Archive for August, 2009

Natură moartă cu bucureșteni

Monday, August 31st, 2009

Astăzi am văzut un nor. Din nor, Soarele arunca raze, geometric, ca în experimentele făcute în camera obscură. Sub nor și sub razele geometrice era o pădure, un lac, un câmp, chestii de-astea de care ne aducem aminte cu greu în mijlocul betonului. Dacă natura moartă cu raze geometrice nu ar fi fost distorsionată de oarece dueluri de manele și de un puhoi mic, dar agresiv de bucureșteni apăruți acolo de nicăieri, ar fi fost chiar perfect. M-a amuzat faptul că la apariția celei de-a doua mașini, cei care ocupaseră pozițiile cu ușile deschise și cu tânguielile sonore de căcat date tare, frate, să vadă lumea și să moară dușmanii ce bine ne simtem noi aici, anunțul noilor veniți a fost făcut cu ce găsiseră și ei prin debaraua culturală, adică ceva din categoria nașu n-a mâncat, n-a băut, dăruiește masa cu… Adică ăia vechii au exclamat satisfăcuți: a venit Bucureștiul! Să trăiască! Să știe și brotacul din lac ce fericire a venit pe capul ei… Bănuiesc că a urmat grătarul, berea, beția și hai acasă că tare bine a fost, ai văzut ce s-a cărat toți fraierii când am venit noi? Normal, dacă au valoare… Ce să stea fraierii când vine valoarea. Așa a și fost, fraierii, adică alți indivizi, taciturni și stupizi care nu știe să se distreze s-a cărat, unul câte unul, mașină după mașină, până când locul a rămas copleșit de valoare. Ultimul fraier, care a stat să caște gura la chestia asta, am fost eu.

Drumul în istorie cam așa s-a făcut de la Alexandru Macedon încoace. De-aia istoria politică are în evidențele ei pagini groase despre derbedei și două-trei rânduri despre cei care n-au fost așa. Constatarea asta e una care mă face să privesc viitorul cu încredere. Este suficient să dăm năvală în haită în locurile în care stau fraieri că ăia pleacă de-acolo fără luptă și lasă norul, Soarele cu raze geometrice, pădurea, lacul, câmpul, lasă totul naibii și pleacă de-acolo cu fețe de-alea scârbite de fraieri și ne rămâne nouă totul. Dacă însă opun rezistență ne cărăm noi, acasă, ne batem câinele, copiii, nevasta și zicem că avem valaore, suntem cei mai tari, să moară dușmanii.

Asta am și văzut la întoarcerea în București. Un florar care bătea cumplit un pui de câine și o femeie care se chinuia să își extragă soțul din mijlocul unei beții cu băieții și un tip cu acordeon în dotare. N-am găsit nici un număr de telefon al unei autorități care să îl umfle pe florar pentru faptul că își chinuia propriul câine. În chestii de-astea, poliția îți râde în nas și atât. Să-i spun ceva sau să îi dau un pumn în gură, nu rezolva nimic. L-ar fi bătut și mai rău după ce plecam. În cazul cu beția cu băieții, n-avea rost să intervin. Era din categoria filme cu oameni între ei și este știut că personalitatea unui om se definitivează în jurul vârstei de 15 ani. Din felul în care ne purtăm cu animalele și cu femeile și copiii am însă imaginea clară a faptului că vom supraviețui globalizării și vom reuși să dăm la o parte toți fraierii din jur care habar n-au să aibă valoare.

Păi o să fie bine de tot de noi… Să moară dușmanii!

Ziua în care încep cozile

Tuesday, August 25th, 2009

Trăiesc într-un oraș de căcat. A fost alegerea mea. Într-un fel, a fost o alegere afectivă. Stranie. Adică țin la orașul ăsta, fără să am un motiv special și fără nici un fel de nostalgii sau speranțe. A fost așa, de căcat, dintotdeauna și, sunt sigur, va fi așa mereu.

Acum, că vine toamna, sentimentul că trăiesc într-un oraș de căcat devine și mai puternic. Se întoarce lumea din concedii. Spun din concedii și nu din concedieri. Faptul că mașinile se înmulțesc din nou este cea mai mișto dovadă că economia subterană, adică aia nereglementată și făcută zob de stat, funcționează după alte legi decât aia la vedere. Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. În felul lui, lucrul ăsta dovedește simplu și clar că am dreptate când spun că acolo unde își vâră statul coada, totul merge prost. Tot prost merg și eu, înghesuit într-o coadă care începe de la Podul Grant și se termină (adică face joncțiunea cu o altă coadă) acolo unde îi apare brusc în drum puhoiul de pe Stirbey. Coada, e una obișnuită. Cu nesimțiții care se avântă pe contrasens după care se îndeasă peste banda pe care stai liniștit și te înjură că nu îi lași să se bage, cu clasicul mertzan sau Q7 cu geamuri tuciurii și manele date la tot cartierul prin geamurile din față lăsate să se mai răcorească lumea dinăuntru și să moară dușmanii de afară de ce mașină mi-am tras, cu șoferul de Logan care a trecut de la Dacia 1300 la ceva care aduce a mașină și se încăpățânează să facă lucruri pe care nici motorul, nici nimic altceva din mașina aia nu prea au de ce să le facă, cu rablele care nu au nimic de pierdut dacă dau în tine, așa că fac tot ce le dă prin cap posesorilor, cu reparații peste tot, cu gropile, pietrele, șanțurile, șicanele, rolele, bicicletele, motoretele, mămăicile derutate care își azvârlu copii în fața mașinii ca să îi supravegheze în timp ce trec strada pe unde le tună, cu cabluri căzute în mijlocul drumului, cu cerșetori care se aruncă pe parbriz, cu stăpânitorii de parcări care te parchează împotriva voinței tale, cu polițiști care au grijă să facă intersecțiile ghem, cu fetele care îți umplu ștergătoarele de parbriz cu cărți de vizită de la saloane de masaj erotic cu noua colecție de toamnă, cu băieții de la găurit partea ailaltă a drumului care trec să-și ia 100 de parizer și berea la doi litri exact când ăla din față mai face doi metri și ăla care ocolea coloana pe contrasens se baga în fața ta, cu ocolit cele două mașini pe avarii puse una lângă alta să stea oamenii de vorbă, cu ocolit și mașina ăluia care s-a dus să se pișe la copacul de pe trotuar, cu taxiul care face slalom printre toți și ajunge la vreo cinci minute după ce au trecut toți. Dacă ții banda și îți vezi de treabă ești sau fraier că îi lași pe șmecheri să se bage, sau hapsân că nu îi lași pe șmecheri să se bage. Oricum, și dacă te agiți și dacă nu, tot din doi în doi metri mergi cu pauzele de rigoare, tot în gropile alea dai, tot muzica aia o auzi, tot cortegiul de cerșetori și ștergători și înfigători de cărți de vizită îi ai de înfruntat. Când ajungi acasă, tot cu gașca de băieți cool din fața blocului care sparg semințe pe bordură și ascultă aceleași tânguiri sârșietoare de manea din bmw-ul third-hand cu ușile larg geschise să dea muzichie la toată scara, te întâlnești, îi aștepți să mute mașina mai încolo să poți trece spre locul tău de parcare, fac asta încet, sictiriți că i-ai deranjat de la tocatul frunzei la câini, oricum, înaintezi mai repede decât în coada nesfârșită în care stai acum. Orașul e cenușiu, plin de praf și de moloz, de semne de circulație puse unul peste altul spre prosperitatea celor care au pus mâna pe ditamai contractul de vopsit table, de oameni disperați să treacă primii să ajungă cu cinci minute mai repede într-un loc unde nu au nimic de făcut, plin de lene, bârfe, tabloide, jeg, mirosuri de toate felurile, flegme, coji de semințe în jurul băncilor puse cu generozitate de primării peste tot. Mă gândesc cât de nasol trebuie să fie pentru un biet câine vagabond să trăiască în tot haosul ăsta.

Evident, pentru onoarea de a trăi toate astea, plătesc. Taxe și impozite. Adică plătesc pe bune. Tot pe bune plătesc și mai multă benzină și mai mult timp pierdut și mai multă incoerență în tot ce am de făcut. Tot pe bune, dar mai greu de cuantificat. Nu sunt singurul care plătește. Plătim cu toții. Ba eu, ca să fiu cinstit, sunt mai tot timpul restanțier la toate plățile astea, pentru că mai tot timplul amân momentul unei jumătăți de zi pierdute în drumuri și întâlniri cu oamenii de la feluritele ghișee. Tot ce nu se plătește automat, îmi repugnă. Și, cel mai mult, îmi repugnă întâlnirea cu funcționarul. Până la urmă, însă, plătesc și eu. Deci plătesc. Ca să fie totul așa, plătesc. Pentru locuitorul unui oraș normal, totul ar părea un non-sens. Pentru locuitorii de aici, adică pentru marea majoritate alocuitorilor de aici, totul este firesc. Orașul este exact așa cum și-l doresc a fi. Altfel, ar face ceva să fie diferit. De fapt, felul acesta de a trăi, poate umple și justifica o viață. Odată ajuns acasă poți hăhăi despre cum le-ai luat fața la toți fraierii sau te poți opri la o bere cu băieții de pe bordura din fața blocului, sau, dacă lucrezi prin vreun bloc de birouri să te dai mare în fața familiei căzută în cur de admirație despre cât de tare ești la serviciu, sau să bârfește ce ai mai văzut pe la nushce post de televiziune sau alte tabloide mai mult sau mai puțin electronice, sau să zaci pur și simplu ca șarpele boa după ce ai înfulecat ca disperatul trei sferturi de frigider. Drumul nu mai e un calvar, mizeria e un fel de natură, viața e frumoasă, în definitiv, pentru peștii din acvariu Universul este acvariul. Nu ți se pare ciudat că dai bani ca să stai în aberația asta de oraș, nici măcar nu faci legătura, oricum viața ta are alte coordonate, de la curul vedetei făcută peste noapte vedetă care se lăfăie pe prima pagină a tabloidului tronând pe scaunul din dreapta al oricărui taxi la ce-a mai zis vecina de la trei despre aerul condiționat care pică peste pervazul de la balconul ei, de la ce tari sunt băieții noștri că au bătut și în etapa asta la ce model de cizme de vară până în gât și-a luat aia de la doi și de unde or avea ăia bani și de ce nu am eu norocul ei să stau toată ziua la mall și să-mi vină banii și de stai că-l fac și pe fraierul ăsta și de discuții, bârfe, miștouri, berici, frunzici la câini și de toate astea la un loc care conduc viața majorității celor din orașul în care totul e așa pentru că așa vrea mușchii lor să traiască.

700

Tuesday, August 18th, 2009

Nu, nu e titlul unui nou film. Este suma alocată în prima lună de după declanșarea depresiei economice pentru depășirea ei. 700 de miliarde de dolari. Adică un fel de cincinal de PIB românesc. Scos din rezerva publică și injectat cu dărnicie, pentru a sta mărturie generațiilor viitoare că orice tâmpenie colosală poate face un grup de manageri de-ăia cu adevărat bengoși de tot care conduc business-uri planetare ale nimănui, statul sare repede și acoperă paguba, că doar dă din buzunarele tuturor, nu din cele ale ăluia sau ălora care decid așa ceva. Salvări de-astea cu politichii grele s-au făcut cam în toate țările și acum a venit momentul să se vorbească despre rezultatele miraculoase ale miracolului. Adică, vedeți dumneavoastră, banii nu s-au dus ca apa în nisip, iată: Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Franța dau semne de înviorare economică. Criza a trecut!

Ce s-a întâmplat, de fapt? Păi, evident, aruncarea în joc a unor resurse financiare colosale poate opri un timp declinul. În Germania și Franța creșterea de 0.3% relativ la trimestrul 2 al lui 2009 s-a făcut pe seama programului rabla. Adică s-a făcut pe seama industriei auto care a primit o subvenție indirectă de la stat. Eu cred că departe de o ieșire din depresia economică, ne aflăm la un început de New Deal contemporan care, sper, va apuca să își dovedească ineficacitatea, adică nu va fi acoperit de un eveniment și mai urât, așa cum s-a întâmplat cu New Deal-ul lui Roosevelt al cărui eșec a trecut neobservat datorită schimbării de macaz făcută de intrarea în cel de-al II-lea Război Mondial. Primul efect al acestui New Deal este creșterea deficitului bugetar al celor două țări. Adică și mai multe facturi neplătite azvârlite în viitor. Numai că în plină depresie economică, viitorul nu are răbdare și efectele negative ale acestui deficit se vor arăta în lunile următoare. Când încasările la buget sunt într-o scădere evidentă, alocarea unor bani suplimentari pentru programe anti-criză de-astea cu injecții de bani se poate face în trei feluri: crescând deficitul bugetar, redistribuind banii în interiorul unui buget existent sau tipărind bani suplimentari. Hai să vedem cum reacționează economia în fiecare caz în parte. Păi creșterea deficitului bugetar pentru programe de-astea e tot un fel de credit de consum. Mai mic, e drept, dar platit de toată lumea, adică si de cei care nu l-ar face. Singurul lui efect este o scădere a banilor alocabili în viitor. Șmecheria cu bonduri care a dus periodic la mutarea într-un viitor îndepărtat a datoriei publice a statelor nu prea are cum să mai țină într-o piață în care banii în exces sunt foarte puțini, ceea ce face ca apetitul cumpărării de hârtie pe care cineva scrie promisiuni sa fie foarte scăzut. Pentru asta există o altă supapă care înseamnă fie regândirea cheltuielilor bugetare în anii viitori, fie apelul la tiparniță. Înseamnă că, mai devreme sau mai târziu creșterea deficitului bugetar va duce la scăderea cheltuielilor bugetare sau la tiparniță. Scăderea cheltuilelilor bugetare este o chestiune greu de acceptat într-o gândire de tip New Deal. Ea duce implicit la scăderea controlului statului asupra economiei. Cum banii trebuie luați de undeva, tiparnița pare o soluție salvatoare. Totuși, apelul la tiparniță înseamnă clar inflație. Bine, e un fenomen cronic de aproape 80 de ani și nu ar fi chiar o nenorocire, numai că aruncarea unei sume mari provenite din nimic, adică doar din tiparniță, într-o singură industrie, duce la creșterea tuturor prețurilor, făcând multe produse și servicii și mai greu de accesat de către cei care nu lucrează în acea industrie. Lucrul acesta este în mod cert inacceptabil politic. Și atunci, statele care aruncă acum bani aiurea pentru a vedea creșteri economice iluzorii, vor apela (foarte nekeynesian) la creșterea taxelor și impozitelor. Adică vor lua excedentul de bani de care au nevoie pentru a-și arăta o temporară creștere economică, democratic de la toți. Povestea asta va mări dificultățile economiei reale. În cel mult un an, ea va duce, fix în acele state, la creșterea șomajului, ceea ce va duce la o scădere a puterii de cumpărare, ceea ce va agrava fenomenul deflaționist și contracția producției, ceea ce va duce la o nouă creștere a șomajului. Toate acestea într-un ritm mai accelerat decât dacă lucrurile erau lăsate să evolueze până când se ajungea la un echilibru natural. De asemenea, o întărire a monedei europene ca o consecință a acestor creșteri va bloca și mai mult exporturile din industria auto a celor două țări, exporturi care constituiau în anii trecuți o baza serioasă pentru economiile lor. Într-o oarecare măsură, povestea cu relansarea din programul rabla seamănă foarte mult cu cu creșterea economică din ultimii ani bazată pe credit de consum, numai că cel care face acum creditul este statul iar cei care urmează să îl plătească sunt toți cetățenii săi, fără nici un fel de discriminare. Și dacă tot vorbim de chestii de-astea non-discriminatorii, aștept cu interes programele fierul de călcat ruginit sau peria de haine roasă sau coaja de salam. Astea chiar sunt superdemocratice și au un efect benefic pe banii tuturor. Așa s-ar nega pentru o clipă definiția aia nashpa a statului dată de Bastiat care spunea că statul este acea ficțiune prin care toți vor să trăiască pe cheltuiala tuturor. Efectul acestei înviorări de moment va fi agravarea crizei structurale a unui sistem aflat la finalul său. Am avut ghinionul să ne naștem în socialism și să prindem atât sfârșitul formei sale hard cât și a formei sale soft de acum. Adică am căzut din puț într-un lac (ceea ce nu a fost foarte rău, puteam să să sfârșim în mizeria în care ne-am născut), numai că lacul seacă iar căderea e cam în cap.

Oricât de aberant pare pentru adepții lui Keynes ce spun acum, măsurile care ar putea stabiliza mai repede economia sunt altele. Simple. Cred că relaxarea impozitului pe profit și a celui pe venit dublată de o creștere a taxei pe valoarea adăugată în zona în care echilibrul dintre creșterea TVA și scăderea impozitului pe venit nu ar afecta consumul este o soluție viabilă. Eu aș scădea chiar ceva mai mult impozitul pe venit pentru a echilibra și creșterea de TVA și deflația naturală în care intrăm. Relaxarea impozitului pe profit ar crește încrederea celor care își investesc propriii bani și nu se joacă cu banii altora, să investească, relaxarea impozitului pe venit ar crește consumul și ar ajuta refacerea locurilor de muncă, fără baloane artificiale de credit, cu muncă pe bune și cu cheltuit bani reali, adică. A doua măsură ar fi reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, în condițiile contracției veniturilor la buget, dublată de retragerea statului din economie. E un moment prielnic pentru așa ceva, oricum bani pentru ingerințe în economie nu prea mai sunt în bugetele statelor.

Iar pentru politicienii cu sânge în instalație și mușchi în guverne, aș zice că n-ar fi rea legarea monedei naționale la paritate fixă cu o resursă tangibilă limitată și demonopolizarea emiterii monedei. Aceasta ar permite un control strict al masei monetare, iar odată cu ieșirea din criză am ieși și din inflația cronică în care este omenirea și din aventurile financiare în care manageri inconștienți de felul lui Richard Fuld de la Lehman Brothers, care s-a ales din toată nenorocirea pe care a produs-o cu frumușica sumă de 480 de milioane de dolari ca venit de top manager de căcat al unei companii a nimănui, pus acolo de alți derbedei obișnuiți să se joace cu puța în țărână pe banii altora. Ar fi în sfârșit un lucru atât de onest încât, vă asigur, nu se va întâmpla.

P.S.

(de pe Wikipedia)

În anul 2006 Institutional Investor Magazine l-a declarat pe Richard Fuld CEO-ul numărul 1 la secțiunea Brokers & Asset Managers. În anul 2007 a primit, pentru meritele sale manageriale excepționale un bonus de 22 de milioane de dolari. Cu puțin înainte de căderea lui Lehman Brothers Fuld devenise membru al bordului FED (mișto de tot!). Este (ESTE AZI) membru al  International Business Council al World Economic Forum, unul dintre locurile de unde, cică, vine lumina.

Pe 10 Noiembrie 2008 (adică după căderea lui Lehman Brothers), i-a vândut soției sale pentru 100 de dolari proprietatea cumpărată cu un an în urmă în Florida pentru 13.56 milioane de dolari. E perfect legal. În ultimii doi ani, pentru bagatul în căcat a unei bănci majore și a economiei planetei, a primit modestele salarii (că doar e slujbaș, nu antreprenor, iar compania e a nimănui) de 34, respectiv 40 de milioane de dolari.

Scriu toate acestea ca sa fie clar în ce lume trăim și ce derbedei sunt puși pe piedestal și admirați. Ce cretini și tâlhari care ajung în vârful piramidei fără să riște vreun ban al lor, fără să aibă nici un IQ cât de cât valabil, fără nici o altă calitate în afara tupeului și nesimțirii ajung acolo și trasează liniile majore de “dezvoltare” a lumii și cât de tâmpiți sunt oamenii în general pentru că acceptă un sistem care permite așa ceva.

P.P.S.

Pe 27 Septembrie sunt alegeri parlamentare în Germania. Aşa, ca să fie şi mai clar cum e cu creşterile astea pe bani publici în perioade de depresie economică. Adică un fel de muşchi umflaţi cu injecţii cu steroizi. Adică un fel de irigaţii fără ploaie… Şi mă opresc aici cu şirul logic de comparaţii. Noroc că Sandero e al lui Renault, că a funcţionat şmecheria cu programul rabla şi în Franţa.

Necuvinte

Tuesday, August 18th, 2009

Astăzi asfastul a făcut umbre. Umbra este un soi de bubă a asfaltului. Uneori foarte precis conturată, stând să plesnească de-atâta acumulare de nemișcare, alteori difuză ca un soi de pată solară cu marginile fierbând ca să nu pricepi deloc ce e cu ea pe-acolo. Este o boală pe care am văzut că o face uneori asfaltul, când plec fără nici un chef de plecare, cu sentimentul clar că va fi o zi banală, plictisoare, sau mai rău, plină de văicărelile celor din jur. Sunt multe feluri în care un om poate trece peste podul ăsta de umbre. Poți sta pe o terasă la o bere, poți bârfi cu prietenii, poți înjura guvernul sau poți să te plângi la nesfârșit pentru tot felul de chestii care ți se întâmplă, evident din vina oricui cu excepția ta, mă rog, chestii de-astea de după-amiază după o dimineață târzie de contemplat bube de asfalt.

În zile ca astea îmi place să mă închid în mine însumi și să las să mi se structureze gândurile de la sine. Venind de la liturghia de Sfânta Maria, hramul unei mici mânăstiri armene de lângă Suceava și privind spinarea de dinozaur a șoselei gândul m-a dus la omul care a rescris muzica liturghiei așa cum este ea cântată azi în biserica armeană, preotul Gomidas, un om excepțional, care a trăit în secolul al XIX-lea și cred că știu de ce îmi place atât de mult tot ce a scris el. Pentru că totul este foarte simplu și foarte potrivit naturii umane. Pentru mine, Gomidas este și omul care a scris cel mai frumos cântec de dragoste (lăsând deoparte Aria lui Bach care este despre orice poate exista și, în consecință și despre dragoste). Mi-am amintit apoi cântecul cu pricina, mi-am amintit și un fel, poate puțin cam militant, dar făcut cu mult bun simț și smerenie, în care Zara Mgoian face loc culturii armene în spațiul rusofon și cred că merită să o ascultați și voi, în spațiul ăsta latin și orice om căruia îi plac lucrurile simple și normale.

http://www.youtube.com/watch?v=5QVIo-m3bAQ

Muzica liturgică, așa cum a ieșit ea din mintea lui Gomidas, sună atât de aparte încât cred eu că merită ascultată și ea. Este la fel de simplă și fără ifos ca și muzica lui Bach, doar că aparține altui spațiu cultural.

http://www.youtube.com/watch?v=o94oY8j85g4

Despre păsări și nori

Saturday, August 15th, 2009

Nu am știut niciodată cum să te chem. Chiar dacă sunetele mele mimau o făptură de aer cu asemănarea ta, nu am știut niciodată cum să te chem. Simplul fapt că tu ai venit mereu a fost, cred, o simplă și fericită coincidență. Pentru că eu nu reușesc deloc să îți deslușesc un nume, sigur ca un seif, care să mă facă să cred că ori de câte ori te voi striga pe numele acela tu vei veni plutindu-te senin prin aerul serii sau învolburând arșița zilei sau apărând pur și simplu din rădăcina copacului din fața mea pentru a ma înrădăcina acolo sau aburind a cafea cu rotocoale albastre de fum pentru a mă înconjura, mineral, ca un soi de felie de nautilus. Eu cred că tocmai de aceea ți-am dat atât de multe nume. Pentru fiecare fel de înseninare altul, pentru fiecare fel de a te întrista un alt nume, pentru fiecare fel de a păși, de a arunca o umbră pe asfaltul străzii, pentru fiecare cântec și pentru fiecare tăcere și necuvânt și nerostire de cuvânt ți-am dat un nume. Atâtea nume câte încăpeau în pielea cuvintelor ți-am dat. Numai că uite, acum, când aș vrea să aleg dintre ele numele pe care te voi striga din nou, am iarăși o cuprindere de teamă, de teama că nu vei ști că eu, stând pe malul ăsta al unei întinderi de aer care nu știu ce tot vrea să se bage în seamă în toată povestea mea cu numele, te rostesc din nou, cu glas tare, cu glas de gând cuprins de neliniștea impredictibilității, ca o pasăre obosindu-se să treacă dincolo de nori.

Socialismul în două viteze (III)

Thursday, August 13th, 2009

Am să continui scrierea despre felul în care lipsa de libertate dintr-un sistem poate distruge în timp sistemul. Înainte de lucrul acesta însă cred că e bine să mai vorbesc odată despre motivele pentru care abordez subiectul ăsta. Cineva se mira de abordările mele ideologice. Nop. Nu sunt atras de nici o ideologie. Dacă nu ar încerca, ideologiile astea, să schimbe ceva în lumea reală, le-aș ignora cu desăvârșire. Cea despre care vorbesc, este dealtfel singura ideologie care fundamentează gândirea politică din ziua de azi. Indiferent de felul în care își zic partidele și indiferent de dozele în care administrează formule etatiste mai mult sau mai puțin vizibile, există o zonă care diferențiază etatismul de orice alt fel de gândire de care nu știu să-și fi propus cineva să se atingă. Și despre acestea vorbesc. Ele sunt axiomele sistemului actual și din ele se deduc toate felurile în care se comportă societatea prin componentele sale sau în întregul ei. Lucrul acesta nu are nici o legătură cu complexitatea sau simplitatea sistemului, cel mult cu completitudinea sistemului de axiome, dar asta e o chestiune pe care cred că nu are sens să o abordez aici. Oricum, vorbim de un număr finit, mic de axiome și doar la ele mă refer. Atunci când exemplific, o fac doar pentru a vedea ce s-a dedus sau ce se poate deduce din ele. Dealtfel, la fel ca și în geometrie, alternativele la axiomele ce pot fi substituite una alteia sunt puține. Cam toate sistemele care puteau fi construite pe baza lor au existat de mai multe ori în istorie și povestea reglajelor fine sau a alternativelor de punere în practică a unui sistem care, ar fi fost bun dacă ar fi fost aplicat nu știu cum, s-a dovedit de fiecare dată o șmecherie a celor care doreau să vină la putere în numele unei povești terminată prost în trecut.

Dacă ar fi să apelez la psihologie pentru a înțelege care este motorul care ține toată această mașinărie proiectată aiurea rău pe care o numim statul modern, cred că cea mai clară și succintă caracterizare este cea a lui Frédéric Bastiat care spunea că statul este marea ficțiune prin intermediul căreia toți se străduiesc să trăiască pe cheltuiala tuturor. Ficțiune, pentru că tot ceea ce vedem în jurul nostru ne arată clar că de fapt cei care reușesc cu adevărat lucrul acesta sunt foarte puțini în raport cu cei care plătesc totul. Iluzia protecției economice asigurate de către stat vine tocmai din dependența economică de stat în care au ajuns marea majoritate a oamenilor și companiilor private. Dependența nu s-a instaurat brusc. A fost nevoie de foarte mult timp pentru ca ea să capete formele aberant de nenaturale din ziua de azi. Dealtfel modul în care s-a construit totul ține, din nou, de natura umană. Să ne amintim de lucrurile spuse în timpul Revoluției franceze (care, simplificând până la esență, a omorât un rege ca să creeze un împărat și asta cu prețul a zeci de mii de vieți pierdute) sau în timpul Comunei din Paris (care a funcționat mult prea puțin pentru ca istoria să cunsemneze la timp falimentul utopiei). Ideile ambelor revolte sociale se bazau pe egalitatea absolută și necondiționată și redistribuirea tuturor bunurilor către toți supraviețuitorii haosului instaurat în vremea lor. Multe dintre acele idei au fost reluate de atunci cu fix aceleași efecte, cel mai important la nivelul societății fiind declinul accentuat economic și nevoia de război pentru a acapara resurse pe care societățile organizate în felul acela nu și le mai puteau asigura. Asta s-a întâmplat mai târziu și în Germania național-socialistă și în Uniunea Sovietică. Formele de socialism în viteza a cincea au evouat repede spre un falimen economic și încercarea de a ieși din el prin război. Ideea care s-a bucurat de un sprijin popular imediat a fost luarea cu forța a bunurilor de la cei care le posedau și distribuirea lor către toți suporterii fără ca aceștia din urmă să aibă alt merit decât faptul că erau numeric superiori și susțineau vectorii politici ai transferului forțat de proprietate. În restul lumii, socialismul s-a instaurat mai lent și în forme care au avut în continuu un iz de legalitate. Ideea de echitate utilizată adesea pentru a justifica un act violent de deposedare de proprietate și de împărțire a prăzii între cei care participau la vânătoare a fost preluată în ideea impozitului progresiv, a plății egale pentru calificări similare, în reglementari anti-antreprenoriale, în condamnarea spiritului antreprenorial, în monopolul statului în unele activități economice, în apariția statului-investitor, în apariția marilor corporații ale nimănui, în transformarea locului de muncă în locul de petrecut viața. Foarte multe dintre acestea au îmbogățit politicieni, șefi de sindicat, manageri care conduc companii în care nu au investit nimic, teoreticieni ai unui fenomen aparent benefic pentru marea majoritate a membrilor societății, dar perdant pe termen lung.

Pentru politicieni lucrurile sunt foarte clare: promit pentru a fi aleși și folosesc puterea pe care o capătă în felul acesta pentru a fi aleși din nou. Cum lucrurile cele mai atrăgătoare țin de ce poți primi imediat indiferent de costurile aruncate în viitor, promisiunile sunt de cele mai multe ori legate de redistribuire. Și pentru a avea ce redistribui, iar e simplu, taxezi. Sau, mai rău, dai în cap companiilor, reglementezi prețuri, piețe, dincolo de orice logică economică. Pe moment, totul pare a fi mai bine. Pe termen lung, holul se umple de facturi neplătite cu care vor avea de furcă generațiile din viitor, cu politicienii lor de atunci cu tot. Dar în politică viitorul nu depășește mandatul următor, așa că merge. În cel mai rău caz, monopolul asupra banilor (ceea ce înseamnă și lipsa totală de transparență în ceea ce privește numărul lor) și lipsa acoperirii lor prin paritate fixă cu o resursă limitată le va permite să arunce pe piață suficiente resurse financiare pentru a ieși basma curată. Asta și explică inflația continuă în care se găsește omenirea de la New Deal încoace.

Pentru liderii sindicali (care au o longevitate excepțională, stând acolo și fiind realeși la greu zeci de ani) lucrurile sunt și mai simple. Logica economică nu există decât în declarații, tot ceea ce contează este maximizarea beneficiilor imediate ale salariaților, indiferent de presiunea pe care acestea o fac asupra costurilor și implicit a prețurilor bunurilor și serviciilor. Evident, dacă se întâmplă ceva rău de tot, intervine guvernul și rezolvă problema. Doar are monopol asupra banilor. Este al doilea izvor de inflație. Multe dintre reglementările impuse sindical au în ele și lucruri mai puțin generoase decât par la prima vedere. De exemplu, ideea că locurile de muncă trebuie păstrate cu orice preț și la un nivel salarial cât mai ridicat duce la scumpirea produselor. Lucrul acesta a fost principalul generator al unui fenomen care acum duce exact la pierderea locurilor de muncă. Este vorba de reorientarea producției către zone geografice cu forță de muncă mai ieftină. Sau la invazia muncitorilor din est (european sau nu) sau din sud care acceptă salarii mai mici pentru aceeași muncă.

Managerii companiilor nimănui au un mod mult mai direct de acțiune și cred că este suficient să ne amintim de criticile aduse de curând în Statele Unite conducerilor unor companii care într-un moment extrem de dificil economic își generau câștiguri sfidător de mari în condițiile în care compania înregistra profituri modeste sau chiar pierderi. Un antreprenor, nu ar fi procedat niciodată așa.

Practic, socialismul (indiferent de viteza în care este) reprezintă o societate în care un număr mic de oameni jefuiește sistematic un număr foarte mare de oameni dându-le acestora sentimentul că sunt bine protejați și că cineva moare de grija lor. Și este absolut natural și legitim acest comportament. Aberantă este masa care le creează sistemul în care ei se pot manifesta așa.

Prefer un sistem onest. Un sistem în care știi de la bun început că singurul care îți poate purta de grijă ești tu însuți. Atât cât poți și cât vrei. Într-un asemenea sistem, îți vei alege cu grijă profesia, vei merge pe bune la școală, vei investi mereu în tine însuți, vei încerca mereu să-ți dai valoare. Atât cât poți și cât vrei. Știind că nimeni altcineva decât tu însuți îți poartă de grijă, vei căuta mereu oportunități de mai bine, vei fi foarte greu de îmbrobodit și dus de nas, vei încerca să ieși din autarhie și să-ți depășești condiția dată la naștere. Statul nu este nici măcar rezultatul unui contract social. Pentru că ar trebui să fie senmat de către toți și uite că este suficient unul singur care nu îl semnează pentru a fi, de fapt, doar o dictatură a majorității. Numai că tot ceea ce a trăit omenirea până acum, a dovedit (suficient de convingător, zic eu) că acolo unde majoritatea a gândit antreprenorial toți au trăit mai bine, iar acolo unde majoritatea a gândit redistribuționist toți au sfârșit prin a trăi mai rău. La răspunsuri de genul “ăia care au trăit mai bine i-au exploatat pe cei care au trăit mai rău”, le-aș pune o întrebare simplă: ce i-a oprit pe cei exploați să fie ei cei care exploatează? Ce îi oprește astăzi să o facă? Fragilitatea unei asemenea explicații care li se servește pe nerăsuflate oamenilor de pe pământul ăsta de aproape o sută de ani încoace stă tocmai în poveștile de succes ale unor oameni veniți din medii foarte sărace care au reușit într-o lume antreprenorială să dea măsura valorii lor umane. Ca și nenumăratele povești triste ale unor oameni de valoare certă înghițiți în mlaștina lumilor în care toți trebuiau să fie la fel cu excepția organizatorilor.