Archive for the ‘Despre Libertate’ Category

Despre explorator și despre contabil

Tuesday, May 5th, 2009

    Ieri mi-a fost dăruită o carte. Atunci când este bine scrisă, o carte este un exercițiu de generozitate. De aceea, pe planeta Pământ sunt foarte puține cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, majoritatea celor care scriu cărți le scriu pentru plăcerea de a le vedea în CV, sau a da autografe, sau a-și pune unul dintre cele 100 de exemplare tipărite în propria bibliotecă la loc loc de cinste. De-aia lumea este plină de ediții limitate. Nu sunt un pasionat al scrisului. Scriu puțin și numai atunci când lucrurile pe care le scriu le gândesc pentru prima dată. Și nu recitesc niciodată ce scriu. Este deja ceva plasat în trecut, iar trecutul, în afara faptului că ne definește prezentul, nu are nici un fel de altă valoare. Socrate este, de aceea, personalitatea mea preferată. La fel ca Da Vinci care și-a creionat ideile lăsâmdu-i pe cei care i-au urmat să le deslușească, dacă au dorit asta cu tot dinadinsul. Totuși, ce am fi fără cărți? E nevoie câteodată să mai fie și cineva care să fixeze memoria aerului. Iar cei capabili să facă lucrurile astea, cei care chiar au răbdare să pună pe hârtie lucruri pe care le știu deja. Sunt oameni pe care îi admir. Pentru că eu nu pot face asta. Nu găsesc nici o motivație în a scrie lucruri pe care le cunosc. Înțeleg să scriu ca să îmi limpezesc gândurile, nu înțeleg să scriu pentru a le transmite cuiva.

    Cartea pe care am primit-o astăzi în dar este o carte despre exploratori. Cartea îmi place. A fost un dar frumos și bun. Bun de la bunătate. Îmi plac și exploratorii. Exploratorii sunt probabil cei mai interesanți dintre oameni. Sunt oamenii care fac lumină în întuneric. Probabil că dintre toate trăsăturile pe care le are omul, cea care ne-a transformat în ceea ce suntem azi este curiozitatea. Iar un explorator adevărat este cel care vrea să vadă cu ochii săi capătul lumii și dacă Oceanul se revarsă acolo în abis, este cel care vrea să vadă cu ochii săi felul mut în care se ridică praful lunar stârnit de pașii săi, este cel care despică lumina în culorile sale și urmărește mutațiile musculiței de oțet și ridică mașinării bizare care fac tot felul de lucruri nemaivăzute până atunci. Cartea pe care am primit-o este numai despre cei care au dezvăluit alcătuirea Pământului, dar eu cred că toți cei care au căutat și au înțeles câte ceva din lumea în care trăim, știuți sau neștiuți de nimeni sunt exploratori.

    De cele mai multe ori, exploratorii găsesc câte un om sau câte un stat să le finanțeze drumul. Este o simbioză ciudată aici. Fiecare crede că l-a fraierit pe celălalt. Exploratorul, pentru că de cele mai multe ori latura practică sau de ifos social nu-l interesează, finanțatorul pentru că vede imediat un fel de a-și spori investiția pe care o face. În realitate, amândoi au numai de câștigat din întreprinderea lor și de-aia, generație după generație apar și exploratori și oameni care le transformă curiozitatea în felurite lucruri folositoare.

    Exploratorii sunt cele mai libere ființe de pe Pământ. Atunci când cauți să înțelegi ceva nemaivăzut, nu mai există nici o regulă. Toate regulile au un mare semn de întrebare în coadă. Libertatea lor îi împiedică să vadă felul meticulos în care contabilul le pune fiecare biscuit sau lentilă de microscop într-una dintre căsuțele din marele spreadsheet, exact la intersecția dintre linia și coloana potrivită. Pentru explorator, asta este un fel de magie neagră pe care trebuie să o accepte de dragul bălacelii în necunoscut. 

    Eu cred că lumea așa trebuie să stea în echilibru. Pe un taler stă un explorator, pe celălalt o legiune de contabili și project manageri și oameni care scriu fel de fel de chestii și agenți de vânzări și meceni și mass-media și consumatori și țuțări și critici care critică cu asprime și miștocari și oameni nevinovați. Așa e bine.

Revolta din închisoare

Thursday, April 9th, 2009

    În 1989 Europa de est se elibera. În Statele Unite, președinte era unul dintre oamenii pe care i-am stimat cel mai mult din tot ce mi-a fost dat până acum să cunosc. Ronald Reagen a dat probabil cea mai corectă definiție a comunismului. Comunismul, spunea el, înseamnă magazine goale și închisori pline. Comunismul a fost un mod de viață în care noțiunea de libertate nu exista decât înpreună cu izolarea totală în raport cu lumea în care trăiai. Știu, pentru foarte mulți dintre oameni libertatea este mult mai puțin importantă decât o locuință (indiferent de condițiile în care locuiești), ceva care să-ți astâmpere foamea și o sursă sigură de venit (indiferent de cât și cum muncești pentru acel venit). Dealtfel, oamenenii se obișnuiseră cu toate astea și cred că autarhia care îi ferea de orice comparație cu alte feluri de a trăi dusese la apariția omului nou despre care tot vorbeau oficialitățile vremii. Între timp, felul de a gândi al lui Reagen s-a topit în istorie, iar perturbația făcută de el într-o lume în plin proces de socialismizare riscă să aibă efecte din ce în ce mai mici. Pentru un om care a trăit însă socialismul în viteza a cincea, socialismul în viteza întâi de acum pare cea mai liberală societate cu putință.

    În decembrie 1989 am fost ca mai toți cei din generația mea pe străzi. Nu știam ce va urma. Dar știam cu siguranță că nu mai vrem să trăim așa cum trăisem până atunci. Au fost în zilele acelea două atitudini, una care a înfăptuit schimbarea (sau poate doar a justificat-o) și alta care s-a bulucit la primele cozi la salam de Sibiu care se tot băga la Alimentara și culmea, nu era de ipsos (chiar existau mezeluri de ipsos în vitrine, pentru cine a uitat) și se mai și dădea. Am fost pe rând, de nenumărate ori în Piața Universității, din Decembrie 89 și până când minerii s-au hotărât să planteze panseluțe pe-acolo. Mă bucuram de libertate și îmi doream, chiar speram, că lucrurile vor evolua repede spre normalitate. Trebuie să recunosc că trecerea de la cozile la salamul de Sibiu la cele la mortadella urmate de cozile la casele de marcat din supermarketuri s-a făcut mai repede decât trecerea la normalitate. Dar măcar eram liberi.

    În acele zile am știut că s-a sfârșit comunismul în România. Era un val care trecea peste Europa de Est, pornit din Polonia lui Walesa, Cehia lui Havel și mai ales sprijinit de marii apărători ai libertății care erau Reagen, Thatcher și un mare spirit care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Ar fi nedrept să nu îl amintesc aici și pe Gorbaciov, care a realizat că sistemul nu mai poate funcționa așa. A fost o conjunctură fericită. Știam, ascultând Europa Liberă că nu mai poate dura și așteptam cu nerăbdare un semnal. Zidurile închisorii se dărămaseră și tot ceea ce aveam de făcut era să pricepem odată cu toții lucrul acesta.

    Am revăzut tot ceea ce trăisem atunci, după 20 de ani, în Basarabia. Cei care sunt acum pe străzi sunt eu cel de acum 20 de ani. Gândesc ca mine, cel de acum 20 de ani și nu vor nimic altceva decât să trăiască liberi. Este drept, peste popoare și peste oameni există o uriașă mașinărie care trasează, decide, de multe ori absolut aleator. Nu, nu este nici un fel de conspirație, este lipsa de viziune, frica, nepăsarea. Foarte cinic spus, Basarabia nu are nici petrol, nu e nici cine știe ce piață, nu e nici în drumul a nimic, de ce să le pese de oamenii de acolo? Citesc cu sentimentul opus celui pe care îl aveam în 89 declarațiile liderilor policitici ai Europei care își exprimă îngrijorarea și recomandă abținerea de la comportamente excesive de ambele părți. Oamenii sunt îngrijorați. În definitiv, trebuie să spui ceva, că de-aia iei o leafă de la stat. Reținerea lor birocratică mi-a amintit de înflăcărarea cu care Reagen vorbea despre libertate. Și lucrul ăsta m-a întristat tare de tot. Pe site-ul CNN prima știre despre ceea ce se întâmplă acolo a apărut azi și e stupidă. Este despre nushce coordonare pe Twitter si Facebook pe care România ar fi făcut-o acolo după spusele lui Voronin… După spusele mele, România are dificultăți să coordoneze acordarea priorității de dreapta într-o intersecție nedirijată, dar asta este o altă poveste. Nu pot însă să nu îmi amintesc de revoluția multimedia cu plasme uriașe din Tiblisi transmisă la greu acum câțiva ani de același CNN. Și îmi pare tare rău că Reagen a murit și odată cu el un fel de a gândi netranzacțional, nebirocratic și plin de viziune și de credința că libertatea este bunul cel mai de preț al omului. Mă gândesc ce s-ar fi ales de toată generația mea, aia din tot blocul comunist de atunci, dacă cei care conduceau lumea în 89 ar fi fost birocrații de azi. Și mă gândesc, cu drag, la miile de oameni care sunt acum pe străzile Chișinăului sperând că va veni o zi în care se vor surpa și pentru ei zidurile închisorii.

    Știu că mare lucru nu pot face pentru ei. Știu că zidul este intact, ba mai mult, a fost proaspăt văruit de declarațiile celor care chiar pot face ceva pentru ei. Și când spun asta, nu mă gândesc la ceea ce ar fi putut face dacă s-ar fi născut ca Reagen, Thatcher sau Gorbaciov. Mă gândesc că ar putea măcar să tacă naibii din gură. Poate că așa nu ar mai realiaza nimeni cinismul, disprețul pentru valorile umane și lașitatea birocrației care conduce lumea în care trăim. Că uite până și CNN știe să tacă atunci când trebuie.

 

Ce-i de făcut?

Sunday, April 5th, 2009

    Am intrat și noi în rândul lumii… Adică a ajuns și la noi unda depresiei economice. Cam așa cum era de așteptat, la jumătate de an după cutremurul declanșat de falimentul lui Lehman Brothers. Am văzut și ideile, aceleași, enumerate la întâlnirea de la Londra a G20. Așa cum era de așteptat, nimeni nu renunță la teoria ontervenționismului lui Keynes. Toată povestea asta îmi amintește de felul în care a fost menținut la terapie intensivă modelul geocentric al Sistemului Soloar gândit de Ptolemeu. Simplificând mult ideea sistemului geocentrec, aș spune că el a pornit inițial, adică înainte de Ptolemeu, cu două ipoteze: că planetele se mișcă pe cercuri concentrice având centrul în centrul Pământului și că mișcarea pe fiecare cerc este uniformă. Un timp, rezultatele modelului au concordat cu datele observaționale, numai că după o vreme, nu prea mai mergea nimic. Ptolemeu au venit cu o idee care salva aparent modelul. Planetele se mișcau, e drept, pe cercuri, ale căror centre se mișcau pe cercuri având Pămânrul în apropierea centrului lor. Cercurile acestea, numite epiciclii se tot multiplicau ori de câte ori sistemul nu mai concorda cu datele venite dintr-o realitate care se încăpățâna să nu i se conformeze. Ptolemeu a trăit în secolul II. Abia în secolul XVI modelul său a fost abandonat datorită revoluției copernicane. Până atunci, rețeta cu epiciclii peste epiciclii a fost folosită generație după generație de oameni inteligenți și învățați care nu au reușit însă să gândească în afara cutiei. Așa s-a întâmplat și anul acesta la G20. Adică, urmașii lui Keynes au găsit cu cuviință să găseacă soluția însănătoșirii economiei printr-o și mai mare intervenție a statului și complicarea în continuare a sistemului legislativ.

    Am povestit în mai multe posturi cum s-a ajuns aici. Pentru că nu poți să te gândești la soluții dacă nu încerci să-ți explici cauzele. Am povestit puțin și despre lumea creeată după conferința de la Bretton Woods. Când Yukawa spunea un adevăr înțeles de către toți cei care se ocupă de științele naturale și anume că natura e simplă în esența sa, cred că avea mare dreptate. Și mai cred că spusa asta se poate aplica la tot ce funcționează în lumea reală. În societate e mai greu, pentru că noi complicăm lucrurile. Iar lucrurile complicate, chiar dacă funcționează, funcționează cu un preț. Mare, plătit de noi înșine generație după generație.

    Principala problemă a fost provocată de faptul că statul a ales să se implice nepermis de mult în economie. Mijloacele prin care a făcut asta, au ele însele ceva malefic și țin de ideea fixă a statului că se pricepe la orice mai bine ca oricine. Pârghia este cea monetară. Am văzut cum statul produce bani pe hârtie fără a afecta banii de hârtie. Am mai văzut cum statele și-au folosit moneda pentru a-și regla problemele economice interne pe spinarea altor state. Cel mai recent exemplu este cel al șarpelui monetar european care a fost salvat de trecerea la euro și înființarea Băncii Centrale Europene. Mecanismele monetare, prin care statul ține sub control băncile comerciale, împreună cu mecanismele fiscale prin care statul ține sub control companiile sunt principalele manșe prin care statul își pune în practică viziunea asupra economiei naționale și a politicii externe în timp de pace. Asta în cazul în care nu naționalizează, nu manipulează bursa, nu se joacă cu cursul de schimb și, în general, nu face ce-l taie capul ca să arate, pe termen scurt (în general 4 ani) cât de bun este el cu cetățenii. Când bunătatea asta se acumulează dincolo de puterea sa de intervenție, economia o ia razna și statul spune că asta e, e criză, strângem cu toții cureaua, economia e de vină, băncile sunt de vină, toți sunt de vină, iar el, statul, lucrează din greu pentru a salva cetățenii de la dezastru. Statul produce deficite pentru a realiza tot felul de chestii pentru care n-are bani, după care mai ridică nițeluș taxele și spune că a reușit să rezolve greaua moștenire a guvernării trecute și se aventurează cu surplusul de bani în relansarea economiei pe care tot el a pus-o la pământ, după care guvernarea următoare spune că moștenirea fostei guvernări a fost o politică socială inadmisibilă și iar dă cu deficitul în noi, pare cunoscut, nu? Staul creează inflație și deflație zicând că reglează cererea și oferta, face tot felul de lucruri de-astea năstrușnice pe care nu i le-a cerut nimeni niciodată, dar le face, miniștrii vin și pleacă cu un alai întreg de texte care n-ar trebui să fie niciodată ale statului, te întrebi cum naiba s-ar descurca dacă ar avea o companie oarecare de păstorit în vrenuri de texte de-astea pe care le rumegă cu atâta ușurință, dar uite că oamenii îl plac, au despre ce vorbi, treaba merge strună. Cam asta este povestea keynesianismului. Ism ca orice ism.

    După mintea mea, prima și cea mai importantă măsură pe care statele ar trebui să o ia în vremuri ca cele pe care le traversăm acum ar fi retragerea imediată și necondiționată din economie. Cred că 65 de ani, câți s-au scurs de la Bretton Woods, de experimente etatiste sunt suficienți pentru o planetă locuită de oameni normali. Pentru aceasta, staul ar trebui să renunțe de bunăvoie la două lucruri: la monopolul asupra monedei și la taxarea discreționară. Am să încerc să explic, pe scurt, cele două idei.

    Moneda a fost până în 1933, o marfă ca oricare alta. Utilizarea ei a înlocuit trocul, pentru că era o marfă ușor de transportat și stocat, divizibilă și foarte căutată. În timp, moneda a fost reprezentată de tot felul de lucruri cu caracteristicile astea: scoici, grâne, bucăți de metal, etc. În timp, metalele prețioase s-au impus datorită neperisabilității lor. Tot în timp, emisiunea monetară a început să fie controlată de conducerea politică, al cărei rol era mai degrabă cel al unui terț de încredere, garantând cantitatea și puritatea metalului conținut în monedă. După 1933, moneda a pierdut un lucru esențial: faptul că ea avea o valoare în sine, cea a metalului prețios din care era confecționată. În 1971 a pierdut și orice legătură directă cu vreun metal prețios, lăsâd drum liber oricărei manipulări din partea emitentului care astfel a pierdut atributul său esențial: cel de terț de încredere. Sigur, în mediul privat, pierderea unui asemenea atribut ar atrage instantaneu falimentul. Atunci când însă vorbim de stat, lucrul acesta nu se poate întâmpla așa că statul își permite orice experiment economic fără să poată fi sancționat în vreun fel. Eu cred că măsura pe care lumea, sau cel puțin țările ale căror economii contează, ar fi renunțarea la pretenția de a fi tert de încredere. Atât timp cât economiei i se cere transparență, consider că este cel puțin aberant să nu existe nici un fel de transparență în ceea ce privește procesul de producere și garantare al masei monetare, adică al mărfii care este cea mai tranzacționată. La prima vedere, soluția cea mai bună ar fi revenirea la banii din metal prețios emiși de entități private capabile să garanteze cantitatea și puritatea metalului conținut de ele, entități pe care să le putem controla în mod transparent prin intermediul unei instituții independente și a unui sistem legslativ simplu. Există în acest moment tentative de realizare a unor monede private, chiar dacă lucrul acesta este în mod explicit considerat ilegal de către toate statele lumii. Cel mai interesant exemplu este cel al Liberty Dollar și îl dau aici pentru a se vedea că se poate construi un business case solid și că modelul este absolut viabil. Atât timp cât el se bazează pe o resursă limitată, cum sunt platina, aurul sau argintul, riscul oricărui derapaj este mult mai mic decât cel din modelul actual cu bani pe hârtie. Modul de viață al omului zilelor noastre ar face o asemenea soluție, chiar dacă ar fi cea mai bună dintre toate, impracticabilă. Sigur, o întoarcere la banul de aur într-o epocă a banilor electronici ar fi imposibilă. Dar există posibilitatea emiterii de bani privați garantați cu un depozit de metal prețios. Garanția este dată de faptul că oricând ei pot fi convertiți în cantitatea de metal prețios pe care o reprezintă. În acest fel, banii pe hârtie sunt complet eliminați iar economia nu se mai poate dezvolta pe mecanisme speculative și neeconomice. Mecanismul acesta, cu terț de încredere funcționează atât în instituția notarului public, instituție care este controlată prin legi speciale cât și în cazul (pur privat) al furnizorilor de semnătură electronică, în care piramidele de încredere s-au constituit spontan într-o piață liberă. De altfel, terțul de încredere în cazul monedei ar trebui să fie, după părerea mea, construit pe modelul furnizorilor de servicii de certificare (semnătură electronică). Monedele emise în acest fel ar fi foarte greu de manipulat politic, ar obliga statul să se retragă din economie și să participe la jocul economic ca un partener egal. Nu ar mai fi posibilă rezolvarea deficitelor prin metode administrative, relațiile economice internaționale s-ar depolua și s-ar pune pe baze economice, pentru că n-ar mai exista pârghia cursului, raportarea făcându-se la cantitatea și puritatea aurului care se tranzacționează implicit cu fiecare unitate monetară utilizată în acest scop. Lumea ar fi și economic și politic mai stabilă. Și în mod cert, nu am mai asista la creștere economică simultană cu creșterea inflației așa cum se întâmplă de zeci de ani încoace. Practic, ar fi o revenire la modelul de garantare al monedei cu aur din 1933, reconfirmat la Bretton Woods în 1944 dar numai în ceea ce privește relațiile internaționale, numai că garantul nu ar mai fi statul ci entități private reglementate prin legi speciale și controlate de o instituție independentă. Statul s-a compromis definitiv în 1971 când Nixon a anunțat unilateral ruperea dolarului de aur, lasând baltă toate tratatele care fundamentau relațiile economice bazate pe acest model și lăsând cu ochii în Soare pe toți creditorii staului. Dacă un privat ar fi făcut așa ceva, ar fi fost imediat sancționat de către partenerii săi de afaceri până la limita falimentului. Statele nu dau însă faliment și de aceea își permit orice și cu orice preț. Ideea lui Keynes cu o bancă centrală internațională, idee către care omenirea tinde pas cu pas (Banca Centrală Europeană este un exemplu grăitor) mi se pare mult mai periculoasă decât chiar sistemul în care suntem acum, pentru că banii scriptici ar scăpa de sub orice control iar statele care ar avea cea mai puternică influență în bordul acelei bănci ar avea și controlul politico-economic al planetei asigurat. Moneda privată este nu doar o soluție economică ci și un garant al libertății pe termen lung al omenirii. La extrema cealaltă s-ar plasa socialismul global în care statul ar deveni o entitate în sine, discreționară și de care nici măcar nu ai avea cea mai mică posibilitate să scapi emigrând în lumea liberă, pentru că lumea liberă ar fi doar în cărțile de istorie (dacă ar mai fi și acolo).

    Al doilea lucru pe care statul ar trebui să îl facă îl constituie un sistem simplu de taxare. Am făcut un exercițiu pe două dintre bugetele României din anii trecuți și cred că o majorare a tva la 25% ar fi suficientă pentru a nu mai exista nici un impozit și nici o altă taxă. Cu o împărțire corectă între administrația centrală și cea locală a acestei taxe, ea ar fi suficientă pentru a asigura sănătatea, educația, ordinea publică, apărarea și justiția împreună cu acele lucrări publice care nu au sens din punct de vedere economic. Statul s-ar simplifica și nu ar mai costa atât de mult ca acum, ceea ce ar creea premisele reducerii treptate a acestei taxe. Într-o asemenea construcție, evaziunea ar fi drastic limitată și veniturile statului ar fi mai predictibile. Am avea reguli de funcționare simple și deci aplicabile.

    Lucrurile despre care vorbesc, ar trebui să fundamenteze un alt fel de funcționare al lumii. De aceea, sunt imposibil de acceptat. Cele care ar trebui să le accepte sunt tocmai cele care ar trebui să renunțe la puterea colosală pe care mecanismele actuale o conferă, adică statele. Din nefericire, modelul keynesian a dus la ruperea statului de cetățenii săi și transformarea sa într-o entitate în sine. Exact ca în societatea din care am ieșit acum 20 de ani. Ruperea a fost însă una graduală și acceptată cu entuziasm de o populație care a devenit din ce în ce mai asistată și din ce în ce mai dependentă de stat. Probabil că nici depresia economică pe care o vom traversa, nici următoarele fenomene la fel de severe ca acesta, nu vor convinge nici statul, nici cetățenii săi că ceva fundamental trebuie schimbat. Pentru ca lucrul acesta să se poată întâmpla, ar trebui ca majoritatea celor care acced la putere să nu își dorească să aibă putere. Este evident un paradox iar lumea reală nu se poate construi cu paradoxuri.

    Stau și mă gândesc de ce mai scriu toate lucrurile astea și îmi amintesc o poveste spusă de Moțu Pitiș, un om tare drag mie și de care îmi pare tare rău că a murit. Nu voi da numele personajelor reale din poveste, dar ea suna cam așa: La un teatru din capitală, un actor genial dar cu meteahna băuturii este în repetiție. La un moment dat, îl scoate din sală un amic, actor la un alt teatru bucureștean, care îi spune cu voce înceată:

    - Lasă mă, că îți iese rolu’, ai stat destul. Hai să bem una mică

    - Nu pot, bă, nu pot. Că e Criminalu’ în teatru.

    Criminalu’, era evident directorul de atunci al teatrului, un om foarte interesant care reușise să ridice enorm audiența teatrului său.

  - Lasă mă, dă-l în pizda masii de Criminal, spune amicul rostind în mod fatal numele Criminalului care, fatalitate din nou, pentru că nici o nenorocire nu vine singură, apare în capul scărilor.

    - Ce spui tu acolo, băi?, întreabă Criminalul apărut ca din pământ.

    - Nimic, tovarășe director, nimic… Era… doar o propunere.

    Cam așa și cu ce scriu eu pe-aici. Doar o propunere…

 

Despre naturalitate în economie (I)

Thursday, April 2nd, 2009

    M-am hotărât să încep o serie de posturi, pentru că sunt lucruri pe care le cred utile și cred că e bine să vorbim despre ele. Lumea le-a cam uitat, sunt foarte mulți ani de când planeta vede doar două modele economice, socialismul totalitar (adică cel care a existat în modelele politice din spațiul sovietic sau cele din spațiul național-socialist) și socialismul democratic (cel care există de ani buni în spațiul occidental). Înaintea lor a coexistat un model economic capitalism cu forme de feudalism întârziat. Din nefericire, exceptând Statele Unite de până la Marea Depresie, o democrație politică dublată de un sistem economic capitalist nu a funcționat în nici o epocă și în nici o țară.

    Dintre puținii economiști care au gândit și au scris ceva despre un fenomen care a exprimat cel mai aproape de natura umană mecanismele economice, Adam Smith cu o investigație a naturii și cauzei avuției națiunilor este cel mai clar și mai riguros în felul în care argumentează totul. În timpurile moderne, un fel similar de a gândi, evident raportat la o lume cu un grad mai mare de complexitate, l-am întâlnit în școala austriacă. Există o carte scrisă de von Mises, “Acțiunea umană”, pe care o recomand ca pe o lectură de mare valoare. Este scrisă clar și cu o rigoare similară cu cea a lui Smith. Și este despre vremurile moderne.

    Nu sunt economist. Dar sunt un om normal, dotat cu o inteligență normală și cred, în virtutea acestui fapt, că pot avea păreri și că are sens să mi le spun. Asta nu înseamnă că mâine părerile mele nu se pot schimba și cred că dacă se va întâmpla așa le voi spune, cu aceeași credință că ele au un miez de adevăr, ca și acum. M-ar tenta să găsesc câțiva oameni care să intre în polemică în legătură cu ceea ce voi scrie aici. În definitiv, polemica este cea mai bună metodă prin care îți poți clarifica ideile. Prin polemică înțeleg raționamente și exemple care servesc demonstrătrii unei idei contrare celei afirmate de către un om. Petru că nu am de gând să scriu o lucrare de economie, iar blog-ul meu este și va fi un blog despre libertate, cred că cel mai bine este să scriu despre chestiuni pe care mi le-ați semnalat în comentariile voastre și să spun și eu ce cred despre ele.

    Uite, de-aia voi începe cu o scriere despre limitarea veniturilor. Am să mă refer la ambele limitări posibile, adică la limitarea superioară a venitului și la limitarea sa inferioară, încercând să demonstrez de ce cred că nici una, nici alta nu sunt folositoare și, mai ales, de ce nici una, nici alta nu reprezintă o formă de dreptate socială.

    Cineva vorbea despre necesitatea limitării averii personale la necesarul traiului unui om. Prima întrebare care se naște aici este ce reprezintă necesarul traiului unui om. La întrebarea aceasta îmi pun automat două întrebări: este vorba aici despre traiul unui om ca ființă biologică sau este vorba de ceva mai mult decât asta? Ca să nu complicăm foarte mult lucrurile, hai să ne limităm la traiul ca ființă biologică. Asta ar însemna că averea unui om trebuie să acopere hrana, îmbrăcămintea, locuința, locomoția (pentru că vrând-nevrând acoperim prin activitățile noastre un spațiu din ce în ce mai mare care trebuie parcurs cumva) și sănătatea. Cum ideea este una de dreptate socială, este necesar să ne îngrijim de evitarea oricăror discriminări. Altfel, înseamnă că am impus un principiu care îi avantajează pe unii și îi dezavantajează pe alții. Dacă ne referim doar la hrană, va trebui să ne îngrijim de faptul că toți vor mânca fie aceeași hrană, fie hrană având aceeași valoare. La fel și în cazul hainelor și locuințelor. Cu transportul este simplu de tot, singurul transport nediscriminatoriu ar fi transportul în comun. Cu sănătatea e mai complicat, unii oameni se îmbolnăvesc mai ușor, alții mai greu și atunci soluția este să realizăm un sistem de sănătate complet gratuit. Pentru a evita discriminările legate de locuință, ar trebui să construim locuințe identice. Pentru a evita riscul ca în suma de bani pe care o acordăm pentru hrană și îmbrăcăminte unii dintre noi să fie mai interesați de hrană și alții mai interesați de îmbrăcăminte ar fi firesc ca hrana și îmbrăcămintea să le fie distribuite după o planificare riguroasă. Primul lucru pe care l-am descoperi ar fi că banii nu mai au sens, ceea ce nu e o mare nenorocire, ci doar o constatare. Pentru că banii nu au sens și oricum trebuie să acoperim necesarul fiecărui om, producția de hrană, îmbrăcăminte și locuințe ca și serviciile de transport și de sănătate ar trebui asigurate, prin specializare, de către membrii societății de care vorbim. La meseriile de mai sus ar mai trebui să adăugăm una de organizator, pentru ca tot procesul să funcționeze. Societatea perfectă despre care vorbim ar funcționa replicându-se generație după generație fix la fel. Numai că aici ar interveni un lucru neașteptat. Ce ar face societatea cu pricina dacă în sânul ei s-ar naște cineva care ar spune ca mine: “Nu vreau să trăiesc așa.”. Evident, l-ar reprima. Ceea ce ar face-o, dintr-o dată să nu mai fie perfectă.

    Exemplul de mai sus este unul extrem. A fost experimentat, din păcate. N-a durat mult. Din cauza unor indivizi ca mine. Au existat și modele mult mai blânde. Unele chiar în societăți deschise. Efectul a fost emigrarea celor care refuzau modelul, pentru că doreau fie să fie foarte diferiți, fie să dispună de cât mai mult din ce pot realiza. Emigrarea lor a sărăcit societățile respective, iar pe termen mediu s-a dovedit a fi un dezastru economic. Capitalurile au plecat din țările respective odată cu cei mai întreprinzători sau cei mai creativi oameni de acolo. Ceea ce părea o metodă care asigura dreptatea socială, taxând progresiv veniturile s-a dovedit a fi foarte păguboasă din punct de vedere economic. Evident, menținerea cu orice preț a capitalurilor, întreprinzătorilor și a celor creativi în societate, ar duce în timp la primul model.

    A doua întrebare, îndreptățită, este cine decide unde trebuie să fie limita pusă averii. Răspunsul este că un grup mai mic sau mai mare, direct sau prin intermediul unui om. Mie îmi sună a ceva cunoscut bine de tot în istorie și care de fiecare dată s-a terminat cam la fel. În realitate, chiar dacă vorbim de un sistem democratic perfect, ar exista o continuă agresare a unor minorități venită din partea majorității. Fără ca acea minoritate să agreseze în vreun fel majoritatea. Practic, vorbim de impunerea unui mod de viață unor oameni care nu impun celorlalți nimic. Este drept, lucrul acesta vine din faptul că resursele sunt limitate și cei care și-ar dori un acces mai mare la resurse dar care din varii motive nu îl au, ar încerca să impună lucrul acesta prin forța majorității. În economiile naturale, lucrul acesta se face taxând uniform și deci nediscriminatoriu și prelevând pentru binele comun mai mult în valoare absolută de la cel care are un acces mai mare la resurse. Eu nu cred că există o manieră mai justă ca aceasta. De exemplu, să presupunem că un om are un venit de 1000 de lei iar altul unul de 100. Dacă taxa prelevată de la un cetățean ar fi de 10% din venit, cel cu 1000 de lei ar plăti 100 de lei și ar rămâne cu 900, iar cel cu 100 ar plăti 10 lei și ar rămâne cu 90. E drept că cel cu un venit mai mare are de 10 ori mai mult decât celălalt, dar contribuie și de zece ori mai mult la acoperirea nevoilor comune.

    Atunci când vorbim de stabilirea unui nivel minim de venit, lucrurile stau și mai nedrept. Sigur, un asemenea mecanism nu poate fi folosit decât în democrațiile cu economie de piață (nu zic capitalistă, economia de piață e un ingredient necesar dar nu suficient pentru capitalism). Să presupunem că un om produce, folosindu-se doar de munca sa, într-o lună bunuri sau servicii în valoare de 1000 de lei. Atunci salariul la care omul respectiv ar putea fi angajat ar putea fi între 1 leu și 999 de lei. Dacă pe piața forțri de muncă ar fi un excedent major de oameni cu specializarea sa, salariul ar fi fixat la limita salariului cel mai mic pe care l-ar accepta un om cu specializarea respectivă. Dacă cererea de bunuri create de el ar crește, șansele lui de angajare ar crește și ele și numărul celor rămași pe dinafară ar scădea. Dacă numărul tuturor celor cu specializarea respectivă ar fi mai mic decât necesarul forței de muncă, atunci salariul său ar crește până la 999 de lei. Să presupunem acum că statul fixează salariul minim la 2000 lei pe lună. În acel moment, angajatorul va decide automat să crească prețul produselor lui pentru a putea acoperi salariile. Evident, prețul ar crește artificial și consumul produselor respective ar scădea. Lucrul acesta s-ar întmpla în special în cazul produselor ieftine. Prin scăderea cererii, angajatorul ar fi pus în situația de a concedia un număr de lucrători, pentru a-și reduce producția sau ar investi în tehnologii care ar duce la producerea aceluiași produs cu un număr minim de lucrători și ar concedia majoritatea lucrătorilor. Salariul minim ar produce așadar șomaj și creșterea prețurilor. Lucrurile acestea s-au petrecut de prea multe ori în istoria recentă pentru a mai fi nevoie să dau exemple. Ele au fost și una dintre cauzele globalizării pieței forței de muncă. Să ne amintim de povestea combinatului siderurgic Kaiser din Los Angeles, cel mai mare cobinat de acest fel din Statele Unite, care în 1993 a fost demontat și remontat  în China din morivul că muncitorul chinez era sub costurile unui robot industrial. Rezultatul a fosr concedierea a 45.000 de lucrători.

    Veniturile într-o piață liberă fluctuează ca prețurile oricărei mărfi. Pentru că munca este o marfă ca oricare alta. De aceea o intervenție în piața muncii este echivalentă cu o intervenție în orice piață. Ea creează dezechilibre foarte greu de ajustat mai târziu. Există, desigur, o alternativă la felul acesta de a privi lucrurile. Cea în care nu există noțiunea de piață. Am prezentat-o la începutul poveștii pe care am scris-o și este cea din chiar primul model. Adică cea a uniformității absolute și a lipsirii totale de libertate. Mie unul, nu îmi place deloc.

Despre ordinea firească a lumii

Tuesday, March 31st, 2009

    Mă întreb cum am fi arătat dacă societatea umană ar fi intervenit minimal în viața omului. Adică dacă omul ar fi trăit după un set simplificat și nepervertit de reguli. Cum am fi arătat, de exemplu, dacă nu ar fi fost nevoie de frică pentru a justifica traiul mai bun al unor oameni lipsiți de orice alte calități în afara capacității de a inocula frica. În istoria omului, mai toate căpeteniile politice sau administrative, mai toate religiile instituționalizate, mai toate sistemele de conducere private s-au bazat pe frică. Omenirea a trăit câteva mii de ani de cultură a fricii și lucrul acesta îl găsesc atât de neconform cu natura umană încât cartea de istorie pare un soi de manual de dresură. Frica unei comunități umane nu are nici o legătură cu frica individului biologic. Ea nu conservă comunitatea respectivă ci o pervertește. Poate că cel mai bun exemplu ar fi mutația aproape păgână care a avut loc în creștinism, în preajma momentului în care și-a început construcția instituțională. Ce poate fi mai trist decât felul în care îndemnul “Nu vă temeți!” rostit de atâtea ori de către Iisus a fost transformat în timp în chiar comunitatea creștină în punerea la loc de cinste a omului “cu frica în Dumnezeu”. Sau faptul că o religie a iubirii și a acceptării diferențelor a ajuns de atâtea ori în istorie să se manifeste violent și intolerant. Frica asta socială nu ne este dată în nimic din natura noastră și lucrul acesta explică felul în care primii creștini, probabil majoritatea dintre cei foarte puțini creștini care au existat de atunci încoace, au adoptat în chip firesc învățătura lui Iisus. Atunci când ea, învățătura, a devenit un produs de mass-market, totul a fost invadat de superstițiile folosite cu sute de ani înainte, de prejudecățile născute în mințile bolnave ale celor care nu aveau cum să-și justifice altfel idei abătute rău de la natura umană și mai ales de cultura fricii. În tot hățișul de reguli pe care societatea umană și le-a tot elaborat, frica a fost folosită, mai mult sau mai puțin iscusit pentru a acapara, a domina, a trăi mai bine în absența oricăror calități care să justifice lucrul acesta. Societatea noastră, care se consideră creștină, nu are aproape nimic în comun cu lucrurile făcute sau spuse de cel care i-a dat această învățătură. Nu știu foarte multe lucruri despre felul în care alte religii au degenerat în lumile în care au apărut, dar bănuiesc că au urmat același curs. Există ceva extrem de rezistent în structura socială umană, ceva plasat dincolo de religii sau culturi, venit probabil din perioada în care comunitățile începeau să se structureze. Nucleul acesta, la care au trebuit să se raporteze toate încercările de punere în acord a societății cu individul, are în centrul său frica, transmisă precum cromozomul Y, nealterat, din tată în fiu. Și tot în nucleul ăsta mai stă un lucru care a fost folosit dar niciodată epuizat în decursul istoriei omului: speranța. Amândouă, frica socială și speranța sunt moduri de raportare pasivă la realitate. În ambele cazuri individul așteaptă să fie salvat sau propulsat de ceva din afara sa. Și, mai ales, cu participarea sa minimă. Aici este terenul de joacă al liderilor. Al liderilor de orice fel, politici sau religioși sau de opinie. Aici înfloresc promisiunile și aburesc pericolele. Aici ne pierdem libertatea și acceptăm să ne delegăm o parte, poate că cea care ne-ar face să trăim radical mai fericiți, altora.

    Anii 50 au venit după două războaie cumplite și după Marea depresie economică. Pentru actorii politici ai democrației, războiul a venit ca o salvare neașteptată. Toate măsurile intervenționiste din New Deal-ul lui Roosevelt începuseră să ducă spre următoarea criză economică majoră. Era un lucru de care puțini oameni erau conștienți atunci și și mai puțini au vorbit deschis despre ceea ce credeau. Pentru că marea majoritate a oamenilor trăia cu spaima că totul se poate repeta și cu speranța că deal-ul lui Roosevelt le va aduce prosperitate. Așa arătau și cifrele, economia era într-o creștere clară, totul părea bine de tot, dacă ar fi câștigat războiul care tocmai bătea la ușă lucrurile ar fi dus clar la o periodă de prosperitate fără precedent. Pentru generațiile de atunci, așa a și fost. Pentru cele de acum, vine scadența unei note de plată amânate. Eu chiar cred că acordul de la Bretton Woods din 1944 este la rădăcinile notei de plată pe care o avem noi de achitat. Există câteva lucruri care s-au dezvoltat plecând de acolo și au ajuns până la noi. Probabil că singurul lucru valid hotărât acolo îl constituie liberalizarea comerțului internațional. Principala problemă creată la Bretton Woods a fost exacerbarea rolului statului în economie. Ideile lui Keynes, chiar dacă nu au fost imediat puse în practică au dus la transferul cumulativ al tuturor dificultăților în viitor. Evident că nu-mi convine lucrul acesta. Pentru că viitorul lor e prezentul meu.

    Legarea dolarului de aur la o paritate fixă a întărit pe moment dolarul american iar datoriile de război ale tărilor înfrânte au contribuit, prin mutarea rezervelor proprii de aur, la aceasta. Practic, Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost, prin deținerea de rezervelor de aur cele mai importante, principalii beneficiari ai acestui punct al acordului. Ideea de a avea o paritate fixă, făcea pe moment dolarul o marfă mai bună decât aurul prin esența sa abstractă și prin faptul că putea fi împrumutat cu dobândă. Ideea unei parități fixe între moneda națională și aur, dublată de cea a unei parități rigide între monedele naționale venea ca o reacție la ceea ce se întâmplase în perioada interbelică, perioadă în care guvernele își apreciau sau depreciau discreționar moneda pentru a juca speculativ pe piața internațională și pentru a-și rezolva problemele legate de inflație sau deflație pe spinarea economiilor mai slabe. Noua construcție financiară internațională părea o idee bună. Poate că lucrul extrem de valoros pe care Keynes îl propusese atunci, adică emiterea unei monede unice internaționale ar fi fost soluția cu adevărat corectă, dar suspiciunea părții americane că britanicii vor să își rezolve problemele deflației pe seama economiei americane a făcut-o imposibilă. În locul unei bănci internaționale care să emită o monedă unică a apărut Fondul Monetar Internațional al cărui scop inițial a fost acela de a aproba orice abatere de la rata de schimb existentă între două monede. Așadar, esența financiară a acordului a fost legarea la paritate fixă a dolarului de aur și a monedelor statelor semnatare unele de altele, având deasupra un for care aproba toate abaterile de la regulă. Sistemul, mult mai complicat decât cel bazat pe banca unică emitentă, avea câteva dezavantaje din start. Dolarul era singura moneda care putea fi legată direct de aur, pentru că rezerva de aur americană permitea atunci lucrul acesta, ceea ce făcea automat ca economia americană să plece dintr-o poziție privilegiată în raport cu economiile occidentale. Chiar dacă sovieticii nu au participat la Bretton Woods, faptul că dețineau rezerve importante de aur îi punea și pe ei într-o situație privilegiată. Mai mult, cotele de participare la FMI ale tărilor semnatare, chiar dacă erau la început egale, în valoare de 8.8 miliarde de dolari, au devenit, odată cu aderarea țărilor noi, cote proporționale cu puterea lor economică din momentul aderării, cu toate consecințele logice ale acestui fapt. Odată cu acest mecanism, a fost creată și Banca Mondială, care, îmreună cu FMI și cu legătura fixă dintre dolarul american și aur suplinea oarecum ideea lui Keynes. Mecanismul creat astfel era din start complicat, fragil și plin de influențe și riscuri politice.

    Al doilea lucru, de data asta luat de la Keynes, a fost cel al intervenționismului masiv al statului în economie. După Marea Depresie, conducerea economiilor naționale a devenit problema cea mai importantă a politicilor statului. Faptul că politicile de tip New Deal practicate cu succes de moment în democrațiile americană și britanică și în dictaturile fasciste au adus o bunăstare relativă majorităților oamenilor, i-a făcut pe aceștia încrezători și dependenți de stat. Liberalismul practicat în relațiile comerciale internaționale de după Bretton Woods a dus la exportul acestor idei în întreaga lume vestică, fiind primul derapaj major de la capitalism și injectând lent în economiile construite până atunci pe principii naturale toate racililele sistemului comunist. Odată cu exacerbarea sistemului social realizată în Suedia în timpul guvernării lui Olof Palme în anii 80, abaterea de la felul natural de construcție economică s-a accentuat, modelul socialist tinzând să devină modelul fundamental al Europei unite. Derapajul spre socialism a fost facilitat de două fenomene apărute fără o legătură directă cu statul. Este vorba de creșterea pe bursă care a făcut ca marile corporații să devină ale nimănui și de cultura corporatistă care a contribuit masiv la uniformizarea masei de funcționari și transformarea acestora într-un soi de proletari de lux. La acest fenomen a contribuit și mass-media și globalizarea, ca vectori de transfer cultural și uniformizare.

    De fapt, în lumea de după Bretton Woods, asistăm la două forme de socialism. Cel sovietic, construit prin abandonarea pluripartidismului și deci a democrației politice și a concurenței adică a democrației economice și cel vestic construit prin convergență politică datorată apropierii doctrinare a partidelor aflate în competiție și diluarea sentimentului proprietății în economie prin disiparea ei. Ambele sisteme neagă un lucru natural care ține în mod fundamental de felul în care este construit omul: agresivitatea. Oricât de puțin ne-ar plăcea, relațiile economice naturale și prprietatea presupun agresivitate. Competiția presupune agresivitate. Societatea în care trăim încearcă să sublimeze agresivitatea făcând promisiuni. Semnând cecuri în alb. Diminuând libertatea. Uniformizând. Sunt lucruri vizibile și pentru cineva care a trăit în comunism și a lucrat apoi într-o mare corporație sunt lucruri evidente. Sistemele seamănă izbitor. Singura diferență stă în modul brutal în care s-a instaurat comunismul și modul lent în care se insinuează noua construcție politico-economică postbelică a vestului. Faptul că sistemul comunist s-a instaurat brusc, l-a făcut să dureze puțin și să dea faliment repede. Falimentul sistemului în care trăim acum e unul lent, dar tot faliment este. Ambele sisteme au folosit perfect frica și speranța. Ideea cu generațiile următoare care vor trăi mai bine decât noi e comună și ea. Relativa libertate economică din sistemul vestic a dus însă la posibilități mai mari de consum și la prosperitate. Foarte mult însă din acest consum s-a făcut pe deficite și pe note de plată scadente pentru exact generațiile care teoretic urmau să trăiască mai bine. Acum suntem în pragul plății unei părți din acestea.

    Eu cred că singura ieșire rezonabilă o constituie întoarcerea la capitalism. Adică la un sistem economic simplu, nedirijat și nereglementat de stat, în care competiția este una clară și directă, fără mediatori. Eu cred că timpul fanteziilor monetare cu bani pe hârtie reglați de guverne în funcție de tot felul de interese care nu au nici o legătură cu economia, ar trebui să se încheie. Nu știu dacă soluția este cea a revenirii la legătura directă între monedă și rezerva de aur sau cea a unei monede unice internaționale. Dar știu sigur că felul în care a fost făcută construcția monetară, mai ales după anul 1971 stă la baza actualei depresii economice pe care urmăm să o traversăm. Eu cred că e timpul să limităm mecanismele speculative din economie și să abandonăm modelul de creștere pe bursă expus mult prea mult factorilor politici și psihologici pentru a mai avea o legătură cu naturalitatea capitalismului. Bursa s-a compromis pentru că s-a lăsat manipulată politic și mediatic. Este evident că o întreprindere care are un proprietar funcționează mult mai bine decât una care are milioane de proprietari. Numai că trăind în modelul cu milioane de proprietari nu mai știm că se poate și altfel. Băncile s-au îndepărtat mult de la rolul lor fundamental într-o economie sănătoasă și s-au lăsat duse într-un joc în care aparent aveau numai de câștigat acceptând rolul dominant al statului în reglarea unei piețe care ar trebui să fie libere. Pentru că cel mai rapid, eficient și sigur mod în care lucrurile se pot regla este cel natural. Sistemul de taxe și impozite percepute de stat s-a diversificat și el aberant odată cu creșterea intervenționismului. În comunism era simplu. Impozitul era pe nivelul de trai. Care acoperea tot, de la deficitele financiare la lipsa de șomeri. Într-un sistem natural, cred că singurul venit al statului care nu descurajează nici munca, nici investiția și nici economisirea ar fi firesc să fie cel provenit din taxarea valorii adăugate. Sigur, se poate spune că el descurajează consumul, dar consumul este o consecință a muncii, a investiției și a economisirii și astfel putem vorbi de o impozitare a tuturor activităților fundamentale economice, dar într-un mod în care răul făcut este minimizat.

    Am procedat cu economia și cu societatea exact așa cum am procedat și cu natura. Sper să nu regretăm un fenomen de felul încălzirii globale și să ajungem să spunem că e prea târziu pentru a mai face ceva. În ceea ce privește economia, îl putem încă evita întorcându-ne la capitalismul simplu, logic și predictibil al lui Adam Smith. Statul trebuie să renunțe la obsesia sa de a supralegifera și suprareglementa procesele economice, iar cetățenii ar trebui să înțeleagă că nu numesc consiliul de administrație al unei întreprinderi ci gestionarii unor bani pe care ei îi plătesc pentru a avea servicii pe care nici un privat nu ar fi interesat să le realizeze. De fapt, rolul principal al statului nu este unul economic ci exact opusul său. Cel al finantării lucrurilor absolut necesare cetățenilor săi și pe care nici un întreprinzător cu mințile în cap nu le-ar finanța. Din păcate, statul modern se ocupă mai mult de economie decât de activitățile de care ar fi îndreptățit să se ocupe. E drept, este mult mai rentabil așa pentru politicieni. Iar în schimbul acestei rentabilități, se oferă la greu cele două abstracții fără de care sistemul nu ar funcționa: frica și speranța. Și uite că ajungem la esența problemei. Sistemul este alimentat de noi înșine. Stând ca broasca din experiment în vasul pus la foc mic, fără să ne gândim că devenim supa propriei noastre lipse de voință de a sări afară. Țintuiți de fricile noastre și de speranțele noastre acolo. Păi e bine?

Despre câine, despre copac și despre mine

Thursday, March 19th, 2009

    Zilele acestea am auzit din nou un text de tipul “suntem tratați ca animalele”. Evident, în zicerea asta animalul e ceva nashpa și inferior, trebiuie tratat cu cruzimea și nesimțirea de care numai o ființă superioară ar fi capabilă iar oamenii care ar ajunge să fie tratați la fel ar fi de plâns. Evident, nu am avut perplexitatea celui care aude pentru prima dată o asemenea tâmpenie, e un text destul de des folosit și cred că tocmai faptul că este destul de des folosit mi-a dat starea asta aiurea din pricina căreia m-am apucat să scriu postul ăsta. Pentru că distincția pe care o facem mereu între om și animal e nu doar absurdă ci și prostească. Pentru că omul este și el tot un animal, la fel ca și balena sau hamsterul. La fel ca și plantele, la fel ca și bacteriile și ca tot ceea ce este viu, omul nu este nimic altceva decât o mașinărie biochimică programată, o mașinărie complexă, e adevărat, până și bitul ei nu este unul în logică binară, are patru stări, dar o mașinărie programată și nimic mai mult. Lucrul căruia îi spunem “eu” nu este nimic altceva decât o rețea neuronală și cam zece neurotransmițători dintre care foarte importanți sunt cinci. La fel este și eul oricărui animal, adică tot o rețea neuronală și tot neurotransmițători. Dacă trecem dincolo de indivizi, animalele au și ele societăți destul de bine structurate, limbaj și o sumedenie de lucruri mult mai asemănătoare cu ale noastre decât ar părea la prima vedere. Diferența dintre om și cimpanzeu, aia care ține de programul înscris în fiecare celulă, adică diferența dintre ADN-ul uman și cel al cimpanzeului, este puțin mai mare de 1%. Atât. Pentru un specialist în proprietate intelectuală, oricând una dintre specii ar putea-o da pe cealaltă în judecată pentru faptul că i-a piratat ADN-ul și ar câștiga în fața oricărei instanțe, oricât de analfabetă sau cretină ar fi ea.

    Atunci de unde sentimentul aberant al unei diferențe radicale între om și animal? Nu cred că este vorba doar de o ignoranță. Când eram copil, am învățat că eu sunt om, iar tot ce mișună în jurul meu și nu aduce a om este ființă dar este ceva atât de diferit încât nu poate fi tratat în nici un caz ca un egal al meu. Mai mult, îmi este inferior. Lucrul ăsta îl aflam și în familie și la biserică și la școală, era un păcat capital să ucizi un om dar aproape o datorie să omori un animal pentru a-l mânca. Animalul era fie domestic și atunci un obiect asupra căruia îmi puteam manifesta dreptul de proprietate, fie sălbatic și atunci trebuia fie să ma bucur de cât de haios este, fie să îl ucid ori de câte ori mă întâlnesc cu el. La școală învățam despre plante industriale, animale utilitare, animale și plante comestibile, totul subordonat supraviețuirii mele despre care toți îmi spuneau că este dreptul meu suprem asupra tot ce mișcă. La biserică aflam chiar că este un drept divin, de stăpânitor al lumii sublunare pe care am datoria să îl exercit câte zile oi avea. Despre felul nashpa în care a fost programat viul, cu secvențe din ADN răspunzătoare de sinuciderea celulei, nu îmi spunea nimeni nimic și pun pariu că nici azi nu spune nimeni nimic în nici o școală. Asta se întâmpla în copilărie, iar eu cred că toată povestea asta a fost chiar folositoare speciei pentru a ajunge până aici. Am ajums aici cu un preț mare. Plătit nu atât de noi, cât de tot ceea ce este viu în jurul nostru. Specia noastră a ajuns să industrializeze moartea. Pentru a se hrăni mai ușor, pentru a se îmbrăca mai ușor, pentru a se adăposti, pentru a se simți bine, până și pentru a scrie și citi. E drept, avem circumstanțe atenuante pentru tot prăpădul pe care l-am făcut. Așa am fost programați. Numai că felul în care am evoluat ne dă acum un drept pe care cred că l-am puea exersa din ce în ce mai des. Dreptul acesta este cel al unei ființe aflată în pragul unei transformări cu adevărat remarcabile. Suntem foarte aproape de momentul în care vom putea interveni asupra programului însuși. Este singurul mod în care putem justifica toate nenorocirile pe care le-am creat altor specii. Este, sunt sigur, semnul cert că suntem specia care poate asimila ideea de libertate dincolo de granițele individuale.

    Am ajuns aici datorită unui șir lung de oameni care au reușit să iasă din rând și să încerce să înțeleagă lucruri despre care toți ceilalți nu și-au propus niciodată să știe nimic. Dacă privim în istorie, marea majoritate a oamenilor s-au mărginit la acceptarea răspunsurilor oficiale date tuturor întrebărilor care excedeau vieții de zi cu zi. Saltul pe care urmează să îl facem nu poate fi, tocmai de aceea, unul doar tehnologic. Este nevoie și de un salt cultural la nivelul întregii omeniri și de unul etic în fiecare dintre noi. Chiar dacă generația noastră nu va apuca acel moment. Pentru a-l grăbi și pentru a-l face mai ușor de asimilat. Iar el, saltul cultural și etic poate porni cu o înțelegere simplă a lucrurilor. Prin înțelegerea faptului că iată, câinele acesta e fratele meu, copacul acela e prietenul meu și merită și ei să fie liberi și să trăiască în aceeași măsură ca și mine. 

Când buffer-ul e mic…

Sunday, January 25th, 2009

și procesorul e lent, apar dificultăți la frazele lungi. E un lucru bine cunoscut, mai ales celor care au drept hobby făcutul de tot felul de roboței sau lucruri automatizate. Sigur, cu oarece măiestrie de programator se mai poate să o scoți la capăt, dar până la un punct. Acolo unde hardul nu mai face face față și e nevoie de o reproiectare. Fie pui un procesor mai de Doamne-ajută, fie mai adaugi ceva memorie tampon unde să stochezi temporar datele și să le prelucrezi când e timp și pentru asta. Evident, toate lucrurile despre care vorbesc, costă. Se mai poate ceva: să te lași păgubaș. Adică să spui ăsta e hardul de care dispun, atâta poate, nu-i dau de lucru mai mult decât poate duce.

În cazul oamenilor, reproiectarea este exclusă. Rămâne varianta cu atât se poate.  Asta este însă o variantă greu de acceptat. La fel de greu de acceptat ca și cea în care procesorul e rapid și memorie există din belșug. Pentru că tentația este, când dispui de o calitate să o folosești abuziv în raport cu ceilalți. Când ai un defect, mai ales când ești conștient de el, tendința naturală e să îl ascunzi sau să încerci să îl supralicitezi în fața unei calității antitetice. Când ai o calitate poți abuza de ea și prin simpla presupunere că o au toți, cerându-le tuturor prin felul în care ești cu ei să și-o manifeste. De fapt, ambele atitudini reprezintă o stare de dezechilibru care vine dintr-un lucru foarte greu de înțeles și acceptat. Vine din dificultatea acceptării diversității. Când spuneam că eu nu cred că există elite, mă gândeam și la lucrul acesta. Dacă aș avea acum în fața ochilor un text savant de biochimie, n-aș pricepe nimic. Evident nimeni nu m-ar blama pentru așa ceva și nici eu nu l-aș blama pe nimeni pentru neînțelegerea unui text scris de mine în domeniul meu. Nici biochimistul care a scris textul nu ar considera că trebuie să pricep ceva din el, pentru că nu mi s-a adresat mie cu ce e scris acolo. Dacă mi-ar explica, poate că aș pricepe câte ceva, dar nici el, nici eu nu cred că am fi entuziasmați să ne consumăm timpul pentru explicații. Evident, pot avea păreri despre ce a scris omul acolo, dar nu m-ar lua nimeni în serios și le pot spune sau nu doar ca să mă aflu în treabă. Dacă ce pricep eu din ce e acolo mi s-ar părea primejdios în vreun fel pentru mine sau ceilalți, i-aș spune, desigur, dar asta ar cam fi tot dialogul posibil. Eu nu pot citi un tabloid, de exemplu, nu mă captivează nici un meci de fotbal și în general nici un sport de echipă, de-aia prefer să merg la sală și cred că lucrurile astea nu sunt nici bune nici rele. Nu pot citi un tabloid pentru că procesez repede și la sfârțit constat că tot ce am procesat nu îmi e nici folositor, nici nu mă umple de cine știe ce plăceri, nu-mi plac sporturile de echipă pentru că nu nu-mi place să mă bazez pe altcineva în afara mea, uite că toate lucrurile au o explicație. Așa funcționez eu și atât timp cât felul în care funcționez nu îngrădește felul de a fi al altuia, chiar nu contează ce-mi place și ce nu îmi place să fac.

Problemele încep să apară în momentul în care cineva vrea să impună felul său de a fi sau de a gândi. Sigur, majoritatea oamenilor cred că cel mai bun fel de a fi sau a gândi e propriul lor fel. Nu fac excepție de la asta și cred că aș sta într-o continuă tensiune cu mine însumi dacă aș crede altceva. Dar nu văd nimic haios în a încerca să schimbi un om normal în ceva care să fie ca tine. Folositor, poate o fi pentru unii, pentru mine nici asta nu e. Cu siguranță, ar fi extrem de plictisitor. Nimic nu mi se pare mai aberant ca uniformitatea. Scriu lucrurile acestea pentru că cineva îmi spunea că libertatea presupune oarece voință și eu nu cred că este așa. Cred că începi să fii liber în clipa în care accepți diversitatea (cu condiția ca ea să nu fie direct și brutal malignă) și pretinzi de la ceilalți același lucru în ceea ce te privește. Restul se așează de la sine, ușor ca zăpada pe câmp.

cine este galben

Wednesday, December 24th, 2008

     Cine este galben e diferit de albastru. Lucrul despre care vorbesc e clar ca vaca și nu cred că are vreo importanță ce fel de conotații politice sau heraldice au cele două culori și sincer să fiu puțin îmi pasă și de chestiile scrise prin cărțile de branding despre nushce semnificații pe care le-ar zemui prin subconștient chestia asta cu galben sau albastru. Nici măcar faptul că ele, combinate savant după reguli învățate la academiile de arte frumoase sau prin canalizația artelor urâte și pestilențiale, ar născoci tot felul de feluri de verde nu-mi pasă. La urma urmei, verdele e verde și e diferit și el și de galben și de albastru și de Re Major și de naiba știe ce alcătuire de senzori ascunși prin fundul ochilor sau prin tot felul de tubulețe din urechi sau mai știu eu prin ce grozăvii bântuie lumea noastră lăuntrică până când undeva în piftia de îmbârligături neuronale se naște ideea clară pe care o spun tastă după tastă aici: sun absolut sigur că galben e diferit de albastru și e diferit de verde și cred că tocmai de-aia taxiul e taxi și tocmai pentru că nu e deloc albastru își urmează perfect orizontal linia orizontului. Verticală e numai lumina, fulgerătoare, incoloră ca să vedem dincolo de ea, verticală e numai iarba ca să poată fi păscută, verticală e numai inima ca să poată sincroniza nara mea stângă cu nara mea dreaptă într-o singură respirație. Restul lucrurilor sunt pur și simplu. Ele nu au scop. Alcătuirea scopului le-ar putea fragmenta existența în pași mici de timp. Alcătuirea scopului le-ar putea desincroniza drumul lor spre un scop față de felul în care îmi bate inima și tocmai faptul acesta, cred eu, ar face ca tot ceea ce este acum în jurul meu să nu-mi mai fie dat sa fie.  

    Chiar, cum ar fi sa fim deodată într-o lume în care numai ceea ce este perfect orizontal cu orizontul și ceea ce este perfect vertical cu lumina ar fi detectabil? Ce lume perfect detectabilă ar fi! Ce lume plină de scopuri de bilant de sfărșit de ceva ar fi…

Venire de simplu

Sunday, April 20th, 2008

   Mi se întâmplă din ce în ce mai rar formulez confuz ceea ce am de spus. Și din ce în ce mai rar mi se întâmplă să tac atunci când e nevoie să spun ceva. Cu mult timp în urmă, lucrurile astea se întâmplau ceva mai des. Cam în vremurile în care încercam eu să mă dezobișnuiesc de copilărie. Între timp am înțeles că dezobișnuitul ăsta de copilărie e și un lucru inutil și un lucru greu de tot și, la urma urmelor, e chiar o prostie. În definitiv, pierderea inicenței înseamnă acceptarea distanțării de sine și cred că nici un om și nici o societate nu are dreptul să ne ceară distanțarea asta. În numele a nimic.

  Formulările confuze sau tăcerile atunci când trebuie spus ceva își au rădăcinile în frică. Frica de societate mi-a dispărut demult. O dată cu privirea critică asupra pricinilor pentru care o regulă poate fi logică și naturală sau doar o normare a unor lucruri iraționale sau a unor interese meschine. Atât timp cât o regulă e logică și naturală o respect. Când se abate de la logică sau naturalitate o ignor. Multe din regulile astea iraționale sau nenaturale instituie proprietăți asupra oamenilor. E ciudat. Sunt foarte mulți printre noi care cred că așa e bine. Că așa trebuie să fie. Că un alt om poate să le fie proprietate sau pradă de vreun fel. Atât de mulți cred așa încât lucrul ăsta a ajuns să fie normat social, să devină o regulă de comportament, să devină, în mod ironic, o virtute. În clipa în care ieși din paradigmă poți fi judecat, condamnat, eliminat de către cei din jurul tău, ieși din rândul lumii, pierzi un soi de confort social, pierzi anestezicul. Iar pentru cei care au avut toate alegerile făcute în așa fel încât anestezicul să fie la locul lui, e o pierdere grea. Doar că există oameni care nu au nevoie de anestezic pentru a trăi, trăiesc pur și simplu, firesc, adică după chipul și asemănarea lor, pentru că e mai simplu așa.

    Mărturisesc că am momente în care mă simt înconjurat de oameni îmbolnăviți de societate. Drogați de societate. Încerc să-i privesc cu detașare, nu îi judec niciodată, sunt frații și surorile mele și îi consider atât de la fel cu mine încât nici măcar nu pot încerca față de ei vreun soi de milă sau compasiune. Doar ciudă că viața, adică felul în care au tot fost nevoiți să aleagă, felul în care și-au lăsat jos zidurile în fața nelibertății și au ales să se baricadeze față de ei înșiși, i-a făcut să devină ceea ce sunt acum. Pe mulți i-a adus aici gândirea inductivă. Dacă ți s-a întâmplat să ai un șir de eșecuri fiind tu însuți, ajungi să crezi că ești greșit. Fără a analiza lucid cauzele fiecărui eșec, iei hotărârea să te schimbi, să eviți tot ceea ce ar putea genera un nou eșec, toate situațiile similare, adică, să renunți la tine fără să te întrebi măcar dacă tu ești cel greșit. Pentru că da, poți fi tu cel greșit și atunci chiar e nevoie să faci ceva cu tine. În lipsa oricărei reflexii cinstite, preferi să adopți un model de-a gata, oferit generos de experiența socială, îți bagi în cap că ți se potrivește, uiți cum ești de fapt, fugi de cei care încearcă să te cunoască, trăiești un înlocuitor de viață, devii un înlocuitor de tine.

    Uite, chiar nu pricep la ce folosește înlocuirea ta de tine. Sigur, ajungi să trăiești, pentru că omul nu poate trăi absolut singur, într-un grup care a ales să fie așa. Lucrul ăsta îți dă o oarecare încredere. Cu cât e grupul mai mare, senzația de confort e mai mare. Când ești ceva mai interiorizat, preferi grupurile mai mici și te amăgești că e un fel de a trăi mai de elită. În realitate e doar o formă de anestezic pentru frica de a fi așa cum ești de fapt. Dacă ai inteligența de a înțelege că e așa, ajungi să trăiești cu adevărat doar în momentele în care ești absolut singur. Dacă nu, ajungi să crezi că e totul super și nu pricepi ce anume te nemulțumește de fapt. Lipsa ta de libertate față de tine însuți ajunge să te facă să trăiești complicat și într-o continuă tensiune cu tine însuți.

    Eu cred în venirea de simplu. Cred că alegerile noastre alea în care nu stăm foarte mult pe gânduri, vin din noi și nu din apartenențele la diferite feluri de a fi, vin din noi ca un tot, nu ca o îmbucătățire a noastră în nevoi de tot felul, vin și ne iau cu totul și seamăna a ceva care ne e foarte cunoscut, seamănă cu așa cum suntem noi de fapt, sunt alegerile în care e greu de crezut că putem greși. Venirea asta de simplu e cea care ne poate duce în direcția bună la răscrucile mari. Ea nu apare în alegerile de zi cu zi. De foarte multe ori, venirea asta de simplu ne trage de mânecă și ne spune că putem fi din nou așa cum știam să fim în copilăria noastă, că nu avem de ce să ne temem pentru asta, că merită să mai încercăm o dată să fim așa. Eu cred că orice preț ar fi de plătit pentru asta, merită. Chiar dacă prețul e că totul a fost o simplă iluzie. Pentru că dacă alegem altfel, nu vom ști niciodată cum ar fi fost dacă nu renunțam la noi.

Freyja sau a doua încercare de a scrie despre libertate

Monday, April 14th, 2008

    Tare ciudați trebuie să li se fi părut latinilor goții… Erau masivi, destul de liniștiți dacă nu erau stârniți. În luptă erau teribili, de o ferocitate greu de înțeles chiar și de către romanul obișnuit să hăcuie animalele și sclavii din pur amuzament și să manance până pocnește ca să reia mâncatul necontrolat după vizita de rigoare la vomitoriu. Ce îi minuna cu siguranță pe romani la oamenii ăștia era felul în care arau câmpul. În vremurile acelea, încă se ara cu sclavi. Adică sclavul era cel care trăgea plugul. Animalele nu erau încă folosite pentru munci de felul ăsta. E o chestiune pur culturală. În definitiv, Heron descoperise cu mult timp în urmă motorul cu aburi, numai că nu era nevoie de așa ceva. Exista sclavul.

    Goții veniseră cu un alt model cultural. Lor le datorăm în mare măsură sfârșitul antichității ca paradigmă. Numai că și gotul era om, mânca plante cultivate și era nevoit să-și are câmpul. Cum în sistemul lui de gândire, noțiunea de sclav nu exista, trebuia să are el însuși. Gotul acela care își ara câmpul a făcut un lucru minunat. Cu mâna stângă trăgea plugul după el, iar în mâna dreaptă își ținea sabia, ridicată cât mai sus, ca să știe toată lumea că nu e sclav. Gestul acesta inutil de dificil este unul dintre gesturile care ne-au făcut azi mai liberi. Pentru că țăranul got, pus în fața lumii romane, dorea să afirme un alt fel de a vedea viața. A fost felul care a trimfat.

    Uite că de-aia caut un alt fel de a înțelege libertatea decât cel motivat de legătura dintre sine și eu. Dacă cel de care am vorbit deja e mai mult soiul de libertate a individului modern, ăsta despre care vreau să scriu e cel de demult, relevat de sferele vechi de cristal. Mă gândesc la el nu cu nostalgie ci cu un soi de tristețe pe care nici eu nu o înțeleg, poate pentru că felul ăla de a percepe libertatea pare foarte altfel. Pe scurt, lucrul care m-a impresionat în toată povestea asta a fost rădăcina indo-europeană a cuvântului libertate. Care are aceeași rădăină cu cuvintele prietenie și iubire.

Das Ism und das Es

Friday, April 4th, 2008

    Ei… Tot încearcă lumea să mă atragă în zona discurslui politic. Iar eu vreau să scriu aici despre singura libertate pe care o înțeleg. A mea. Adică a fiecăruia dintre noi.

    Când vine vorba despre libertate la nivel social sau politic sau chiar economic, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că nu mai ține tot ce spun despre libertatea mea care este limitată doar de libertatea celor din jur. Pentru că atunci când vine vorba de numere mari, lucrurile se acomodează altfel, mai statistic, iar statistica presupune un compromis. Partea rea e că libertatea nu prea are cum să însemne compromis.

    Hai să ne gândim la libertatea economică. Teoretic, lucrurile sunt clar așezate de tot ce stă scris în cartea lui Adam Smith. Între tmp, în mod natural multe dintre companii au devenit foarte mari, le-au înghițit pe cele mai mci și, fără să observe felul natural în care start-up-uri reușesc să crească, să pună în pericol și să doboare coloși, statele au început să intervină, să impună reguli și să transforme procese care sunt naturale în lucruri direcționate politic. Aparent, e bine pentru masa de consumatori, eu cred însă că lucrurile lăsate să se dezvolte firesc pot duce, pe termen lung, la soluții mai bune. Statelor li s-au adăugat fel de fel de organizații anti-ceva, formate din oameni cu convingeri aproape religios de ferme și care nu pot fi în nici un fel înlăturate rațional pentru că suportul lor este aproape exclusiv unul emoțional. În ziua de azi, departe de vremurile lui Adam Smith, libertatea economică este deja o chestiune atât de atacată și de deformată încât îmi vine să cred că va fi greu de tot ca lucrurile să reintre vreodată în normal.

    Corporatismul american (sper să nu confunde nimeni termenul ăsta cu cel clasic de sorginte fascistă) reprezintă exact calea de mijloc dintre liberalismul economic și socialism. Cum este o doctrină convenabilă în egală măsură politicienilor și masei, se generalizează cam în ritmul în care are loc și globalizarea. Cu alte cuvinte, lumea începe să se uniformizeze și în ceea ce privește sentimentul colectiv de libertate. Da, ai să râzi prietene, la revoluția de care vorbești majoritatea oamenilor au ieșit pentru mult mai puțin decât mi-ai scris în comentariu. Au ieșit pentru un salam fără soia, au ieșit pentru a nu mai sta la cozi, pentru se băga mai mult la Alimentara. Foarte puțini au ieșit pentru libertate, așa cum o înțelegem noi. Între timp, toate așteptările au fost depășite, e foarte bine prietene, ce naiba îi tot bârâi pe oameni la cap? Au multe telenovele, multe chestii despre sex, multă mâncare, începe să se rezolve chestia cu banii, cu banii îți cumperi iluziile, e super! Asta vrea majoritatea planetei, la asta îi oferă acces sistemele politice avansate, ce mai vrei?

    Pentru o categorie mai militantă, care-și pune probleme existențiale, s-au inventat și ismele, îți dau un sentiment mișto de tot că nu ești singur, că sunt mulți ca tine, că ai ceva de apărat, cu mult mai înalt decât simpla ființă umană, te-ai scos. Ism-ele de toate felurile ajung să înlocuiască în timp pe Das Ich, îl fac aproape inutil, transformă individul într-un soi de ființă colectivă, etica e inlocuită de morală, apar instituțiile și ierarhiile și ființa aia colectivă care are de apărat propria ei existență începe un soi de luptă pe viață și pe moarte cu alte ființe colective, cu instituții, reguli și ierarhii proprii, se hrănește cu indivizi rămași pe din afară, crește se înmulțește și moare, pentru a face loc altor ființe colective care au înmugurit din ea, Dumnezeu știe de ce e așa, da’ uite că așa e. Nici bine, nici rău. În definitiv, omenirea așa a existat de când e ea. Și chiar îie din ce în ce mai bine. E mai multă, mai hrănită, mai plină de certitudini ca oricând și chestiile astea îi asigură neextincția. Păi ce, e de colo?

    În zona crepusculară, aia care nu asigură mai nimic speciei, se mai sălbăticesc unii și alții care nu prea cred nici în lumile iluzorii ale scării de bloc, nici în isme, care nu prea au chef să îl înlocuiască pe Das Ich cu nimic și poate că tocmai de-aia ei nu sunt folositori nimănui. Nu contribuie cine știe ce la stabilirea cotelor de piață, nu asigură viața nici unui ism, ce naiba să faci cu ei? Acolo, în zona aia crepusculară, atât de aiurea pentru specie, indivizii se străduiesc să îl păstreze pe Das Ich cât se poate de nealterat. Ei cred că Universul există atât timp cât fiecare dintre ei este conștient de asta. Că Universul se naște și moare cu fiecare ființă umană și de-aia nașterile îi bucură și morțile îi întristează.

    O ființă atât de dragă mie încât rostirea numelui ei nici nu pot să o fac, pentru că mie mi-a încredințat adevăratul ei nume, îmi spunea că felul ăsta de a fi e un lux. Păi cred că da, că lux vine de la lumină.

Amăgit atât de-adesea…

Tuesday, April 1st, 2008

    Asta mi-a dat prin cap citind comentariul scris de Aralya. Răspunsul tot în Glossă l-am găsit. A fost un tip mișto Eminescu. Oricum, a depășit cu mult și locul și momentul. Și cred că luată în doze mici, chestia cu “nu spera și nu ai teamă” e foarte ok.

    Pentru mine toată povestea lăsării la o parte a amăgirii e povestea păstrării inocenței. Nu d-an boulea, ci fiind pe picioare tale, în deplină stare de luciditate, puternic pe dinăuntru, ars de Soare pe dinafara, așa, cu încredere în tine însuți și fără a fi pervertit de dezamăgiri. În definitiv, hai să vedem care ar fi reversul. Cum am deveni dacă ne-am pierde inocența? E un cântec al lui Nightwish care îmi place enorm. O să mai vorbesc probabil despre symphonic power metal prin post-urile mele. Se numește “End of all Hope” și începe cam așa:

It is the end of all hope
To lose the child, the faith
To end all the innocence
To be someone like me

    Eu nu sunt așa. Am păstrat în mine tot ceea ce sunt eu în copilăra mea, credințele mele de atunci și toată inocența ei și cred că am făcut bine. De-aia îmi place să cotrobăi prin toate măruntaiele lumii ăsteia, cu curiozitatea mea de atunci, de-aia cred cu tot sufletul în prietenie, iubesc de fiecare dată ca și cum ar fi prima dată, mă entuziasmez de fiecare grăunte de lucru cât de cât interesant, trăiesc în prezent, liber și senin, fără spaime, ca și cum aș fi nemuritor. Sigur că uneori totul a ieșit dezastruos de nashpa. Am învățat din asta și am mers mai departe. Am ales gândindu-mă la ce aleg. Dar niciodată nu am ales cu frică. Pentru că atunci când alegi cu frică, alegi în final să nu te mai intereseze nimic, să nu mai ai prieteni, să nu mai iubești, să trăiești doar în trecut, alegi de fapt să agonizezi până la agonia aia pe bune. Cred că felul ăsta de a trăi e un fel de a te minți pe tine însuți, e un fel de a privi lumea ca fiind ceva rău de tot care te strivește în continuu. Pai de ce? Că lumea este foarte ok așa cum este. Adică nici bună, nici rea. Pentru că lumea se este.

Michelle sau prima încercare de a scrie despre libertate

Tuesday, March 25th, 2008

     Trebuia să vină si momentul ăsta… Adică momentul în care să vorbim despre libertate fără să ne dăm doctoratul în asta sau să încercăm să o definim ca un complement al lipsei de libertate. Pentru că uneori e mai simplu să spui ce nu este cu siguranță un lucru decât să încerci să spui ce este. Din teama că ai putea uita ceva foarte important. Că lucrul ăla pe care tocmai l-ai uitat face ca totul să devină diform și aberant. Și uite că vine Michelle și te trage de mânecă și îți spune: “Bai, eu cred chestia asta”. O face cu toată eleganța unui reproș nespus. Un fel de: “Ok. Eu pot să am o părere clară și spusă direct.”

    Păi eu ce să spun? Că mi-a plăcut comentariul tău și primul lucru care mi-a dat prin cap a fost cântecelul ăla al lui Paul McCartney:

Michelle, ma belle
These are words that go together well
My Michelle…

Fără să mă gândesc măcar o clipă că Michelle ar putea fi băietzel și nu fetitză. În definitiv, suntem în spațiul virtual, putem să ne imaginăm ce avem chef și e super că e așa! Scris repede, comentariul lui Michelle spune un lucru în care cred foarte tare: nu poți fi liber dacă nu ești tu însuți. Hai, nu va șucăriți că folosesc masculinul. Chestia aia politically correct cu he/she tot timpul ar face lectura să pară aiurea rău. Și în definitiv, eu, ăla de scrie, sunt baietzel, sunt foarte sigur de chestia asta și cum scriu ce cred eu despre ce scriu pe-aici, sper să nu se atace nimeni. Mai ales că am același imens respect pentru orice ființă umană. Am închis paranteza.

    Acum o să aberez puțin. Adică o să scriu despre ce am citit de la unii și alții despre libertate. După care, vreu să mă întorc la ce a scris Michelle, că mi-a plăcut mai mult. Despre libertate s-a gândit foarte mult la extreme. Existențialiștii consideră că omul e condamnat să fie liber. Îmi amintesc o definiție dată de Sartre care suna cam așa: ”Libertatea înseamnă libertatea de a opta și non-libertatea de a nu opta”. De când am citit chestia asta, a fost demult de tot, mi-am dat seama că e nashpa să încerci definiții. Eu cred tare de tot că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Șirul ăsta de alegeri continue care e viața ne transformă încetul cu încetul. Dar asta nu are neapărat și definitoriu legătură cu libertatea.  La polul opus sunt determiniștii care luând cartezianismul și suprapunându-l peste tot ce mișcă, neagă liberul arbitru și consideră că totul este riguros și absolut predestinat. Chestia asta mi se pare aiurea rău…

    Michelle spunea foarte frumos despre puterea de a-ți conștientiza voința. Indiferent de ce cred unii și alții despre asta. De a spune: ”Eu chiar vreau să fac sau să fiu așa”. De a-ți spune în primul rând ție însuți. Pe urmă începe negocierea ta cu tine. Aici, cred eu, există un aspect etic al libertății. Altfel, ar fi imposibil ca lumea să stea în echilibru. Eu cred că libertatea mea este limitată de libertatea celuilalt. Asta e singura limită pe care o accept. Dar de libertatea celuilalt, nu de ideile preconcepute, de necunoașterea, de rapacitatea, de fricile iraționale, de ura, de prostia celuilalt. Ei, și aici totul devine complicat. Pentru că intervine o chestie în care cred iarăși foarte tare. E periculoasă, recunosc, dar eu cred în ea. Eu cred că nu avem nici un drept să îi judecăm pe ceilalți. Cred că și asta ține de libertate. Și atunci, prefer să îmi imaginez limitele libertății mele ceva mai aproape de mine decât ar trebui. Nu foarte aproape, că nu am nici un chef să mă autoinhib, dar nici să dau buzna peste cei din jur nu am chef.

    Michelle, eu vorbesc aici în primul rând de libertatea individuală. Ideile de libertate politică sau economică nu pot exista în afara celei de libertate individuală. Ai dreptate când spui că amânăm cu sau fără știință accesul nostru la propria noastă persoană. Oarecum, asta răspunde părții animalice din noi. Suntem contruiți, la fel ca tot ce e viu, să ne naștem să ne înmulțim și să murim. Asta răspunde unei nevoi disperate de îmbunătățire a programului. Apare un ADN, se combină cu un altul în speranța că va apare o chestie funcțional mai bună și dispare ca să îi dea acces noii chestii la resurse. Care sunt limitate. Toate societățile umane au creat instituții pentru fazele astea trei. Toate cele trei instituții au ca aspect fundamental dreptul la proprietate. De fapt, societățile au creat lanțuri instituționale care securizează accesul la resurse în jurul combinării a două programe biochimice. Dar eu cred, cred tare de tot, că noi suntem mult mai mult decât atât. Pentru că avem conștiință de sine cu carul. Amânarea accesului la noi înșine reprezintă, de fapt, exact renunțarea într-o măsură mai mică sau mai mare la conștiința de sine și acceptarea oarbă a funcției noastre biochimice și a lanțului de transmitere a proprietății care dă un acces mai mare sau mai mic la resurse. Instituția căsătoriei, cea mai puternică din lanțul ăsta, mai impune încă ceva: proprietatea asupra partenerului și copiilor. Sună cam nashpa, dar așa e. Adică diminuarea riscului ca ADN-ul meu să se poată combina necontrolat social și al riscului ca ceea ce rezultă să perturbe lanțul accesului la resurse.

    Accesul la noi înșine depășește atât biochmia cât și mecanica socială. E primul pas spre libertate. Lipsa lui, înseamnă acceptarea oarbă a cutumei te naști - te înmulțești - mori și asta e tot. Mergi la servici, nu pentru că e minunat ce faci acolo, ci pentru că trebuie resurse ca să te poți înmulți sigur și trăi suficient ca și progenitura ta să se poată înmulți sigur, adopți modelele momentului ca să îți poți găsi un partener, accepți tot ce ți se baga pe gât ca să ai acces la resurse. Încetul cu încetul, nici nu mai contează cum ai fost. Ai devenit ce trebuie. Te bucuri de ce trebuie să te bucuri, îți place ceea ce trebuie să îți placă,  iubești pentru că așa trebuie, la întămplare, cu compromisuri, vrei ce ai voie să vrei. În cultura cu care ajungi să te identifici până când uiți că poate că ești altfel. Tu rămâi undeva în tine, departe de tine, din ce în ce mai departe. Uite de-aia Freud a făcut distincția între sine și eu. Când nu ești liber, sinele e ăla pe care eu-ul începe să îl uite.

    Cred că așa aș defini libertatea (ce nashpa e să dai definiții în chestia asta…): starea în care distanța dintre sine și eu e minimă, limitată doar de libertatea celorlalți. Ce zici, merge?