Povestea care a dus la post-ul de aici începe cu un an în urmă. Eram la Comisie, o ședință destul de nashpa din categoria ălora în care o autoritate a statului încearcă să obțină prin lege puteri sporite. Acolo unde nu e cazul. Prin metoda clasică, adică prin amendamente făcute în ultima clipă. Numai că autoritățile nu sunt entități abstracte și chestia cu puteri sporite pentru autorități înseamnă de fapt puteri sporite pentru oameni cât se poate de în carne și oase. Ideea de putere pentru a o exercita prin arătarea mushkilor, îmi repugnă. Eu cred că legea are ca scop principal construirea încrederii și nu arătarea coltzilor. Și mai cred tare, tare, în puterea lui unu și în puterea celor fără putere. Nu prea rima chestia asta cu ce discutam acolo.
De ani buni, argumentul suprem al celor fără argumente logice e “c-așa vrea Uniunea Europeană”. În general ține. La noi la Comisie, nu ține. Primul filtru e doamna Elian, un strălucit consilier, cred că am avut cea mai fenomenală baftă din lume că lucrez cu dânsa. Numai că doamna Elian e din Cluj și n-are tupeul de Mitică pe care-l am eu. Spune doar că nu există nici o directivă care să facă micul pas de forță pe care-l vrea autoritatea cu pricina. Atât. Ei, dar autoritatea insistă… Cică n-o fi în litera directivei, dar e în spiritul ei, vine cu cohorta de avocați, ăia asta au învățat la școală, să vorbească. Și vorbesc… Ca la talk-show, vorbesc… La mine la școală, m-au învățat doar să gândesc logic. Numai că în foarte multe momente din viață am constatat că gânditul ăsta logic nu folosește la nimic. Chestia cu tupeul am învățat-o mai târziu. Când am văzut că sunt situații în care logica nu ține. Din fericire, Comisia e foarte tehnică și colegii mei sunt buni profesioniști și au și ei chestia asta cu gânditul logic. Au și tupeu, ca sunt Sudiști. Din nefericire lupta era însă inegală, că în fața noastră se desfășura oștirea de avocați ai autorității cu pricina…
Și tocmai acum se găsise și secretarul de stat să plece la ședința aia de Guvern… Ministerul rămăsese agățat într-o fată care părea drăguță, chiar miștocuță rău, numai că în momentul ăla mi-ar fi fost mult mai util un bulldog dat dracului, care să știe să muște avocații ăia de cur în numele dreptății și libertății și al maestrului meu de suflet, Adam Smith. Cum fata cu pricina numai a bulldog nu arăta, m-am apucat să sap temeinic prin circumvoluțiuni după proteza miraculoasă cu dinți de bulldog. Mushkii încă nu mi-i pusesem, așa că, singura speranță era în circumvoluțiunile alea. Încerc din nou cu logica. Mă izbesc, predictibil, de textul standard cu așa vrea UE. Constat că dau cu capul în zadar. Mai încearcă și alți colegi. Văd cum ni se amestecă sângele pe zidul de care ne izbim și oricât sânge curge pe-acolo, o mână nevăzută scrie peste, “așa vrea UE”. “Vrea pe dracu’”, îmi trece prin cap, “vreți voi să controlați tot ce mișcă în cele mai mici amănunte”. Ok. Am văzut destul roșu în fața ochilor.
- Am discutat destul, spun. Cum nici un argument logic nu poate să schimbe nimic, cum nu există nimic în legislația europeană care să sprijine ce vreți voi aici, eu vă spun simplu, nu vom face chestia asta. Ați văzut că e părerea unanimă a Comisiei. Voi nu sunteți nici inițiatori, nici decidenți, v-am invitat aici doar cu rol consultativ pentru că sunteți subiecții legii ăsteia. Așa că, răspunsul este nu.
Avocații sar de trei metri. Încep iar cu UE. Deja, nu îi mai suport. Le spun:
- Este punctul de vedere unanim al Comisiei.
Este limpede că nu au nici o șansă. Totuși insistă. Ridic tonul:
- Facem așa cum am hotărât. Nu mai încercați să ne convingeți cu același argument ilogic repetat la infinit. Argumente logice nu aveți, iar eu sunt de neconvins. Pentru ca sunt nebun.
Ridic ochii cu speranță către fata de la Minister. În definitiv, reprezintă inițiatorul legii cu pricina. Ăștia de la autoritate au venit pe ultima sută cu amendamentul ăsta, la plesneală. Să își încerce norocul. Am tensionat, ca boul, atmosfera. Ceva îmi spune că pot avea încredere în ea.
- Vreau să aud, în finalul discuției pe amendamentul vostru, punctul de vedere al Ministerului.
Fata ridică ochii surprinsă. Cred că nu se aștepta. Șeful e la ședința de Guvern, e prima dată când i se cere un punct de vedere oficial, în mod direct, în Comisia asta. Își mută privirea spre mine. Are ochi mișto. Albaștri, cred. E drept, îmi plac ochii negri, dar ăștia nu arată deloc nashpa. Îmi repet că sunt încă prizonierul ideilor fixe. Ce, albaștri nu pot fi frumoși? Are o chestie mișto de tot în privire. Un amestec de siguranță și calm. Aveam să aflu mai tărziu că nu prea era așa dincolo de privirea aia.
- Eu sunt psiholog, își începe Criss ce are de spus. Toată lumea izbucnește în râs, tensiunea dispare, argumentează mișto de tot. E super!
Așa am cunoscut-o pe Criss. Chiar psiholog și e. În momentul ăla am crezut că spune așa, la mișto, dar e adevărat, asta e meseria ei. În timp, am devenit foarte buni prieteni. E un om minunat, așa cum greu poți întâlni și cred că e ca un fel de pepită. E ca o pepită pentru că trebuie să cerni un munte întreg de nisip ca să dai peste un om ca ea. Eu am avut bafta să dau peste ea din întâmplare. Așa am eu baftă. Peste cei mai mulți dintre prietenii mei, am dat din întâmplare.
Criss e însă un om foarte special. Pentru mine, evident. E unul dintre cei din jurul meu care mă cunoaște până la predictibilitate. Și e, de departe, cel mai echilibrat om pecare l-am întâlnit. De-aia am o încredere uriașă în tot ce-mi spune. O să ziceți că e manipulare de psiholog. Nu e. Am citit destul și am practicat destul sportul ăsta cu psihologia. Unfortunately, aș spune, dar așa a fost să fie. Nu sunt ușor de dus de nas de oamenii cu carte. La viclenia aia netrecută prin multă cultură, nu fac cine știe ce față și sunt mai ușor de fraierit, dar un intelectual luptă cu arme egale și cred că în general m-am descurcat. O să ziceți că e manipulare de femeie foarte frumoasă. Criss, e drept, e și foarte frumoasă. So what? Suntem prea buni prieteni ca să folosim șmecherii de-astea între noi. Iar încrederea dintre oameni e un lucru atât de fundamental și atât de greu de construit, încât ar trebui să fim de-a dreptul bătuți în cap să scoatem cărămizile din ea.
Asta a fost doar o prefață la ce vreau să vă spun, dragilor. A fost așa de elaborată prefața asta, că m vrut să povestesc despre Criss. Ea nu mai lucrează la Minister, e acum într-o multinaționala și zilele trecute când am trecut pe-acolo (aveam o întâlnire cu șeful ei) am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și știu și de ce. Pentru că nu mi-o pot imagina pe Criss acolo. Nu că nu ar fi în stare să lucreze acolo. E o pepită mișto cu străluciri de inteligență. Da’ uite că eu mi-o imaginez numai conducându-și propriul business. Și știu sigur că va veni o zi când lucrul ăsta se va întâmpla, chiar dacă ei nu îi dă prin minte chestia asta acum. Am scis toată prefața asta, pentru că am fost tare mâhnit că am trecut pe lângă ea și nu am vazut-o. Și vreau să-i cer iertare…
Ne-am făcut un obicei să dăm din când în când ocolul orașului în mașina ei de care e foarte mândră și să stăm pe îndelete de vorbă despre ce ne dă prin cap. Când stai de vorbă cu un om inteligent, orice subiect devine o chestie super! În seara asta, a venit vorba despre blog-ul pe care scriu. Și Criss mi-a spus un lucru de mare bun simț. Nu mă gândisem la el, recunosc. Pentru că nu mă gândisem. De-aia.
- De ce le ceri tu celor care comentează adresa de mail?
- Nu le cer nimic, Criss, ce ți-a venit?
- Ba le ceri. Tu nu te uiți la ce se cere în liniile de comentariu?
Are dreptate. Diavolul stă în detalii. În general, nu-mi scapă, dar… Asta e… Nu m-am uitat.
- Ok. Încerc să rezolv chestia asta, îi spun.
Asta am și făcut. Cam la repezeală, recunosc. Adică am dezactivat cererea obligatorie de adresă de mail. Acum e pur opțională. Adică poți completa câmpul ăla, dacă ai chef. Și dacă nu, nu. În timp, o să dau și de check-box-urile care fac câmpurle cu pricina să nu mai apară deloc. Acum e suficient să puneți un nick și să vă scrieți comentariile. De-acum, nu mai există nimic care să deconspire vreun anonimat. Vă las și un test să vedeți că e așa. Așa că, anonimi din toate țările, uimiți-mă cu cmentariile voastre, scrieți ce aveți chef.
A… Pentru madam Ionescu, de la mine, fără număr, fără număr! Criss nu e lumina albastră despre care mai scriu. Chiar dacă e o femeie super, cu ochii ei minunat de albaștri. Nu e lumina aia, pentru că am promis să nu mă îndrăgostesc de ea. Iar eu îmi țin promisiunile. Oricât de absurde ar fi ele.