Archive for May, 2010

Sfârșitul utopiei

Sunday, May 30th, 2010

Aud din ce în ce mai des în jurul meu întrebări legate de drumul pe care suntem. De ce am ajuns aici? Ce e de făctu? Am tot scris, chiar și pe blog-ul ăsta o sumedenie de lucruri care pot răspunde ambelor întrebări, așa cum mă duce pe mine capul să răspund. S-ar putea să greșesc atunci când încerc să răspund la ce e de făcut. Cu siguranță nu am greșit în tot ce a însemnat vederea în viitor. Viitorul despre care vorbeam atunci a devenit prezent, acum e trecut și lucrurile s-au întâmplat așa cum am spus că se vor întâmpla. Nu spun toate astea cu nici un fel de bucurie. Nici cu tristețe nu le spun. Doar constat. Uite, de-aia m-am gândit să rezum aici idei pe care le-am împrăștiat pe unde am putut vorbi și eu, de multe ori în blog-ul acesta. Voi spune lucruri care nu vor plăcea și nu vor conveni. Dar ele, lucrurile, sunt adevărate și acesta este cel mai important fapt.

Ceea ce voi încerca să dovedesc, pentru început, este că acum nu trăim o criză ci finalul unui sistem utopic. Sigur, nu numai utopiile se sfârșesc. Doar că utopiile se sfârșesc urât, în convulsii, chinuitor pentru cei care au ghinionul să le fi experimentat. Noi am avut ghinionul să experimentăm ambele ei versiuni.

O privire în urmă

Totul a început în secolul XIX, secol în care economia se structura altfel. Producția de masă a drenat în occidentul european și în Statele Unite, mase mari de oameni în orașe care au ocupat două funcții în lanțul trofic care se forma: de producători și consumatori. Prin creșterea cererii de muncitori industriali, aceștia au devenit prin suma de caracteristici comune, un vector social important. Spre deosebire de muncitorii agricoli însă, masa mare de lucrători industriali aveau o așezare compactă și posibilități de comunicare la o scară mult mai mare. Ori de câte ori apare în cursul istoriei umane un vector social major, apare și posibilitatea structurării intereselor acestora și realizarea unui demers coerent care să satisfacă respectivele interese. Așa au apărut sindicatele. Ele și-au asumat rolul accelerării procesului de atingere ale intereselor despre care vorbim și a codificării lor într-o formă contractuală. Este un lucru util, atât timp cât este rezultatul unei negocieri și nu a unei impuneri. În același timp, în Franța, au apărut primele încercări de organizare politică a acestui vector social. Idealismul francez, surprinzător de asemănător cu cel rus, a dat greși însă în fața realității. Ideile care au fost mult mai bine structurate au provenit din cultura anglo-saxonă. Mă refer aici la ideile lui Marx care, considerând că orice valoare adăugată este rezultatul strict al muncii celor care produc efectiv, a construit o teorie care a bântuit tot secolul XX și mă tem că va mai bântui încă mult prin mințile oamenilor. Atât prima premiză cât și ideea că vorbim aici de o clasă socială perenă care ar putea să se autoconducă, s-au dovedit a fi false. În primul rând perenitatea este în mod evident falsă, locul muncitorului industrial fiind luat masiv de mașini din ce în ce mai inteligente. Probabil că în următorii 20 de ani, procesul de fabricație va fi exclusiv apanajul mașinilor, monitorizate de oameni. Lucrul acesta s-a întâmplat deja în agricultură și este aproape încheiat în industrie. Probabil că dacă nu apărea muncitorul chinez, mai ieftin ca robotul industrial, trăiam deja acel moment. În al doilea rând, ideea autoconducerii nu poate funcționa decât în societățile primitive unde diviziunea socială a muncii este extrem de redusă. Odată ajuns conducător, un muncitor industrial va trebui să se specializeze în altă meserie, cea a conducerii, încetând a mai fi muncitor industrial.

Utopia marxistă a avut însă viabilitate. Ea se baza pe relativa sărăcie a muncitorului industrial și pe promisiunea unei societăți egalitariste care convine întotdeauna celui care, dintr-un motiv sau altul nu poate accede la nivelul de trai al semenilor săi. Aceste idei, au fost puse în practică pe două căi diferite, dar foarte asemănătoare. Lenin a ales calea unei lovituri de stat urmată de o revoluție, Hitler a ales calea alegerilor democratice urmată de o lovitură de stat urmată de un război. Ambii au vorbit în numele muncitorilor. Amândoi au introdus în societățile lor un regim de teroare pentru că Edenul promis trebuia amânat sine die, societățile construite pe asemenea idei fiind nesustenabile. Este foarte interesant de văzut că muncitorul american a avut cu totul altă traiectorie și aici este meritul modelului economic ales de americani, mult mai apropiat de naturalitatea omului, model care a adus mulți mai mulți bani întreprinzătorilor și o prosperitate certă muncitorului industrial, ajungând la un echilibru sustenabil la începutul secolului XX.

În lumea rămasă liberă s-a petrecut un fenomen absolut ciudat. Statul a preluat foarte multe dintre ideile lui Marx. Pe o filieră diferită, e drept, cu oarece sens economic. Modelul intervenționismului de stat, fundamentat de către Keynes, a avut norocul Marii Depresii și al ideilor greșite de ieșire din ea datorate populismului lui Roosevelt. Probabil că dacă nu începea războiul, falimentul acestor idei ar fi fost evident pentru toată lumea. Faptul că ele au fost acoperite de întâmplările care au succedat, a făcut ca lumea să trăiască cu ideea eficienței mitului intervenționist. Din categoria asta fac parte ideile de felul asistenței continue, impozitării diferențiate în funcție de venit sau profit și în cele mai multiple feluri, al drepturilor în relații contractuale private impuse de către stat prin legi și reglementări, al monopolului de stat asupra cât mai multor lucruri și în primul rând asupra masei monetare, al ieșirii din crize prin ample lucrări de infrastructură, ș.a.m.d. Un mit cplateral este cel al modelului de socialism suedez al lui Olof Palme, model care a consumat banii făcuți din industria de armament suedeză în toată prima jumătate a secolului XX. Când s-a terminat resursa, s-a terminat și modelul. Toate aceste idei împreună au construit un imens joc piramidal care se sfârșește acum. La baza sa stau dorințele naturale ale fiecăruia dintre noi de a avea cât mai mult cu un efort minim, mita electorală dată de clasa politică pe bani publici concretizată în plăți electoratului, legi și reglementări fără suport economic, chiar antieconomice, pentru a face pe plac electoratului și dorința, iar naturală, a oricărui politician de a se menține la putere folosind statul pentru a obține voturi.

Interesamnt este faptul că statul s-a structurat după ideile lui Marx mult mai aproape de spiritul originar în occident și nu în estul sărac și abia ieșit din feudalism. Ca să măsurăm lucrul acesta în cifre, iată evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB, așa cum apar ele în raportul Stiglitz din anul 2008:

%PIB cheltuieli guvenamentale

1950

1970

2008

Franța

27,6

37

52,7

Marea Britanie

34,2

42

47,6

Germania

30,4

40,5

44,0

Statele Unite

21,4

32,1

38,6

Cred că nimeni nu poate suspecta un raport scris de un socialist pentru socialiști de influențe venite din altă ideologie. În acest tabel se vede clar că Franța este deja un stat socialist ca la carte și că celelalte două state majore europene sunt pe drumul cel bun. Trist e că drumul cel bun înseamnă să cheltuiești mai mult decât produci, ceea ce este nesustenabil.

Evident că acest lucru a fost sesizat de suficient de mult timp. Numai că orizontul de timp al politicienilor este de doar 4 ani, iar marile companii, care nu mai sunt demult ale cuiva, s-au structurat ca îmtreprinderi socialiste înaintea chiar a statului. Despre aceste lucruri am mai scris aici și aici. Odată cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, făcută de Nixon în 1971, politicienii și managerii marilor companii și-au creeat o resursă nouă (banii din nimic) cu ajutorul căreia au cumpărat timp amănând deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 am mutat producția în China, pentru că timp de 70 de ani nu am făcut nimic altceva decât să creștem salariile, fără ca acest lucru să fie sustenabil prin creșterea productivității. A fost rezultatul victoriei statului, sindicatelor și cetățenilor occidentali, din anii 50 încoace, asupra economiei. Azi ne plângem că întreaga lume euroatlantică a devenit dependentă de China și că din ea au dispărut o grămadă de locuri de muncă. Începând cu anul 2000, mutăm și producția de proprietate intelectuală în Asia. Tot pentru că e mai eficient așa, ceea ce are sens. Ce nu are sens este faptul că ineficiența din societățile noastre am produs-o noi înșine. Am rămas o masă de funcționari (la stat sau în mediul privat) cu ifose și pretenții cât casa. Lumea noastră a pierdut de mult sensul ordinii naturale a lucrurilor.

Declanșarea căderii din 2008, a fost una dintre variantele de început al sfârșitului posibile. Ca orice joc piramidal, jocul pe care încă îl mai practicăm, poate cădea atunci când jucătorii vor să-și ia banii înapoi sau atunci când nu mai este alimentat de o masă din ce în ce mai mare de intrări. Acum se întâmplă ambele. Să ne amintim infuzia de dolari în sistemul bancar american de la începutul anului 2009. Care a fost efectul ei altul decât menținerea profitului băncilor și a bonusurilor bancherilor? De data asta însă pe bani publici.

Depresia economică a început cu o criză a sistemului bancar, a continuat cu una de cash operațional, consumul pe credit a căzut, lucrul acesta alimentează acum lipsa de bani la bugetele statelor și este dublat de presiunile pentru menținerea cheltuielilor. Va continua prin prăbușirea companiilor mari și a statelor așa cum le știm acum. Probabil că solidaritatea, care ține atunci când resursele sunt abundente, va dispărea. Va dispărea și Uniunea Europeană când, peste doi ani, Franța și Marea Britanie vor intra într-o criză profundă iar Germania, slabită și ea, nu va mai putea susține colapsul unui continent. Din ce pot eu vedea, minimul depresiei va fi atins undeva între 2015 și 2016, dar cred că va fi doar un minim local și că, după o scurtă înviorare, căderea va continua. Probabil că Statele Unite, mult mai pragmatice, vor intra în acest an în autoprotecție, ceea ce le-ar putea salva. Oricum, în cel mult 20 de ani, polul de putere se va muta în Asia. Spun Asia, nu neapărat China, care va trebui să facă față noilor tehnologii de producție de bunuri care nu mai folosesc oameni apropape deloc. Dacă va face la timp translația de la producția de bunuri la cea de proprietate intelectuală, va fi China. Pentru specia umană, nu e nici o nenorocire. Pentru noi, cetățeni ai lumii euroatlantice, este.

Ce-i de făcut?

Pentru economiile majore, cu excepția celei americane, nimic. Statul social european nu poate exista mai mult de câteva decenii. Sună frumos dar gol. Pentru economiile periferice, așa cum este cea românească însă, acest sfârșit poate fi o uriașă oportunitate. Și, până una-alta, noi trăim aici.

Există câteva lucruri pe care dacă le-am fi făcut la timp le puteam și finanța mai ușor iar acum n-am fi fost în situația asta. Oricum, am să scriu un mic program minimal a ceea ce cred eu că ar trebui făcut. Știu că este nepopular, știu că sunt șanse foarte mici să fie acceptat (îl propun de cinci ani încoace), dar măcar îl scriu ca să rămână undeva faptul că a fost unul care a gândit atunci altfel.

1. Renunțarea imediată la ideea de stat social

Pentru mine pare hilar să te agăți de ceea ce a produs dezastrul în care suntem. Se pare că pentru marea majoritate, nu. Acest lucru presupune următoarele:

a) Retragerea completă a statului din activități care au sens economic.

Pachetele la companiile în care statul este acționar minoritar trebuie vândute în cel mult un an. După aceea, s-ar putea să nu mai avem nici cui, nici de ce. Majoritatea lucrurilor care au sens economic dar presupun un monopol, trebuie externalizate prin cesiuni purtătoare de redevență, în cel mult doi ani. Companiile la care statul este acționar majoritar, trebuie privatizate. Ideea că statul le poate pregăti pentru privatizare obținând astfel un preț mai bun, s-a dovedit a fi o ficțiune ca să nu zic șmecherie. Dacă ele dețin un monopol, privatizarea ar trebui făcută prin concesiune cu o redevență pe măsură.

b) Privatizarea unui număr cât mai mare al serviciilor furnizate de stat. Unele dintre ele nu au sens economic, altele da. Felul în care acest lucru se poate face diferă de la caz la caz, la fel și intervalul de timp și mecanismele de tranziție, dar lucrul acesta trebuie făcut. Mă refer la servicii simple, cum ar fi colectarea de impozite, dar și la servicii complexe cum ar fi cele de învățământ sau sănătate. Sigur, aici totul trebuie făct cu mare grijă, iar, ca o regulă, planificarea trebuie dezbătută public și făcută transparent.

c) Legarea monedei de o resursă limitată (aur, argint, etc.)

Lucrul acesta conduce la un control strict al masei monetare. Aparent, frânează dezvoltarea, dar o face, în mod sigur, durabilă. Ea deschide drumul spre moneda privată și ne pune la adăpost față de căderile monetare (în special față de prăbușirea zonei Euro)

d) Dereglementarea și simplificarea sistemului legislativ. Avem nevoie de reguli de funcționare simple și clare, în special în domeniul economic. Piața are regulile ei de funcționare, iar legislația are drept scop principal creșterea încrederii și crearea de oportunități. Ideile europene privind reglementarea competiției, de exemplu, par frumoase dar s-au dovedit extrem de păguboase.

e) Debirocratizarea prin informatizarea masivă a serviciilor care rămân în zona de competență a statului. Aceasta ar putea deveni realitate în trei ani și ar duce la disponibilizarea a circa 45% din personalul administrativ, la reduceri majore de consumabile și echipamente de birotică, la un flux mult mai fluid al banilor, la o ușurință a relaționării cetățenilor și companiilor cu statul. Cu excepția funcționarilor disponibilizați, ar fi benefică pentru toți.

f) Renunțarea la subvențiile de orice fel și utilizarea pârghiei fiscale pentru creșterea accelerată a domeniilor rentabile. Cred că toată discuția făcută zilele trecute în legătură cu investiția în IT versus subvențiile în agricultură este un exemplu suficient de clar. Scopul final al acestor măsuri este scăderea treptată a taxelor și impozitelor pe măsura creșterii încasărilor la bugetul de stat.

2. Măsuri imediate de menținere și relansare a economiei

a) Abrogarea impozitului forfetar. Efectele sale bugetare se pot cuantifica în pierderi. Companiile care nu au fost ajutate să moară, au fost nevoite fie să își mute rezidența fiscală, fie să renunțe la o parte din personal.

b) Adoptarea unei măsuri prin care plata TVA să fie făcută în momentul încasării și nu în cel al facturării pentru tranzacțiile care sunt realizate prin intermediul băncilor. Această măsură ar ușura povara pusă pe companii care, de cele mai multe ori, trebuie să își provizioneze banii cu care să plătească dări în avans statului.

c) Plata tuturor datoriilor restante ale statului către mediul privat

d) Modificarea structurii sistemului de taxe și impozite prin reducerea numărului lor la TVA, cota unică (impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende), cotă pentru asigurările sociale și de sănătate.

e) În fine, cred că măsura care ne va pune în situația de profitori ai crizei este cea de restructurare a raportului TVA-cotă unică, printr-un TVA de 25% și o cotă unică de 4%. Să mă explic:

Ideea de plecare este că pentru ca un acționar să își poată primi cota sa de profit, trebuie plătit un 32% (16%+16%). Azi, în majoritatea companiilor, banii se scot pe nashpa cu un cost de 8-10%. Dacă se pune fiscul cu bocancii pe ele, soluția e simpla: ca și în cazul impozitului forfetar, își mută rezidența fiscală și plătesc impozite altor state. Pentru ca statul să poată încasa mai mult decât 0, ar trebui să avem cota unică de 4%. Pentru că încasările la buget să nu scadă, TVA-ul ar trebui să fie 25%. Și acum să vedem cum arată poza asta:

TVA 25% înseamnă o creștere cu 6%. Cum un punct procentual în TVA duce la o scumpire cu 0.8 puncte procentuale, asta înseamnă că prețurile vor crește cu circa 5%. Cu atât va trebui statul să compenseze persoanele cu venituri netaxabile (aici, ca să nu fie discuții pe tema asta, sunt incluși și pensionarii).

În cazul salariaților, scăderea impozitului de la 16 la 4%, înseamnă o creștere a venitului real cu circa 11%. Acest lucru ar putea fi generator de inflație, dar suntem într-o perioadă de dezinflație, în drum spre deflație și în acest context este un lucru bun. El duce și la o ușoară creștere a consumului, făcând în același timp locul de muncă mult mai ieftin și deci mai stabil. Păi ieșirea dintr-o criză clasică presupune minumum 6 luni de creștere a consumului și de scădere a șomajului, nu?

Pentru depresia economică în care suntem, lucrul acesta nu este suficient. Pentru asta, impozitul de 4% pe profit și dividende poate aduce creșterea economică serioasă pe care o aștemptăm. Prin ce? Păi prin investiții, care devin astfel mai rentabile, și prin mutări de rezidență fiscală în România. Aici este mica bubă politică. Luând o astfel de măsură, creștem în detrimentul celorlalți. Dar, cum vă spuneam, vin vremuri în care fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.

Genul proxim şi diferenţa specifică - Despre cum să te aperi de cei care spun că te apără

Thursday, May 27th, 2010

Dimineața se arăta a fi una oarecare. Chiar aș mai fi dormit puțin peste soneria enervantă din Blackberry. Da’ uite că n-a fost să fie. Ca de obicei, mi-am zis când telefonul ălalt, adică ăla Sony-Ericsson, ăla care nu are trebă cu trezitul meu de dimineață a început să sune. Răspund și încerc să anihilez soneria de ceas din Blackberry. Măcar ăla să tacă. Dincolo e o prietenă care ori de câte ori e vreo chestie legată de presă îmi dă o mână de ajutor. Ok. uit continuarea înjurăturii…. Îmi spune că două televiziuni importante continuă să dea știrea aia aberantă cu impozitarea programatorilor. Nu-i bai, îi spun, o să actualizeze ei. Gre shit. Oamenii continuă să bata câmpii. Între timp, la ProTV știrile sunt date corect. Bănuiala noastră este că cele două televiziuni au aceeși sursă de…, hai să-i zic, informare. O rog să depisteze sursa. Aflu în jumătate de oră că este vorba de Gândul căruia i s-a oferit “pe surse” textul ordonanței privind modificările din Codul Fiscal de acum trei săptămâni. Mișto. De altfel, recunosc textul.

Încerc să iau legătura cu cele două televiziuni. Este imposibil. Mă izbesc de un zid de amănări. E limpede că le pică prost ideea de a recunoaște că livrează informație eronată. Și continuă să o livreze… Între timp, apare eternul și, în circumstanțe mai puțin tensionate, haiosul Agaton, bătând câmpii cu generația de aur care au fost toți olimpici în aceeși stupidă jelanie pe care o aud de vineri încoace. Evident că știe că totul este ok. Altfel, ar tăcea mâlc. Evident că atunci când totul va fi public gata va țipa Victorie! de parcă jelania cu generația de aur ar fi putut să rezolve ceva. În treacăt fie spus, singurul argument care a contat în menținerea măsurii a fost calculul bazat pe datele care mi-au fost furnizate de către companii și care demonstra clar că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitul pe salariu, statul primește 13 lei. Arcgument cu care, cu două săptămâni în urmă problema fusese rezolvată.

Dacă în zilele trecute domnul Agaton, prin împăunarea aberantă a sa, reușise să atragă atenția sindicatelor care acum întrebau cum este posibil ca unui pensionar să i se ia 15% din pensie iar unui programator să nu i se ia impozitul pe salariu, acum apărea o nouă problemă. Pentru sindicate fusese destul de clară explicația rațională: pentru că păstrând industria de software funcțională reușim să contribuim la formarea celor 85% din pensie care se poate plăti și datorită nouă. Problema care apărea era una de credibilitate în fața industriei. Am fost toată dimineața sunat de patroni și directori generali de multinaționale pentru a mă întreba ce se întâmplă. Am fost sunat și de programatori. Mulți mi-au scris pe mail sau pe blog. Dacă o informație eronată în presă era considerată ca o explicație acceptabilă, o informație răspândită de către patronat a apărut ca fiind o chestiune certă, în special în ochii managerilor generali de multinaționale. Patronii români știu cine este domnul Agaton. Multinaționalele vin însă dintr-o cultură în care patronatele au credibilitate.

Am realizat că trebuie urgent să iau legătura cu Primul Ministru și cu Ministrul de Finanțe. Am convenit cu acesta din urmă să prezint documentele la zi pe site-ul ANIS și ARIES filiala Timișoara (pentru că acolo se prefigura buba cea mai mare). Ceea ce am și făcut. În treacăt fie spus, documentele au fost postate pe aceste site-uri înainte de a intra în posesia presei sau a fi făcute într-un alt mod publice, ceea ce arată respectul și încrederea de care industria noastră se bucură, indiferent de cine este la putere.

Între timp, aberațiile domnului Agaton continuau să alimenteze presa și neincrederea din industrie. L-am sunat din nou pe Premier și l-am rugat să dea un comunicat de presă pe acest subiect. Cred că l-a dat, pentru că pe unul dintre posturi la pomelnicul de tăieri a dispărut informația cu programatorii. La celălalt lucrurile continuau. Orice încercare a mea de a intra în direct și a dezminți s-a lovit, în continuare, de același zid. De aceea, momentul în care Adrian Vasilache de la HotNews m-a sunat a fost unul aproape providenţial. Aveam, în sfârşit, acces la presă. Sigur, aş fi putut să invoc un subiect oarecare, să intru în direct la televiziunile cu pricina şi să spun cu totul altceva, adică să dezmint ştirea. Numai că nu-mi stă în fire să recurg la şmecherii ieftine, chiar atunci când miza este mare. Aşa cum nu îmi arog lucruri făcute de alţii, domnule Agaton. Am dat declaraţia pe care o ştiţi şi ea a apărut imediat pe blog graţie unei prietene căreia a trebuit să-i dau username-ul şi password-ul… Asta e…

Domunl Agaton trebuia însă oprit. Acces la presa pe la care se perinda bătând câmpii, nu aveam, iar dinspre unele multinaţionale veneau veşti destul de îngrijorătoare. Am recurs, pentru prima dată în viaţa mea, la un lucru destul de nashpa. Am sunat unul dintre patronii din industrie şi l-am rugat să ia legătura cu şefii de-acolo. În definitiv, publicitate vine şi de la noi. Şi încă destul de multă. Am intrat pe unul dintre posturi. Din nefericire, cu acelaş trâmbiţaş de generaţii de aur cu nushce olimpiade în coadă. Ok. Mi-am spus mesajul şi i-am cerut în direct să se oprească. Nu a făcut-o. L-am întrbat dacă, primid o confirmare de la Primul Ministru sau Ministrul de Finanţe încetează să mai bată câmpii. Mi-a spus că da. Nu am avut inspiraţia să îi cer şi numărul de telefon. Şi iată de ce spun asta: Sunându-l pe Primul Ministru şi rugându-l să ia legătura cu domnul Agaton şi să îl calmeze pentru că mesajul tâmpit pe care îl dă pune pe fugă multinaţionalele, acesta m-a întrebat: Dar cine … mai e şi ăsta? I-am explicat că e purtătorul de vorbe al unei confederaţii patronale mari. N-am ştiut să-i spun care. Am convenit să îl caut pe Ministrul de Finanţe, care păstrează legătura cu patronatele, ceea ce am şi făcut. Sunându-l mi-a dat prin cap să îl rog să dea şi un comunicat (spre HotNews, am sugerat eu) al Ministerului. Cel pe care l-aţi văzut.

Spre seară, l-am sunat pe domnul Nicolae Badea, cel care iniţiase înfiinţarea patronatului în domeniu rugându-l să-şi oprească angajatul. I-am explicat tot răul pe care acesta l-a făcut în ultimile zile şi i-am spus că avem trei posibilităţi: ori retragem patronatul din confederaţia cu pricina, ori le spun companiilor care cotizează acolo că este cazul să desfiinţăm patronatul, ori domnul Agaton se lasă de sportul ăsta de stricat ce construiesc alţii.

Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere… Aş fi vrut din tot sufletul să nu fie nevoie să facem asta acum. Pentru cine a avut de negociat lucruri complicate e limpede de ce. Anyhow… Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere, îmi face o deosebită plăcere să enumăr oamenii, asociaţiile şi companiile care au făcut totul posibil. Cei cu care an intrat în contact direct. În ordinea intrării în scenă:

Horaţiu Moldovan (Lasting), Irina Socol (Siveco), Sorin Mindruţescu (Oracle), Liviu Drăgan (TotalSoft, ANIS), ANIS, Nicolae Badea (Computerland), Mihai Tudor (IBM), ARIES, Călin Tatomir (Microsoft), AMCHAM, Mihai Ianciu (UTI), Radu Enache (HP), Ovidiu Ganţ (Forumul Democrat al Germanilor din România), Camera de comerţ Germană, Mihai Bătrâneanu (rol.ro, ANISP) Cristian Radu (UTI), Dan Bedros (Camera de comerţ Franceză), Zoltan Herczeg (Microsoft), Dan Gârlaşu (Oracle), Continental Timişoara, Paula Apreotesei (Microsoft), Alcatel Timişoara, Emil Boc (Prim Ministru), Sebastian Vlădescu (Ministru al Finanţelor), Alexandru Borcea (ARIES), Valerica Dragomir (ANIS) şi, cu voia dumneavostră, ultimii pe listă, voi cei care mi-aţi scris şi m-aţi ţinut în formă în toată această perioadă. Sunt şi prieteni care nu au nici o treabă cu industria de software şi care m-au ajutat cu dăruire de timp şi de energii sufleteşti şi care, sunt sigur, nu vor dori niciodată ca numele lor să se aşeze pe acest blog. Pentru că aşa sunt prietenii mei. Este cazul să le mulţumesc în mod deosebit tuturor companiilor care direct sau prin intermediul asociaţiilor profesionale (ANIS şi ARIES) au acceptat să îmi transmită date interne contabile cu menţiunea că acceptă oricând ca aceste date să fie verificate de către Ministerul de Finanţe. Lor le datorăm singurul argument care a câtărit în luarea deciziei: pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitarea programatorilor, statul primeşte 13 lei. Dacă nu apărea domnul Agaton pe 21 mai să bată câmpii, toul era rezolvat din 14 mai. În linişte şi normalitate. Acum, mai avem puţin de înfruntat reacţii din spaţiul public şi totul va fi bine.  Pentru tot ajutorul dat până acum şi, sunt convins, şi în perioada care urmează (din păcate)

Vă mulţumesc tuturor!

Aveţi încredere şi nu vă temeţi. Vom trece cu bine şi de valul de antipatie generat de faptul că avem tot felul de trâmbiţaşi care bat câmpii zicând că ne ajută.

Dragii mei,

Ştiu că vă bucuraţi. E bine şi e firesc aşa. Vă rog însă să nu uitaţi că există azi în România o majoritate care va suferi. Vă rog să nu vă consideraţi niciodată mai presus de semenii noştri. Suntem cu toţii oameni. Şi dacă şansa şi voinţa proprie i-a călăuzit pe unii spre o meserie cu o valoare adăugată uriaşă, asta nu înseamnă că suntem în vreun fel mai cu moţ. Bach este ceea ce este pentru că în întreaga sa viaţă şi-a făcut meseria bine, cu bucuria pe care o ai când îţi faci meseria bine, aşa cum un pantofar face pantofi buni de încâlţat sau un croitor haine plăcute la purtare.

Genul proxim și diferența specifică - Colofon despre papagali, pești roșii și diferite jivine vorbitoare

Thursday, May 27th, 2010

Am transmis acum, cu incuviintarea Ministrului Finantelor, cele trei documente (Ordonanta privind Codul Fiscal, Scrisoarea FMI si scrisoarea UE) asa cum au fost semnate in dimineata asta. Vor fi postate pe site-ul ANIS. Din pacate, Valerica Dragomir careia i-am transmis acum documentele nu este in sediul ANIS  (www.anis.ro) asa ca va dura putin pana la postarea pe site-ul lor. L-am trimis și la ARIES filiala Timișoara (www.aries-tm.ro)
Din cele trei documente, REIESE CLAR ca programatorii NU vor fi impozitati.

Aveți încredere.

Nu va luati dupa toti papagalii care bat campii. Au făcut suficient rău industriei în zilele astea pentru a ne lăsa naibii în pace pentru totdeauna. Din păcate există două categorii de oameni: care vor să facă și care vor să fie. A doua categorie umple periodic de căcat prima și acum asistăm la așa ceva.
Astept sa fiu contactat si de cele doua posturi de televiziune care raspandesc o stire falsa data de Gândul. De ieri sun în continuu la ambele postuti și încerc să fac clarificarea cu pricina, dar sunt în mod constant amânat. Se vede treaba ca papagalii au mai multa trecere in presa decat cei care stiu despre ce vorbesc.

Genul proxim şi diferenţa specifică - Addendum (adică a se citi neapărat în continuarea postului anterior)

Saturday, May 15th, 2010

Pentru că am impresia că nu a fost suficient de clar postul anterior, am să prezint o variantă extrem de simplificată a socotelilor care clarifică problema despre care vorbim. Este o variantă în care nu ţin cont de un efect se propagare atât în ceea ce priveşte câştigurile statului (mai mari cu circa 20%) pe o simulare ceva mai precisă dar foarte complicată cât şi în ceea ce priveşte restângerea de activitate a industriei prin relocări şi opriri de investiţii (care ar avea şi ea un efect negativ de circa 35%). Ceea ce prezint aici este o socoteală simplă de tot bazată pe un fenomen migraţionist mai mic decât cel din perioada 1995-2000 şi în care singura influenţă a muncii programatorilor scutiţi de la plata impozitului pe salariu o are la nivelul contributiilor sociale şi a celor directe ale companiilor la care lucrează la bugetul de stat.

În acest moment, numărul celor care beneficiază de măsura despre care vorbim este de 16.000. Salariul mediu net al unui programator este de circa 1000 Euro. În acest moment la un factor mediu de multiplicare de 13 (descris în postul anterior şi determinat pe baza datelor interne furnizate de un număr mare de companii în zilele acestea) un programator aduce anual la bugetul de stat consolidat 28.200 Euro. Dacă i s-ar lua şi impozitul de 16%, ar aduce 30.120 Euro, rezultând un plus de 30 milioane de Euro. Apropo, nu vi se pare suficient faptul că 16.000 de oameni îngraşă anual din munca lor statul cu 450 de milioane de Euro? Pe care statul îi cheltuie cu voioşie pentru salariile bugetarilor, pensii, şpăgi pentru politicieni şi funcţionari, asfalt solubil, borduri sfărămicioase şi multe altele de felul ăsta. Şi nu am făcut socoteala decât pentru bugetul central consolidat. Că la ea se mai adaugă şi cele locale.

Socoteala de mai jos o fac pentru cei care nu înţeleg de ce insist atât pentru menţinerea acestui sistem de taxare. În treacăt fie spus, dacă un căcănar ar avea un factor de multiplicare de minimum 5 şi ar fi o cerere uriaşă de căcănari în lume, aş lua fără nici o ezitare o decizie similară în cazul lor. În asemenea decizii nu contează deloc nici cât de frumos, nici cât de deştept e omul ci câţi bani scoţi de pe urma lui faţă de câţi bani investeşti în el. Dacă am fi gândit aşa în toate domeniile nu am mai fi ajuns în halul în care suntem acum. Din păcate, am gândit în termeni de frumos, haios, deştept, important şi săracu’ de el.

Hai să vedem cum arată toată povestea asta. Astăzi de pe urma muncii a 16.000 de programatori, statul încasează 450 de milioane de Euro anual, bani care reprezintă salariul anual brut a 83.500 de bugetari sau pensia anuală a 235.000 de oameni. Sigur, dacă nu am trăi într-o societate liberă ci într-un lagăr de muncă, impunerea salarială a programatorilor ar duce la un număr şi mai mare de salarii bugetare sau pensii plătite din munca lor. Numai că nu suntem într-un lagăr de muncă. Plecarea din ţară (de jure sau de facto cum observa foarte inteligent cineva în comentarii), de bună voie sau datorită schimbării politicilor firmelor din domeniu este şi ea bine cunoscută din perioada 1995-2000. Fără a ţine cont de triplarea cererii de programatori în lume şi considerând o scădere a ritmului de plecare de la 2000/an (cât era în anul 2000) la 1600/an (cel puţin în primul an de după aplicarea impozitării), fără a lua în considerare efectul de multiplicare observat în perioada (1995-200) când un plogramator plecat trăgea după el câţiva foşti colegi rămaşi încă în ţară, considerând deci un aflux constant 1600/an, iată care ar fi pierderile:

17.5 milioane Euro (adică 3.200 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 9.100 de pensionari) în primul an

65.7 milioane Euro (adică 12.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 34.200 de pensionari) în primul an

113.9 milioane Euro (adică 21.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 59.300 de pensionari) în primul an

Înainte de a bate câmpii, ar fi interesant să batem la uşa celor care se vor trezi fără resursa asta de bani şi să-i întrebăm dacă le convine. Eu am bătut pe la alte uşi, unde chestia asta a început să fie înţeleasă.

Comportamentul acesta, adică cel de a merge acolo unde din aceeaşi muncă poţi câştiga mai mulţi bani este unul natural şi este dovedit nu doar de către cei din IT. Este suficient să amintesc plecarea masivă a românilor la munci în occident sau, mai recent, plecarea (de jure) a unui număr mare de firme în Bulgaria şi Ungaria în urma reformelor lui Pogea. Mulţi cred că ele şi-au dat duhul. Pentru unele, din păcate, este adevărat. Adevărul cel mai cinic este însă că multe şi-au mutat doar rezidenţa fiscală, continuând lucrul în România dar plătind taxe şi impozite în Bulgaria şi Ungaria. Rezultatul impunerii lor a fost o gaură în bugetul României şi un plus de bani în bugetele Bulgariei şi Ungariei.

Mai sunt dator cu o explicaţie, pe care a dat-o foarte clar, zic eu, cineva în comentarii. Aşa că iau cu copy & paste de-acolo:

“Nu este adevarat, si o firma de 3 programatori intr-un garaj poate beneficia de scutirea de impozit daca indeplineste conditiile de cod CAEN, venit pe cap de programator scutit si bineinteles de vanzarea pe factura a programelor si sericiilor realizate (nu la negru)”

În ceea ce priveşte chestiunile legate de neintervenţionism, lucrurile stau destul de simplu, zic eu. Dacă am o resursă pe care o pot exploata cu costuri mici în raport cu profitul obţinut, o exploatez. Lucrurile acestea, într-o lume normală, le permit statelor să reducă povara fiscală pusă asupra tuturor. În definitiv, dacă ar exista un fond de investiţii străin în care punând o parte din banii strânşi din taxe şi impozite am lua lunar cel puţin de şase ori banii depuşi, nu cred că ar mai zice nimeni nimic. Păi eu asta am făcut. Iar măsura despre care vorbim, nu a creeat dezechilibre în piaţa producătorilor de software. Pentru cei care cred că da, îi rog să mai citescă încă o dată comentariul pe care l-am reprodus un paragraf mai sus.

Iar celor care stau prin alte ţări şi propun cote de solidaritate celor rămaşi pe-aici, le dau eu răspunsul, pentru că îl ştiu deja: răspunsul este nu. Nu suntem în faţa unei catastrofe naturale ci în faţa unui fenomen creeat de noi la care programatorii au contribuit într-o măsură nesemnificativă. Mai mult, răspunsul este că vor urma bunul exemplu dat de către cei plecaţi, dar sunt sigur că nu le vor propune celor rămaşi lucruri dintr-astea. Până una-alta, ei, ăştia rămaşii, sunt printre puţinii care mai ţin barca pe linia de plutire.

Doar că eu cred că nu va fi nevoie să plece :D

Genul proxim şi diferenţa specifică

Friday, May 14th, 2010

Nu am mai scris demult pe-aici şi îmi pare rău. Celor pentru care am tot scris şi sper că o voi mai face în curând, le cer iertare pentru faptul că astăzi nu voi scrie ca de obicei. Astăzi am să scriu nu din plăcerea de a scrie ci din nevoia de a clarifica un lucru pe care îl consider important. Aşa că, uite, îmi calc pe inimă şi îi fac loc aici unui subiect de care am tot ferit până acum blog-ul. Sper să fie pentru prima şi ultima dată când mă abat de la felul în care mi-am dorit să îl alcătuiesc.

În urmă cu zece ani, în campania electorală din anul 200, le propuneam celor dispuşi să mă voteze un proiect de care m-am ţinut cu încăpăţânare în ultimii 12 ani. Este un proiect care a dat rezultate clare, măsurabile în primul rând în bani dar şi în destinul unui număr mare de oameni. Nu m-am lăudat niciodată cu nimic din tot ceea ce am făcut, am făcut lucrurile acestea cu ajutorul lor, de multe ori cu mintea şi gândurile lor aşa cum se cuvine să fie lucrurile făcute în interiorul unei bresle. În care sunt şi bune şi rele dar în care ceea ce se poate cântări şi măsura arată de zece ani încoace din ce în ce mai bine. Pe lângă proiectul legislativ pe care l-am propus atunci şi care a devenit an după an realitate mai mult sau mai puţin apropiată, uneori ciuntită de mai marii momentului, dar realitate, spuneam atunci, în campania din 2000 că voi face un lucru pe care nimeni nu l-a crezut în acel moment posibil. Îmi amintesc că Mike Popa îmi spunea: Varujane, nu mai zi prostii de-astea că râde lumea de tine. Spune lucrurile celelalte, ăsta este un lucru imposibil de făcut. Dar uite că l-am făcut. Lucrul cu pricina era scăderea impozitului pe salariile programatorilor la 8%. Ideea şi socoteala asta cu 8% venise într-o discuţie la ANIS cu Vlad Ţepelea şi Florin Talpeş, socotită şi vorbită mai târziu cu Dan Bedros şi Radu Georgescu şi susţinută cu entuziasmul molipsitor al lui Mihai Bătrâneanu. Am avut noroc. În ziua investiturii ca Prim Ministru, în locul micii chestii protocolare care se spune cu ocazii de-astea i-am pomenit-o lui Adrian Năstase care a zis imediat da şi mi-a propus chiar un mic setup pentru a-mi asigura proprietatea intelectuală. Am pomenit de chestia cu pricina în discursul ţinut cu ocazia investiturii iar în răspunsul său, Primul Ministru a pomenit-o la rândul său şi i-a cerut lui Mihai Tănasescu să facă studiul de impact şi lui Dan Nica să se ocupe de detaliile de implementare. Ambii miştri au răspuns impecabil şi după o lună eram, împreună cu toate asociaţiile din industrie (multe, că doar suntem în România) la ultima discuţie, cea care stabilea forma finală a legii. Discuţia era purtată cu o doamnă din Ministerul de Finanţe. După o oră de tânguieli despre dificultăţile pe care le ridica în implementarea efectivă, oră în care credeam din ce în ce mai mult că ne îndepărtăm indefinit de realizarea ei, doamna de la finanţe s-a oprit şi m-a întrebat exasperată: “Domnule deputat, e clar că ideea asta aduce bani mulţi la buget, dar e foarte greu de implementat aşa. Aveţi ceva împotrivă dacă o facem cu impozitare zero? Că, după simulările noastre, statul ia şi mai mulţi bani şi ne e şi nouă mai uşor…” S-a lăsat o tăcere adâncă. Doar în stânga mea, Florin scria în continuu ceva pe laptop, nu l-am întrebat niciodată ce. Chiar dacă muream să ştiu ce tot scie Florin, privirile tuturor colegilor din sală m-au făcut să realizez că e mai bine să o las naibii de curiozitate şi să spun un “păi nu” care s-a auzit, cred, ca naiba dar ce mai conta?

Din acea zi, industria a crescut constant. Programatorii n-au mai părăsit ţara precum migratorii (în 2000 plecaseră 2000). De la modelul de outsourcing am trecut uşor-uşor la cel de fabrică de soft şi acum urma să facem trecerea către cel de centru de R&D. Şi eu cred că vom face şi asta. Povestea de mai sus am spus-o acum pentru prima oară pentru că e bine ca numele celor care au făcut, fiecare din locul său, ceva pentru ca minunea să se întâmple, să nu fie uitate. După aderarea la UE, ea a fost atacată constant fiind considerată ba subvenţie, ba ajutor de stat, numai că, ghinion pentru europeni şi pupincuriştii lor româneşti, am reuşit de fiecare dată să demontez cu calm şi cu argumente logice retorica lor. M-am întrebat de ce o făceau şi am înţeles că într-un model de stat social ca cel spre care ne îndreptăm în zbor, ideea de investiţie nu există. Există, în schimb, ideea de “dă şi mie”. Ultma dicuţie, purtată acum doi ani a tranşat totul, speram eu definitiv. Le-am spus atunci că taxarea persoanelor este un atribut suveran al unui stat membru şi că atât timp cât în tratatul uniunii nu există nimic despre asta şi atât timp cât suntem un stat suveran şi nu un teritoriu, e bine să ne mai lase naibii în pace cu ideile lor. Numai că atunci când eşti vai de steaua ta şi stai la banii şi la mâna altora, e greu să îţi afirmi suveranitatea. În situaţia asta suntem acum. Ceea ce încerc acum, cu aceeaşi prieteni din industrie la care s-au adăugat între timp şi alţii este să îi conving pe Preşedintele României şi pe guvernanţi că măsura despre care vorbim nu este o subvenţie ci o investiţie. Şi nu una de texte ci de bani. Adică este o măsură bună de contracarare a efectelor crizei.

Argumentele mele pentru menţinerea ei ca măsură de combatere a efectelor crizei economice şi de multiplicare a banilor din buget sunt următoarele:

1. Vorbim de o investiţie foarte rentabilă şi nu de o subvenţie.

Din toate datele stânsse de la companiile care o aplică rezultă că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din salariul unui programator, statul câştigă din dările către bugetul de asigurări sociale şi din impozitul pe profit între 6 şi 15 lei. Cred că nu există nici un fond de investiţii pe lumea asta cu un asemenea randament. Ca să pricepem o dată ce înseamnă o subvenţie, voi considera chiar exemplul dat de către Preşedintele României cu agricultura unde pentru fiecare 3000 de lei cheltuiţi de către stat (adică bani din taxele şi impozitele noastre) statul primeşte înapoi 45 de lei. Şi vă întreb: dacă aţi vorbi despre banii pe care îi aveţi în buzunar şi ar fi să îi puneţi într-un fond pentru a lua ceva de pe urma lor, i-aţi pune în fondul care vă transformă un leu în şase lei sau în cel care vă transformă trei mii de lei în patru zeci şi cinci? Este măsura acesta o risipă în vremuri de criză sau o măsură de combatere a ei?

Desigur, cineva ar putea spune că industria există deja şi că a venit mometul să luăm şi mai mult de pe urma ei. Adică şapte lei în loc de şase. Numai că socoteala asta, nu ţine şi iată de ce:

2. Vorbim de o măsură care a stabilizat forţa de muncă şi a adus investiţii mari în România

Când poţi câştiga mai mult şi trăi mai bine, când eşti tânăr şi ai mobilitate mare, mergi în locul în care lucrul acesta este posibil. Indiferent de textele pe care fraza anterioară le poate stârni, realitatea îmi dă dreptate. Chiar şi cu măsura aceasta în vigoare, o zonă din vârful piramidei profesionale continuă să alimenteze migraţia. E drept, vorbim de mult mai puţine persoane. Dacă în anul 2000 în jur de 70% dintr-o promoţie se angajau, stăteau puţin până îşi făceau un nume cât de cât şi plecau, sau plecau direct după absolvire, acum rata de migraţie este de circa 4%. Plecarea lor din industrie sau din ţară poate să se reia însă foarte repede după dispariţia măsurii despre care vorbesc. În primul rând pentru că mult din capitalul autohton sau străin va pleca. Nu este o ipoteză, ştiu lucrul acesta de la sursă. Deja, anunţarea ei a îngheţat planificarea câtorva investiţii care urmau să înceapă în toamna aceasta, suma pe care sunt sigur că o pierdem, pentru că deja am fost anunţat de cele câteva companii care urmau să facă investiţiile respective fiind de circa 60 milioane de Euro. În acelaşi timp, companii româneşti si străine îşi pregătesc planuri de relocare în alte părţi ale lumii. E timpul să pricepem naibii o dată că pentru un investitor există un singur lucru interesant: profitul. Acestor companii nu le poţi cere, chiar dacă patronul este român, să piardă bani de dragul nimănui. Şi e bine şi normal aşa. Pentru că dacă ai minţile în cap şi ştii să îi ţii la tine în ţară, iei şi tu ca stat ceva de pe urma muncii lor şi ai cu ce să plăteşti salarii şi pensii. Şi dacă nu, nu.

Ca să înţelegem foarte bine de ce este atât de important să menţinem lucrurile aşa cum sunt acum, este suficient să spun că în preţul unui produs software cheltuielile cu forţa de muncă sunt determinante. Dacă am creşte salariile, ar fi mai greu să vindem produsul muncii respective. Dacă salariile sunt mai mici decât oferta din pieţele mai mult sau mai puţin apropiate, forţa de muncă migrază. Măsura aceasta ţine industria de software într-un echilibru corect. Şi tot ca să înţelegem foarte bine despre ce vorbim, e bine să ştim că după ce au fost puse în aplicare ideile lui Pogea, o parte din firmele româneşti şi-au mutat rezidenţa fiscală prin alte părţi. Unele chiar prin ţări vecine şi prietene cum ar fi Bulgaria şi Ungaria. Şi locul din România, în care au forţa de muncă s-a transformat în punct de lucru, iar impozitele şi taxele firmelor cu pricina (devenite azi investitori străini) contribuie acum la plata pensillor şi salariilor bugetarilor din respectivele ţări vecine şi prietene. Mişto, nu? Că, în definitiv, până la Ruse faci cam cât fac eu din Dristor până în zona de Nord a oraşului.

În plus:

3. Însemnăm şi noi în lumea asta mai mult decât cerşetori, câini vagabonzi, asfalt solubil şi borduri sfărămicioase

Un om absolut minunat, fostul preşedinte al lui Intel, Craig Barrett, a fost atât de impresionat de existenţa unei asemenea măsuri, unice în lume, încât nu a pierdut nici o ocazie, în prezenţele sale în conferinţe internaţionale, în care să nu vorbească despre România şi despre ce dinamică extraordinară are industria de software acolo, datorită acestei măsuri. Omul ăsta, a adus mai multă investiţie în IT în România decât toate guvernele care s-au succedat în ultimuu zece ani.

În forţa asta de muncă pe care o avem, am investit generaţie după generaţie de când inginerul Toma construia în 1957 primul calculator proiectat şi realizat în România, iar profesorul Moisil, cu o viziune excepţională, punea bazele unei şcoli solide care a funcţionat impecabil până în ziua de azi. Contrar unor păreri bazate probabil pe asimilarea celor din industrie cu scriitorii de pagini de web sau cu cei care predau progrămele didactice în Pascal, chiar şi pentru a fi muncitor în fabrica de soft ai nevoie de multă ştiinţă de carte. Pentru cineva din afara industriei, un angajat la Ubisoft poate să fie considerat un soi de guguştiuc care în câteva luni învaţă să programeze şi s-a scos. Pentru cine ştie despre ce este vorba, scrierea unui joc este una dintre cele mai complexe activităţi intelectuale. Nu vreau să intru aici în polemică şi de-aia rezum totul la a spune că e nevoie de multă ştiinţă de catr, din multe domenii pentru a face performanţă. Şi asta costă. De-aia nu prea pricep eu de ce FMI nu cere ridicarea acestei măsuri, dar o cere Uniunea Europeană. Oare pentru că acolo deficitul de programatori e de aproape 500 mii?

Oricum, dacă măsura se va lua, firmele îşi vor restânge activitatea şi programatorii vor pleca, prostul de Varujan care o să rămână probabil pe-aici să stingă lumina le recomandă fraţilor lui să ia calea Nordului American sau a Asiei. Că acolo n-am auzit ca vreun ministru (a se citi comisar) să fi spus vreodată că salariile celor din domeniul pe care îl păstoreşte sunt prea mari…

Şi hai să facem o înţelegere. Dacă simţiţi nevoia să spuneţi ceva despre chestia asta sau despre politichii, folosiţi, vă rog, postul ăsta cât cuprinde. Da’ vă rog frumos, numai pe ăsta. Ca să lăsăm restul blogului aşa cum mi l-am dorit când m-am apucat de el. Multzam fain!