Archive for September, 2009

Globalizarea șmecheriei - preambul

Sunday, September 27th, 2009

Scriam într-un post mai vechi că voi rămâne dator cu comentarea raportului Stiglitz, care, zic eu, face un pas înainte în îmbrobodirea omului obișnuit. Este un instrument minunat pentru politicieni, un instrument care va demonstra cât de minunat este orice guvern și cu ajutorul căruia vom păși spre noi culmi de progres și civilizație. Scopul lui este unul singur: să înlocuiască lucrurile ușor de măsurat și ușor de înțeles cu lucruri aproape imposibil de măsurat, manipulabile și complicate. Evident, o asemenea idee are nevoie de un setup pe măsură și am convingerea că nu se va face economie de bani, imaginație și aruncarea cu personalități covârșite de diplome și de titluri pentru ca șmecheria să funcționeze.

Înainte de a comenta raportul, aș face câteva remarci care limpezesc puțin întrebările legate de felul în care a fost hotărâtă componența și conducerea comisiei cu pricina. Prima observație pe care cred că e cazul s-o fac, ca simplu soldat într-ale matematicii, este că acolo unde procesele sunt simple și măsurabile, modelările matematice au sens. Asta se întâmplă în științele naturale, aproape întotdeauna. Un profesor minunat (Eugen Soos) pe care l-am avut la facultatea de matematică obișnuia să dea un exemplu clar și ușor de înțeles. Putem determina adâncimea unei fâmtâni în două feluri. Luăm o piatră, îi dăm drumul să cadă și cronometrăm timpul necesar căderii, adică intervalul de timp dintre momentul în care am dat drumul pietrei și momentul în care auzim ‘ploc’. Folosindu-ne de calcului newtonian al timpului în căderea liberă, determinăm adâncimea fântânii. Al doilea fel este să luăm o ruletă și să determinăm direct adâncimea. Dacă cele două rezultate sunt apropiate, asta înseamnă că mecanica newtoniană este un instrument teoretic suficient de bun pentru a măsura adâncimile fântânelor și că nu are sens să târâm tot timpul o ruletă cu noi și să ne chinuim să măsurăm cu ea lucrul ăsta. Asta înseamnă că experimentele lui Galilei care fundamentrează teoria newtoniană și felul în care Newton a postulat cele trei principii din care se deduc toate rezultatele modelelor făcute cu această teorie, se potrivesc cu măsuratul fântânii cu piatra care face ploc. Nu același lucru se întâmplă dacă vrem să ne explicăm devierea razei luminoase în apropierea Soarelui, fenomen pus în evidență în timpul eclipsei din 1919. Acolo explicația vine dintr-un alt model, bazat pe teoria generală a relativității, o teorie care pleacă de la postulate complet diferite. Mai mult, cele două teorii au ca fundament geometric geometrii absolut diferite, cea euclidiană în care printr-un punct exterior unei drepte poți duce o unică paralelă și cea riemanniană în care printr-un punct exterior unei drepte nu poți duce nici o paralelă. Evident, fiecare dintre cele două teorii poate modela o anumită fațetă a realității, ambele sunt la fel de adevărate și la fel de false și nici una dintre ele (în pofida miloanelor de tâmpenii scrise pe tema asta de fel de fel de amatori) nu este cazul particular al celeilalte. Axiomele lor sunt fundamental diferite și fiecare dintre ele se bazează pe experimente și este confirmată de experimente, dar relative la fațete diferite ale realității. Am scris toate aceste lucruri pentru a justifica, foarte pe scurt faptul că atunci când cineva spune chestii de genul ‘este un adevăr demonstrat matematic’, nu e bine să ne aruncăm armura îndoielii, ci, dacă subiectul ne interesează cu adevărat, este bine să cercetăm natura ipotezelor, fundamentul lor experimental sau observațional și să aflăm dacă există cel puțin o situație în care un model construit pe baza respectivei teorii a dat rezultate măsurabile comparabile cu măsurătorile din lumea reală într-un interval de timp rezonabil raportat la scara de timp a desfășurării fenomenului modelat. Nu luați niciodată de bune afirmațiile astea cu demonstratul matematic. Succesul științelor naturale care s-au fundamentat pe matematică nu poate fi un argument pentru a susține orice aiureală însoțită de oarece ecuații. Toate cele trei condiții (experimentele/observațiile care fundamentează modelul, congruența dintre axiomele teoriei matematice utilizate pentru a modela cu faptele modelate și experimentele/observațiile care confirmă validitatea modelului) sunt esențiale pentru a utiliza modelul și asta numai în situații absolut similare cu cele care fundamentează ipotezele de modelare. Și nici chiar atunci, modelul nu poate fi privit cu deplină încredere, iar teoria nici atât. Modelul geocentric al lui Ptolemeu a fost construit după o muncă serioasă și istovitoare, plecând de la observațiile strânse într-un interval suficient de mare de timp privind pozițiile aparente ale planetelor. Un timp, modelul a dat predicții suficient de corecte. Dar modelul s-a dovedit a fi eronat. Asta e… Așa se întâmplă de multe ori și nu pricep niciodată încrederea oarbă în teorii și în matematică. Ele sunt vitale pentru felul în care am evoluat, dar întotdeauna o doză de scepticism este sănătoasă.

Atunci însă când teoriile sunt construite fără suport experimental/observațional cert și bine măsurat, când ni se flutură pe sub nas simboluri matematice care pot impresiona un absolvent de liceu, dar niciodată un matematician, când modelul cu pricina nu este în nici un fel confruntat cu un experiment/observație certă și bine măsurată, impresia pe care o ai este că vorbești cu un individ care înlănțuie axiome și care mai degrabă își spune un credo decât face o argumentație științifică. Dacă acum un mileniu chestia asta era regula și îi zicea scolastică, în lumea în care trăim este excepția și îi zice șmecherie. Cred că nimeni n-ar vea ca mașina cu care merge sau casa în care stă să fie construită în felul acesta. Există însă o sumedenie de construcții, mult mai periculoase decât mașina sau casa proiectate cu curul, acceptate fără a clipi din ochi atunci când apare șarlatania cu demonstratul matematic. Este vorba de tot soiul de construcții sociale sau, mai rău, economice. Unele au parte de patalama serioasă, cei care le-au făcut au luat pentru ele Premiul Nobel și asta pare de ajuns pentru ca ele să fie considerate adevărate. În treacăt fie spus, comitetul Nobel pentru fizică are cu totul alte exigențe. Relativitatea lui Einstein nu a fost niciodată recompensată în felul acesta, chiar dacă două fenomene cât se poate de măsurabile au fost explicate la începutul secolului XX numai în cadrul acestei teorii. Einstein a luat premiul cu pricina pentru efectul fotoelectric.

Ca să nu spuneți că eu sunt nebun, link-ul la Wikipedia cu teoremele lui Stiglitz este un bun început. Nu comentez simplitatea aparatului matematic folosit. Lucrurile simple sunt cele mai bune. În definitiv, și teoria newtoniană și relativitatea generală sunt construite cu un aparat matematic foarte simplu. Dar dacă cineva vede acolo lucruri care se pot măsura, accept că modelul poate fi utilizat la ceva, îl rog să îmi spună și mie. Economia, ca știință, are încă multe trăsături din cele pe care le avea electromagnetismul înainte de Faraday și Ampere. De-aia prefer explicațiile smithsoniene oricăror povești cu iz de seminar de anul III la teoria operatorilor. Nu neg nevoia de transformare a economiei în știință pe modelul științelor naturale, dar cred că toate eforturile făcute până acum trebuie luate doar cu titlu de inventar și de articole bune pentru un CV universitar.

Totuși, există oameni care iau foarte în serios lucrurile acestea. Parțial pentru că nu le înțeleg sau n-au avut răbdarea să le disece obiectiv și meticulos, dar mai ales pentru că le convin. Din păcate, mulți dintre ei hotărâsc drumul pe care mergem. Nimeni nu va analiza contribuțiile la dezvoltarea teoriei economice ale cuiva care se prezintă ca profesor de economie la o mare universitate, darămite ale unui laureat al Premiului Nobel. Nimeni nu va face diferența între un model teoretic și realitate. E o miză folosită des chiar de către politicienii care înțeleg bine despre ce este vorba, dar le convine să li se justifice astfel acțiunile. Este o practică, dealtfel, folosită și în mediul privat. Un raport de consultanță este folosit de cele mai multe ori pentru a consolida decizia și nu pentru a decide. Dacă raportul este potrivnic felului în care bordul dorește să decidă, se comandă altul, cu datele de intrare ajustate în așa fel încât să iasă bine. Cu cât numele consultantului este mai mare, cu atât mai bine. De aceea, de foarte multe ori se preferă pe post de consultant o multinațională uriașă. Nu ideile din raport sunt importante ci faptul că decizia (deja luată) este confirmată. Consultanții creativi au căutare mai mică. Trăim, în definitiv, pe planeta funcționarilor, unde totul se acoperă cu hârtii.

Cred că am scris destul pentru un post. Fac și eu o șmecherie. Îi zic preambul postului de azi și îl continui altădată. Mă gândesc că și-așa e suficient de lung ca să nu fie citit…

Democrația perpetuă

Saturday, September 26th, 2009

Stau de vorbă cu doi oameni veniți de departe. Îi văd pentru prima oară în viața mea. Este un soi de întâlnire de-aia de curtoazie. Oamenii au venit în România, au de bifat că s-au întâlnit și au discutat cu mine și probabil că nu o să ne mai vedem vreodată. M-am obișnuit cu soiul ăsta de întâlniri, face parte din regulile jocului, nu prea sunt un fan al lor, dar… Evident, în discuție vine repede vorba despre criză. Mare șmecherie criza asta… Uite că dă subiecte de discuție în întâlniri de-astea în care în epoca premergătoare ei trebuia să faci un balet întreg vorbind despre o grămadă de lucruri până să ajungi (dacă nu se epuiza timpul alocat în agendă) să discuți despre ceva cât de cât coerent sau interesant. Subiectul este însă unul care ține oamenii la un loc și îi scoate din zona convențională. După ce înjurăm pe rând guvernele (al nostru, al lor, al fiecărei țări de pe planeta asta în parte, în definitiv, toate au reacționat la fel de aberant), ajungem la partea constructivă a discuției (la fel de inutilă ca cea cu înjuratul de guverne, dar mult mai interesantă). Evident, fiecare dintre noi are soluții, evident nici unul dintre noi nu va putea să le pună vreodată în aplicare și tocmai de-aia nu vom ști niciodată dacă sunt bune de ceva. Evident, ficare argumentează cu pasiune în favoarea propriilor idei. Încetul cu încetul, constatăm cu stupoare că ideile noastre nu diferă foarte mult. Ba chiar vorbim despre aproape același lucru. Discuția se împotmolește. E nashpa rău să nu existe nimic contradictoriu. Păi despre ce să mai vorbim? Nu e nimic interesant în faptul că gândim la fel. Unul dintre ei întreabă însă, într-un efort disperat de a relua o dicuție cât de cât interesantă:

- Ok. Atunci de ce nu se întâmplă nimic în direcția despre care vorbim?

- Pentru că oamenii trăiesc într-o democrație perpetuă, îi răspund.

Este un lucru în care cred tare de tot. Democrația a fost, este și va fi singura stare în care există societatea umană. Nici un sistem social, nici un conducător, nici o instituție, nimic din ceea ce privește viața unei comunități de oameni nu poate exista fără ca acea comunitate să le accepte la nivelul unei majorități a membrilor ei. Lucrul ăsta este valabil de la societățile tribale până la construcțiile moderne. Nici măcar nu contează felul în care este construită acea majoritate. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre manipulare, carismă, putere de convingere și alte chestii dintr-astea care, vezi Doamne, ar vicia decizia membrilor unei colectivități. Sigur, toate acestea se întâmplă și s-au întâmplat dintotdeauna, dar ceea ce contează până la urmă este felul în care o majoritate ia o decizie și mult mai puțin cauzele pentru care decizia a fost luată într-un fel sau altul. În Imperiul Roman, mulți dintre conducătorii militari, chiar și unii împărați erau aleși de către armată prin ridicare pe scut. Dacă nu i-ar fi ridicat acolo voința unei majorități, nu ar fi ajuns acolo. Toți cei pe care istoria i-a consemnat ca dictatori, au reprezentat (cel puțin inițial) voința unei majorități. Hitler a venit la putere prin alegeri libere și susținut de o majoritate serioasă de tot a germanilor din acea vreme. Ideile lui, au fost împărtășite de acea majoritate. Aspirațiile acelei majorități s-au materializat în el. Altfel, ar fi bătut mult și bine câmpii prin berării ascultat de câțiva gură-cască și cam atât. După dispariția Reich-ului său și a sa, mulți germani au trăit cu nostalgia acelor vremuri. În timpuri mai recente, același lucru s-a întâmplat în România cu comunismul și cu Ceaușeșcu. Același lucru s-a întâmplat în Franța cu Napoleon, în Macedonia antică cu Alexandru și istoria abundă de exemple dintr-astea mai mult sau mai puțin celebre. Mulți dintre cei care au dus lumea lor de râpă au avut șansa de a intra în cărțile de istorie ca eroi, doar pentru că acceptarea lor de către o majoritate a continuat mult timp după dispariția lor fizică. Roosevelt este probabil cel mai bun exemplu.

Sunt câteva lucruri care fac o majoritate a unei colectivități de oameni să adere la sisteme, personalități sau idei. Unele sunt de sorginte pozitivă, cum ar fi dorința de a trăi mai bine, speranța că lumea va fi una acceptabilă, altele negative cum ar fi frica, dorința de a avea lucruri pe care prin calități individuale nu le pot obține. În sisteme, personalități și idei, oamenii care aderă se regăsesc pe ei înșiși așa cum știu în străfundul conștiinței lor că sunt. Sistemele, personalitățile și ideile unei colectivități sunt forma vizibilă de exprimare a majorității membrilor ei. Atunci când lucrurile ajung să nu convină unei majorități, ea va face tot ce îi stă în putință să le schimbe. Altfel, va fi sau susținătoarea lor, sau indiferentă la existența lor. Sunt lucruri simple și evidente. Le scriu, pentru că am fost surprins de mirarea unuia dintre cei doi cu care stăteam de vorbă.

Sistemul în care trăim (socialismul corporatist) convine unei majorități. Dincolo de nemulțumirile de zi cu zi, această majoritate a aderat la el și îl susține. Motivul este unul foarte simplu, același care atrage oamenii în jocurile piramidale. El ține de dorința legitimă a oricărui om de a trăi cât mai bine nefăcând mare lucru pentru asta. Dacă jocul e bine construit, el poate furniza bunăstare generații în șir, amănând momentul plății pentru generația care va avea ghinionul să îl trăiască. Cel mai important susținător al socialismului ccorporatist a fost însă exact sistemul pe care acesta l-a ros pe dinăuntru până când a ieșit la lumină. Dealtfel, în lumea occidentală socialismul corporatist este numit, atât de adepții cât și de dușmanii săi, … capitalism. Capitalismul i-a transmis o singură trăsătură: dorința de a trăi mai bine, foarte mai bine, extrem de uluitor de mai bine și, mai ales, acum a ficărui individ. Cum lucrul ăsta  nu este posibil la nivel de masă decât printr-o minune în care toată lumea devine brusc extrem de talentată, cu un simț antreprenorial ieșit din comun, cu o meserie certă, bine însușită și cu multă creativitate în tot ce face (trăsături care odată însușite de o majoritate ar distruge societatea), socialismul corporatist a oferit unei majorități ideea asistării de către stat, ideea unei protecții disproporționate și curajul de a trăi pe datorie. Cele trei lucruri au fost posibile odată cu monopolul statului asupra banilor, cu suprareglementarea și controlul din ce în ce mai mare al vieții economice și private, cu deficitele publice cronice și inflația continuă și indiferentă la perioadele de creștere sau recesiune economică. Prețul pe termen lung este distrugerea economiei și pierderea libertăților individuale. Dar asta nu contează de vreme ce acum totul pare ok.

Am să dau două exemple. Primul ține de istoria sindicală occidentală. Presiunea continuă a liderilor sindicali a dus la introducerea salariului minim garantat și la creșterea continuă a acestuia. Generații în șir au trăit cu salarii din ce în ce mai mari pentru aceeași muncă. Lucrul acesta a generat evident o presiune continuă asupra costurilor și în consecință a prețurilor scumpind produsele. Atât timp cât a existat cortina de fier și cele două forme de socialism au trăit separat unul de celălalt, lucrurile au funcționat, fiecare piață existând într-un mod autarhic. Odată cu căderea cortinei de fier și, mai ales, odată cu triumful ideilor lui Deng Xiaoping în China, managementul occidental a descoperit că există locuri cu forță de muncă foarte ieftină și a relocat producția acolo. În lumea salariului minim garantat a apărut primul val de șomaj structural, absorbit cu greu, cu sprijin din fonduri publice, prin reconversie către zona serviciilor. A urmat un al doilea pas făcut de economiile agresiv emergente: asimilarea (prin clonare) a lucrurilor care țin de proprietatea intelectuală. Astăzi, companii mari asiatice care au început prin a clona, au deja proprietate intelectuală asupra multora dintre soluțiile înglobate în produsele pe care le fabrică, iar în momentul în care vor legifera în propriile jurisdicții sisteme de patentare puternice, va fi semnul că lumea noastră a pierdut și acest atu. Va urma un lucru foarte simplu: de ce ar mai avea nevoie de noi? Pentru armata de funcționari specializată în marketing și vânzări? Păi asta se formează mai ușor decât producția și cercetarea. Pentru o piață? Da, dar când piața de acasă e uriașă, o piață mare este doar încă o piață interesantă și atât. Resurse, oricum, nu prea avem, concentrațiile mari fiind în Africa (deja abordată sistematic de China pe fondul indiferenței lumii noastre față de producție), Rusia (care începe și ea să reia cartea producției după ce a cochetat un timp cu modelul occidental) și Orientul Apropiat (pentru petrol, în declin ca resursă majoră). Peste câteva zeci de ani, lumea noastră va deveni o simplă zonă agro-turistică. Se poate trăi și din asta, desigur, dar…

Al doilea exemplu este chiar depresia economică pe care o traversăm. Statele, adică politicienii care conduc statele, au sărit imediat cu bani publici pentru a susține sistemul bancar. Ce a învățat perfect sistemul bancar din asta? Că poate face orice tâmpenie că statul va sări imediat să acopere paguba. A înțelea atât de bine totul încât deja bonusurile managementului acestor corporații (ale nimănui) sunt din nou la nivelul celor din 2008. Pe bani publici de data asta. De ce se menține atunci acest sistem? Pentru că politicienii speră că el va rămâne în continuare fabrica de vise a unei majorități. Împreună cu inflația și deficitul bugetar, a doua fabrică de vise. Fără fabrica asta de vise cu s-a băgat și se dă, politicienii nu prea au cum să se mențină la putere. Pentru că în 80 de ani de socialism, majoritatea a crescut și s-a format în jurul fabricilor de vise. Evident, vorbim de un joc piramidal atât de mare încât scadența sa mai poate fi amânată. Tocmai a fost scoasă de la naftalină o nouă resursă, taxa Tobin, despre care am mai scris aici. Tocmai am citit că și Germania susține introducerea ei. Păi probabil că la G20-ul ăsta care urmează ne va veni pe cap și chestia asta.

Sigur, atunci când statul, adică politicienii aflați la putere, dispune de o forță economică atât de mare, tentația de a face ordine prin aducerea în rândul lumii a oițelor rătăcite e ca un soi de facere de bine. Majoritatea va behăi fericită că nu mai este nevoită să vadă în jur chestii exotice care vorbesc, gândesc, se îmbracă, se mișcă, în fine, trăiesc altfel. Controlul asupra Internetului propus de nenumărate ori până acum, va triumfa, sunt sigur. Așa cum s-au umplut străzile cu sisteme de supraveghere video. Oricum, până voi fi nevoit să îmi pun steaua galbenă pe blog, și vă asigur că și după aceea, eu tot despre chestii de-astea am să scriu. Chiar dacă scriind, gândind, mergând, îmbrăcându-mă, vorbind, trăind așa cum o fac acum, voi atenta la valorile unei majorități și chiar dacă știu bine că tot ceea ce spun pe-aici nu face nici cât o ceapă degerată și nu va schimba niciodată nimic, pentru că majoritatea este veșnică, atotștiutoare și atotputernică. Și tolerează din ce în ce mai greu orice formă de diversitate.

Ieșirea din bloc

Thursday, September 24th, 2009

Îmi plac drumurile. Drumul este un fel de concretizare a neliniștii. Ieși din bloc, ca și cum ai părăsi o crescătorie de oameni și dintr-o dată poți alege între foarte multe feluri de a scăpa dintr-un imens mecanism de ceas vechi, în care roata dințată numită madam Ionescu de la parter care știe de câte ori ai respirat între minutul 283 și minutul 351 al zilei de alaltăieri când ai stat acasă și roata dințată numită vecinul de la trei care știe perfect să demonteze și să monteze orice Dacie făcută în timpul ultimului plan cincinal și roțile dințate de la diferitele componente ale scării numite, habar n-am de ce, apartamente, macină la greu, seară de seară, producția de bomboane agricole pe bordura schimbată anual cu dărnicie de Primărie. Bordura asta este un fel de băncuță bună la toate. Cred că de-aia, ca să simtă lumea că îi crește nivelul de trai, bordurile vor crește odată cu țara ajungând atunci când noi nu vom mai fi pentru a ne bucura de ele, un soi de baraje din vârful cărora lumea se va vedea altfel, mai departe, mai dincolo de chioșcul de la colț, poate că atât de dincolo încât urmașii noștri vor putea privi seara, până la Mac-ul de la Dristor.

Dincolo de bloc este strada, cu mașina de poliție făcându-și rondul de seară. De când își face mașina asta rondul s-a mai încetinit tăiatul de roți al mașinilor parcate neregulamentar “pe locul meu”, desenat cu vopseaua rămasă de la ultimul zugrăvit, cu numere de mașini scrise de vecinul de la doi, om de bine, gospodar, care a organizat totul gospodărește, ca pe vremuri. Ei… pe vremuri lumea era altfel, avea respect, la prima ședință de bloc la care am stat puțin pentru că vecinul cu Dacia a zis că gata, acum să rămână numai membri de partid, fiecăruia i se spunea cum e bine să procedeze în fiecare situație. Blocul oferea atunci tot ce îi era necesar omului pentru un trai adevărat. Avea până și bard, în persoana administratorului de atunci, care scria pe un soi de flip-chart enorm din hol cât face întreținerea și cine a dat o flegmă pe holul de la șase și poezii înălțătoare de atitudine civică… Era tare frumos… Îmi amintesc, de parcă ar fi azi, unul dintre poemele sale și uite că-l scriu aici, să stea pildă despre vremurile acelea când bărbații erau bărbați adevărați și-și reparau singuri mașinile: nu vrem arma nucleară/nici gălăgie pe scară/ nu vrem bomba perșing doi/ vrem pace în bloc la noi.

De ce scriu toate astea? Păi pentru că blocul a crescut mare. Acum e mai mare ca oricând. E cât orașul. Cât țara e blocul ăsta. Madam Ionescu, depășită de situație, cască gura la bombardamentul mediatic al unei lumi tabloidizate, băiatul vecinului cu Dacia stă de-a curmezișul străzii cu un BMW de mâna a doua la o bere cu băieții și te înjură că îi deranjezi set-up-ul când vrei să treci spre locul tău, ăla plătit, de parcare, barat de adunarea generală a unei noi generații de tăietori de frunze la câini. Doar bard, nu mai avem. Că nu e nevoie. Că s-a outsoursat. După vreo două-trei încercări de imitat chestii cool de Harlem, maneaua e din nou la putere. Și zice bine, ca bardul de altădată: oamenii se-oftic la mine/ că am creieru mai bine.

Frate, nu e mai bine, nici mai rău nu e, e la fel. E al naibii de stabil de la fel. Indiferent la cum morții mă-sii îi zice la societate, sau în ce uniuni și organizații suntem, sau ce a mai inventat americanu’ și a mai meșterit chinezu’. Am văzut în crescătoria asta de oameni numită bloc apărând și dispărând generații și e al naibii de monoton de la fel. Cu același interes uriaș în nushce chestie care se mai dă de la stăpânire, cu aceeași așteptare de Godot, cu aceeași lene plină de justificări, discuții nesfârșite, berici și bomboane agricole pe bordură. Brand-urile vin și pleacă, generațiile la fel și nimic nu dă semne că vrea să o ia într-o altă direcție.

Pentru că la toți le place așa. Că așa a apucat toți. Ce, să nu mai avem valoare?

Socialismul în două viteze - temă de seminar

Wednesday, September 23rd, 2009

Un tip ia premiul Nobel pentru economie. Pentru un model matematic în economie. Sincer, nu prea cred în chestii de-astea, matematica este un lucru minunat, dar nu prea are ce modela când vine vorba de fenomene în care psihologia este un motor clar, din simplul motiv că este vorba de activități care implică oameni. Când vine vorba de oameni, matematica este, din păcate neputincioasă. E drept, a tot încercat să facă față impredictibilității naturii umane inventând probabilitatea și statistica, dar nu știu alții ce zic despre asta, eu nu prea cred că ele înseamnă matematică. Cum însă nu voi lua niciodată premiul Nobel pentru nimic, evident spun tâmpenii. Omul cu Nobelul este american, adeptul doctrinei lui Keynes, adică socialist. Până aici, nimic spectaculos, asta este lumea în care trăim.  Înarmat cu onoarea de a purta o asemenea patalama, omul se apucă să fie creativ și în lumea reală. Adică vine cu idei și este luat în serios pentru că are patalamaua cu pricina iar ce spune le convine de minune politicienilor. Păi ce, e de colo să zici că ideile pe care le promovezi sunt ale unuia cu Nobelul? Că aste e ca și cum ai priceput și tu ceva tare de tot.

Ideea, nu e deloc de nici un premiu, o înțelege repede orice băiat de după blocuri pus să facă o para cinstită fără muncă și îi aparține marelui economist James Tobin. Ce a observat omul? Că banii n-au frontiere. Ei circulă de la un loc la altul fără să țină cont că un loc este în țara A iar celălalt în țara B. Nu ca în paradoxurile eleate, că n-ar mai ajunge în B și așa s-ar împlini visul de aur al tuturor generațiilor de pirați care și-au lăsat oasele prin caraibe. Ajung în B. În A și în B se ocupă statele lu’ A și B de luat șapte piei de pe banii ăia, dar între A și B, pe fâșia arată, cine morții mă-sii se ocupă de banii ăia care trec frontiera fără să-i taxeze nimeni? Păi Tobit. Care a făcut (în anii 70) următorul calcul extenuant, demn de un laureat al premiului Nobel (eu îndrăznesc, cu puțina mea minte să îl actualizez): Zilnic, în jur de 2500 de miliarde de dolari sunt tranzacționați transfrontalier. Dacă am pune o taxă cât de mică pe tranzacțiile astea… Și de aici încolo, politicienii încep să viseze. Este un vis mai frumos decât orice buget național. 1% (cum vroia Tobin să taxeze) înseamnă 25 de miliarde de dolar. Adică într-o săptămână mai mult decât un PIB de-al României cules frumos, fără nici un efort și de care poți dispune cam cum vrei. Tobin a propus haiducia asta în 1971, de ziua lui Nixon shock, ca să mă exprim așa, că tot se rezolvase cu piedica pusă tiparniței de paritatea dolar-aur. N-a fost să fie…

După 30 de ani de la nice try-ul cu pricina, ideea s-a înviorat puțin prin Canada (prin al cărei congres a și trecut) și a ajuns prin Congresul american și Parlamentul european. A căzut prin amândouă, doar că în parlamentul european la doar 4 voturi. Într-un articol din Le Monde Diplomatique (se putea altfel?)  intitulat Disarming the Markets (mișto titlu, iar Marx care se pricepea la economie cred că și-ar fi smuls barba cu patentul privind la urmașii săi de azi) Ignacio Ramonet propunea o șmecherie care, dacă ar fi reușit, ar fi fost (el zicea că în numele solidarității universale) cea mai mare excrocherie a secolului. Omul propunea înființarea unui ONG global (l-a și făcut, îi zice ATTAC de la Action for a Tobin Tax to Assist the Citizen) care să preseze guvernele să preleveze taxa. ATTAC mai există și luptă împotriva… globalizării. Numai că un guvern nu poate lua o taxă pe o tranzacție care nu se desfășoară în curtea sa. De-aia e nevoie de o chestie globală care să ia taxa și să o utilizeze pentru problemele globale ale omenirii. Chirac a identificat în HIV o de-asta globală și iar a adus vorba de taxă.

Tâmpenia cu taxa este revigorată ori de câte ori omenirea este într-o criză financiară. Tatăl taxei era convins că taxa va descuraja speculațiile pe curs. Convingerea mea este doar că arată neputința unui sistem de a trece la o monedă care nu mai poate fi speculată. Ea este, în definitiv, mai rea decât speculația în sine. Pentru că o taxează. Ok. Majoritatea tranzacțiilor nefiind speculative, șmecheria nu ține oricum. Au urmat pe rând tot felul de idei năstrușnice despre ce ar trebui făcut cu muntele ăsta de bănet și s-a ajuns la concluzia că ar trebui dat Națiunilor Unite, în fondul Millenium ca să combată sărăcia din lumea asta. Evident, azi mai mult ca niciodată taxa Tobin este pe agenda oricui vrea să fie politician planetar. Franța (se putea altfel) a adoptat ideea taxei și i-a dat un scop în viață ministrului ei de externe. Evident, a urmat Belgia. În jurul taxei Tobin roiesc azi cam toți cei care au făcut bani de pe urma banilor speculați. Soros a fost primul, în 2001, dintre cei care s-au exprimat în favoarea ei.

Și acum să vedem de ce?

În primul rând, este simplu de tot de înțeles că orice taxă directă sau indirectă este plătită în final de oameni în calitatea lor de cetățeni. Pentru companii, ele sunt costuri ale banilor, avalizate către cumpărătorul final. De-aia nu pricep ce naiba bucurie au unii când cresc sau se pun tot felul de taxe pe afaceri. Că tot ei, ăia de se bucură le plătesc. Mai mult, orice taxă ridică e drept prețurile, dar prin aceasta scade consumul. Iar lucrul ăsta pune presiune asupra locurilor de muncă. Taxa pe o tranzacție financiară mai are o calitate: scumpește banii și în ultimă instanță reduce investițiile.

Cui folosesc banii taxați așa?

Politicienilor, pentru că vor face mai multe proiecte pe bani publici (naționali sau globali) și vor lua mai multă șpagă, vor avea mai multă notorietate și vor fi realeși.

Oamenilor de afaceri mari și foarte mari, companiilor foarte mari, pentru că proiectele făcute cu munți de bănet nu pot fi accesate de oamenii de afaceri și companiile de dimensiuni normale.

Așadar, banii respectivi vor îmbogăți politicienii globali și oamenii de afaceri foarte mari și îi vor face pe foarte mulți oameni normali să trăiască un pic mai prost.

Și cam atât.

Ce bucurii colaterale vor produce ei?

Păi se vor bucura fraierii că trăiesc într-o lume mai bună și mai dreaptă. Pentru că așa le vor spune politicienii și ei vor crede asta și îi vor admira și mai tare și îi vor alege și mai vârtos.

Se va întâmpla lucrul acesta?

Cu siguranță. Bănuiesc că nu la Națiunile Unite, ci la un G20. Că G20 ăsta e mai așa… select și global de șmecher.

Și uite unde poate duce socialismul, cum se poate globaliza el, cum putem inventa ceva mai tare ca statul socialist: planeta socialistă. În definitiv, totul se face și se desface de la bani. În numele solidarității universale.

Planeta funcționarilor - temă de seminar

Thursday, September 10th, 2009

Așa… La ora 10:30 am de vorbit la nushce conferință de-asta cu politichie, după aia merg să îi întâlnesc pe niște oameni mișto de tot, despre care am de gând să vorbesc la conferința aia al cărui nume nu l-am reținut. Numele celor cu care urmează să mă întâlnesc îl știu de oarece vreme, sunt grupați într-o asociație neguvernamentală, ARCA, au optat pentru așa ceva pentru că în ziua de azi este greu de tot să faci un business cu chestia de care se ocupă ei. Așa că trăiești din sponsorizări și donații. ARCA este un ONG pe bune. Adică se ocupă extrem de serios cu lucrurile pe care le declară ca preocupări. Este un caz rar. În general ONG-urile sunt șmecherii mai mult sau mai puțin elaborate, un soi de afaceri cu ifose de Albă ca Zăpada de pe urma căruia își trag niște bani cei câțiva șmecheri care le organizează. Am cunoscut o sumedenie de făcături dintr-astea, mai ales acum vreo 10 ani când proliferau ca ciupercile. Ca orice lucru făcut în felul ăsta, puținele ONG-uri adevărate ajung să fie și ele privite cu neîncredere din cauza marii mase de țepe care înfloresc în jurul lor. ARCA este chiar un lucru extrem de serios și de inteligent. Pentru că se ocupă cu mult profesionalism de lucruri pe care cei care își spun profesioniști și toacă bani bani publici fără rezultate notabile numindu-i pe ceilalți cu dispreț amatori nu sunt în stare să le facă.

Apropo, cred că n-am vorbit niciodată de funcționarul din cercetare. E un tip special, un soi de funcționar de lux, care știe să toace cu grație banii publici alocați pentru cercetare, producând lucruri bizare cum ar fi monografii cu ce se făcea prin domeniul lor de competență prin anii 70, sau tot soiul de banalități inutile și care la orice restructurare țipă ca din gură de șarpe că dispare cercetarea națională dacă te atingi de el. Spre deosebire de funcționarul din cercetare, care își măsoară mushkii în numărul de roabe de maculatură produsă și pusă ca soldățeii de plumb în CV, cercetătorul din centrele private chiar face lucruri minunate, cu care nu se prea fălește (că lucrurile alea cam devin proprietatea companiei care i-a pus la dispoziție cam tot ce-i trebuia ca să le realizeze), dar câștigă decent și are satisfacția că a realizat ceva cât de cât util.

Asta au făcut și cei de la ARCA. ARCA face rachete. Civile. Adevărate, care zboară, folosind tehnologii proprii. În Octombrie, adică peste o lună, va lansa prima rachetă românească ce va ieși în spațiul cosmic. Este repetiția generală pentru trimiterea pe Lună a unui mic vehicul selenar, lansare pe care cei de la ARCA au programat-o peste trei ani. Toate rachetele construite de ei până acum au zburat.

Am povestit despre ei în fața unui auditoriu european. În speranța că voi atrage atenția cu ceva. Singura reacția pe care am obținut-o a fost din partea unui român care i-a numit cu disprețul venit din oftică amatori, iar după ce a realizat că e cam de căcat să reacționezi așa, mai ales că era cam multă lume pe-acolo, a dat-o pe chestii generale și stupide, cam cum fac politicienii când nu-i interesează deloc să se ocupe de ceva dar dă bine să spui că ești interesat. Auditoriul european măcar a tăcut. Nici eu nu am vrut să-mi amintesc de șirul de explozii pe rampa de lansare a rachetelor europene Ariane care se chinuie de ani buni să pună măcar sateliți pe orbită. Oricum, concurența rusă e acerbă aici și e cam greu să îi concurezi pe ruși când vine vorba de prețuri mici și eficiență mare în zborurile spațiale. Sincer, tăcerea rece și bombastică a funcționarului european mi s-a părut mai decentă fată de ieșirea necontrolată a celui românesc. Ok, statul are căile lui de căcat, asta e, cât va exista va fi așa oriunde în lume.

I-am vizitat apoi pe cei de la ARCA. Avuseseră o conferință de presă în care anunțaseră primul zbor cosmic al unei rachete românești, zbor care va avea loc luna viitoare. Proiectul e mișto de tot. Racheta va fi ridicată la 14 Km de un balon solar (cu aer încălzit de Soare) și de acolo, cele trei trepte se vor trage una pe cealaltă, până când treapta a 3-a (purtând vehiculul care sper că va ajunge peste trei ani pe Lună) își va executa zborul extraatmosferic, va reveni în atmosferă și va coborâ în Marea Neagră pentru a fi recuperat (că doar, peste trei ani, vahiculul cu pricina va trebui să facă zborul care îl va depune pe Lună). Am vorbit cu ei despre sistemul de propulsie (cu apă oxigenată, care produce doar vapori de apă și deci este absolut ecologic), despre vehiculul lunar și evident, despre fonduri. ARCA, ONG-ul din Râmnicul Vâlcea, a utilizat până acum (și, sunt sigur, va utiliza și de acum înainte) doar fonduri private. ARCA este înscrisă alături de alte 18 organizații private din lumea largă în cursa pentru a plasa primul vehicul selenar făcut și transportat acolo de altceva decât de un stat. Cursa are și un premiu consistent, de 30 de milioane de dolari, oferit de către Google în cadrul proiectului Google Lunar X Prize.

Ok, am zis. E limpede că trebuie mulți bani ca să vă definitivați proiectul. Și m-am pus gospodărește pe sunat la companii mari. Răspunsul a fost același. Nu vă așteptați să fie unul cu chestii despre criză. Ar fi fost uman și de înțeles. Nu. Răspunsul a fost ăla mișto de tot cu noi băgăm bani numai în proiectele legate de CSR. CSR, pentru cine nu știe, e din categoria ultima modă corporatistă, publicitate subliminală pe bani puțini și texte aiurea despre implicarea socială a unei entități economice. CSR înseamnă corporate social responsability. Adică un fel de treabă pe care ar trebui să o facă statul, dar o fac corporațiile. Ceea ce, până la urmă, mi se pare chiar o chestie ok. Dacă statul s-a apucat de activități economice, ba mai și deține monopolul unora dintre ele, de ce nu s-ar apuca și corporațiile de lucrurile de care ar trebui să se ocupe statul, dar uite că de-atâta business nu mai are timp de ele.

Asta e… Trăim într-o lume aberantă, făcută așa de o majoritate a semenilor noștri, dar trăim doar viața asta, așa că, ăștia care nu avem cum să impunem cu numeroșenia nimic, că suntem destul de puțini, n-avem de ales altceva decât să trăim naibii așa inadaptați cum suntem, spre oftica celor care susțin tot sistemul ăsta ciudat. Cum? Păi ignorându-i și încercând să ne ajutăm, cum putem, unii pe alții. De-aia vă dau aici un link la site-ul lor. Și vă mai dau un link la un site făcut de MB Drăgan, pentru că patronul lor, adică Mihai Drăgan îi susține pe cei de la ARCA așa cum poate și el și așa cum încerc să o fac și eu. Adică împotriva funcționarilor de tot felul și din toate țările care uite că au răspuns și de data asta la deviza socialismului Keynesian (care ar trebui să fie Funcționari din toate țările, uniți-vă!, pusă în ramă la intrarea în toate instituțiile de stat și în toate corporațiile nimănui din lumea asta) corect. Păi poate că reușim și noi, ăștia imadaptații să dovedim oarece unitate atunci când vine vorba de proiecte mișto.

Socialismul în două viteze (IV)

Friday, September 4th, 2009

Hai să ne amintim un pic de anii trecuți. Companiile care vindeau electronice și produse albe ofereau cu generozitare credit numai cu buletinul în 10 minute. În vara anului trecut, pe lângă Universitate, o bancă expunea mare de tot un text cu credit prin telefon în numai zece minute. Prin aerul rarefiat al Paradisului zburau zâni care îndeplineau imediat orice dorință, melci care îl făceau de căcat pe orice amărăștean care mai stătea cu mama și cu tata, pitici care te îndemnau să fii om deștept și să te îndatorezi la greu, mă rog, tot felul de lighioane, mai mult sau mai puțin mitice, tot felul de ochi ieșiți din orbite la oferte fenomenale și pe care numai un fraier de bou ar fi putut să le ignore. Sigur, ideea că orice-ți dorești ți se poate îndeplini instantaneu e greu de aruncat la gunoi. Până și într-o țară care în mod tradițional consumă mai mult decât produce (mă refer la țărișoara mea, evident), ideea că poți consuma într-un an aberant de mai mult decât poți finanța cu paralele proprii într-o viață, a fost ceva neașteptat de mișto și de nou. Așa s-a întâmplat că băncile au creditat fără discernământ acceptând un grad aberant de îndatorare de până la 75%. Sigur, este riscant. Dar hai să vedem dacă vorbim de riscuri asumabile.

Majoritatea băncilor, ca și majoritatea companiilor foarte mari din lumea asta, sunt ale nimănui. Adică sunt forma extremă a unei întreprinderi comuniste. Aia, cel puțin, era, pe perioada mandatului politic (adică pe viață) a câtorva șmecheri care conduceau partidul unic și ne călăuzeau pe noi culmi de nushce căcat. Astea sunt ale nimănui pe bune. Cu alte cuvinte, pe cei din top management nu-i controlează nimeni niciodată. Dacă se au ca frații, pot sta acolo cât au chef. Ei au salarii babane, pe care și le atribuie unii altora, dar au o chestie și mai mișto care cică ține de performanță. Performanța se măsoară, cel mai simplu, cu cifre care indică tot felul de creșteri și cu un profit care nu prea folosește la altceva decât la mărirea masei de fraieri care își zic acționari sau la activarea unor băieți deștepți care speculează acțiunile într-un joc care are mai mult legătură cu psihologia decât cu economia. Sigur, atunci când întreprinderea este a cuiva, banii reprezentând profitul sunt luați de oameni reali, cu mâini, piciare și mai ales creier, care gândesc logic și economic. Chestia asta însă se numește altfel și ține de un sistem demult apus numit capitalism. Astăzi, rămășițele lui se încăpățânează să mai supraviețuiască în forme pe care cei care s-au făcut peste noapte stăpâni peste averi uriașe care nu aparțin nimănui le numesc cu dispreț întreprinderi mici și mijlocii. Bun. Toată șmecheria cu creditele date la mișto a îmbogățit hoarda de manageri. Evident, un manager adevărat știe, așa cum un mercenar adevărat știe, că CV-ul e o chestie importantă și că e nașpa de tot să apară acolo că ai falimentat compania nimănui. Dacă însă toți riscă, merită să riști și tu. Mai ales că există statul-salvator care nu va lăsa să se ducă de râpă ditamai sistemul bancar, doar pentru că niște idioți orbiți de lăcomie au vrut să stoarcă în mandatul lor tot ce se poate stoarce.

Evident, într-o lume normală bancile cu pricina s-ar prăbuși, ar trage după ele o sumedenie de întreprinderi, dar economia s-ar reechilibra într-un mod sănătos de la sine. Sigur, într-o lume normală în care fiecare lucru ar fi al cuiva și statul și-ar vedea de treburile lui de stat, nu s-ar fi ajuns aici. Și sigur, într-o lume normală, fiecare ar trăi după cât îl lasă buzunarul. Poate că nu s-ar dezvolta totul în explozii urmate de implozii, ritmul ar fi ceva mai lent, dar (și folosesc aici un cuvânt drag celor care au umplut lumea de vorbe) dezvoltarea ar fi durabilă pe bune. Numai că maioneza se taie odată cu felul în care statul a ajuns să își bage nasul în economie.

Aici începe nenorocirea. Statul care condamnă la ani grei pe un amărât care a dat cu jula la un fleac, sare imediat în ajutorul unui onorabil bancher care și-a făcut zob banca. De ce? Păi pentru că atunci când toate băncile sunt zob, economia se duce de râpă, mulți cetățeni trăiesc mai prost, iar cetățenii statului socialist au reacția standard de handicapat asistat și privesc cu speranță la stat. Care, cică ar trebui să intervină imediat. De ce? Pentru că așa au văzut ei că se trăiește în specia asta degenerată, de când s-au născut și până acum. Statul nu este nici el o chestie abstactă. Este tot o afacere de-asta a nimănui, condusă de oameni aleși sau numiți de un număr din ce în ce mai mic de cetățeni. Oricum, mai onest decât în zona corporatistă, atunci când vorbim de alegeri. Și oricum, aleși cât de cât de un număr de oameni. În general, de către cei care vor cel mai mult să fie asistați. Oamenii ăia, adică politicienii, s-au specializat în timp în chestii de-astea cu au băgat și se dă, eventual la tot cartierul, având grijă să se dea numai unul să ajungă la toată lumea. Cine a trăit suficient de mult, știe de unde sunt citatele așa că nu mă ostenesc să pun ghilimelele de rigoare. La toată aberația asta se adaugă și corul de profeți, numiți modern analiști, care știu perfect ce se va întâmpla în 2381, dar nu sunt în stare să spună nimic despre ce se întâmplă azi sau să prevadă cât de cât ziua de mâine. Așa se face că pe un fond clar de cădere a economiei, toți acești indivizi care în Decembrie anul trecut prevedeau crșteri moderate, au scos iar capul din nisip și vorbesc iar de crșteri de nushce fel, justificând continuarea aberației în care trăim. Ei reinventează realitatea și mi se pare chiar halucinant faptul că deja oficiali ai Uniunii Europene încep să vorbească despre înlocuirea unor indicatori ușor de măsurat și care chiar spun ceva despre halul în care stau lucrurile, cum ar fi produsul intern brut, cu tot felul de aberații imposibil de cuantificat cum ar fi indicele social global (mișto beție de cuvinte) sau nivelul de satisfacție al cetățenilor (și mai mișto, aici am chiar idei despre cum l-aș măsura eu), sau indicele de presiune a mediului. Pun pariu că cu (:D) indicii ăștia totul va fi din ce în ce mai bine. Apropo, pe 8 septembrie îi vor publica și promit un post pe tema asta.

Mecanismul chiar funcționează. Franța și Germania vin, pe lângă injecțiile de bani direct în sistemul bancar, cu tot felul de chestii de tipul programul rabla și alte programe minunate. Comisia Europeană a aprobat ca ajutoarele către bănci să se ridice la o treime din PIB-ul european. Adică, un buget anual. Adică toate taxele și impozitele plătite timp de un an merg să acopere găurile din bănci. Pe un angajat american ajutorul generos dat de guvern băncilor l-a costat până acum 5000 de dolari. Unele țări sunt campioane la tâmpenia asta. Irlanda și Danemarca două PIB-uri și jumătate, Franța un PIB… Un PIB înseamnă taxele și impozitele cam pe trei ani. Mișto de tot!

Ia să traducem. Un irlandez muncește. Din salariul lui și din ce consumă el, statul irlandez ia bani. La fel, statul îi ia bani și întreprinzătorului, dacă a avut ghinionul să facă profit și nenorocitul l-a și declarat ca atare. Banii cu pricina, nu merg spre lucruri pentru care în logica lui de om normal platitorul ar dori să meargă. Banii cu pricina, reprezentând cam tot ce dă irlandezul cu pricina statului său în vreo 10 ani, merg să acopere găurile unui sistem bancar al nimănui. Găurile cu pricina au fost făcute de un număr relativ mic de șmecheri care au luat credite știind că nu le vor plăti, un număr ceva mai mare de bolnavi cu capul care au luat credite crezând că le pot plăti și de un număr foarte mic de derbedei care au organizat tot jocul ăsta piramidal. Nimeni nu l-a întrebat niciodată nici pe angajatul irlandez sau american, nici pe patronul francez sau german dacă dorește ca taxele și impozitele plătite de el să acopere porcăriile făcute de alții. Privită la microscop, povestea poate fi judecată cu simțul dreptății și alte chestii de-astea. Privită din avion, este povestea unui sistem bolnav și muribund în care o masă majoritară de asistați sprijină un număr mic de derbedei care se fac că îi asistă. Este, cred eu, cel mai lipsit de libertate sistem de la dispariția sclaviei încoace. Indiferent de viteza în care macină viețile noastre.