Archive for February, 2010

Întindere de mână

Wednesday, February 3rd, 2010

Am întins mâna. Degetele au țâșnit ca lama unui cuțit cu buton. S-a întâmplat totul atât de repede încât aerul din jurul lor s-a tăiat și prin zdrențuirea de aer a început să ningă. Am întins mâna. Cifra cinci a tâșnit ca o piatră de temelie. S-a întâmplat totul atât de repede încât fumul țigării mi-a năpădit nările ca un soi de sângerare a unui gând. Când am întins mâna a treia oară se făcuse târziu cu miros de măr copt. Aburii s-au înălțat încet, desenând copaci, copacii s-au desfrunzit încet în buruieni de margine de drum, drumul s-a revărsat fără prea mare tragere de inimă în câmp cât vezi cu ochii, ochii s-au topit în lumină, omogen, lipsit de orice direcție s-au topit. Pretutindeni ochii s-au topit în lumină. Pentru că nu bătea vântul.

Despre felul în care nu poți trece printr-un cristal

Tuesday, February 2nd, 2010

Cea mai nefirească întâlnire a unei ființe este întâlnirea cu lumea cristalelor. Nu, nu mă intereasă nicidecum să vorbesc de cine știe ce giuvaericale, nu le-am prețuit niciodată, ci despre lumea ordinii absolute a cristalelor, oricare le-ar fi felul sau sunetul sau lucirea. Ființa este esența dezordinii. Întâlnirea cu o dună de nisip este, de aceea, un fapt care i se pare firesc ființei, oricât de tăcut s-ar petrece întâlnirea asta, oricât de neauzit s-ar petrece trecerea uneia de alta. Când înâlnește o structură cristalină ființa simte ca nu poate trece mai departe decât ciopârțită, tăiată în cubulețe mai mari sau mai mărunte după cum i se năzare cristalului care îi taie calea. Până și lumina se ciopârțește în felul acesta dacă nu are norocul să se izbească pur și simplu într-un ocean de opacitate. Altfel, atunci când se întâmplă să poată trece dincolo, luminii îi cresc ghimpi, ghimpi de toate felurile și culorile și cel care îi pune luminii câte un cristal dintr-ăsta în drum se bucură și zice că totul a devenit frumos și colorat, numai că luminii ruptul ei în felurite culori nu îi place cine știe ce. Culorile sunt un fel de a lipsi lumina de libertatea ei de a fi lumină. Uite că așa, oprindu-se înaintea unui cristal, făcând drumul înapoi, sau în orice alt fel numai dincolo de el nu, ființa poate rămâne așa cum i-a fost dat ei să fie, imperfectă, haotică, slabă și făcând prostii peste prostii, dar măcar ea însăși, netranșată în nici un fel, cu bucurii mici și tristeți mari, călcând peste alte ființe și fiind potecă la rândul ei pntru pachidermi care habar n-au că e și ea pe-acolo, înflorind din când în când, cântând câteodata cântece, tăcând tăceri, plescăind sunete către semenele sale, fiind adică. Uneori, în fața perfecțiunii intransigente a unui cristal, ființa poate refuza să se arate în bucătile ei albastre sau verzi sau sărate și să rămână un ghem haotic de albastru și verde și sărat, vie cât îi mai e dat să stea în starea asta, efervescentă cât mai are de ars ceva în launtru.