.

    Se duc de rapa educatia si cultura. Chestile astea intangibile care au un efect infinit mai mare decat toate politichiile si toate politicile monetare puse gramada.

    Bun, si alta intrebare e: daca e sa se duca totul de rapa, e asta o problema in sine ?

  9. Mircea Popescu Says:

    Stai incet stimate.

    Monopolul statului asupra monedei a fost introdus in SUA pentru a rectifica dezechilibre certe si observate, care au dus la marea criza de pe vremea lui van Buren, bazata pe speculatiile imobiliare cu aurul Trezoreriei.

    Pe de o parte, daca fiecare individ isi emite propria moneda, costurile de inspectie ale monezii depasesc semnificativ costurile majoritatii tranzactiilor, paralizand economia. In loc sa-mi bat capul cu productia de dude, eu ma vad nevoit sa-mi bat capul cu masurarea diversilor bani pe care ii incasez. Asta e o majora sursa de ineficienta, si un standard unic aduce beneficii clare.

    Pe de cealalta parte, intr-o situatie de criza, economia bazata pe moneda privata colapseaza si revine la barter, ceea ce dovedeste slabiciunea sistemului : fix atunci cand moneda este cea mai importanta pentru economie, folosirea ei devine imposibila.

    De fapt, singurii beneficiari reali ai monezii private sunt falsificatorii de moneda, tot asa cum singurii beneficiari reali ai unei piete complet deregularizate sunt cei ce umbla sa insele. Tot asa cum eu nu pot sta sa verific de fiecare data cand cumpar orice bun - de exemplu, o masina de spalat - daca nu mi se vinde o carcasa umpluta cu pietre, o replica din ceara, etc etc, tot asa nu pot sta sa masor si cantaresc toate monedele.

    Statul are in orice economie rolul vital si inalienabil de emitator de standarde, pentru a evita situatia ne-economica in care Ion schimba un sac in care nu-i clar daca a pus cartofi, cu un plic in care nu-i clar daca Gheorghe a pus bani.

    Dincolo de asta, sistemul monetar in SUA este tot privat, FED nu e o institutie a statului, ci o corporatie privata.

  10. varujan Says:

    Păi dacă urmăm logica asta, cel mai bine ar fi ca statul să pună monopol pe tot ce mișcă și să încheiem povestea. În felul acesta, brânza, varza și, cu voia dumneavoastră, viezurele, nu ar mai fi manipulate de tot felul de derbedei, totul ar fi strict controlat și eventual de un singur fel, din care am mușca plini de încredere. Faptul că la un moment dat un sistem intră în dezechilibru, nu este un motiv pentru a-l duce într-un monopol strict controlat. În plus, orice monopol de stat devine o jucărie perfectă în mâna politicienilor. Apropo, care o fi masa monetară a României? Și, mai ales, care va fi ea prin ianuarie-februarie 2010? Că nu mai e mult până atunci.
    Adevărul este că singura diferență între statul socialist (în care trăiește majoritatea omenirii) și corporația socialistă (în care muncește și trăiește majoritatea omului muncii contemporan) este o singură diferență. În favoarea statului, recunosc. Puterea în stat se obține mult mai transparent și mai democratic. În rest, tot la Panait Istrati ajungem: orice organizare folosește exclusiv organizatorilor. De-aia nu mă dau eu în vânt după organizări de-astea.

  11. Mircea Popescu Says:

    Statul are, de facto (si dupa gandirea mea ar si trebui sa aiba) monopol legislativ pe tot ce misca. In lipsa acestui monopol, statul nu are de fapt o ratiune de-a exista, si-l putem desfiinta pur si simplu. Deci, statul decide ca bancile n-au voie sa tina si case de asigurari, sau ca rosiile tratate cu pesticidul x nu pot fi vandute.

    Statul nu are, si nu ar trebui sa aiba nici un fel de activitate practica, in nici un domeniu, intre altele si pentru ca asta creeaza un conflict de interese cu monopolul legislativ. Deci, statul nu deschide o banca, si nici nu produce rosii sau tine piete.

    Utilitatea principala a statului este sa creeze si sa impuna standarde. Tot asa cum noi vorbim TOTI limba romana, dand fiecarui cuvant intelesuri foarte apropiate, daca nu chiar identice, tot asa si in activitatea economica toate simbolurile trebuie sa reflecte realitati foarte apropiate. Exemplul cu limba e foarte iluminator.

    Daca am privatiza limba, in sensul absurd ca fiecare sa poata folosi orice cuvant doreste in orice sens ii vine pe moment, rezultatul ar fi pur si simplu imposibilitatea comunicarii. Monopolul statului pe limba, si sensul cuvintelor, creeaza prin standardizare posibilitatea comunicarii. Tot la fel, monopolul statului pe standarde in economie creeaza posibilitatea comertului.

    Acum, dincolo de aceste probleme mai degraba de filosofia istoriei decat de mare interes practic, obiectiile ridicate (precum faptul ca pana si americanii au renuntat la a publica datele despre masa monetara, pentru a-si ascunde haul in care se zbat, la fel cum au renuntat de ani buni la a publica date reale sau utilizabile despre somaj) sunt perfect valide. Statul nu ar trebui sa faca asemenea magarii niciodata. Dar sa nu aruncam orasul cu casa cu albie cu copil cu tot, daca se poate.

    Un dezechilibru al unui sistem poate fi circumstantial sau structural. Un sistem care intra in dezechilibre structurale va trebui restructurat, ca alternativa de-a ne ruga la Sf Piata nu-i cu mult mai buna decat a ne ruga la Sf Asteapta.

    Altfel, inteleg atitudinea libertariana, dar trebuie sa intelegi urmatorul lucru simplu : NU ESTE DESTUL PAMANT! Pur si simplu, singura alternativa la o organizare plina de imixtiuni si ciuntiri de libertati e un razboi imens, in care sa hacuim cam 1 miliard din cei 1.2 miliarde de traitori in lumea civilizata. Cinci oameni din sase.

    Solutia asta s-a si incercat, de altfel, prin al doilea razboi mondial, si a iesit destul de prost. Astazi, populatia este inca si mai mare. Nu e aplicabila.

  12. varujan Says:

    Păi mie mi se pare că se cam amestecă lucruri nemiscibile prin comentariul ăsta. Statul nu este o entitate nici abstractă, nici atomică (adică indivizibilă)
    Este o formă de organizare ca oricare alta și funcționează prin delegarea unui număr de lucruri pe care nici un individ nu le-ar putea face de unul singur către diferite entități specializate în sensul ăsta. Statul clasic se ocupa de două lucruri:
    - de stabilirea unui set de reguli în virtutea cărora oamenii se raportează unii la alții
    - de realizarea tuturor lucrurilor pe care oamenii le consideră necesare dar care nu au sens economic.
    Statul clasic își exercita atribuțiile prin intermediul a trei puteri:
    1. puterea legislativă (reprezentând voința oamenilor delegată prin vot) care stabilește regulile generale în virtutea cărora oamenii se raportează unii la alții
    2. puterea judecătorească (reprezentând un corp specializat ales de către oameni pentru a amenda abaterile de la regulile stabilite de societate prin intermediul legislativului
    3. puterea executivă ale cărei atribuții țin de realizarea tuturor acelor lucruri necesare oamenilor și care nu au sens economic. Necesitatea este stabilită tot de către legislativ.
    Oamenii au posibilitatea să aleagă regulile care vor structura societatea alegând membrii celor trei puteri.

    În cazul statului modern, puterea executivă a ajuns să fie numită de către legislativ, prin votul de investitură. Între timp, aceasta, adică puterea executivă, se ocupă din ce în ce mai mult de domenii care au sens economic instituind o concurență absolut neloială mediului privat, în unele cazuri instituind un monopol absolut (banii sunt numai un exemplu, în unele țări telefonia sau chiar anumite produse alimentare este un monopol de jure sau de facto instituit de stat) și dirijând mediul privat prin comenzi uriașe de stat. Mai mult, pentru că are interese economice directe sau indirecte, puterea executivă a ajuns (în multe situații) să se substituie celei legislative, dând legi și reglementări. Puterea legislativă, la rândul ei, a ajuns să fie din ce în ce mai prinsă cu legiferarea domeniului economic. Ambele puteri fac asta într-un vid de competență sau măcar experiență a membrilor ei. Este suficient să ne amintim aberațiile făcute de fostul comisar european care răspundea de societatea informațională și care din crainică tv ajunsese în poziția de a da regulile jocului într-un domeniu foarte tehnic din care nu pricepea nimic. Spun asta în perfectă cunoștință de cauză, după ce am avut neplăcerea unei discuții tâmpe cu personajul respectiv. În felul acesta, politicienii își asigură o putere imensă, folosind puterea din ce în ce mai mare a statului, pe bani publici, adică pe bani pe care în mod normal oamenii i-ar da pentru a se întâmpla lucruri pe care ei le consideră importante dar pe care nu ar fi dispuși să îi plătească în mod direct (de exemplu, nu toți oamenii dintr-o societate care consideră că e bine să nu existe analfabeți ar fi dispuși să și plătească bani pentru ca toți copiii să poată studia).

    Invenția asta a lui Keynes a plăcut foarte mult oamenilor politici din două motive: puteau dispune de o putere imensă și puteau folosi această putere pentru a fi realeși. Asta e toată șmecheria.

    Chestia cu alternativa la redistribuirea resurselor, nu ține. Nu este în logica nici a naturii umane, nici a viului în general. Întotdeauna resursele vor fi distribuite neuniform. Până și în cea mai egalitaristă societate. Cât despre războaie, în absența unui stat care să dorească acapararea de resurse pentru propriii cetățeni, nu ar exista războaie deloc. În realitate, pentru ca statul nu este o entitate abstractă ci o construcție făcută de oameni, prin oameni aleși pentru asta, agresivitatea este una dintre variantele prin care poți fi reales, atunci când nu ai resurse suficiente pentru a mitui altfel electoratul. De fapt, după ingerința gravă a statului în economie, istoria este istoria unei imense corupții generalizate în care cea mai mare șpagă o iau alegătorii pentru a permite accesul lui x sau y la putere. Sigur, ea nu este una foarte vizibilă, este mult mai difuză, dar valoarea ei absolută depășește cu mult șpaga luată în marile corporații pentru a face un deal și nu altul. Abia după șpaga electorală și cea corporatistă vine cea a funcționarilor (înalți sau mărunți) din administrația de stat. Asta este dezechilibrul structural al lumii construită după Bretton Woods: șpaga electorală, dirijismul, socialismul corporatist, socialismul monetar și trăitul pe datorii de plătit de către generația de fraieri care s-o nimeri să plătească. Adică de noi, acum.

  13. Mircea Popescu Says:

    E pai stai. Daca statul nu-i o entitate abstracta, te rog sa-mi trimiti doi litri de stat, iti dau adresa. Da ? Nu ca n-am fi in rest mai degraba de acord, cu cateva exceptii - puterea judecatoreasca nu-i aleasa ; necesitatile executivului nu-s stabilite de catre legislativ, au contraire, as putea zice ; regulile care vor structura societatea nu-s la dispozitia oamenilor, ci sunt imanente in realitate, oamenii fiind liberi doar sa-si aleaga reprezentantii chemati sa le recunoasca si aplice.

    In rest, ai mutat discutia dintr-o zona bine definita, si interesanta pentru mine (banii) intr-o zona prost definita si absolut neinteresanta a generalitatilor celor mai diverse. Putem eventual fi de acord, dar cred ca ne pierdem timpul acolo.

    Daca te chiar intereseaza polemica, in sensul ei productiv, cum ziceai pe undeva, raspunde la obiectia lingvistica fata de obiectia ta cu monopolul statului asupra banilor, ca acolo arde, nu la ce-o facut proasta de Viviane Reding.

  14. Madalina Says:

    imi permit sa fac o corectie: madame Reding e inca comisar si din cate se-aude va mai fi si in “legislatura” asta noua. Ca ne place sau nu e alta problema.

  15. varujan Says:

    Da, are șanse să rămână. Sper ca opoziția Irlandei să nu permită lucrul acesta. Cu toate astea, din câte văd eu, guvernul european este cam același ceea ce înseamnă că felul de a gândi va fi același. Sigur, vremurile s-au schimbat radical, dar ăsta este un amînunt nesemnificativ.
    În lucruri de genul ăsta plăcutul e mult mai puțin important. Ce contează cu adevărat este la ce și cât de mult se pricepe omul respectiv. Din păcate, din ce în ce mai mulți politicieni vin cu textul că pentru a ocupa o funcție nu este necesar să ai vreo știință de care în domeniul în care ocupi funcția respectivă. Adică gargara e de ajuns.

  16. varujan Says:

    @Mircea Popescu
    Cu cei doi litri de stat, putem face rost, nu e nici o problemă. Dacă aș fi un reprezentant al statului (și nu al celor care m-au ales) m-aș oferi să îi produc și să îi livrez imediat.
    Lăsând gluma de-o parte, în democrația anglo-saxonă clasică cei care exercită puterea judecătorească sunt aleși. În general, văd că lucrurile despre care vorbim sunt diferite. Generalitățile despre care scriu în comentariu, făceau exact distincția dintre experiența românească și democrațiile clasice. Am simțit nevoia să o punctez, tocmai pentru a face lucruri nemiscibile să rămână așa. Dacă le amestecăm, nu mai rămâne nimic de priceput și ajungem la un dialog între surzi.
    În ceea ce privește legătura dintre bani și o marfă tangibilă (de exemplu o rată fixă de schimb între o cantitate de nisip și o monedă oarecare), legătură care ar face monopolul statului inutil, am avea toate avantajele izvorâte din lipsa de monopol. Banul este o marfă ca oricare alta. O marfă recunoscută de către toți membrii unei societăți ca fiind o marfă care se poate schimba cu orice bun sau serviciu, o marfă ușor de transportat și ușor de divizat. Marea panică bancară din 1907 n-are nici o legătură cu faptul că banii erau din metal prețios. Nici marea depresie nu a avut vreo legătură cu lucrul acesta. Iar ruptura dintre dolar și aur a fost făcută în 1971, din simplul motiv că administrația Nixon nu-și mai putea onora datoriile mari făcute în timpul războiului din Vietnam. Incapacitatea de plata din acel moment și evitarea prin încălcarea unui angajament luat de către Statele Unite la Bretton Woods (acela de a păstra o paritate fixă între dolar și aur și de a onora oricând o cerere de schimbare a dolarului în aur) au creat sistemul actual. Dacă moneda era privată, da, guvernul american ar fi avut atunci o problemă. Ar fi trebuit să folosescă paralele puține pe care le avea în acel moment pentru a-și achita datoriile, sau nu le-ar fi făcut deloc știind că nu le va putea onora. Așa, inventând banii pe hârtie, lucrurile au mers mai departe, iar lumea a trebuit să înghită în sec pentru că era deja invadată de dolarii de hârtie. De ce e mai bine asa? Că nu pricep. De ce e mai bună joaca politicienilor cu masa monetară decât un comerț oarecare cu ea, comerț în care producătorii serioși sunt acceptați cu bunurile lor de către piață iar cei care nu reușeșc să răspundă standardelor pieței dau colțul? Repet, și banii tot o marfă sunt. Iar producerea și acceptarea de către toată piața a unui asemenea produs, nu este deloc un lucru simplu în care nushce șmecheri fac prostii. Când au colapsat banii privați în momente de criză, că eu nu știu nici o situație în care să se fi întâmplat așa ceva? Știu doar că prin mijloace pur politice ei au fost înlocuiți prin monopolul statului asupra lor. Uite, acum trăim fix un moment de colaps al banilor scriptici. Care nu sunt deloc privați, iar colapsul a fost produs exact din motivul ăsta.

  17. Mircea Popescu Says:

    Bun, dar, chestiunea cu ce s-ar intampla daca banii ar fi legati de aur e marginala problemei pe care o discutam noi.

    Tu ai afirmat ca monopolul statului asupra banilor este o imixtiune regretabila a statului in economie, si situatia in care agentii economici ar fi liberi sa-si creeze o puzderie de monede private ar fi preferabila. In particular, ai mai afirmat ca monopolul statului asupra banilor este cauza profunda a crizelor economice.

    Eu ti-am aratat ca situatia limbii, si anume, relatia intre cuvinte si sensurile lor este reglementata in exact acelasi mod de catre stat, si ca departe de a impiedica comunicarea, aceasta stare de fapt o face posibila.

    Iti ramane sa arati sau ca in fapt, o situatie in care fiecare vorbitor da oricare sens arbitrar oricarui cuvant pe care-l foloseste ar fi in fapt preferabila pentru comunicarea intre oameni, sau ca exista o diferenta fundamentala intre situatia cuvintelor in limba si a banilor in economie.

    Restul e, sa ma ierti, gargara.

  18. varujan Says:

    Mă tem că problema nu vine din folosirea diferită a înțelesului cuvintelor ci din a ști despre ce vorbim. Afirmatia mea, și cred că e ultima oară când o repet, este că banii sunt o marfă ca oricare alta. Nu este doar a mea, este un fapt unanim acceptat. În rest, există un șir de lucruri spuse care decurg logic din constatarea asta și o serie de fapte istorice (adică lucruri care s-au întâmplat) și care odată cunoscute și înțelese pot fi folositoare în viitor. Sensul dat cuvintelor este cel acceptat de toată lumea. Adica:
    - monopol înseamnă exact ce însemna în grecia antică (monos - de unul singur, polien - a vinde) adică singurul care comercializează un anumit bun sau serviciu
    - ban înseamnă o marfă utilizată ca mijloc universal de schimb (adică poate fi schimbat cu orice bun sau serviciu de către oricine)
    Iar monopol asupra banilor înseamnă situația în care există o unică entitate ce comercializează marfa numită ban (adică o produce și o pune în circulație, ca să nu căutăm și aici neclarități semantice)
    Nu cred că sunt nici cuvinte cu sens arbitrar, nici cuvinte utilizate doar de către mine cu sensul de mai sus.
    Da, cred că una dintre cauzele situației în care ne aflăm este monopolul statului asupra acestui tip de marfă. Nu este singura (adică nu este cauza), sunt și altele despre care am mai scris sau voi mai scrie pe-aici. Toate împreună, cred eu, formează cauza.

  19. Mircea Popescu Says:

    Mda, ultima arma a politicianului, semantica. Nu avem o disputa semantica, stimate domn. Avem o disputa in care dvs sunteti incapabil sa recunoasteti o gaura intr-un argument drag sufletului dvs, gaura pe care ma gandesc ca pana acum o vedeti. Deci,

    1.Banii joaca acelasi rol in raport cu marfurile pe care il joaca cuvintele in raport cu sensurile - mediu de schimb, adica, permit trecerea lor de la un om la altul.

    2. Valoarea monedei, adica volumul unei unitati in cadrul schimbului, “ce incape in ea”, este fixata de stat, si numai de stat. Sensul cuvintelor, adica volumul unei unitati in cadrul schimbului, “ce incape in ea”, este fixat de stat, si numai de catre stat.

    3. Situatia in care agentii vorbitori ar emite propriile lor cuvinte, legandu-le arbitrar de oricare sensuri doresc ei, NU ar contribui la un mai mare schimb de sensuri, si per total la o mai rapida, sau mai eficienta, sau mai voluminoasa comunicare. Ci ar crea haos, si deci imposibilitatea comunicarii.

    ERGO

    4. Situatia in care agentii economici ar emite propriile lor monede, legandu-le arbitrar de oricare valoare doresc ei NU ar contribui la un mai mare schimb de valori, si per total la o mai rapida, sau mai eficienta, sau mai voluminoasa piata. Ci ar crea haos, si deci imposibilitatea comertului.

  20. varujan Says:

    Mie îmi e tare teamă că politicianul în discuția asta nu sunt eu. Eu răspund, și lucrul ăsta se poate vedea din tot dialogul de mai sus, la fiecare chestiune ridicata și de fiecare dată răspunsul pe care îl primesc la ce scriu eu se referă la altceva. Cam așa văd eu în jurul meu că fac politicienii. Ok, răspund și de data asta (la comentariul anterior).
    1. După părerea mea, banii nu sunt un mediu de schimb ci o marfă ca oricare alta. Asta este de fapt ipoteza diferită de la care plecăm. Așa au apărut, de pe vremea când erau scoici (în China antică) sau bucăți de metal prețios (în orient). Ei se și vând dealtfel ca o marfă și în ziua de azi. Banii au funcția de facilitare a schimbului, fiind marfa acceptată de către toți membrii unei societăți ca fiind marfa cea mai căutată, marfa care se poate schimba pe oricare altă marfă, se poate transporta și depozita ușor, și poate fi divizată. Habar n-am ce poate însemna mediu de schimb, dar știu ce poate însemna o marfă care se pretează la troc cu orice altă marfă.
    2. Valoarea de schimb a unei monede (adică ce poți cumpăra cu ea) este fixată strict de piață, cu excepția statelor în care există un control asumat de către stat asupra prețurilor. Istoria ne arată că asemenea sisteme (unul este cel din care tocmai am ieșit și noi) nu sunt viabile. De exemplu, într-o unitate monetară poate încape azi un pantof, maine trei sferturi de pantof, în funcție de cererea și oferta de pantofi și de numărul de unități monetare existente pe piață.
    3. Banii privați nu sunt bani pe care îi emite fiecare în legătură cu ce are el chef. Chiar dacă la momentul inițial ar fi așa, prin vandabilitatea banilor (bazată într-o foarte mare măsură pe încrederea pieței în ei) după scurt timp ar mai rămâne pe piață doi-trei emitenți. Asta se întâmplă în fiecare zi cu producătorii bunurilor celor mai cerute de piață. Este suficient să ne amintim puzderia de producători de procesoare din anii 80 și să observăm cât de puțini au mai rămas pe piață azi. Oricum, sunt mai multe state care produc monedă proprie decât producători de procesoare. Acesta a fost doar un exemplu, dar putem constata că asta se întâmplă în foarte multe domenii.
    4. Probabil că orice monedă privată s-ar impune numai legată la o paritate fixă de un bun tangibil considerat extrem de valoros de către oameni. Un asemenea bun este întotdeauna o resursă limitată și deci de încredere și controlabilă în mod natural. Raporturile dintre diferitele monede s-ar stabili ușor prin raportarea la bunul care poate fi imediat schimbat de către emitentul ei la o paritate fixă. De ce aș avea mai multă încredere în stat care tratează banii ca abstracții și este absolut opac în tot ce privește emiterea și garantarea în vreun fel a lor și nu într-un privat care ar trata banii ca fiind legați de o marfă tangibilă, pe care o are tezaurizată și pe care o poate schimba oricând pentru un număr de unități monetare la o paritate fixă. Evident, statele trebuie să legifereze mecanismele acestea (prin puterea legislativă) și să poată exercita oricând un control asupra lor (prin puterea judecătorească). Să observăm că puterea executivă nu ar avea aici nici un rol și nu ar putea vicia mecanismele economice în nici un fel. E și un mod simplu prin care toate acestea pot fi verificate, pentru că vorbim de bani ca imagini ale unor bunuri tangibile tazaurizate și care pot fi oricând schimbați în cantități din bunul respectiv la o paritate fixă. E concret, simplu și controlabil, versus abstract, complicat și incontrolabil.

    Dacă e nevoie să detaliez ceva din cele scrise aici, o pot face oricând cu placere. Mie mi se pare suficient de clar ce am scris. Dacă pornim de la ipoteze diferite, putem discuta ipotezele. Comparația cu cuvinte care pot însemna în capete diferite lucruri diferite în condițiile în care banii ar fi acoperiți de mărfuri tangibile, oricare ar fi ele, mi se pare nepotrivită. Oricum, singurele mărfuri tangibile care ar fi acceptate azi ar fi platina, aurul și argintul și nu cred că are sens să ne lansăm în discuții despre altceva, pentru că ar fi nerealist. Platina, aurul și arginul au două unități simple de măsură: greutatea și puritatea. Asta au și însemnat monedele la începutul lor: lira sternilă (sterling pound) adică o livră de argint, dolarul (taler) un taler de argint, etc. Dicționarul (chiar dacă folosim unități de măsură nestandardizate) se poate face simplu, cu un cântar. Și pentru greutate și pentru puritate, pentru aceasta din urmă, calculul fiind unul tot simplu și anume: puritatea = 24 * masa de metal prețios / masa totală a aliajului.

    Aș prefera să păstrăm dialogul în zona lucrurilor concrete și nu ale metaforelor. Chestia cu cuvintele și sensurile, nu mi se pare nici măcar o metaforă foarte potrivită pentru lucrurile despre care vorbim.

  21. Mircea Popescu Says:

    Dezavantajul nefolosirii metaforelor este ca totul dureaza mai mult. Dar fie.

    Daca banii nu sunt un mediu de schimb, ci pur si simplu o marfa ca oricare alta, nu exista nici un motiv pentru care monopolul statului asupra banilor sa conteze in economia reala. Exista nenumarati producatori de marfuri dintre cele mai diverse, oricare dintre ele ar fi putut lua locul banilor pana acum, daca intr-adevar asta ar fi adus un avantaj social.

    Faptul ca banii-monopol nu sunt inlocuiti in practica de o marfa sau cos de marfuri oarecare dovedeste cu asupra de masura ca banii nu sunt “o simpla marfa”. A nega aceasta chestie de natura practica prin orice constructii teoretice revine de fapt la a promova o utopie.

    Ramane atunci ca banii sunt un mediu de schimb. Principala calitate a unui mediu de schimb este standardizarea. Cea mai buna metoda de-a asigura standardizarea este emitatorul unic. De fapt, singur recunosti ca cea mai probabila evolutie dintr-o stare in care fiecare emite propria moneda este spre o stare in care cei mai multi au renuntat la propria moneda si folosesc moneda altora.

    Ramane atunci sa alegem cine sa fie emitatorul unic al monedei. Chiar daca problema n-ar fi cu totul teoretica, ei fiind deja alesi (exact in felul si dupa metodele pe care tu le propui), rezultatul ar fi tot acelasi : emitatorul unic al monedei va fi entitatea cea mai puternica de pe piata. Cum constatam de altfel si in realitate, daca avem chef sa privim spre ea.

    Asta incheie, mi se pare mie, non-discutia pe tema banilor si monopolului statului asupra lor. Cat despre non-discutia pe tema aurului ca ancora a valorii banilor, nu inteleg cum reusesti sa nu observi ca tot ce se realizeaza e inlocuirea unei conventii cu alta. Doi litrii de stat, doua kilograme de aur, tot un drac. E asa, o orbeala goldbug-libertariana la lucru, si cam atat. Ele nu sunt intelectual respectabile, si izvorasc din ignoranta economica, cat de neplacut ar putea suna chestia asta. Dar ca o aplicatie practica, primii bani nu au fost esantioane de materiale pretioase, ci 1) hartii si respectiv 2) simboluri, asa, ca o curiozitate istorica. Conteaza faptul asta pentru tine ?

  22. varujan Says:

    Ei, uite că dacă lasăm metaforele și lungim puțin textul pricep și eu ce nu pricepeți în ce spuneți pe-acolo. Am să încep cu lucruri petrecute demult sau în societățile care tranzacționează și azi un număr mic (ca diversitate) de bunuri.
    Să presupunem că un om crește capre și are nevoie de o șubă. Merge la tipul care face șube și îi propune să îi ofere două capre pe o șubă. Omul cu șubele nu are nevoie însă de capre. El ar fi dispus să schimbe o șubă pe o sută de ouă. Crescătorul de capre ar trebui să găsescă atunci pe cineva dispus să îi schimbe ouă pe capre. Cu cât diviziunea muncii este mai mare, cu atât mai complicat îi va fi crescătorului de capre să își obțină șuba. Există însă, în lumea în care trăiește crescătorul de capre cu pricina, o marfă pe care toată lumea și-o dorește. În China antică pe la 1200 înainte de Cristos, marfa asta era o scoică destul de greu de găsit pe care, habar n-am de ce, oamenii locului din acel moment ar fi fost dispuși să dea ce-aveau prin casă și ce produceau prin bătătură în orice moment. Omul cu caprele își putea schimba două capre pe cinci scoici la vânzătorul de scoici și cu patru din ele să se ducă să le schimbe pe o șubă. Avantajul unui astfel de schimb constă atât în faptul că paritatea unei șube la două capre nu era una corect stabilită (omul rămânea cu o scoică în plus) și era nevoie doar de două schimburi mari și late pentru a obține șuba. Exact asta facem și noi azi.
    În diferite momente ale istorei și în diferite societăți scoica din China antică a fost fie un anumit metal prețios (de regulă aur sau argint), fie un alt bun tangibil (de cele mai multe ori chiar capra sau oaia) în funcție de interesul oamenilor din acea vreme pentru bunul respectiv. În timp, metalele prețioase s-au impus și datorită unor caracteristici ale lor mai speciale. Pe lângă faptul că toți membrii societății le considerau mărfuri extrem de dezirabile și ar fi fost dispuși să facă oricând troc cu ce aveau pentru a le obține, aurul și argintul sunt ușor de transportat, nu se distrug ușor, pot fi marcate, divizate în unități de greutate egală, pot fi ușor stocate. Astfel, aurul și argintul au fost folosite din ce în ce mai mult ca marfuri de schimb cu orice altă marfă. Marfa asta cea mai tranzacționată împreună cu unitatea ei de măsură (cea pentru greutate și puritate în cazul în care un metal este marfa respectivă) poartă numele de monedă, respectiv unitate monetară. Iar marfa tangibilă care este tranzacționată în acest fel poartă numele de etalon monetar. Ce dracu! Scrie în toate cărțile chestia asta. Mult timp, lumea a fost dominată de sisteme monetare bazate pe unul sau două metale. Dacă astea sunt medii de nushce chestie foarte tare și extraordinar de nushcum… Chestii asta cu mediul de schimb îmi amintește de bonurile de la depozitele de grâu, emise fără acoperire, în Egiptul antic, cam pe modelul împrumuturilor date acum cu bani scriptici acoperiți în bani de hârtie, mult mai puțini ca număr decât banii scriptici. Ok. La un moment dat, și asta a fost demult, prin secolul al IX-lea, în China s-a introdus bancnota de hârtie. A fost prima centralizare monetară din istorie prin care statul a încercat să instituie un monopol de-ăsta de mediu de nushce fel asupra unei mărfi extrem de tranzacționate. Asta scrie în cărți, dar trebuie căutat puțin mai mult decât partea cu banii sunt o marfă. Rezultatul a fost o inflație cumplită, a doua după cea care a dus la căderea Imperiului Roman (nici despre asta nu stă scris peste tot, dar cu puțină răbdare și interes se găsește și povestea reală a căderii Romei care a fost imposibilitatea de a stăpâni inflația și deci pierderea oricărei șanse de a mai întreține o armată), rezultatul inflației din sec XV chinez fiind căderea economiei, renunțarea în 1455 la bani și revenirea la troc, cu toate consecințele nefaste în ceea ce privește aplatizarea diviziunii sociale a muncii. Ceea ce s-a întâmplat în secolul XX în lumea noastă s-a mai întâmplat de două ori în istoria cunoscută a omenirii. Și cam la fel. Asta e… Și asta este tot în cărți, dar, din păcate, nu le mai citește nimeni…
    Partea tristă este, și văd aici din plin, că atunci când nu știi foarte multe, e foarte ușor să crezi că le știi pe toate, să fii arogant și să bați câmpii cu felul în care bănuiești că este alcătuită lumea reală. Mi se întâmplă rar să spun lucrurile astea, le spun cu amărăciune și în speranța că vor fi de folos. Cred însă că nu. A fost într-adevăr o non-discuție. Cu catalogări pe care eu nu mi le-aș permite în nici un fel de discuție indiferent de cine este persoana cu care vorbesc și ce îi umblă prin cap. Am întâlnit-o, e drept, la multă lume în ultima vreme și am avut neplăcerea să constat că este invers proporțională cu cărțile citite și lucrurile înțelese. M-a uimit siguranța cu care ați făcut afirmația din final, cea că primii bani au fost banii de hârtie. Primii bani de hârtie, credeți-mă, au apărut în China în secolul IX după Cristos, iar scoicile au fost folosite ca monedă, tot în China, pe la 1200 înainte de Cristos, urmate de banii de cupru, tot în China pe la 1000 înainte de Cristos. Motivul e unul simplu: hârtia nici măcar nu exista atunci când a apărut banul.
    Ce pot să mai spun? Că nu am întâlnit foarte des atâta aroganță izvorâtă din atâta neștiință? Ba da. Am întâlnit-o și, din păcate, o întâlnesc din ce în ce mai des. Din păcate, mai întâlniți și dumneavoastră oameni care au prostul obicei să citească și să încerce să înțeleagă ce citesc. Era suficientă o simplă cercetare pe net și o grămadă din lucrurile pe care le afirmați cu atâta siguranță, n-ar mai fi fost scrise pe-aici. Sper însă că cele scrise de noi vor fi de folos vreunui cititor care se va învrednici să le citească, așa că, mulțumesc pentru dialogul purtat.

  23. varujan Says:

    M-am prins! Ați citit pe Wikipedia și cam asta a ieșit din ce-ați citit pe-acolo. Ei, nu tot ce e pe Wikipedia e și în realitate așa. Acolo scrie multă lume și nu prea știi nici cine, așa că pot să apară și multe bazaconii. Uite, o carte foarte bine scrisă și ușor de citit (adică nu foarte tehnică) pe care o recomand este cartea lui Niall Ferguson - The Ascent of Money. Poate fi un bun început.

  24. Varujan Pambuccian » Blog Archive » Sfârșitul utopiei Says:

    [...] Ceea ce voi încerca să dovedesc, pentru început, este că acum nu trăim o criză ci finalul unui sistem utopic. Sigur, nu numai utopiile se sfârșesc. Doar că utopiile se sfârșesc urât, în convulsii, chinuitor pentru cei care au ghinionul să le fi experimentat. Noi am avut ghinionul să experimentăm ambele ei versiuni. [...]

  25. Iulian Says:

    Foarte adevarat domnule Varujan, ma bucur ca ati observat si Dumneavoastra ca este “criza” doar pentru prosti, am o veste noua sa va dau, este “criza” si pentru oamenii cinstiti si destepti!
    Ganditi-va numai ca frazele dumneavoasrta sunt foarte scurte, mecanice.. ca un sistem bina, ca o logica bivalenta.. 01 01 1 1 0101 01
    Tocmai de aceea bancnota de 1 RON are aceiasi dimensiune cu bancnota de 1$ cu bancnota de 5Euro… cu… cartelele perforate ale “computerelor” din anii 50-60.. si probabil cu lungimea standard a prezervativelor.
    Antropologic vorbind, Balzac si Dostoievski sunt printre cei mai geniali scriitori, frazele lor lungi si interminabile care dureaza uneori o jumate de pagina te induc intr-o stare de comprehensiune mistica ce te apropie de Dumnezeu si te departea de limbajul binar al banilor.. 01 010101
    Fraze scurte… “something fishy in Kentuky”

  26. Constructii Bistrita Says:

    Excellent beat ! I would like to apprentice at the same time as you amend your site, how can i subscribe for a weblog website? The account helped me a acceptable deal. I had been a little bit acquainted of this your broadcast offered vivid clear idea

  27. Pixel gun 3d hack tool download Says:

    Pixel gun 3d hack tool download…

    Varujan Pambuccian » Blog Archive » Socialismul în două viteze (I)…

  28. real racing 3 hack apk zippy Says:

    real racing 3 hack apk zippy…

    Varujan Pambuccian » Blog Archive » Socialismul în două viteze (I)…

  29. earthing Says:

    We’re a group of volunteers and opening a brand new
    scheme in our community. Your website provided us with valuable information to work on. You
    have done an outstanding job and our whole community will be happy to you.

    My webpage :: earthing

  30. csgo skins free Says:

    I love reading your web sites. Appreciate it!

  31. csgo skins drop Says:

    thank so mucha lot for your web site it aids a whole lot

  32. http://www.leansmartideas.com/groups/rugby-world-cup-2011-review-the-rugby-game-every-american-needs-to-play/ Says:

    Quality articles or reviews is the important to attract the people to pay a visit the site, that’s what this web page is providing.

  33. madden mobile coins Says:

    Currently it looks like Drupal iis the top blogging platform available rright now.

    (from what I’ve read) Is that what you are using on your
    blog?

  34. http://forumg.vortigaunt.net/index.php?action=profile;u=461336 Says:

    Thanks on your marvelous posting! I really enjoyed reading
    it, you will be a great author.I will bee sure to bookmark your blog
    and definitely will come back from now on. I
    want to encourage one too continue your great job, have a nice
    morning!

  35. madden mobile coins free no human verification Says:

    You really make it seem so easy with your presentation but I find this topic to be actually something that I think I would never understand.

    It seems too complex and extremely broad for me.
    I’m looking forward for your next post, I’ll try to get the hang of it!

    My web blog; madden mobile coins free no human verification

  36. game guide clash of clans hack Says:

    Cool blog! Is your theme custom made or did you download it from somewhere?
    A theme like yours with a few simple adjustements would really make my
    blog stand out. Please let me know where you got your design. Many thanks

    Here is my weblog … game guide clash of clans hack

  37. mink lashes for sale Says:

    When someone writes an paragraph he/she retains
    the thought of a user in his/her brain that how a user can be aware of it.
    Thus that’s why this paragraph is perfect. Thanks!

    my web page; mink lashes for sale

  38. zionorire.xyz Says:

    I was curious if you ever considered changing the
    page layout of your blog? Its very well written; I love what youve got to say.

    But maybe you could a little more in the way of content so people could connect with it better.

    Youve got an awful lot of text for only having 1 or 2 images.
    Maybe you could space it out better?

    Look into my web blog: siberian mink lashes nyc (zionorire.xyz)

  39. kovka.kiev.ua Says:

    Hurrah, that’s what I was looking for, what a material!
    present here at this web site, thanks admin of this website.

Leave a Reply