Archive for July, 2009

Socialismul în două viteze (II)

Wednesday, July 22nd, 2009

V-ați gândit vreodată cum ajunge președintele unei companii președintele acelei companii? Răspunsul corect, adică cel pe care orice om serios și cu scaun la cap îl va da, este că adunarea generală a acționarilor sau bordul directorilor îl numește acolo pe baza unor criterii pe care le-a stabilit anterior. Bordul directorilor, la rândul său, este în general numit de către adunarea generală a acționarilor sau, în state ca Germania, de către consiliul de supraveghere format în proporție de 50% din persoane numite de către adunarea generală a acționarilor și în proporție de 50% din reprezentanții salariaților. Acestor oameni li se pune la dispoziție o putere colosală pe care teoretic ar trebui s-o folosească în slujba companiei de care sunt, de cele mai multe ori legați doar printr-un contract pe termen limitat eventual cu obiective care acoperă în timp durata mandatului. În momentul în care compania este uriașă, acțiunile sunt atât de divizate încât un pachet de 1% poate reprezenta o concentrare majoră de acțiuni în proprietatea unui om concret. A cui este o asemenea construcție? Păi a nimănui, de fapt. A atâtor de mulți oameni încât este a nimănui. Și atunci, eu, care nici cine știe ce om serios nu sunt, nici cine știe ce scaun la cap n-am, mă întreb, cred legitim, cum naiba ajunge președintele unei companii presedintele acelei companii și cine alege de fapt electorii, adică bordul companiei?

Dacă listarea pe bursă a fost făcută de curând, mulți din cei existenți în bord pot fi cei de pe vremea în care compania era încă a cuiva. În timp, dispare și lucrul acesta și din ce în ce mai mult nu interesele celor extrem de mulți care dețin de drept (dar doar teoretic) compania, ci interesele unui mic grup care s-a nimerit să fie în bord încep să prevaleze. Compania fiind a nimănui, nu rare au fost situațiile în care, și în definitiv câți ar rezista să nu facă așa, oameni care sunt funcționari angajați se comportă ca și cum ar fi proprietari, dispunând însă nu neapărat în interesul companiei de resursele pe care le au la dispoziție. Dacă nu fac greșeli majore și reușesc să armonizeze interesele membrilor bordului și ale câtorva acționari care împreună nu totalizează mai mult de 10% din acțiuni, au șansa să își păstreze mult și bine poziția. Prin natura mecanismelor de menținere la putere, foarte multe dintre acțiunile conducătorilor unei companii seamănă enorm cu cele ale unui om politic. Una dintre grijile sale permanente este cea de a-și asigura un bord cât mai favorabil. Cum aici există deja trei sisteme de interese distincte, cel personal, cel al membrilor bordului și cel (abstract) al acționarilor, interesele economice ale companiei trec, în mod firesc, într-un plan mai îndepărtat, ele fiind susținute doar de dorința de a avea asigurat salariul imens negociat și un CV cât mai bun. Felul în care acționează un asemenea om seamănă izbitor de mult cu felul în care acționează omul politic. Mandatul este tot limitat, scopul suprem este tot realegera sau migrarea într-o poziție similară cu sprijinul unui alt partid, diferența este doar de salariu, cel al omului politic fiind o fracțiune nesemnificativă din cel al unui conducător de corporație și de electorat, omul politic având nevoie de mult mai multe voturi, mult mai difuz distribuite și într-o majoritate covârșitoare anonime. Ca o primă concluzie, democrația corporatistă este mult mai diluată decât democrația politică. Dacă la asta adăugăm faptul că la cel mai penibil vot politic se prezintă la urne și votează un procent mult mai mare dintre cetățeni decât cel al acționarilor care își exercită dreptul de vot, tabloul este complet.

În lumea în care trăim, statele sunt entități mult mai puțin abstracte decât corporațiile. Mai mult, din ce în ce mai puține state sunt monolitice sub aspect cultural sau religios în timp ce din ce în ce mai multe corporații își dezvoltă o cultură monolitică cu accente religioase, în special în ceea ce privește anumite manifestări rituale, diversitatea fiind, în pofida oricăror aspecte declarative, un lucru intolerabil care poate duce până la eliminarea celor care nu acceptă cu entuziasm cultura locului. Astăzi, grosul economiei planetei este dominat de către asemenea entități, ale nimănui, conduse de oameni care ajung în vârful lor Dumnezeu știe cum, abundând de elemente culturale rigide și intolerante și acționând mult mai puțin după legi naturale. În timp, s-a creat un limbaj absolut ermetic, imposibil de înțeles de către milioanele de fericiți posesori a 10-15 acțiuni, complicând lingvistic lucruri nu cine știe ce sofisticate dacă ai timp, nervi și antrenament logic pentru a le traduce în limbajul natural, dar dând senzația de lucru serios, greu și complicat, absolut satisfăcătoare pentru marea masă de acționari. Acum, marea masă de acționari nici cine știe ce așteptări de bani primiți ca dividende nu are. Mai degrabă, cumpără acțiuni ca să facă un plasament pentru copii sau nepoți sau bătrâneți, în ideea că valoarea lor va crește în timp, mai mult ca valoarea altor bunuri sau pur și simplu pentru că sunt plasamente ieftine. Unii mai versați le și speculează pe piața bursieră și se mai întâmplă să se bucure și de câștiguri cât de cât importante. În orice caz, comportamentul celor care împreună dețin majoritatea covârșitoare a acțiunilor nu este nici pe departe comportamentul unui om concret care deține ca proprietar o firmă.

Aceată lipsă de proprietate seamănă izbitor de mult cu lipsa de proprietate din firmele comuniste. Cu excepția Germaniei unde, prin dreptul de decizie de 50% al reprezentanților salariaților, contradicția dintre proprietar și salariat aduce un plus construcției nenaturale despre care vorbim. Hai să ne amintim. În comunism, proprietatea era a tuturor, adică a nimănui. Dreptul de administrare era monopolul Partidului, pus la putere de nimeni. Care numea, Dumnezeu știe cum, conducătorii întreprinderilor. Cultura, dusă la rang de religie era unică și obligatorie. Cine nu se adapta nu era dat afară (ar fi fost mișto de tot să fie așa) ci oprimat la greu. Cu mici diferențe, sistemul este foarte asemănator.

Cineva, căzut în plasa ideii că economia de azi e mult mai complexă decât cea din secolul al XVIII-lea, îmi spunea că avem nevoie de economiști care să adapteze teoria economică la complexitatea lumii în care trăim. Păi dacă ne uităm la trăsăturile ei fundamentale, adică la axiome și nu la propagandă, sofisticare de limbaj sau număr de operațiuni (care țin de evoluția tehnologiei și nu de apariția de noi axiome în sistem), hai să citim puțin ce spunea Adam Smith despre corporație acum 300 de ani:

“This total exemption from trouble and from risk, beyond a limited sum, encourages many people to become adventurers in joint stock companies who would, upon no account, hazard their own fortunes in any private copartnery. The directors of such companies, however, being the managers rather of other people’s money than their own, it cannot well be expected that they should watch over it with the same anxious vigilance with which the partners in a private copartnery frequently watch over their own.”

Cele scrise de Adam Smith, înduioșător de decent în raport cu realitatea, au fost, sunt și vor fi în mod fundamental adevărate. Ele țin de axiomele pe baza cărăra funcționează fiecare dintre noi. Ce naiba să faci dacă natura umană e aceeași? De ce credem că ceva s-a schimbat aici când ne stau mărturie scrierile rămase de la babiloniei și egipteni încoace? Și dacă tot dau citate din oameni care îmi sunt tare dragi, cred că pot răspunde și la întrebarea cu care am început postul. Aia cu președintele unei companii. Adică, la întrebarea:

- Cine te-a pus pe tine aici?

aș gasi foarte potrivit răspunsul caragealian:

- Boborul!

Planeta funcționarilor

Saturday, July 18th, 2009

N-am avut niciodată răbdare să citesc un CV până la capăt. În general, îmi fac o părere despre ce poate face un om lucrând cu el. Și tot în general, lucrurile pe care le apreciez mult de tot la cei cu care reușesc într-adevăr să lucrez sunt capacitatea de a combina lucruri temeinic știute și însușite ca mersul sau privitul, adică în chip natural, pentru a crea. A crea înseamnă a face să prindă viață lucruri care până acum nu existau. Cum orice lucru nou creat este rezultatul punerii la un loc într-un mod nebănuit până atunci a unor frânturi din realitatea cunoscută, știința celor făcute sau gândite de cei care au creat la rândul lor ceva în trecut este absolut obligatorie. Ca și capacitatea de a explora lumea și de a face văzute lucruri care până când pașii exploratorului nu au pășit pe-acolo nu existau în mintea nimănui. Sigur, sunt oameni, și am avut norocul să întâlnesc mulți dintre aceștia, care fac tot ceea ce fac pentru sine și pentru cei din proximitatea lor imediată. Sunt oameni pentru care gânditul sau făcutul unui lucru nou este o plăcere în sine și care nu au nevoie de nici o altă motivație pentru a o face. Alții transformă toată această activitate în muncă, o fac desigur cu plăcere dar și pentru a-și asigura existența sau iluzia unei supraviețuiri după sfârșitul vieții, iar alții o fac din bucuria de a dărui altor oameni munca lor. Oricare dintre atitudinile astea mi se par ok, atât timp cât nu sunt viciate de tot felul de excremente ale  sufletului omenesc  pe care mi-e greu să le înțeleg. Pentru că am văzut și oameni, altfel extrem de bine pregătiți în meseriile lor, orbiți de orgolii, roși de invidie, disperați după recunoașterea socială, avizi de putere. Într-un cuvânt, lipsiți de libertate, lipsirea asta venind din chiar inlăuntrul lor.

Cu ani în urmă, cineva reprezentând un ONG, mă întreba, ca argument suprem al unui dialog care începuse stupid și anunța să se sfârșească tâmp, dacă totuși nu vreau să intru în istorie. Îmi amintesc că răspunsul i l-am dat fără să clipesc și fără să las nici o secundă să îl despartă de întrebare: “Nu. Prefer să intru în lucruri mai plăcute”. Ei… Dacă lumea asta ar fi una ideală în care fiecare ar face ce știe mai bine să facă și dacă facerile astea ar avea ca imbold doar plăcerea de a le face și dorința de a ne asigura un trai cât mai bun, totul ar fi în ordine. Fără a te arăta extrem de interesat de lucruri de care nu-ți pasă și de care n-ai habar, doar pentru că dacă nu faci asta nu ești foarte important și se duce dracului intratul în istorie, fără a falsifica neștiința și a o acoperi cu un morman de hărtii care certifică o extraordinar de profundă cunoaștere a ceva, fără a încerca să-ți păcălești semenii abuzând de indiferența sau bunul lor simț pentru a părea altceva decât ești. Sigur, nu sunt atât de naiv să cred că o asemenea lume a existat sau va exista sau, mai rău, că o asemenea lume ar putea exista. Dar, parcă, lumea în care trăim depășește cu mult granițele oricărăr abateri naturale de la formulele ideale și aberante pe care orice societate care se respectă le servește, cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă copiilor în primii ani de școală.

Traim într-o lume acoperită de hârtii. Vrei să fii acceptat în lumea în care trăiești, îți trebuie muuuuulte hârtii, un CV baban, plin de banalități, locuri comune și chestii stupide, dar baban și bine structurat, scris după toate regulile care se rafinează de la un an la altul. Cei care intră în jocul ăsta își petrec o mare parte a vieții făcând fel de fel de năstrușnicii de adăugat pe-acolo, se îmbată cu iluzia unei importanțe fenomenale a sinelui și lasă baltă toate calitățile pe care poate că le-au avut odată, toate visele adolescenței, cresc, nu mari, ci direct bătrâni, pensionabili, respectabili și perfecți. Mașinăria socială pune deja specia în pericol. Tot ceea ce ne-a adus aici riscă să se transforme în ceea ce ne va duce înapoi, acolo de unde am plecat. Este suficentă forma, în condițiile în care conținutul este din ce în ce mai atrofiat.

Scriu lucrurile acestea cu gândul la tot ceea ceea ce liceul reformat acum mai bine de zece ani a reușit să producă în lumea universitară. Studenții vin deja cu un bagaj extrem de subțire de cunoștințe din liceu, neasimilat și acela, neînțeles pentru că a fost predat de profesori care înțeleg din ce în ce mai puțin, învățat adică, de cele mai multe ori, pe de rost și recitat cam cum își recită copii de părinți aberanți Scrisoarea a III-a la cinci ani să moară Ioneasca că al ei nu știe și nici tabla înmulțirii la patru ani ca al nostru n-o știa. Dacă există o conspirație în lumea în care trăim, acesta este conspirația superficialității și a dorinței hipertrofiate de a părea enorm mai mult decât ești în realitate. Iar răspunsul este unul simplu și funcționăresc: ia-ți o diplomă. Nu contează ce diplomă, diplomă să fie, ia-ți cât mai multe poți, zi că a trei, cinci, cincisprezece facultăți, uite că se poate, faci patru prin corespondență, două la fără frecvență și una mai dai pe-acolo când poți, în rest, restul vine de la sine, le termini pe-astea, după aia faci tot felul de cursuri despre banalități, iei și de acolo cât poți, bagi la CV, poate că ți-or folosi vreodată, trece viața, ești mândru de tine, tu și cu toți ai tăi, pare o justificare bună, în definitiv e nice, ne spunem unul altuia domnule, suntem o lume de domni, ce blogul meu…

Uite de-aia, când cineva îi spune omului de hârtie că e nashpa de tot, poporul de oameni de hârtie, ajuns majoritar pe planeta asta îi dă una peste bot. De-aia reforma de acum mai bine de zece ani a fost atât de bine primită și de-aia unui ministru care încearcă acum să îi stopeze consecințele nu i se va da nici o șansă. Planeta maimuțelor a fost un film de ficțiune. De-aia a avut în felul ei happy end. Planeta funcționarilor nu e.