Archive for the ‘Ce vreau cu blog-ul ăsta’ Category

Ce blog-ul meu…

Monday, March 31st, 2008

Trebuia să se întâmple și asta. Recenzia. Vine și ea, e semnul sigur că exiști, în definitiv, de-aia nu scrii în Notepad pentru hard-disk-ul din calculator. Pentru că simți nevoia să comunici. Pentru că ești om. De-aia. Recenzia este, tocmai din picina asta, un lucru mișto. Când e de bine, te bucuri, așa cum poți, eu unul dacă aș fi câine aș da din coadă, de exemplu. Când e de rău, te întristezi, dar în definitiv, ar fi chiar culmea prostiei să crezi că tuturor le placi.

Există însă recenzia de insectar care e din alt film decât cel cu bună sau rea. E aia în care recenzentul probabil că nu citește ce recenzează. Zice, probabil, “Ia să vedem ce a mai apărut nou… Aha, și-a tras și Pambuccian ăla blog. Unde îl punem? La politic.” Și din înaltul cerului apare boldul uriaș care ți se înfige în scăfârlie și în secunda următoare te trezești proțăpit în vitrina cu politicienii care își fac blog. Sub tine e o etichetă cu numele tău și cu denumirea științifică în latină, deasupra e eticheta mare pe care scrie regnul, îcrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia, peste tine se trage geamul de sticlă, îl auzi cum culisează pe rama de lemn de brad, te gândești cu tristețe la bradul ăla care a ajuns ramă și la felul în care ai ajuns tu exponat, mai vezi ca o imagine dintr-o altă lume un funcționar zelos scriind ceva de zor într-un carnet, probabil data și ora la care te-a pus acolo, îl vezi zâmbind mulțumit și cărându-se să prepare un alt exponat de pus în altă cutie și se așterne liniștea. de muzeu vechi perturbată din când în când de vizitatorii care trec indiferenți prin fața ferestrei tale către lume.

Chestia asta cu pusul funcționărește și pe necititelea în insectar, nu mi-a plăcut niciodată. Și oricât de bune ar fi fost intențiile funcționarului care a făcut asta, cred că trebuie să spun aici o banalitate pe care sper că o va înțelege: un om e o ființă extrem de complexă. Când omul ăla scrie despre el, nu despre o temă precisă, scrisul lui nu poate fi clasificat doar prin meseria/meseriile pe care le are.

Blog-ul ăsta nu este despre politică. Blog-ul ăsta nu este despre tehnologie, nu este despre matematică, nu este despre bucurie, nu este despre tristețe, nu este despre iubire, nu este despre respirare, nu este despre cântec. Este despre toate astea și foarte, foarte multe altele. I-am spus blog despre libertate. Pentru că libertatea este despre toate astea și despre multe, foarte multe altele. Așa cum le văd eu. Blog-ul ăsta nici despre mine nu este. Este eu, așa cum sunt în clipele în care scriu aici. Este discretizarea existenței mele în feliuțele de timp despre care am chef să povestesc. În el scriu așa cum vorbesc. Așa cum vorbesc cu mine și așa cum vorbesc cu cei cu care vorbesc cu toate vocile prin care vorbesc, cu toate privirile prin care vorbesc, puse, așa cum sunt eu în stare, în litere și semne.

Varujan nu vrea în insectar. Refuză insectarul și acul cu gămălie înfipt în cap, refuză să stea cu aripile desfacute, le desface el cînd are chef în fața cui vrea el. Varujan nu e exponat. Varujan e om.

Când spun cuvântul ăsta, om, așa minunat și de mizer cum e el, omul, singurul lucru cât de cât apropiat de ceea ce simt când mă văd băgat în insectar pe necititelea sunt versurile unui om pe care îl iubesc mult și sunt tare trist că a trebuit să moară. Îl chema Nichita Stănescu și astea sunt versurile lui:

Tragem la sorți
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul intreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur si simplu.
Inimă pe toate fețele?
Inimă pe toate fețele!
Și unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageți la sorți cu inima lui
unde vreți să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

Anonimi din toate țările, uimiți-mă!

Thursday, March 27th, 2008

    Povestea care a dus la post-ul de aici începe cu un an în urmă. Eram la Comisie, o ședință destul de nashpa din categoria ălora în care o autoritate a statului încearcă să obțină prin lege puteri sporite. Acolo unde nu e cazul. Prin metoda clasică, adică prin amendamente făcute în ultima clipă. Numai că autoritățile nu sunt entități abstracte și chestia cu puteri sporite pentru autorități înseamnă de fapt puteri sporite pentru oameni cât se poate de în carne și oase. Ideea de putere pentru a o exercita prin arătarea mushkilor, îmi repugnă. Eu cred că legea are ca scop principal construirea încrederii și nu arătarea coltzilor. Și mai cred tare, tare, în puterea lui unu și în puterea celor fără putere. Nu prea rima chestia asta cu ce discutam acolo. 

    De ani buni, argumentul suprem al celor fără argumente logice e “c-așa vrea Uniunea Europeană”. În general ține. La noi la Comisie, nu ține. Primul filtru e doamna Elian, un strălucit consilier, cred că am avut cea mai fenomenală baftă din lume că lucrez cu dânsa. Numai că doamna Elian e din Cluj și n-are tupeul de Mitică pe care-l am eu. Spune doar că nu există nici o directivă care să facă micul pas de forță pe care-l vrea autoritatea cu pricina. Atât. Ei, dar autoritatea insistă… Cică n-o fi în litera directivei, dar e în spiritul ei, vine cu cohorta de avocați, ăia asta au învățat la școală, să vorbească. Și vorbesc… Ca la talk-show, vorbesc… La mine la școală, m-au învățat doar să gândesc logic. Numai că în foarte multe momente din viață am constatat că gânditul ăsta logic nu folosește la nimic. Chestia cu tupeul am învățat-o mai târziu. Când am văzut că sunt situații în care logica nu ține. Din fericire, Comisia e foarte tehnică și colegii mei sunt buni profesioniști și au și ei chestia asta cu gânditul logic. Au și tupeu, ca sunt Sudiști. Din nefericire lupta era însă inegală, că în fața noastră se desfășura oștirea de avocați ai autorității cu pricina…

    Și tocmai acum se găsise și secretarul de stat să plece la ședința aia de Guvern… Ministerul rămăsese agățat într-o fată care părea drăguță, chiar miștocuță rău, numai că în momentul ăla mi-ar fi fost mult mai util un bulldog dat dracului, care să știe să muște avocații ăia de cur în numele dreptății și libertății și al maestrului meu de suflet, Adam Smith. Cum fata cu pricina numai a bulldog nu arăta, m-am apucat să sap temeinic prin circumvoluțiuni după proteza miraculoasă cu dinți de bulldog. Mushkii încă nu mi-i pusesem, așa că, singura speranță era în circumvoluțiunile alea. Încerc din nou cu logica. Mă izbesc, predictibil, de textul standard cu așa vrea UE. Constat că dau cu capul în zadar. Mai încearcă și alți colegi. Văd cum ni se amestecă sângele pe zidul de care ne izbim și oricât sânge curge pe-acolo, o mână nevăzută scrie peste, “așa vrea UE”. “Vrea pe dracu’”, îmi trece prin cap, “vreți voi să controlați tot ce mișcă în cele mai mici amănunte”. Ok. Am văzut destul roșu în fața ochilor.
    - Am discutat destul, spun. Cum nici un argument logic nu poate să schimbe nimic, cum nu există nimic în legislația europeană care să sprijine ce vreți voi aici, eu vă spun simplu, nu vom face chestia asta. Ați văzut că e părerea unanimă a Comisiei. Voi nu sunteți nici inițiatori, nici decidenți, v-am invitat aici doar cu rol consultativ pentru că sunteți subiecții legii ăsteia. Așa că, răspunsul este nu.
    Avocații sar de trei metri. Încep iar cu UE. Deja, nu îi mai suport. Le spun:
    - Este punctul de vedere unanim al Comisiei.
    Este limpede că nu au nici o șansă. Totuși insistă. Ridic tonul:
    - Facem așa cum am hotărât. Nu mai încercați să ne convingeți cu același argument ilogic repetat la infinit. Argumente logice nu aveți, iar eu sunt de neconvins. Pentru ca sunt nebun.
    Ridic ochii cu speranță către fata de la Minister. În definitiv, reprezintă inițiatorul legii cu pricina. Ăștia de la autoritate au venit pe ultima sută cu amendamentul ăsta, la plesneală. Să își încerce norocul. Am tensionat, ca boul, atmosfera. Ceva îmi spune că pot avea încredere în ea.
    - Vreau să aud, în finalul discuției pe amendamentul vostru, punctul de vedere al Ministerului.
    Fata ridică ochii surprinsă. Cred că nu se aștepta. Șeful e la ședința de Guvern, e prima dată când i se cere un punct de vedere oficial, în mod direct, în Comisia asta. Își mută privirea spre mine. Are ochi mișto. Albaștri, cred. E drept, îmi plac ochii negri, dar ăștia nu arată deloc nashpa. Îmi repet că sunt încă prizonierul ideilor fixe. Ce, albaștri nu pot fi frumoși? Are o chestie mișto de tot în privire. Un amestec de siguranță și calm. Aveam să aflu mai tărziu că nu prea era așa dincolo de privirea aia.
    - Eu sunt psiholog, își începe Criss ce are de spus. Toată lumea izbucnește în râs, tensiunea dispare, argumentează mișto de tot. E super!

    Așa am cunoscut-o pe Criss. Chiar psiholog și e. În momentul ăla am crezut că spune așa, la mișto, dar e adevărat, asta e meseria ei. În timp, am devenit foarte buni prieteni. E un om minunat, așa cum greu poți întâlni și cred că e ca un fel de pepită. E ca o pepită pentru că trebuie să cerni un munte întreg de nisip ca să dai peste un om ca ea. Eu am avut bafta să dau peste ea din întâmplare. Așa am eu baftă. Peste cei mai mulți dintre prietenii mei, am dat din întâmplare.

    Criss e însă un om foarte special. Pentru mine, evident. E unul dintre cei din jurul meu care mă cunoaște până la predictibilitate. Și e, de departe, cel mai echilibrat om pecare l-am întâlnit. De-aia am o încredere uriașă în tot ce-mi spune. O să ziceți că e manipulare de psiholog. Nu e. Am citit destul și am practicat destul sportul ăsta cu psihologia. Unfortunately, aș spune, dar așa a fost să fie. Nu sunt ușor de dus de nas de oamenii cu carte. La viclenia aia netrecută prin multă cultură, nu fac cine știe ce față și sunt mai ușor de fraierit, dar un intelectual luptă cu arme egale și cred că în general m-am descurcat. O să ziceți că e manipulare de femeie foarte frumoasă. Criss, e drept, e și foarte frumoasă. So what? Suntem prea buni prieteni ca să folosim șmecherii de-astea între noi. Iar încrederea dintre oameni e un lucru atât de fundamental și atât de greu de construit, încât ar trebui să fim de-a dreptul bătuți în cap să scoatem cărămizile din ea.

    Asta a fost doar o prefață la ce vreau să vă spun, dragilor. A fost așa de elaborată prefața asta, că m vrut să povestesc despre Criss. Ea nu mai lucrează la Minister, e acum într-o multinaționala și zilele trecute când am trecut pe-acolo (aveam o întâlnire cu șeful ei) am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și știu și de ce. Pentru că nu mi-o pot imagina pe Criss acolo. Nu că nu ar fi în stare să lucreze acolo. E o pepită mișto cu străluciri de inteligență. Da’ uite că eu mi-o imaginez numai conducându-și propriul business. Și știu sigur că va veni o zi când lucrul ăsta se va întâmpla, chiar dacă ei nu îi dă prin minte chestia asta acum. Am scis toată prefața asta, pentru că am fost tare mâhnit că am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și vreau să-i cer iertare…

    Ne-am făcut un obicei să dăm din când în când ocolul orașului în mașina ei de care e foarte mândră și să stăm pe îndelete de vorbă despre ce ne dă prin cap. Când stai de vorbă cu un om inteligent, orice subiect devine o chestie super! În seara asta, a venit vorba despre blog-ul pe care scriu. Și Criss mi-a spus un lucru de mare bun simț. Nu mă gândisem la el, recunosc. Pentru că nu mă gândisem. De-aia.

    - De ce le ceri tu celor care comentează adresa de mail?
    - Nu le cer nimic, Criss, ce ți-a venit?
    - Ba le ceri. Tu nu te uiți la ce se cere în liniile de comentariu?

    Are dreptate. Diavolul stă în detalii. În general, nu-mi scapă, dar… Asta e… Nu m-am uitat.
    - Ok. Încerc să rezolv chestia asta, îi spun.

    Asta am și făcut. Cam la repezeală, recunosc. Adică am dezactivat cererea obligatorie de adresă de mail. Acum e pur opțională. Adică poți completa câmpul ăla, dacă ai chef. Și dacă nu, nu. În timp, o să dau și de check-box-urile care fac câmpurle cu pricina să nu mai apară deloc. Acum e suficient să puneți un nick și să vă scrieți comentariile. De-acum, nu mai există nimic care să deconspire vreun anonimat. Vă las și un test să vedeți că e așa. Așa că, anonimi din toate țările, uimiți-mă cu cmentariile voastre, scrieți ce aveți chef.

    A… Pentru madam Ionescu, de la mine, fără număr, fără număr! Criss nu e lumina albastră despre care mai scriu. Chiar dacă e o femeie super, cu ochii ei minunat de albaștri. Nu e lumina aia, pentru că am promis să nu mă îndrăgostesc de ea. Iar eu îmi țin promisiunile. Oricât de absurde ar fi ele.

Despre mine însumi și despre temele mele însele

Wednesday, March 19th, 2008

    N-aș fi crezut vreodată că va trebui să scriu atât de mult despre mine. Nici măcar nu știu prea bine cine sunt. Și nici nu îmi propusesem vreodată să aflu. Cred că e mai bine așa. Sunt om. Îmi plac lucrurile simple, clare și predictibile. Am foarte rar parte de așa ceva. Și atunci când se întâmplă, durează puțin de tot. Sau poate că așa mi se pare mie. Îmi plac lucrurile simple clare și predictibile în imediata mea proximitate. Când vine vorba de mine însumi, prefer să îmi fiu mie complicat, arborescent de compliat și impredictibil. De-aia habar nu am cum sunt. Și în definitiv, cred tare că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Din păcate, nu stau atât de bine cu memoria (chiar vorbesc serios) și uite că de-aia îmi e greu să știu cine sunt de fapt.

    Am o memorie ciudată. Țin minte numai lucrurile care m-au impresionat foarte puternic în bine sau în rău. Pe toate celelalte le uit foarte repede. Mi s-a întâmplat să cunosc oameni pentru câteva minute și să îi țin minte în detalii infinitezimale, vii, pot descrie ore în șir minutele alea cu toate amănuntele legate de ele și cu cele legate de ce și cum am perceput la acei oameni. Mi s-a întâmplat să aflu cu stupoare că am stat alături de cineva chiar și un an și să nu-mi mai amintesc nimic, oricât de mult m-aș stradui. Pot descrie cursuri întregi ținute de profesori care m-au impresionat, în detalii care țin de felul în care se fărâma creta pe tabla neagra din sala 3 a Facultății de Matematică și nu pot reproduce nici macar în linii generale lucrurile spuse acum o săptămână la nushce ședință fadă de mine însumi. Asta e… Altul nu mai pot deveni.

    Când intru la ore (Adi, să știi că eu chiar Astronomie pedau. Și Cosmologie și Relativitate generală) habar n-am despre ce voi vorbi. Îmi place să predau. E probabil activitatea intelectuală care îmi place cel mai mult. Mi-am transformat pasiunea din copilărie în profesie. Am fost astronom amator, a fost una dintre cele mai mișto perioade dn viața mea. De fapt, cu mici excepții (dar alea nașpa de tot) cam tot ce am trăit a fost super. Când am terminat facultatea m-am trezit în fața unei alegeri crâncene: ori plecam în alt oraș și nu îmi făceam meseria, ori rămâneam în București și nu îmi făceam meseria și predam la facultate undercoverd. La lumină, nu se putea că nu am avut chef să ma fac membru la partidul-stat. Aveam, încă de atunci un comportament deviant și nashpa și antisocial. Aveam și port ilegal de față până m-a luat miliția la șuturi când m-a prins cu gagica în parc și i-a zis să nu mai umble cu arabi. Barba nu mi-am dat-o jos nici atunci și am stat așa până când au înțeles că e mai bine să îmi facă buletinul cu fața aia nashpa decât să mă piardă din evidența populației Republicii. Cum nu am vrut niciodată nimic de la sistem, m-a lăsat și sistemul în plata Domnului. Așa m-am trezit repartizat în București, la începutul învățări unei meserii noi și predând-o pe-aia veche studenților din facultatea din care tocmai mă extrăsesem, prin bnăvoința câtorva foști profesori cărora le voi fi recunoscător câte zile oi avea. Am nimerit la Institutul de Tehnică de Calcul. Avem media foarte mare și la repartiție nu se făceau alte șmecherii decât niște adausuri absolut transparente ălora cu activități politice. Nu era cazul. Iar media mea era nesimțtit de mare, așa că nu au avut ce să-mi facă și m-au înghițit așa nashpa cum eram. Am învățat că mi-a placut ce am învățat. Nu am fost tocilar, jur!

    Ok. M-am trezit cu a doua meserie. Mi-a placut. Mai ales că după două luni de stat prin Institut, am convins-o pe șefa mea de atunci să nu mai am condică și să plec cu un calculator mișto de tot în afara Imstitutului. Cu încă trei colegi, la care s-au adăugat mai târziu doi. Am învățaț la greu și în lumea reală a doua meserie. Nu sunt dator nimănui pentru asta, am adus bani serioși Institutului din contracte pe teme inventate de noi, cu clienți găsiți de noi. La Facultate am ținut orele pe gratis până după Revoluție, așa că nici acolo nu am datorii. E super! Am fost liber și mi-am câștigat libertatea de unul singur.

    Cu condica m-am reîntâlnit abia la Parlament. Pe hol. O ocolesc acolo în fiecare zi. Pentru că o simt ca o lipsire a mea de libertate. Cred că un om reprezintă pentru cei din jur ceea ce reușește să creeze, iar trecerea sa în asta ar trebui măsurată. Cu câteva luni în urmă, o doamna de la nushce ONG m-a întrebat dacă sunt conștient că lipsa mea de semnături mă califcă la ieșirea din Istorie. Nu m-am gândit la asta, sincer să fiu, așa că întrebarea m-a lăsat fără replică. De obicei am. M-a întrebat dacă nu vreau să intru în Istorie. Nu. Nu vreau. Vreau să trăiesc pur și simplu. Atât. A… Și prefer să intru în lcruri mai plăcute.

    Cred că și în Parlament am făcut destule lucruri mișto. La fiecare patru ani, le pun într-un tabel: ce am zis că fac și ce am făcut. Îmi țin promisiunile. Cred că cel mai nashpa lucru e să-ți bați joc de speranțele altora.

    Am scris toate astea, pentru că iată, un om poate face cu plăcere multe lucruri. Dar asta nu înseamnă că simte nevoia să vorbească despre toate tot timpul și dacă se poate simultan. Post-ul de azi e o reacție la cererile multor prieteni de a scrie despre politică, despre IT&C, despre matematică, despre astronomie… Chiar despre muzică. M-a întrebat o prietenă de ce nu scriu despre Bach sau despre symphonic power metal? E drept, imi plac. Îmi place și teatrul și poezia. Scriu. Pentru mine și pentru prietenii mei. Un om e o ființă cu foarte multe dimensiuni.

    Numai că eu am început și voi continua blog-ul ăsta cu ce cred, simt și trăiesc eu a fi dimensiunea umană cea mai de preț: libertatea. Am vrut, vreau și voi voi să scriu aici despre ea și despre dezastrele lipsirii de ea. Fară libertate nu se poate nimic cu adevărat. Nici măcar iubirea nu există decât între doi oameni liberi. Așa suntem făcuți noi oamenii. Sau, dacă am reușit să devenim așa prin voința noastră, înseamnă că merităm să amănăm extincția.

    Am început blog-ul cu un manifest împotriva culturii de scară de bloc. Nu e un manifest intolerant. E doar dorința de a conștientiza lipsa de libertate din cultura asta. Am să vorbesc și despre alte lipsiri de libertate pe care le simt ca un pericol continuu. Post-ul cu WC-Center e unul dintre post-urile care se adreseaza fiujănului de corporatism american și comunism sovietic care începe să pună stăpânire pe civilizația noastră. Când spun a noastră mă refer la aia mare euroatlantică. Am să molologhez cu God, în blog-ul ăsta. Absolut retoric, dar am să o fac. Cred că orice ființă umană are acest drept. Am să vorbesc despre minunata lume în care trăim și am să deplâng tot ce e mizerabil și morbid în condiția umană. Am să vorbesc despre onorabilitatea curvei și lipsa de onorabilitate a președintelui de mare companie supertare. Am să vorbesc de rău instituții pe care mulți le consideră fundamentale. Așa cum cred eu. Fără pretenția de a avea dreptate, fără încrâncenare. Nu am să dărâm. Am să pun doar sub semnul îndoielii convenții, habitudini, lașități. Ale mele sau ale tuturor. Am să vorbesc și despre lucruri minunate. Am să vorbesc despre simetrie, despre iubire, despre etica din noi, despre puterea din noi. Pentru că toate astea, bune și rele, înțelese și neînțelese înseamnă eu și tu și fiecare dintre cei pe care îi întâlnim. Pe care îi cunoaștem și pe care nu avem nici un drept să îi judecăm.

    Dacă voi mai vorbi câteodată despre IT&C, matematică, astronomie, muzică și mai știu eu ce, o voi face doar pentru că ele există și ne ajută să fim mai liberi. Citatul mi l-am ales din Galileo Galilei pentru că omului ăstuia îi datorăm tot ceea ce suntem acum mai bun ca specie. Este un fragment din scrisoarea către ducesa Cristina de Toscana scrisă în 1615. Atunci când Galilei înțelesese definitiv că lumea e altfel decât i se spunea că trebuie să fie. Am ales traducerea în engleză pentru că mi s-a părut mai puternică decât textul original:

Ma che quell’istesso Dio che ci ha dotati di sensi, di discorso e d’intelletto, abbia voluto, posponendo l’uso di questi, [...] non credo che sia necessario il crederlo.

    Textul în engleză e din The Observer și urmează topica (ciudată) de acolo a unei formații de power metal pe care o iubesc și despre care poate că voi vorbi aici: Haggard. 

    O erudită și minunat de inteligentă prietenă m-a făcut albie de porci pentru barbaria pe care am făcut-o. E drept, nu am fost în stare să traduc vorbele lui Galilei în limba română într-un fel în care să simt ceea ce simt când citesc textul în engleză sau cel original. Mi-a promis că va încerca ea o traducere. Daca va reuși (nu să fie corectă, asta e ușor) să o facă în așa fel încât să ma uluiască așa cum au făcut-o vorbele astea când le-am citit prima dată, promit să pun pe site citatul în treducerea ei.

    Cred că acesta e ultimul post în care spun ce și de ce și despre ce vreau să scriu aici. Eppur si muove.

Blog-ul e pe bune

Friday, March 14th, 2008

    Nici nu mă apucasem bine să mai scriu ceva pe-aici că sună telefonul. Bună chestie telefonul ăsta atunci când sună la miezul nopții… La ora asta n-are cum să fie de la presă. Toată ziua a sunat cu întrebări despre ce-a mai zis doamna Reding, ce mai e cu NetCity, ce se mai întâmplă cu moartea care bântuie prin antenele GSM, chestii de-astea… Apropo, am zis eu că nu o să scriu nimic despre telecom, dar o rubrică de aberații izvorâte din ignoranță sau interese ar cam merita să deschid. Dacă ar fi să mă iau după toate tâmpeniile pe care le-am auzit zilele astea despre GSM, mai, mai că aș fi tentat să cred că dacă am renunța la telefonia celulară am desfide moartea… Poate că ar merita să vorbim despre prostie, zvon, șmecherie și felul în care ele puse împreună dăunează grav sănătății.

    Ok. Nu e nimic din toate astea, îmi spun, orașul pare intrat în inerția lui nocturnă, probabil că e un prieten cu chef de vorba, așa că apăs cu plăcere pe bucățica de ecran pe care scrie “Answer” fără să-mi arunc ochii pe restul ecranului. O să îl recunosc, desigur, după voce. Nu am atât de mulți prieteni încât să pot da greși.

    E Mihai. Uite că am avut dreptate, îmi zic și savurez câteva clipe sentimentul ăsta de certitudine confirmată experimental. În definitiv, de câte ori ni se poate întâmpla să mergem cu atâta exactitate în întâmpinarea realității? Realitatea din seara asta nu e însă tocmai una confortabilă.
    - Bă, zice, mișto cum scrii, dar… nu prea e comentabil și o să se plictisească lumea.
Are dreptate. Ce naiba să stârnească pasiuni în poveștile pe care le scriu eu pe-aici. Da’ de ce trebuie neapărat să starnească pasiuni? Sigur, dacă privim chestia cu blog-ul ca pe un business media, exstă o logică simplă: pasiunile nasc audiență. Ăsta e și motivul pentru care toată mass-media e plină de evenimente incredibil de fenomenal de interesante…

    De ani buni, România este într-o convulsie continuă și istovitoare despre nimic. În fiecare zi se întâmplă lucruri atât de importante, atât de vital de importante încât nu mai e timp să se mai întâmple și ceva normal. Sigur, în fiecare zi, lucrurile alea care afectează dramatic axa de rotație a Pământului sunt altele. De-aia cred că suntem și atât de amețiți… Dar hai să fim sinceri cu noi, care a fost superchestia din cauza căreia nu am mai dormit cele 8 ore regulamentare, acum fix o săptămână? Să fi fost aia cu nushce vedetă (de care sincer, am auzit tocmai din cauza poveștii cu pricina pentru prima și probabil ultima oară) care și-a mai tăiat sau pus ceva prin balcoane? În ziar, nu prea era clar dacă și-a modelat cutele de la sfârcul drept al țâței în sens dextrogir sau levogir și asta (poza era inadmisibil de neclară!) a făcut subiectul unei seri întregi de discuții naționale prin garsonierele patriei, au curs șiroaie de biți prin messenger, au crescut cu 3.8% convorbirile telefonice, a fost mișto de tot… Apropo, cum o fi mai trendy: dextogir sau levogir. Cum ce? Cuta aia de la sfârcul de la țâță. Mâine e și mai mișto, e o chestie cu protest. La Universitate. Cum pentru ce? Ce conteaza, e fun.

    Și uite așa, trece și ziua de azi, ajungi acasa obosit de atât protest, te trântești în pat, dormi cu gândul la nușce vedetă, strângând în fel și chip plapuma în brațe pe chestia asta, când te trezești ai cu 10 ani mai mult, o dai în mă-sa de telenovelă că a inceput alta, uite ce cur mișto are gagica aia de pe Yahoo, poți dormi liniștit încă vreo zece ani, că ai în fiecare zi parte de ceva incredibil de extraordinar de ieșit din comun, ești unic, ești trendy, știi tot ce merită cu adevărat să fie știut, mori pe baricadele unui birou răspunzând la mail-uri și scriind rapoarte pentru șefi care nu le citesc nciodată, mai primești și câte un mail haios cu bancuri ca să ai ce să spui și tu în weekend… Trăiești intens. Firimituri din viețile altora. Faci audiență. Ca să aibe alții banul la greu să își poată trăi viața proprie. Ești unic. Ești minunat. Gata. Ai crăpat. Neeext…

    Uite de-aia nu am chef să scriu pentru audență.

    Am să fac însă un experiment. Hai să protestăm pe bune. Hai să îl convingem pe Mihai că ceea ce scriu poate fi și comentat și încă haios, fără oftici de nici un fel.

    Pentru că am până și eu un comentariu pe blog-ul asta despre care prietenul meu Mihai spune că e necomentabil, am să ii scriu aici lui Sarah (e un nick mișto, imaginația mea a luat-o deja razna la greu, chiar dacă știu bine că un nick poate însemna orice)

    Măi, blog-ul e chiar al meu. Scriu așa cum vorbesc, așa cum sunt, ăla fake era cam încrâncenat. Nu e felul meu de a fi… Tocmai de-aia, te rog frumos, nu îl băga în mă-sa pe colegul meu. În primul rând, nu intră. Pe nici una dintre găuri. Nu cred că e nevoie să îți ofer nici date biometrice, nici alte măsurători exacte ca să te prinzi de chestia asta. Ar intra poate, dacă mă-sa ar fi Tiamat, personificarea feminină a haosului primordial la babilonieni, dar nu prea cred că e cazul. În al dilea rând, presupunând că reușește, te-aș întreba simplu: so what?

    Dacă povestea cu mă-sa a fost o interpretare greșită a mea legată de trimisul la origini, ți-aș răspunde foarte serios că tocmai asta e problema: omul chiar de acolo vine, ba mai mult, mă tem că nu s-a îndepărtat cine știe ce și e într-o vecinătate aproape în sens matematic a originii. A ăleia care ține de autarhie. Ori scopul meu declarat e să ne ușchim cât mai departe de locul ăla.

    Și dacă tu chiar vrei tare, tare, o să scriu și despre telecom. Da’ altfel :D

 

Despre libertate

Wednesday, March 12th, 2008

    Săptămâna trecută mi s-a întâmplat un lucru atât de greu de priceput de către mine încât m-am hotărât să scriu, cât oi fi în stare să mă țin de chestia asta, despre libertate. Așa cum o percep eu, fără a avea orgoliul că spun cine știe ce lucruri fără de care umaninatea ar fi definitiv condamnată la beznă, fără a avea macar vreo pretenție că dețin un adevăr cât de mărunt. Zic și eu doar ce-mi dă prin minte. Cu credința că libertatea mea nu poate fi îngrădită decât de cea a semenilor mei. Dar de libertatea și nu de ideile fixe proprii sau instituționalizate, de stările de autarhie, de lipsa de cultură, de cultura de scară de bloc, de lipsa de viață personală și alți viermi care cască grote prin zonele în stare avansată de putrefacție a creierului.

    Era într-o zi de Marți. Ăsta e chiar un lucru important, nu pentru că umblă vorba că Marți ar fi nu știu ce ceasuri rele, ci pentru că Marți vine după Luni și e prima zi în care nimeni nu se mai poate plânge că ar fi atins de mahmureala generată de un weekend epuizant. Faptul că povestea cu pricina s-a petrecut în plenul Camerei Deputaților și că protagonist a fost un coleg al meu e un amănunt absolut nesemnificativ. Întâmplarea cu pricina se putea consuma pe stradă, în scara oricărui bloc sau la birtul din colț, în Mall sau în metrou.

    O dispută care se anunța una de păreri și idei s-a terminat brusc cu un text standard utilizat atunci când simți că nu mai ai argumente. Colegul cu pricina mi-a spus că se simte jignit să stea în același Parlament cu cineva care nu vine “la cămaşă şi cravată, că nu suntem pe stradă, la păscut oi, să umblăm cu traiste şi cu nu ştiu ce după cap, atunci când venim aici, în forul suprem al ţării…”. Sigur, replica pe care i-am dat-o, citându-l pe profesorul Moisil (de ce aveți nevoie, de capul meu sau de curul meu) a fost o simplă reacție pentru a detensiona situația și pentru a-mi masca amărăciunea. În sinea mea, am înțeles pentru a nu știu câta oară că din autarhie poate izvorî ură, intoleranță, catalogarea celor care nu sunt conformi cu un anumit șablon mental ca dușmani. Când ești singur și gândești așa, înjuri. Când ești într-un grup care gândește așa, poți ucide oameni. Când ești într-o societate care gândește în majoritatea ei așa, ucizi libertatea tuturor.

    Uite, de-aia m-am hotărât să scriu despre libertate. Pentru că eu cred că e minunat să fim diferiți, că e minunat să nu dăm buzna unii peste alții ci să repectăm granițele alea în care libertatea fiecaruia dintre noi o întâlnește pe cea a celuilalt. Vreau să scriu despre cum ne putem îmbogăți unul pe celălalt, fără a avea naivitatea că pot schimba ceva. Despre ceea ce cred eu că ne face să fim umorali, temători, agresivi, disperați și ne oprește să trăim cu adevărat. Despre iubire și despre lipsirea de iubire, despre prietenie și însingurare, despre certitudini și iluzii, vreau să scriu.

    Poate că cei care așteaptă de la mine gânduri legate de meseria mea, vor fi dezamăgiți. Și pentru dezamăgirea asta, le cer de pe acum iertare… Nu voi vorbi nici despre matematică, nici despre tehnologia informației sau comunicații, nici despre politică. Chiar daca, aparent, hotărârea mea de a scrie a plecat din povestea pe care am spus-o aici. Voi vorbi doar despre libertate. În fel și chip, despre libertate, cum și cu cine are chef să tăifăsuiască despre asta.