Archive for the ‘Despre lipsa de libertate’ Category

Natură moartă cu bucureșteni

Monday, August 31st, 2009

Astăzi am văzut un nor. Din nor, Soarele arunca raze, geometric, ca în experimentele făcute în camera obscură. Sub nor și sub razele geometrice era o pădure, un lac, un câmp, chestii de-astea de care ne aducem aminte cu greu în mijlocul betonului. Dacă natura moartă cu raze geometrice nu ar fi fost distorsionată de oarece dueluri de manele și de un puhoi mic, dar agresiv de bucureșteni apăruți acolo de nicăieri, ar fi fost chiar perfect. M-a amuzat faptul că la apariția celei de-a doua mașini, cei care ocupaseră pozițiile cu ușile deschise și cu tânguielile sonore de căcat date tare, frate, să vadă lumea și să moară dușmanii ce bine ne simtem noi aici, anunțul noilor veniți a fost făcut cu ce găsiseră și ei prin debaraua culturală, adică ceva din categoria nașu n-a mâncat, n-a băut, dăruiește masa cu… Adică ăia vechii au exclamat satisfăcuți: a venit Bucureștiul! Să trăiască! Să știe și brotacul din lac ce fericire a venit pe capul ei… Bănuiesc că a urmat grătarul, berea, beția și hai acasă că tare bine a fost, ai văzut ce s-a cărat toți fraierii când am venit noi? Normal, dacă au valoare… Ce să stea fraierii când vine valoarea. Așa a și fost, fraierii, adică alți indivizi, taciturni și stupizi care nu știe să se distreze s-a cărat, unul câte unul, mașină după mașină, până când locul a rămas copleșit de valoare. Ultimul fraier, care a stat să caște gura la chestia asta, am fost eu.

Drumul în istorie cam așa s-a făcut de la Alexandru Macedon încoace. De-aia istoria politică are în evidențele ei pagini groase despre derbedei și două-trei rânduri despre cei care n-au fost așa. Constatarea asta e una care mă face să privesc viitorul cu încredere. Este suficient să dăm năvală în haită în locurile în care stau fraieri că ăia pleacă de-acolo fără luptă și lasă norul, Soarele cu raze geometrice, pădurea, lacul, câmpul, lasă totul naibii și pleacă de-acolo cu fețe de-alea scârbite de fraieri și ne rămâne nouă totul. Dacă însă opun rezistență ne cărăm noi, acasă, ne batem câinele, copiii, nevasta și zicem că avem valaore, suntem cei mai tari, să moară dușmanii.

Asta am și văzut la întoarcerea în București. Un florar care bătea cumplit un pui de câine și o femeie care se chinuia să își extragă soțul din mijlocul unei beții cu băieții și un tip cu acordeon în dotare. N-am găsit nici un număr de telefon al unei autorități care să îl umfle pe florar pentru faptul că își chinuia propriul câine. În chestii de-astea, poliția îți râde în nas și atât. Să-i spun ceva sau să îi dau un pumn în gură, nu rezolva nimic. L-ar fi bătut și mai rău după ce plecam. În cazul cu beția cu băieții, n-avea rost să intervin. Era din categoria filme cu oameni între ei și este știut că personalitatea unui om se definitivează în jurul vârstei de 15 ani. Din felul în care ne purtăm cu animalele și cu femeile și copiii am însă imaginea clară a faptului că vom supraviețui globalizării și vom reuși să dăm la o parte toți fraierii din jur care habar n-au să aibă valoare.

Păi o să fie bine de tot de noi… Să moară dușmanii!

Ziua în care încep cozile

Tuesday, August 25th, 2009

Trăiesc într-un oraș de căcat. A fost alegerea mea. Într-un fel, a fost o alegere afectivă. Stranie. Adică țin la orașul ăsta, fără să am un motiv special și fără nici un fel de nostalgii sau speranțe. A fost așa, de căcat, dintotdeauna și, sunt sigur, va fi așa mereu.

Acum, că vine toamna, sentimentul că trăiesc într-un oraș de căcat devine și mai puternic. Se întoarce lumea din concedii. Spun din concedii și nu din concedieri. Faptul că mașinile se înmulțesc din nou este cea mai mișto dovadă că economia subterană, adică aia nereglementată și făcută zob de stat, funcționează după alte legi decât aia la vedere. Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. În felul lui, lucrul ăsta dovedește simplu și clar că am dreptate când spun că acolo unde își vâră statul coada, totul merge prost. Tot prost merg și eu, înghesuit într-o coadă care începe de la Podul Grant și se termină (adică face joncțiunea cu o altă coadă) acolo unde îi apare brusc în drum puhoiul de pe Stirbey. Coada, e una obișnuită. Cu nesimțiții care se avântă pe contrasens după care se îndeasă peste banda pe care stai liniștit și te înjură că nu îi lași să se bage, cu clasicul mertzan sau Q7 cu geamuri tuciurii și manele date la tot cartierul prin geamurile din față lăsate să se mai răcorească lumea dinăuntru și să moară dușmanii de afară de ce mașină mi-am tras, cu șoferul de Logan care a trecut de la Dacia 1300 la ceva care aduce a mașină și se încăpățânează să facă lucruri pe care nici motorul, nici nimic altceva din mașina aia nu prea au de ce să le facă, cu rablele care nu au nimic de pierdut dacă dau în tine, așa că fac tot ce le dă prin cap posesorilor, cu reparații peste tot, cu gropile, pietrele, șanțurile, șicanele, rolele, bicicletele, motoretele, mămăicile derutate care își azvârlu copii în fața mașinii ca să îi supravegheze în timp ce trec strada pe unde le tună, cu cabluri căzute în mijlocul drumului, cu cerșetori care se aruncă pe parbriz, cu stăpânitorii de parcări care te parchează împotriva voinței tale, cu polițiști care au grijă să facă intersecțiile ghem, cu fetele care îți umplu ștergătoarele de parbriz cu cărți de vizită de la saloane de masaj erotic cu noua colecție de toamnă, cu băieții de la găurit partea ailaltă a drumului care trec să-și ia 100 de parizer și berea la doi litri exact când ăla din față mai face doi metri și ăla care ocolea coloana pe contrasens se baga în fața ta, cu ocolit cele două mașini pe avarii puse una lângă alta să stea oamenii de vorbă, cu ocolit și mașina ăluia care s-a dus să se pișe la copacul de pe trotuar, cu taxiul care face slalom printre toți și ajunge la vreo cinci minute după ce au trecut toți. Dacă ții banda și îți vezi de treabă ești sau fraier că îi lași pe șmecheri să se bage, sau hapsân că nu îi lași pe șmecheri să se bage. Oricum, și dacă te agiți și dacă nu, tot din doi în doi metri mergi cu pauzele de rigoare, tot în gropile alea dai, tot muzica aia o auzi, tot cortegiul de cerșetori și ștergători și înfigători de cărți de vizită îi ai de înfruntat. Când ajungi acasă, tot cu gașca de băieți cool din fața blocului care sparg semințe pe bordură și ascultă aceleași tânguiri sârșietoare de manea din bmw-ul third-hand cu ușile larg geschise să dea muzichie la toată scara, te întâlnești, îi aștepți să mute mașina mai încolo să poți trece spre locul tău de parcare, fac asta încet, sictiriți că i-ai deranjat de la tocatul frunzei la câini, oricum, înaintezi mai repede decât în coada nesfârșită în care stai acum. Orașul e cenușiu, plin de praf și de moloz, de semne de circulație puse unul peste altul spre prosperitatea celor care au pus mâna pe ditamai contractul de vopsit table, de oameni disperați să treacă primii să ajungă cu cinci minute mai repede într-un loc unde nu au nimic de făcut, plin de lene, bârfe, tabloide, jeg, mirosuri de toate felurile, flegme, coji de semințe în jurul băncilor puse cu generozitate de primării peste tot. Mă gândesc cât de nasol trebuie să fie pentru un biet câine vagabond să trăiască în tot haosul ăsta.

Evident, pentru onoarea de a trăi toate astea, plătesc. Taxe și impozite. Adică plătesc pe bune. Tot pe bune plătesc și mai multă benzină și mai mult timp pierdut și mai multă incoerență în tot ce am de făcut. Tot pe bune, dar mai greu de cuantificat. Nu sunt singurul care plătește. Plătim cu toții. Ba eu, ca să fiu cinstit, sunt mai tot timpul restanțier la toate plățile astea, pentru că mai tot timplul amân momentul unei jumătăți de zi pierdute în drumuri și întâlniri cu oamenii de la feluritele ghișee. Tot ce nu se plătește automat, îmi repugnă. Și, cel mai mult, îmi repugnă întâlnirea cu funcționarul. Până la urmă, însă, plătesc și eu. Deci plătesc. Ca să fie totul așa, plătesc. Pentru locuitorul unui oraș normal, totul ar părea un non-sens. Pentru locuitorii de aici, adică pentru marea majoritate alocuitorilor de aici, totul este firesc. Orașul este exact așa cum și-l doresc a fi. Altfel, ar face ceva să fie diferit. De fapt, felul acesta de a trăi, poate umple și justifica o viață. Odată ajuns acasă poți hăhăi despre cum le-ai luat fața la toți fraierii sau te poți opri la o bere cu băieții de pe bordura din fața blocului, sau, dacă lucrezi prin vreun bloc de birouri să te dai mare în fața familiei căzută în cur de admirație despre cât de tare ești la serviciu, sau să bârfește ce ai mai văzut pe la nushce post de televiziune sau alte tabloide mai mult sau mai puțin electronice, sau să zaci pur și simplu ca șarpele boa după ce ai înfulecat ca disperatul trei sferturi de frigider. Drumul nu mai e un calvar, mizeria e un fel de natură, viața e frumoasă, în definitiv, pentru peștii din acvariu Universul este acvariul. Nu ți se pare ciudat că dai bani ca să stai în aberația asta de oraș, nici măcar nu faci legătura, oricum viața ta are alte coordonate, de la curul vedetei făcută peste noapte vedetă care se lăfăie pe prima pagină a tabloidului tronând pe scaunul din dreapta al oricărui taxi la ce-a mai zis vecina de la trei despre aerul condiționat care pică peste pervazul de la balconul ei, de la ce tari sunt băieții noștri că au bătut și în etapa asta la ce model de cizme de vară până în gât și-a luat aia de la doi și de unde or avea ăia bani și de ce nu am eu norocul ei să stau toată ziua la mall și să-mi vină banii și de stai că-l fac și pe fraierul ăsta și de discuții, bârfe, miștouri, berici, frunzici la câini și de toate astea la un loc care conduc viața majorității celor din orașul în care totul e așa pentru că așa vrea mușchii lor să traiască.

Ex libris

Sunday, June 21st, 2009

Despre omul care a apărut din cartea de citire îmi amintesc destul de vag. Apăruse pur și simplu din care, cu un coif făcut dintr-un ziar din vremea aceea, cam așa cum văzusem eu că își pun pe cap zugravii când habar n-am de ce părinții mei hotărâseră că ar trebui să întoarcă toată casa cu susul în jos ca să arate altfel pereții. Nu știu de ce, dar amintirea lui, reușește să mă scoată din sărite chiar și acum, după ce o viață întreagă întâmplările din jurul meu m-au învățat să îmi țin firea în cele mai multe dintre împrejurările în care ceilalți uită să o facă. Omul ăsta cu coif de ziar apărut brusc din cartea de citire în copilăria mea, se tot ițește din când în când dintre filele cărților, nu mai are neapărat coif de hârtie, câteodată apare cu fața aia tipică de funcționar de multinațională cu costumul boțit între două aeroporturi, manevrându-și cu o dexteritate de cosmonaut troller-ul cu laptop on top, alteori are fața fanatică a moraliștilor de secol victorian, cu obraji ascetici și degete lungi, osoase, gata oricând să arate spre cineva extraordinar de vinovat de abaterea absolut reprobabilă de la axioma a șasea sau a opta sau naiba știe a câta, alteori se vede din el doar un nas enorm, la capătul căreia o mustață zburlită pe care se poate deduce cu oarece exactitate dacă la prânz a fost pizza cu mult sos de ketchup sau maioneză de McChicken, oricum, tipul este clar enervant, de câte ori apare încearcă să mă convingă cu texte imbecile pentru imbecili că totul e fix așa cum zice el, niciodată nu spune “eu cred că”, vorbește în axiome în care crede în mod absolut, fără să se îndoiască nici o clipă, sigur că lumea va arăta așa cum spun axiomele alea ale lui, fie că este vorba despre deriva continentelor sau despre cum poți învăța orice în șapte, sau într-un multiplu de șapte de zile.

Eu cred că felul acesta de a hăcui aiurea copacii doar pentru a-ți vedea numele pus frumos pe coperta unei cărți plină de locuri comune dezvoltate aberant, pe zeci de pagini care ar fi putut fi încă țesuturi vii, este unul dintre cele mai urâte cadouri pe care ni le-a adus ideea de cultură. Care a evoluat, e drept, de la memorarea unui morman de lucruri inutile cum ar fi înălțimea exactă a vârfului unui munte sau anii între care a domnit cineva sau lungimea medie a părului din nas la un adult, până la forme ceva mai emancipate care conțin, fără a se limita la, cuvinte pe care diferite meserii le au în jargonul de breaslă folosite până la refuz pentru că sunt pline de ele cărțile manual ale companiilor.

Zilele trecute, încercam să beau o cafea chiar bună, în așteptarea trecerii unei jumătăți de oră. La masa de lângă mine, într-o engleză aberant de aproximativă un tip încerca să fraierească un străinez cu o banalitate încercată și fâsâită de ani de zile despre un portal de blog-uri care, nu-i așa, ar concentra tot traficul toturor blog-urilor din el și deci și-ar putea adjudeca publicitate la greu. Ok, ideea e veche, n-a prins, oricum publicitatea e în căcat de vreo jumătate de an de când a început urgia asta economică de care încă reușim să facem abstracție, semn că economia s-a refugiat din nou în subteran, dar felul în care tipul mesteca fraze din cărți stupide care umplu librăriile și au soarta spotivilor de performanță, adică toată lumea vorbește cu entuziassm despre ele după care dispar pentru totdeauna în neant, îl ținea pe stăinez lipit de scaun. Semn că șmecheria cu frazele prefabricate din cărți ține. Cel puțin atunci când nu ieșim din clasa de echivalență. În partea opusă lor, un grup de tipe de la un operator de comunicații discutau aprins despre cursul la care tocmai fuseseră trimise și unde învățaseră cum să completeze nushce formulare, chestia asta le dădea în mod clar o stare de bine, cuvintele standard curgeau în valuri, în timp ce un tom cam cât Principia Mathematica a lui Newton era purtat în jurul mesei cu o evlavie demnă de cea mai conservatoare mănăstire. Tocmai când mă hotărâsem să intru în vorbă, poate reușeam să-mi arunc un ochi pe cursul de completat formulare, discuția s-a dus spre o colegă care, a naibii, o să ajungă incident manager în pofida faptului că nu are nushce certificare pe care înțeleg că una dintre cele de acolo o avea plastifiată și pusă în ramă deasupra patului în așteptarea unui birou de manager de ceva.

A fost o vreme în care credeam că o bibliotecă este un soi de concentrator de lume, că în ea poți găsi toată varietatea de păreri pe care nu o mai găsești într-o lume uniformizată. Și am citit mult și nu îmi pare rău. Cititul m-a îmbogățit. Dar uite că de la o vreme, trebuie să sapi după o care cât de cât interesantă, cât de cât nefăcută din alte cărți, cât de cât nestandardizată, cât de cât nespălătoare de creier așa cum săpau pionierii vestului după o pepită cât de mică. Pe un birou am văzut o broșură a unei campanii nefericite, zic eu. Pentru că pe broșura aia scria cu litere mari de tot să priceapă tot miopul: cititul nu dăunează grav sănătății. Și eu cred că uneori, de cele mai multe ori, dăunează. Așa că prefer să fumez.

Lungul drum al raţiunii către cuvânt

Wednesday, May 20th, 2009

    Iar am făcut greşeala să vorbesc în faţa ziariştilor. Iar au scris după ureche ce au crezut că au priceput. Eu pot înţelege raţiunea unui trust de presă de a angaja oameni ieftini. Pot înţelege şi faptul că şcoala e în halul în care este. Dar nu pricep ce poate fi atât de greu în a consemna naibii ce spune un om atunci când pui ghilimele şi zici că el a spus asta. Uite-aşa, din felul în care caracterizam depresia economică în care suntem ca pe o încrengătură de crize, a ieşit că depresia este o încrengătură de depresii, depresia depresiei mă-sii… Şi tot aşa. M-am obişnuit. Citesc şi mă minunez şi nu-mi vine să cred că pot fi atât de tâmpit în raport cu mine însumi. Nu am nimic împotriva ideii de a arăta cât de tâmpit sunt prin tot ceea ce spun eu, dar chiar mă deranjează ca lucrul ăsta să se întâmple prin ceea ce spune altcineva şi îmi este atribuit. Sigur, e imposibil să mă lupt cu un sistem întreg, dar spun şi eu pe-aici, de dragul ecoului stârnit de izbirea de pereţi. Cred că şi despre socialismul în două viteze despre care am vorbit azi voi scrie tot pe-aici. Ca să stea mărturie a felului meu cretin de a gândi aşa cum îl gândesc eu şi nu cum îl asimilează stomacul altuia şi îl citesc dezasimilat prin fel de fel de publicaţii. Aşa că, la noapte mă pun pe scris. Chiar dacă nu am cine ştie ce chef de scris zilele astea.

O zi

Monday, May 4th, 2009

    - A trecut și cutremurul ăsta…, zice madam Ionescu privind cerul fără pic de nor. 

    - Am avut zile, vecină, zice tanti Angela. Că uite cum a fost în Italia.

   - Lasă-i, Doamne iartă-mă! I-a pedepsit Cel de Sus că tare urât s-a purtat cu noi. A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu de la 8, nu-l știi că s-a mutat de Sfântu Dumitru anul trecut și stă mai mult în casă că are ceva la picior și doctorii, nu te mai ia, vecină, fără un milion acolo… A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu a dat-o ăia afară la care lucra cu ziua că cică nu mai are bani, de la criză, da’ eu cred că a dat-o afară că e de-a noastră, arză-i-ar focu’ să-i ardă. Am ştiut eu ce-am ştiut când i-am zis lui Marinel săracu’ să nu meargă nicăieri că e rău vecină între străini. Azi îţi dă banu’, mâine ţi-i ia. Băiat ca al meu, vecină, să îi dau la ei să muncească pentru ei… Mai bine stă acasă, că ca acasă nu e nicăieri. I-am zis, lasă Marinel mamă, nu stai bine acasă, că ce ne lipsește? Mare noroc a avut tuta cu Marinel al meu…

    - Dar la ei la bancă nu-i dă afară? Că am auzit că băncile dau afară

    - Bate-te peste gură, vecină, că dacă nu mai merge nici la servici, chiar că nu mai e bună la nimic. Că mâncarea eu o fac, de spălat eu le spăl, ea ce face? Că nici să spele o farfurie nu știe. Ce i-o învăța la școlile alea că se tot duce la tot felul de școli și stă la servici. Trai pe vătrai, vecină… Pe vremea mea, mă trezeam la 6 să mă duc la servici. Astea se duce la prânz și vine noaptea și lasă casa de izbeliște. Nu mai e ca pe vremea noastră să vie acasă să facă o mâncărică ceva acolo. Eu pe răposatu îl țineam în puf și tot a murit… Da’ n-o las eu pe tută să mi-l omoare pe Marinel al meu, că de-aia are mamă, săracu’ copil. Uite, vecină, de-aia m-am supărat eu pe tută zilele trecute.

    - …

    - I-am zis-o! I-am zis că uite, uite la doamna Ileana câte a făcut în viață. Și-a umplut casa cu credit cu buletinu’ și-acum nare cum s-o prinză că nici nu era buletinu’ ei. Și nici nu lucra la bancă. Păi dacă lucram eu la bancă… Îl țineam pe Marinel ca pe-un rege. Avea și vilă cu mașină străină acum. N-a avut noroc bietul băiat cu tuta, vecină…

   - Ei lasă, vecină, zice tanti Angela, că și la bancă se câștigă nu glumă. Bine că are servici bun, nu mai mânia pe Dumnezeu.

    - O avea, nu știu ce să zic, da’ tot aflu eu cum o fi cu serviciu’ ăla, zice madam Ionescu cu năduf. Nu mai știe ei cum e cu munca. Eu mă trezeam la 6 să ajung la servici. Noroc că m-a pensionat bărbatu-miu medical. Așa mi-a zis: lasă c-ai muncit destul pentru ăștia, mai papă-le și pensia de-acum. Așa mi-a zis. Ei… Ce om a fost răposatu… Leit Marinel al meu. Om de casă, stătea la toate cozile să apuce ceva. A închis și balconu’…

    - Vecină, da’ cu telefoanele a fost bine la voi?

    Madam Ionescu soarbe filosofic din cafea și deapănă amintiri în gând. Nu prea are chef să schimbe vorba.

    - Da’ ce-ți veni cu telefoanele? Dă-le, arzăle-ar focu’ de telefoane, că mi-a zis mie doamna Ileana că așa a murit domnu’ Pantelimon, săracu’, de la telefoane. Eu o cred pe doamna Ileana, vecină, că e femeie serioasă și știe multe.

    Tanti Angela deschide un pachet de Viceroy nou-nouț și se uită în zare de pe balcon. În zare e blocul vecin și pe urmă alt bloc vecin și tot așa. De la ea, de la 3, lumea se vede parcă altfel, nu știu cum, mai mică parcă. De-aia îi place ei la madam Ionescu.

    - Chiar, vecină, pe la mine când mai vii? se trezește vorbind tanti Angela

    - Ei, o să vin când o să vin, zice madam Ionescu. Nu vezi vecină că nu mai prididesc cu treaba? Acuș se trezește și Marinel.

 

Uf! Iar au scris alții ce au crezut că au priceput din ce am spus…

Wednesday, April 8th, 2009

    Cu oarece vreme în urmă o ziaristă îmi reproșa faptul că sunt extrem de ermetic față de presă. Că nu vreau niciodată să declar nimic. Și așa e. Prefer mereu să îmi scriu sau să spun singur ce am de spus. Pentru că sunt pățit de atât de multe ori încât este limpede că asta e regula. Și, vorba aia din Twin Picks (că nu pot să spun altfel), s-a întâmplat din nou…

    Ieri am fost la o dezbatere organizată de un grup de ziariști în profesionalismul cărora am încredere. Cu invitați din breaslă (adică IT&C) atât în sală cât și printre vorbitori. Adică într-un mediu cât se poate de normal pentru a discuta lucrurile ca între oameni cu o meserie certă. Dacă aș fi știut că în sală există și ziariști care se pricep la orice, n-aș mai fi mers. Nu îmi place să analizez discursul în timp ce vorbesc pentru a ocoli orice aberație imaginabilă se poate scrie plecând de la câteva cuvinte înțelese de cel care scrie. Despre pățanii de felul ăsta, am mai scris și mă tem că voi mai scrie. Lucrurile despre care am vorbit se refereau la securitatea informatcă și la conceptul de terț de încredere, la un alt model de securitate informatică bazat pe acest concept, chestii de-astea. Am început rostirea mea agasat de spamul din chiar dimineața aceea venit de la phisherii care de luni bune atacă Raiffeisen, observând cu oarece maliție că tocmai apăruse ieri o știre potrivit căreia atacatorii fuseseră prinși. Ok, a fost un intro normal pentru ceea ce urma să spun. Azi constat că lucrul ăsta e cam tot ce-am spus. După unii istorici. Nici locul, nici momentul nu era potrivit pentru discursuri foarte tehnice, discursul a fost unul absolut inteligibil pentru oricine, mai puțin, se pare pentru cel care a scris prost știrea cu pricina. Nu am de gând să pornesc un război cu cine scrie prost și fără să priceapă despre ce scrie. L-aș pierde în mod cert. Știu bine, de la prieteni ziariști cum se scriu multe dintre știri, știu bine, pe pielea mea cum e cu nivelul de cunoștințe al celui care este chemat să scrie o știre de specialitate.

    Îmi amintesc, cu ani în urmă de o ziaristă din Olanda care îmi lua un interviu pentru o revistă de IT&C. Am rugat-o la sfârșit să mi-l trimită să îl văd înainte de publicare. A reacționat foarte prompt spunându-mi că își scrie singură articolele.

    - Doamnă, departe de mine gândul să cenzurez ceva. Vreau doar să fiu sigur că termenii tehnici sunt în ordine.

Replica a venit imediat și a fost una dintre puținele situații în care m-am simțit nashpa rău

    - Domnule, eu nu sunt ziarist român

    Asta e… Habar n-am cum se fac angajările în presă, habar n-am cum se verifică cunoștințele celor din presa de specialitate. În mod normal, ar trebui să fie supermeseriași foarte bine plătiți. Pentru că este foarte greu să pricepi ce spun cei câțiva care dialoghează cu tine și să aduci totul la un numitor comun inteligibil pentru toată lumea. Asta dacă e vorba doar despre o relatare. Dacă este vorba de mai mult, adică de părerea ta, a ziaristului, e și mai greu.

    Când lucram la legea semnăturii electronice, demult de tot, un ziarist a scris despre asta. M-am bucurat. Nu este un subiect popular. M-am bucurat până când am văzut, cu ghilimele că eu spusesem că se asimilează cu semnătura holografică… A urmat un mișto prietenesc de vreo săptămână în care amicii mă strigau holograf, a trecut, m-am obișnuit cu chestiile astea. Asta nu înseamnă că îmi și plac.

    De-aia prefer să scriu sau să vorbesc eu despre ce cred despre diferite chestii.

Despre mitocanul urban și despre misiunea sa istorică

Monday, March 23rd, 2009

    Am citit un post foarte bun care punea oarecum ordine în felul în care ne raportăm la mitocănia urbană. Dacă povestea adevărată cu șoferul de taxi dus cu capul (poveste pe care nu mă pot abține să nu o mai recomand odată) e un exemplu extrem de efect al bombardamentului cu știri de la orice oră vrea mushchii lor produs asupra creierului  unui om, mitocănia urbană este exact efectul opus. Al adaptării. Poate părea ciudat tot ce scriu acum, dar eu cred că mitocănia urbană este un fenomen natural și prin urmare normal. Nu este nici nou, nici localizat la români sau la bucureșteni. Este suficient să îl citim pe Molière, acolo suntem în plină epocă a ascensiunii orășanului cu bani care a produs lumea în care trăim acum. Penibil în raport cu aristocratul, mitocanul lui Molière s-a dovedit a fi motorul dezvoltării. Maimuțărind la început felul de a fi al aristocratului, dar venind cu un alt fel de a acționa în lumea reală, mitocanul lui Molière a fost cel care a construit prin avariția sa bănci, a sesizat posibilitatea îmbogățirii producând lucruri mai ieftine pentru mai multă lume, a știut să răsplătească altfel decât prin mecenat inventivitatea umană, cu timpul s-a cizelat și la mujlocul secolului XIX a avut suficientă putere pentru a declanșa revoluția industrială. Privit din unghiul acesta, bădăranul lui Molière a fost mai mult decât util dezvoltării speciei.

    Dacă ne ducem ceva mai în urmă o să vedem că la originile aristocrației de orice fel a stat, în general, tot un mitocan cu tupeu. Cel care, după ce a luat puterea, a reușit cu sprijinul tacit al unei intelectualități rafinate dar lașe să își educe din ce în ce mai mult urmașii. Din antichitate și până acum cam așa s-a întâmplat de câteva ori. Istoria politică a lumii a fost marcată, adică, de câteva răsturnări fundamentale în care tupeul împletit cu dorința irațională de a accede la putere a unei zone periferice până atunci a reușit să înlăture suprastructura politică, a imitat un timp o parte din apucăturile ei, s-a înconjurat mai apoi cu o serie de intelectuali colaboraționiști, a devenit din ce în ce mai civilizată, sfârșind prin a deveni prada celor care, aidoma strămoșilor lor au forțat accesul la putere. În general, între cei care au devenit la un moment dat victime și cei care le-au fost călăi a existat o coabitare simbiotică vreme îndelungată. Aristocrații din orice epocă au avut nevoie de cei marginalizați pentru a-și consolida puterea și averea. Singura lor greșeală a fost izolarea în care s-au complăcut din ce în ce mai mult și siguranța că lumea a început cu primul lor strămoș și că Reich-ul poate dura o mie de ani. Istoria științei și tehnologiei are foarte puține derapaje de acest gen. Cel mai important este probabil cel creat de către Aristotel care în mod conștient a produs și i-a dat drumul în lume unui  monstru în persoana lui Alexandru Macedon. În rest, țăranii, meșteșugarii și cam toți cei care au dezvoltat științele naturale și inginerești și-au văzut de treaba lor. Oamenii de cultură, e drept, mai puțin și cei mai mulți dintre colaboraționiștii intelectuali ai puterii au provenit din rândurile lor. 

    În lumea în care trăim, frâiele puterii sunt ținute, în mod cert de către cei care conduc destinele economice ale lumii. Noi trăim în prelungirea revoluției industriale iar întregul secol XX, cu toate lucrurile bune și cu toate anomaliile sale psihiatrice este o căutare de drum a fluviului care a fost descătușat de către revoluția industrială. Comunismul și fascismul au avut o bază puternică în muncitorul industrial, dezradacinat și în căutarea unui reper politic iar singurul competitor care a reușit să oprească evoluția omenirii într-o direcție aberantă a fost tehnologia. Ea a reușit să înlocuiască treptat oamenii cu mașini, la început scoțându-i din joc pe cei care aveau drept fișă a postului procese repetitive și ajungând ca astăzi să poată înlocui pe cei care sunt plătiți pentru procese cu utilizare medie a intelectului și a unor cunoștințe oarecum complexe. Societatea s-a atomizat, făcând-o mult mai ușor de condus într-o formulă democratică. A fost bine și pentru economie, piața de masă permițând o dezvoltare mai rapidă. În absența unor vectori sociali majori, singurele pericole la adresa păcii sociale pot veni din comportamentul consumatorilor.

    Numai că omul este o ființă socială. După atomizarea apărută în anii 60, s-au structurat treptat poli de coagulare spontani. Unii dintre ei s-au manifestat benefic, așa cum a fost cazul mișcării hippie sau cea a lui Marthin Luther King mișcări care au avut ca scop fundamental eliberarea de prejudecăți. Alții, mai puțin vizibili au creat comunități foarte ușor de manipulat atât în scopuri economice cât și în scopuri politice. Din prima categorie fac parte cultura funționarilor de companie, cea a consumatorului de tabloide și de reclamă la produsele de mass-market sau cea a obezității programate. Din a doua fac parte comunitățile religioase intolerante sau închise, cultura punk sau hip-hop, în general grupurile care își acceptă în mod paradoxal condiția periferică dar în același timp își manifestă ura și intoleranța pentru tot ce este diferit de condiția lor. Ambele tipuri din acestă categorie au ceva în comun, însă: lipsa de libertate manifestată atât la nivel individual (însăși nevoia de aderare la un grup fiind primul semn de nelibertate) cât și al grupului ca atare. Dacă lumea va avea în continuare o evoluție democratică, ea va fi posibilă numai datorită celor care vor ști să ceară cât mai mult de la eliberarea individului. Dacă lumea va avea în continuare un puseu totalitar, el va veni din creșterea până la o masă critică și transformarea în vectori sociali ale enclavelor de lipsă de libertate. Eu cred, și nu glumesc deloc, că până și creșterea alarmantă a obezității e un pericol la adresa democrației. Nu mai vorbesc de funcționarii crescuți în cartea companiei sau a fundamentaliștii religioși sau (ca să reiau subiectul postului care m-a făcut să scriu despre lucrurile astea) a mitocanilor de Mall. Depresia economică va accentua coagularea lor în vectori sociali, iar de politicieni de operetă gata oricând să inventeze o tâmpenie de masă pentru a accede la o putere la care în mod natural nu ar avea nici un motiv să aibă acces, e plină lumea.

    Modelul financiar, economic și politic de după al doilea război este fundamental greșit. Keynes nu a reușit să-și impună ideile la Bretton Woods în 1944, dar ideile lui au fost cele care au reușit într-un final să se impună prin alții. Denunțarea din August 1971 de către Nixon a convertibilității directe a dolarului în aur, intervenționismul direct al statului democratic în mecanismele economiei de piață și mai ales acumularea uriașă de promisiuni și transformarea scadențelor insolvabile într-o marfă tranzacționabilă, comerțul cu promisiuni adică, trebuia să ajungă la o scadență. Probabil că primul termen scadent se manifestă acum, odată cu declanșarea primei depresii economice a secolului XXI. Poate că e nedrept faptul că generațiile de azi plătesc pentru prosperitatea artificială a părinților lor și poate că este și mai nedrept faptul că politicienii de azi vor plăti pentru aberațiile unei întregi epoci postbelice. Ceea ce este cert însă este faptul că enclavele se vor răzvrăti, mai devreme sau mai târziu, pentru paradisul, mai mult sau mai puțin de căcat, pierdut. Nu știu care dintre triburile sociale va fi cel care va furniza o nouă ordine. Eu aș paria pe mitocanul de Mall.

    Mitocanul de Mall pare cel mai adaptabil, deci cel mai inteligent. Nu are restricții ideologice sau religioase și, în consecință este cel mai acceptabil din punctul de vedere al masei critice. Are tupeul necesar accederii la putere, este foarte sigur de importanța sa și judecă lumea strict prin ochii săi. Nu are nici bonomia obezului, nici încrâncenarea fundamentalistului religios, nici fatalismul punk-istului sau a celui din cultura hip-hop. Mitocanul de Mall are rază mare de acțiune și este singurul dintre cei vizați pentru a prelua puterea, care își vede nepoții urmând o școală de balet și bune maniere, își vede copiii intrați în afaceri și absolvenți de drept sau de studii economice. Se consideră singurul personaj demn de a trăi pe lumea asta și felul lui de a trăi este unul tranzacțional, cu interese clare și cu rădăcini în societatea de consum. Are un simț exacerbat al proprietății și cred că va reuși să repare depersonalizarea corporatistă. Mitocanul de Mall va repune economia pe șinele smithsonoiene, de acolo de unde a deraiat în aproape un secol de intervenționism de stat. Nu va fi un vector al libertății. Cel puțin nu în mod conștient. Anii de domesticire consumatoristă nu se pot șterge ușor. Dar, cu siguranță nu va fi nici comunistoid, nici fascistoid. Va prefera oricând o făloșenie de doi bani unui team-building făcut ca la carte, nu prea suportă șefii pentru că se consideră mult prea important și deștept, deci nici corporatist nu va fi.

    Mie personal, mitocanul de Mall îmi displace profund. Asta nu mă oprește însă să cred că el va moșteni lumea. Pentru că nu îmi place deloc, mă voi opri aici. Nu sunt un intelectual, adică nu îl voi pupa în cur după ce va prelua puterea. Nashpa rău să trăiești schimbări de-astea de la o lume care nu ți-a plăcut la una care nu îți va plăcea…

 

Autoportret

Thursday, March 12th, 2009

    Unul dintre lucrurile folositoare pictorilor din vremurile în care artistul era și aparat de fotografiat a fost camera obscură. În mod evident, foarte multe pânze pictate de artiști uriași sunt proiecții obținute în camera obscură. Lucrul acesta se vede cu ochiul liber din răsucirea nefirească a imaginii, așa cum se întâmplă și în aparatul de fotografiat. Procedeul a fost, dealtfel, folosit pe scară destul de largă încă din Renaștere, printre cei care l-au pus la punct numărându-se Da Vinci și Brunelleschi. Nu vreau să diminuez prin cele spuse aici valoarea nici unuia dintre artiștii care l-au folosit. Cred că orice tehnologie poate fi utilizată ca o unealtă binevenită iar calitatea unui artist nu se măsoară în uneltele folosite. Camera obscură mi-a venit în minte zilele acestea în cu totul alt context, amintindu-mi doar de nefirescul atitudinii celor portretizați folosind-o. 

    Eram în mașină, cu radioul deschis. Este imposibil să găsești un post pe care cineva vorbește și să nu auzi cuvântul criză. M-a sunat un amic povestindu-mi precipitat despre catastrofa din rețelele de retail și despre felul în care este afectat de criza. Apoi altul și altul. Senzația că sunt înconjurat de cuvântul ăsta spus până la saturație mi-a dat același sentiment de pictură în cameră obscură. România nu a intrat încă în depresie economică. Nici măcar prima criză din lanțul care va urma nu se manifestă încă. Ea probabil că va începe într-o lună-două. Deocamdată, există două lucruri care ne fac diferiți de cei care eram anul trecut: panica și scăderea dramatică a creditului de consum. Panica este însă una de tabloid și nu de bursă New-York-eză. E mai accentuată ca cea din perioadele de criză globală anterioare, ceea ce este într-adevăr un semn că depresia economică va veni și pe-aici. Dățile trecute, adică atunci când am trăit crize de ziar, sentimentul că de fapt criza e un fel de telenovelă inventată de unii mai școliți, despre care aflăm din ziare, ne dăm cu părerea la tot felul de FM-uri care întreabă tâmpenii la care primesc răspunsuri pe măsură și pe urmă punem de-o berică după program să mai vedem ce-a mai zis Curchil, dățile trecute crizele erau pentru intelectuali ca un soi de Godot, iar pentru madam Ionescu și tanti Angela ca un soi de s-a terminat sarmalele da’ au și la Real. De data asta, panica e cam rău prevestitoare și nu se datorează doar știrilor neliniștitoare cu sute de mii de șomeri noi în fiecare lună în Statele Unite. Scăderea dramatică a creditului de consum și felul foarte prudent și diferit în care sunt abordate creditele ipotecare și garanțiile imobiliare reprezintă însă cu totul altceva. Piața a devenit brusc, cea reală. Neumflată de credite la mișto și neafectată de criză ea este realitatea realității în ceea ce privește puterea de cumpărare din România. Atât este cea pe bune. Toată dezvoltarea din ultimii zece ani, a fost, ca peste tot pe planetă, una bazată pe promisiuni la mișto, pe mutarea în prezent a realizării tuturor dorințelor și inconștienta ignorare a notelor de plată care invadează holul de la intrare. Din Decembrie până în Aprilie-Mai, când România va intra în prima criză reală din ultimii 80 de ani, vedem imaginea (care pare neverosimilă) a realității. Dacă și salariile s-ar fi aliniat la nivelul real al productivității, am fi văzut imaginea puterii economiei naționale așa cum este ea în realitate.

    Ascult și citesc tot ce se spune despre criză cu sentimentul că trăiesc într-o lume care și-a văzut mereu imaginea prin camera obscură și acum refuză să privească cel mai apropiat de realitate autoportret pe care și l-a făcut. Și cred că nu e bine deloc că suntem așa. Ne-am complăcut mereu în ideea că suntem altceva decât în realitate. Ori de câte ori istoria a încercat să ne facă mai lucizi, am refuzat să privim spre noi. Am privit mereu spre alții cu ura și speranța că ei sunt de vină. Ce am reușit să facem în felul ăsta? Nimic. Dacă amicul meu din retail nu s-ar fi bazat atât de mult pe o piață umflată de credit, acum ar fi fost mult mai liniștit și probabil că ar fi reușit să treacă cei cinci ani grei care urmează cu bine. Sigur, ar fi vândut mai puțin, ar fi făcut mai puțin profit, ăla pe bune, ar fi rezistat mai greu competiției, dar s-ar fi salvat. Nu mă dau profet, dar orice om cu scaun la cap înțelegea din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani că povestea cu creditul în zece minute doar cu buletinul sau, mai mișto, prin telefon, nu poate susține la infinit o economie și s-ar fi protejat. Poate că o analiză a lunilor de realitate pe care le trecem în tranziția de la ficțiune la criză ne-ar face mai puternici și mai rezistenți. Mă tem însă că nu o va face nimeni. În definitiv, la ce bun un autoportret când ai o cameră digitală și Photoshop la greu? 

Captatio benevolentiae

Friday, March 6th, 2009

    Cele mai scumpe lucruri din viața mea au fost lucrurile gratuite. Este, cred, un adevăr simplu și oricine citește rândurile astea ar putea face un exercițiu de memorie care l-ar conduce la aceeași concluzie. Prețul acestor lucruri gratuite este foarte diferit, dar întotdeauna uriaș dacă îl raportăm la prețul real al lucrului pe care îl vizează gratuitatea. Este suficient să privim câteva exemple simple de tot. Sumele pe care le cheltuiește o corporație modernă ca să facă din angajații ei o mare familie legată bine de glie ai cărei membri își petrec cel puțin zece ore pe zi pe plantație sunt nesemnificative în raport cu efectul obținut. Izolarea angajaților și substituirea universului întreg cu etajul/ etajele/ sediile companiei reprezintă evident un plus uriaș. Până și ideea de a-i spune șefului pe numele mic, tot în categoria asta intră. Și e tot gratis. Un team-building, de exemplu, este echivalentul unui mers la un club cu prietenii, fără să discuți cu ei lucruri legate de ceea ce faci la serviciu, e adevărat, costă, dar prietenii ți-i alegi tu, mergi cu ei când și unde ai chef și nu e nevoie să programezi nimic. Ok, ai ales varianta gratuită și uite că ai plătit-o cu o grămadă de timp din viața ta. Dacă nu te prinzi de chestia asta, înseamnă că sistemul te-a înhățat suficient de mult ca să nu mai știi cum e altfel. Filmele pe care le vezi gratuit, suportate de publicitate au ca preț cumpărăturile pe care le faci din Mall, felul în care ești domesticit să alegi, viața construită după trend-uri, adică după un fel uniform de a trăi, poate că nu se pot măsura toate direct în bani, dar dacă ai plăti filmul ca să îl vezi pur și simplu, fără a asimila mesajul celui care l-a plătit ca să îl vezi tu, ai ieși și financiar și ca viață a ta personală mai bine. Toate lucrurile care te mângâie pe creștet și îți spun că ești grozav îți tocesc, de fapt, simțurile și netezesc calea spre câștiguri reale celor pe care nu-i costă nimic să-ți spună că ești așa, folosindu-te ca masă de manevră. Evident, și ei te încurajează să le spui pe numele mic. E gratis. Privind toate ceste lucruri, înțeleg uriașa înțelepciune a voievodului fanariot care avea angajat un tip cu unica misiune de a-i spune în fiecare dimineață: “Ce frumos ești, Măria Ta! Ce sprâncenat ești, Măria Ta!”. Dacă tot simțea omul nevoia să fie frumos și sprâncenat, măcar să i-o spună unul tocmit pentru fix lucrul ăsta, ședința de pupincurism odată epuizată blocând orice lingușeli cu intenții ascunse de peste zi.

    Adevărul este că lucrul de care mă tem cel mai mult în lumea oamenilor este încercarea de captare a bunăvoinței. În mod paradoxal, mă simt mult mai confortabil atunci când sunt înconjurat de oameni reci care spun întotdeauna ce gândesc decât atunci când sunt înconjurat de oameni binevoitori și cu zâmbetul pe buze. Oamenii reci și care spun mereu ce gândesc sunt predictibili și predictibilitatea în relațiile interumane este o mare calitate. Spre deosebire de ei, cei care zâmbesc binevoitor, râd la orice glumă tembelă o faci, se arată triști sau preocupați atunci când cred că tu ești așa, sunt impredictibili. Pentru că pot fi sinceri și lucrul ăsta este derutant. Faptul că ei chiar pot fi așa sau se pot preface că sunt așa doar ca să cumpere moca ceva de la tine este derutant și impredictibil. Evident, natura umană idioată te face să speri că e de bine și exact în clipa aceea ai pierdut. Forma cea mai urâtă de captare a bunăvoinței este însă cea macro. Cea jucată la scară mare, acolo unde fiecare dintre noi influențează cel mult datele statistice, cea folosită mai mult sau mai puțin abil de către politicieni sau șefii de companii sau vedete, adică de cei care apar cel mai des în spațiul public. Atunci când o masă mare de oameni este atrasă de mirajul lucrurilor gratuite, prețul poate fi atât de mare încât e nevoie de mai multe generații pentru a-l plăti.

    Astăzi mergeam într-un taxi. Șoferul de taxi, atunci când nu este bolnav psihic (și dau din nou link la dialogul halucinant postat pe un blog) este cel mai bun indicator statistic pentru tot ce mișcă în zona lui de acțiune. Cel de azi, vorbea despre criză. E un subiect care a înlocuit treptat discuțiile despre politică sau fotbal, ceea ce arată că interesul oamenilor are o dinamică sănătoasă. Ceea ce am auzit sună însă al naibii de nesănătos. Omul îmi spunea despre nenumăraţi foşti ocupanţi ai scaunului din dreapta care aveau un unic scop în viaţă: să dea ţeapă la bancă şi să nu mai înapoeze creditul. Care credit fusese oricum luat fără cine ştie ce garanţii şi cu şpagă modică. Mi-a povestit şi poveşti pe care nu le-aş scrie în ruptul capului pentru nu aş da în veci consultanţă de făcut aşa ceva. Poveştile spuse în taxi cu o sclipire sadică în ochii celui care le povestea m-au îngrozit până şi pe mine, trăitor în România ştirilor de la ora 5. Ideea clară era ceva de tipul: “Am băgat un sistem în colaps, acum desăvârşim ce am început!” Chestia cu creditele moca mi se pare cel mai scump lucru pe care urmează să îl plătim cu toţii. Din greu, cu ani din viaţă chinuiţi, cu furtuni economice şi politice prin care vom trece. Un prieten îmi spunea că atunci când în restaurant numărul celor care îţi schimbă scrumiera la fiecare jumătate de ţigară fumată e foarte mare, sentimentul pe care îl are nu este unul de confort ci unul de nelinişte la gândul notei de plată. Cu atât mai neliniştit mă simt la ideea că urmează să plătim pentru ce au consumat nesăbuit alţii, în ideea că  e gratis să consumi, cu nepăsare şi inconştienţă. Uite aşa am devenit un nostalgic al vremurilor fanariote, vremuri în care cine avea dare de mână îşi angaja pupincurist care să îi spună ce frumos şi sprâncenat este, iar cine nu îşi permitea asta, descoperea că se poate trăi foarte mişto şi fără.

 

La loc comanda

Thursday, February 26th, 2009

    Uite că s-a întâmplat. Legea privind retenția datelor de trafic a fost suspendată. Nu voi vorbi în acest post despre ce s-a întâmplat cu legea cu pricina ci despre ce se întâmplă cu noi. Toată povestea cu legea asta este simptomatică pentru un anumit gen de gândire colectivă majoritară. Nu neapărat la noi. Ea, gândirea asta colectivă majoritară, ține mai degrabă de condiția umană și nu are vreo legătură cu vreun popor sau vreo țară.

    Povestea arată cam așa: După oribilele atentate de la 11 Septembrie, lumea a intrat într-o logică a fricii. Frica este un lucru bun pănă la un punct. Atât timp cât ea reușește să ne apere într-un mod eficient. Când frica trece în zona iraționalului extrem, devine păguboasă și poate face mai mult rău decât bine. Ideea că libertatea pălește în fața securității mi se pare extrem de păguboasă pe termen lung și cred că logica aceasta poate contamina toate aspectele vieții acolo unde ea începe să-și facă loc. Într-un mod neașteptat acceași Americă a libertății care își trimitea la plimbare președintele proaspăt reales pentru că interceptase în campania electorală convorbirile contracandidatului, alegea acum, în numele fricii, monitorizarea din ce în ce mai accentuată a ei însăși. Să nu ne credem mai grozavi. Fix același lucru s-a întâmplat, pe rând, în Marea Britanie, înțesată acum de camere video de supraveghere și s-a generalizat, după atentatele din Spania, la nivelul întregii Europe. Rusia nu a făcut nici ea excepție după atentatele cecene de la Moscova. Lumea care își dorea să fie liberă și chiar devenea din ce în ce mai liberă și-a schimbat brusc cursul în mai puțin de un deceniu, din frică. Nici nu vreau să aud prostii despre nu știu ce conspirații planetare și servicii secrete. Este frica pură și irațională care determină o majoritate, aceeași care își demitea președintele pentru intratul cu bocancii în libertatea fiecăruia dintre oameni, să renunțe rapid la libertate pentru a se simți în siguranță. Care siguranță nu are nici o legătură cu prostiile cerute de legislația de care vorbesc, absolut banal de ocolit de orice infractor cât de cât alfabetizat. În fapt, legislația de genul acesta e doar un simptom clar al faptului că cei chemați să facă față unei situații extreme s-au dovedit a fi incapabili să-i facă față. Ceea ce face și mai absurd demersul care ține de îngradirea libertății.

    Frica, în democrație, se transpune în legi. La nivel european, legea este directivă. Evident, am avut parte și de o directivă de-asta a fricii. Pe care trebuia să o asimilăm în legislația internă. Ea, directiva, a venit ca orice directivă și pe capul meu. Care cap, știind că există șansa unui blam la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a zis că mai poate aștepta. Între timp, cei trei pași, doi inofensivi cu stegulețe galbene și roșii urmat de al treilea, ăla rău cu procedura de infridgement, începeau să fie făcuți. Evident, m-am gândit la un plan B, în cazul în care celor de la Comisia Europeană nu le trece aberația cu retenția datelor. Tot gândindu-mă așa, am ajuns la concluzia că legea venită de la Guvern cu fundiță de prioritate europeană ar putea, modificată puțin, să nu fie deloc noicivă, ba chiar dimpotrivă. Și iata de ce: Înainte de apariția unei legi, retența datelor de trafic în ceea ce privește telefonia, era practic reglementată doar de Codul Fiscal. Datele reținute sunt cele din factura detaliată. Acele date se păstrează conform Codului Fiscal 5 ani, ca orice factură. Problema nu este însă păstrarea ci accesul. Care nu era reglementat în nici un fel, cu excepția câtorva obligații pe care operatorul, ca operator de date cu caracter personal le avea. Modificând legea primită de la Guvern, am făcut accesul diabolic de dificil. Adică am permis accesul numai pe baza unui mandat emis de un judecător și numai în cazul unei urmăriri penale în curs. Mai mult, am redus perioada în care este permis accesul la minimul posibil din directivă, adică la 6 luni. Pentru că eu chiar cred că libertatea nu poate fi îngrădită din motive de securitate. Ok, legea a trecut în felul ăsta. Odată cu aplicarea ei, am asistat la două fenomene absolut contradictorii: primul, alimentat de presă, de un absurd desăvărșit, dar care face audiență și vinde bine, al doilea de disperare din partea celor care până mai ieri aveau acces neîngrădit la orice și care s-au izbit brusc de refuzul ferm al operatorilor de a le mai furniza date. În timp ce în mass-media se abera copios și auzeam înjurături la greu la adresa mea, în tabăra cu adevărat lezată era o liniște suspectă și mărturisesc rău prevestitoare. Îmi amintesc că îi mărturiseam unui prieten că legea, așa cum o modificasem eu, nu va dura foarte mult. Am înghițit mormanul de prostii care s-au spus la adresa mea, am explicat clar, zic eu, tot ce era de explicat și am lăsat timpul să dovedească faptul că am avut dreptate.

    Și uite că am avut! Legea a fost suspendată ieri. Cu pregătirea de artilerie mediatică de rigoare. Mai țineți minte cum a fost pregătită măcelărirea câinilor vagabonzi? În fiecare zi, milioane de copilași erau hăcuiți pe toate posturile de televiziune de câini al căror singur scop existențial părea a fi mușcarea cu sălbăticie din tot ce se poate mușca la om. A durat două săptămâni. După care, majoritatea aclama hingherii cam cum aclama la începutul anilor 90 minerii veniți să planteze panseluțe în Piața Universității lângă sediul PNL unde se multiplicau bani și sediul PNȚ unde colcăiau drogurile. Hai să nu ne facem că uităm, pentru că altfel ne va fi foarte greu să înțelegem. Ce s-a întâmplat zilele trecute? Toți bandiții României erau prinși daotrită utilizării informațiilor legate într-un fel sau altul de telefon. Și legea, inutilizabilă, așa cum o făcusem, tocmai ca să nu fie lezată libertatea noastră, a fost suspendată. Adică s-a revenit la situația anterioară ei în care accesul nu este restricționat de nici o reglementare. Uraaaaaaaa! Am învins! Cine am învins?

    Povestea pe care am trăit-o pe pielea mea, arată cât de ușor pot deveni oamenii iraționali atunci când li se flutură sofisme înfricoșătoare. Cât de ușor pot crede, fără să încerce să înțeleagă, orice lucru care se repetă obsesiv. Există câteva ingrediente obligatorii: Oamenii cred mai ușor lucruri care par misterioase decât lucrurile logice. Oamnii cred mai degrabă în conspirații decât în întâmplări ușor de explicat. Oamenii cred mai degrabă veștile proaste decât cele bune. Oamenii cred mai degrabă o minciună decât un adevăr. Oamenii cred mai degrabă în existența unui dușman decât în existența unui prieten. Atunci când traversează o perioadă mai grea, oamenii se unesc instinctiv pe criterii de similitudine. Asta îi face să traverseze cu poticneli mai mari, din punct de vedere obiectiv, dar mai confortabil, din punct de vedere psihologic, ce au de traversat. Pentru că uniformitatea tâmpește dar alină. În momentele dificile, oamenii au nevoie de dușmani. Ca să încerce să priceapă ce se întâmplă cu ei. E cea mai simplă metodă de a-ți explica un rău. Răul trebuie să fie mereu în afara ta și atunci purtătorul lui trebuie să fie diferit de tine. De fapt, totul este psihologie și atât. Care aduce profituri frumușele celor din media, pentru că isteria creează audiență în timp ce logica nu, aduce suport celor care știu și vor să speculeze politic o situație, pentru că atunci când îți este frică vrei să auzi oameni care îți exprimă teama și nu oameni raționali. Și cam atât. M-a amuzat o reacție interesantă la un lucru pe care îl spuneam pe Realitatea TV. Vorbeam despre motivele pentru care, chiar dacă o înregistrare se face cu acte în regulă și legea în mână, ea nu poate fi credibilă pentru că poate fi falsificată. Povestea întreagă este aici. Dedesubt, veți vedea un comentariu supermișto: “mai da-te-n in spana,bai rromule,dupa ce ca stati ca in paradis in tara noastra,mai si comentezi.”. M-am gândit că probabil a fost postat de o persoană lezată în mod direct de lucrurile pe care le spuneam acolo. Evident, chestia cu rromul nu vine dintr-o confuzie și cred că este imposibil ca un armean să fie confundat cu altceva. Nu spun asta din vreun orgoliu, n-am așa ceva și cred că diferențele dintre oameni nu țin în nici un caz de apartenența la un popor, oriare ar fi percepția majoritară față de un popor sau altul la un moment dat. O spun pentru că ea a fost utilizată, probabil, intenționat. Dar dacă remarca nu vine de la un meseriash lezat?

    În următorii cinci ani, omenirea va parcurge o depresie economică severă. Economia cea mai puternică a lumii se găsește într-un stat care, întâmplător, este condus un minoritar. Oricât de profesionist ar fi Președintele Obama, depresia economică își va urma liniștită cursul. Nimeni nu-și va aminti că ea își are rădăcinile în mandatul unui WASP. Și mă tem că frica, disperarea și iraționalitatea din om își va spune din nou cuvântul. Sper, din tot sufletul, să nu am dreptate, dar cred că profeția mea din postul acesta se va împlini. Mă tem că ieșirea din depresie ar putea fi destul de asemănătoare cu ieșirea din Marea Depresie Economică a secolului XX. Adică prin regimuri xenofobe și autoritare aduse la putere de masele disperate de perioada îndelungată de mizerie prin care au trecut și duse de nas de șmecheri capabili să le vândă speranțe fără acoperire. Oricum, în cea mai soft variantă, vom asista la o inflație de populism, demagogie și iraționalitate, plină de vorbe frumoase și idei puține. Care vor prelungi suferința produsă de criză. Pentru că, se știe, cuvintele frumoase nu sunt adevărate. 

Shiva

Tuesday, February 3rd, 2009

    Nu știu aproape nimic despre ce va face președintele Obama ca președinte al Statelor Unite. Nu despre președintele Obama este postul acesta, ci despre oamenii obișnuiți. Care sunt la fel peste tot. Am văzut deunăzi un clip cu domnul Obama dansând. Chiar bine de tot. Omul mi-a plăcut, e un tip super! Sigur, un om super ca om poate fi foarte eficient în ceea ce face sau nu. Și sper că domnul Obama va fi eficient, pentru că e mare nevoie de așa ceva în anii care urmează. Nu doar pentru Statele Unite ci pentru întreaga planetă.

    Postul de azi e unul chiar nashpa de periculos pentru mine. Îl scriu însă pentru că așa simt eu nevoia. Nu este un post despre oamnii politici ci despre oamenii obișnuiți. Este despre teama mea legată de felul în care alegătorul mediu alege. Este despre teama mea legată de felul în care alegem, nu doar când este vorba de alegeri politice, ci despre alegeri în general. Pentru că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Îmi amintesc că la sfârșitul campaniei electorale din 1996 m-am gândit să cânt “What a wonderful world” al lui Louis Armstrong. Era la World Trade Center, eram cu prietenul meu Harry Tavitian și așa am crezut eu că pot să-mi spun un crez, pe care nu l-am părăsit niciodată, ăla că lumea simplă, normală, chiar merită să fie lăsată în pace să-și ducă minunăția ei de normalitate zi după zi câte zile i-or fi date să existe. Evident, nu sunt un mare chinuit de talente și tot ce-am vrut să fac a fost să transmit crezul ăsta al meu așa, cântând. A doua zi, în dreptul sălii Dalles, am fost oprit de o tipă care mi-a spus entuziasmată că mă va vota. Am întrebat-o dacă lucrează în IT și mi-a răspuns că este studentă la medicină. Am întrebat-o dacă a atras-o ceva din ideile pe care încercam să le transmit și mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă că s-a plictisit de moarte la tot ceea ce spusesem acolo, că n-o interesa nimic din ceea ce sunt în stare să gândesc sau să fac, dar “ați cântat atât de frumos”… Nashpa rău, mi-am zis, asta e, nimeni nu e perfect, poate că am făcut rău că m-am trezit cântând în timpul unui eveniment electoral și brusc mi-am amintit de o scenă grotescă avându-l ca protagonist pe președintele Elțân dansând un soi de ceva care aducea a rock de twist de roll de urs pus pe jăratec. În ziua aceea m-am tot perpelit la gândul că am greșit tare  făcând așa. Acum, după ce toate evenimentele mele electorale succesive s-au terminat cu “What a wonderful world”, știu că nu am greșit. Cântecul lui Armstrong a venit pe lume în 1968 cand totul părea a se sfârși. Cântecul lui Armstrong era despre nesfârșirea normalității. Păi cum să spun asta altfel decât cântându-l?

    Sigur, dacă fata care mă oprise atunci în dreptul sălii Dalles mi-ar fi zis că uite, ce ai avut de spus despre nesfârșirea normalității mi-a plăcut mie tare și de-aia te votez, aș fi fost chiar fericit. Ea mi-a zis însă că nu conta ce am spus ci cum am spus. Iar lucrul acesta m-a umplut de amărăciune. Evident, e important și ce spui și cum spui. Dar numai atunci când lucrurile astea sunt împreună. Atunci când “ce” este umbrit de “cum”, atunci când “ce” este ucis de “cum”, e rău de tot. Universalitatea felului acesta de a gândi mă îngrijorează și mai tare. Am văzut pe YouTube o grămadă de comentarii de tipul “Wow! We finally have a President that dance!” și lucrul ăsta e la fel de rău ca și comentariul fetei de la medicină. Pentru că nu aceasta era calitatea care trebuia urmărită în contextul de care vorbeam. La fel cum felul în care cânt eu nu este calitatea care să mă califice pentru ceea ce am eu de muncit. Dar uite că unii oameni gândesc așa și și pot decide așa fie că este vorba de viața lor, fie că este vorba de viața noastră, a tuturor.

    Nu mă pot abține să nu remarc un lucru foarte curajos pe care l-a spus un om pe care îl admir mult: ”The best argument against democracy is a five minute conversation with the average voter”. Sunt spusele lui Winston Curchill. Ceeace nu a fost spus de către Curchill, dar eu cred că merită spus este că lumea a trăit într-o perpetuă democrație. Nimeni nu poate impune decât foarte greu și numai după oarece timp lucruri care nu au de-a face cu democrația. Pentru că nimeni nu poate ajunge să le impună așa, de capul lui, fără să fie măcar la început susținut de o majoritate. Dacă mă gândesc la marii dictatori ai secolului trecut, toți, fără nici o excepție, au fost oameni cu o mare carismă și toți, fără nici o excepție, s-au bucurat de un sprijin inițial masiv. Iar lucrul acesta nu s-a întâmplat doar în politică. Se întâmplă aproape în toate domeniile în care se specializează oamenii. De carismă și de felul în care foarte mulți dintre noi îl aleg pe “cum” fără a se uita nici măcar o clipă la “ce”, mă tem.

    Shiva dansând în mijlocul cercului de foc. Cu cele patru brațe răsfirate, ținând grațios simbolurile sacre. Este un dans minutat. Este frumusețea pură. Este dansul peste cenușa lumii.  

Onorabile, stimabile

Tuesday, January 20th, 2009

    Joaca asta de-a lingușelile e  o chestie pe care n-o voi înțelege niciodată. Cum naiba poate umfla pieptul unui om în toată firea o vorbă oarecare? Am văzut cohorte de indivizi venind și plecând din felurite dregătorii. Am văzut și felul aberant în care au fost întâmpinați la venire și felul opus dar la fel de dezgustător în care erau ignorați cu o bucurie pe măsura lingușelii de la venire atunci când își părăseau locul. Am tot fost martorul felului ăstuia de a fi al semenilor mei, absolut predictibil și penibil. Sigur, nu e nimic nou în asta și cu siguranță nu se va schimba niciodată nimic. E în natura umană. Face parte din  instrumentele sociale.

    Toate formulele astea de adresare de căcat își au rădăcinile în ierarhiile statornicite în evul mediu. În tradiția occidentală (cea asiatică e infinit mai nashpa și mai complicată și merită un post în sine), edistă două trepte pe carepoate sta un om doar pentru simplul motiv că e acolo: onorabil și excelență. Stimabili sunt restul, e o chestiune decondescendență a onorabililor și excelențelor față de ei. Acum, onorabil și excelență devii și încetezi să mai fii în funcție de postul pe care îl ocupi și uite drăcie, postul ăla nu e pe viață în nici o democrație. Așa că, după un număr de ani de excelență și onorabilitate omul redevine doar stimabil, ceea ce demonstrază simplu de tot faptul că onorabil și excelent e doar locul social pe care îl ocupă. Păi n-ar fi atunci mai bine să îi zicem așa locului? Că locul durează mai mult. Bun. Dincolo de chestiunea asta cu locul și omul, rămâne subiectul în sine. Adică de ce locul sau omul ăla ar avea ceva excelent sau onorabil ca diferențiator? Adică ce, scunelul din bucătărie e un loc absolut penibil în fața a nu știu ce fotoliu de la nu știu ce birou? Alea ar fi excelente și scăunelul ar fi ceva ignobil. Păi atunci ce se întâmplă cu onorabilul sau excelența când își mută curul de pe fotoliul de la birou pe scăunelul din bucătărie? Se impurifică domnia sa în vreun fel? Sigur, mult mai mișto ar fi să ne gândim la distanța uriașă dintre fotoliul de la birou și colacul de wc. Și eu cred că tocmai de-aia dictatorii, adică cei care au prețuit atât de mult formulele astea de adresare încât și le-au dorit pe viață, s-au gândit ce mișto e să ai un colac de wc din aur. Ca să nu cumva să riști să nu mai fii excelență când te caci.

    În tradiția anglo-saxonă e ceva mai complicat chiar. Onorabilitatea are grade. Poți fi cel mai onorabil, chiar onorabil sau pur și simplu onorabil. Sigur, vorbim de onorabilitatea aia găunoasă în numele căreia s-au pornit războaie, au murit oameni s-a făcut rahatul praf pentru a se umfla tot felul de piepturi. În tradiția comunistă onorabilitatea s-a generalizat în doze mici, ca să ajungă la toată lumea, și a luat forma tovărășiei în timp ce în tradiția burgheză toată lumea a domnit peste sine, jupân Dumitrache fiind onorabilul domn de tradiție burgheză bucureșteană. Și tot nu pricep… De ce umflă chestia asta pieptul la specia umana?

    Există însă un loc în care lucrurile sunt însă și mai tari: atunci când vorbim de formulele de adresare în zonele ierarhice pe viață. În tradiția ortodoxă totul e centrat pe fericire, evident căpetenia ierarhiei fiind preafericit, în timp ce în cea catolică totul e centrat pe sfințenie. Sigur, acolo unde cel care se adresează nu e și frate întru credință, lucrurile comută în clasicul excelență. Excelență ăsta e un cuvânt bun la toate. Universal. Umflă orice piept.

    Venind din tradiția medievală în care ierarhiile bazate pe puterea brută făceau legea, formulele astea de adresare nu prea au nimic de-a face cu respectul, așa cum ne-am putea aștepta, pentru că așa am învățat la școală, ci cu teama. Sunt forme prin care cineva își exprimă cu umilință teama, teama aia pur socială, față de puterea pe care o reprezintă un alt om. Există o singură excepție. Aia în care doi onorabili sau două excelențe se adresează așa una alteia, cu bucuria că stau pe scară și mănâncă semințe în capul unui biet stimabil.

    Sincer, folosesc formulele de politețe într-o singură situație: atunci când vreau să țin un om la distanță. Pentru că nu îmi place, de exemplu. Cu toți ceilalți prefer să vorbesc așa cum simt nevoia să o fac atunci când vorbesc și gândul mă duce la un minunat poem scris demult de Nichita: 

Sătul, sătul până la gât

Sătul, sătul până sub bărbie

dar cu gura flămândă

şi cu limba neuscată

de apa unei vorbiri abia izvorâte.

Spun lucrurilor pe nume,

spun „tu” copacului,

mă adresez pietrei cu „mă”, 

îi spun „bă” câinelui.

şi dacă vreunul dintre ei

mă-ntreabă ceva

îi răspund cu „Îhî” sau cu

„î”

fără grijă de vocale

 

Nautilus

Sunday, January 11th, 2009

    În fiecare dimineață plec dintr-un un bloc. Merg pe o stradă înconjurată de blocuri și ajung în tot felul de blocuri de birouri înconjurate de blocuri. De două ori pe zi, peisajul în care mișun regurgitează oameni ca mine care umplu străzile pentru a fi absorbiți din nou de structuri geometrice cenușii puse acolo parcă în adins pentru a face ordine. Pentru o ființă care ne-ar privi  oarecum superficial și de departe, noi, locuitorii orașului am fi un soi de dumicătură a betonului rumegător. Un fel de dumicătură irațional de dezordonată pe care seara mama-bloc o cheamă acasă chinuindu-se să o facă să intre odată în rândul blocurilor frumos aliniate de o parte și de alta a drumului.

    Zilele trecute cineva îmi spunea că s-ar teme să trăiască altfel. Că traitul ăsta altfel i-ar crea un acut sentiment de nesiguranță. Iar eu cred că așa și e. Ne-am obișnuit prea mult cu obișnuitul și oricât de mult discomfort ne-ar produce, teama unui discomfort și mai mare sau teama de a pierde ceva fundamental din existența noastră sau teama de a nu mai fi deloc, de a nu mai privi și auzi și gusta și a pipăi și a mirosi și a gândi și a visa nimic ne face să acceptăm totul așa cum este, de-aia cred că foarte puțini dintre noi adoptă ușor orice lucru nou, oricât de mult le-ar face lucrul ăla cu ochiul. Teama este reacția care conservă cel mai bine ființa biologică și probabil că teama nu e doar un lucru scris în genele noastre sociale ci și în cele din fiecare celulă a corpului nostru. Mărturisesc că, așa neinstituționalizat și greu de domesticit cum sunt, am o doză serioasă de genă de teamă pe care o port cu mine și o îmblânzesc cât o îmblânzesc dar de scăpat de ea nu cred că voi putea vreodată să scap.

    Spun toate lucrurile astea pentru că m-am surprins temperându-mi mereu dorința de a explora un fel de a trăi în afara convenției citadine, aia cu blocuri ordonate, cu lipsă de vecini, cu posibilitatea de a comunica doar cu cine am chef și când am chef. Câteodată îmi spun că ar fi o formă de lașitate și că un fel absolut autonom de a trăi nici nu m-ar duce cine știe ce departe. Dar exploratorul din mine îmi tot repetă că e chiar aberant să te afunzi într-un fel de recif de corali și că oricât de confortabil ar fi reciful și oricât de colorat ar fi el parcă lumea aia uriaș de înghețată de departe, aia despre care ai citit în cărți și ai văzut poze pe Internet sau peisajul arid și prăfos al Lunii sau nebunia luxuriantă a junglei ar merita și ele trăite cât de cât.

    Sigur, poate că e doar o reacție de saturiație la atât beton și vecini, dar dacă aș reuși să elimin orice formă de teamă de necunoscut, aș pleca pe o insulă pustie. Fără vecini. N-aș vrea să fie cine știe ce de capul insulei ăleia, aș construi pe ea o sferă de lemn, ca să nu semene cu nimic din paralelipipedul de beton și m-aș retrage acolo cu câteva lucruri pe care le-aș vrăji ca să nu se mai termine niciodată și cu câteva ființe dragi mie, care sunt oricum vrăjite de la Dumnezeu, dacă ar veni cu mine acolo desigur. Pe urmă îmi spun că ar fi super ca insula aia să nu fie chiar în centrul oceanului, că ar fi mai mișto să fie pe un râu, lângă un mare oraș că nu ar fi chiar atât de rău să pot merge cu șalupa la supermarket sau într-un club sau în cafeneaua mea preferată sau la sală și că ar fi foarte bine așa, ar exista și o universitate acolo, mi-aș putea ține și orele, în definitiv nu văd de ce mi-aș refuza micile plăceri doar ca să fiu într-un loc extraordinar, aș putea fi într-un loc extraordinar cu toate micile mele plăceri de aici, ăsta ar fi locul ideal. Pe urmă mă gândesc că uite, de ce să fie nevoie de șalupă, aș putea foarte bine locui pe o insulă cu un pod și cu asfalt doar până în apropierea sferei de lemn sau pe o peninsulă, în definitiv ce, pe peninsulă nu poți scăpa de blocuri și de vecini? Pe urmă mă gândesc că ar fi mai bine o casă cub. Tot din lemn, dar cub. O casă sferică ar fi îngrozitor de nepractică. Rămâne așa: cub. Sunt foarte frumoase casele cub pe malul mării. Cu ferestre mari și cu mobilier minimal, cum să nu te simți minunat în așa ceva? O casă în formă de cub albă. Da, dar lemnul vopsit în alb e cam urât. Mai bine ar fi cu oarece zidărie. Mai bine ar fi de piatră, dar și piatra albă nu e cine știe ce, tot mai bine ar fi oarece zidărie. Păi și dacă e zidărie, tot nu mai contează dacă e lemn sau nu înăuntru, mai bine pun beton că e mai rezistent. Seara ar străluci în lumina Lunii, aș putea pune și reflectoare și i-aș colora pereții cu lumină, în fiecare zi alta, în fiecare zi asemănătoare felului în care aș fi în ziua aceea. Ar fi o casă perfectă pe o peninsulă perfectă și m-aș teme ca lucrul ăsta să nu atragă o grămadă de vizitatori mai mult sau mai puțin malefici, sigur, aș putea pune un sistem meseriaș de securitate și m-aș înarma până în dinți. Oare cafeneaua mea preferată ar veni și ea după mine? Oare toate ființele dragi mie ar veni și ele acolo? Oare n-ar fi mai bine să stau totuși aici unde sunt acum?

  Din cochilia lui, matematic de perfectă, nautilusul privește neschimbat lumea.

S-a terminat sarmalele…

Wednesday, January 7th, 2009

      zice cu obidă madam Ionescu privind de la înăltimea etajului cinci când la cerul fără pic de nor, când la aleea din spatele blocului unde printre tomberoane și mașini parcate claie peste grămadă ăla de la 6 își plimbă câinele. Lângă ea, tanti Angela de la 3 trage un fum de Viceroy după ce tocmai a luat o gură de cafea de-aia bună cu alintaroma de-i face reclama peste tot. Tac. Tanti Angela, într-o încercare de ieșire din drama necomunicării zice că uite vecină că mai ai, ai pus și cu untură, e juma’ de balcon, îți mai ajunge o lună ce ai acolo.

    - Ei, zice madam Ionescu inspectând mulțumită arsenalul de borcane și borcănașe închise bine cu celofan și acoperite cu hârtie colorată - invenția ei ca să știe dintr-o privire ce e înăuntru -, e mai mult murături…

    - Bune și alea, zice tanti Angela, că mai ții minte vecină că pe vremea lu’ răposatu’ nici celofan nu era.

    - Și acuma ce e? zice madam Ionescu, pe vremea aia m-am pensionat de boală, acum te costă o grămadă de bani să te pensionezi. Și e scumpe toate. Dacă nu era noră-mea să aive servici bun să aducă bani acasă… A avut noroc săraca că a luat-o Marinel al meu că rămânea nemăritată. Toată ziua e la servici. Io am crezut chiar că are pe cineva da’ a spus Marinel  că las-o mamă, dacă e proastă… Să muncească vecină, că băiat ca al meu nu mai găsește.

     Tanti Angela dă mulțumită din cap a aprobare. Îl știe pe Marinel de mic, de când s-au mutat și venea să ia pulpe de pui de la Alimentara. Tanti Angela fusese șefă de magazin pe vremuri. Tot blocul se mândrea cu ea atunci. Marinel fusese copil cuminte, nu stătea pe maidan cât e ziua de mare, venea pe la magazin și o mai ajuta pe tanti Angela și spunea la tot blocul când a băgat ceva și că se dă, și venea și îi spunea lu tanti Angela ce vor vecinii să ia și punea de-o parte. Cu vecinii se purta foarte frumos. Le punea ce vroiau deoparte, nu le lua decât fix câti bani făcea, oricum scotea ea destul de la abonații obișnuiți și mai era și șmecheria cu cântarul, numai de la câtă hârtie de ambalaj adăuga și tot scotea mâncarea pentru toată luna în patru-cinci zile. A fost tare frumos atunci. Acum se duc toți și iau toate porcăriile de la butică și supermarchet, da’ nu știu de unde are lumea bani.

    - De unde o avea ăla de la 6 bani? se trezește vorbind tanti Angela. 

    - Ei, de unde, zice madam Ionescu, fură. Nu vezi că și-a luat și mașină nouă?

    - Da’ pe unde-o munci?

    - Ei muncește… Ăștia și munca, zice madam Ionescu cu țâfnă. Nu vezi că plimbă toată ziua câinele?

    - Vorbește mai încet, vecină, zice Tanti Angela, că îl trezești pe-ăla micu.

    - Să se trezească, zice madam Ionescu, că eu toată viața m-am trezit la cinci să ajung la lucru.

    - Săru’mâna mamă, se aude vocea lu’ ăla micu.

    - Ai vazut, vecină că s-a trezit? zice tanti Angela

   - Lasă, să vadă și el cum e să te trezești dimineața, zice madam Ionescu privindu-și ștrengărește odrasla. Marinel, ia îmbracă-te și mergi până la Real să iei niște sarmale și o pâine că s-a terminat. Că tuta asta de nevastă-ta s-a trezit târziu și a zis că întârzie la muncă. Eu nu știu unde tot merge asta, lasă că stau eu de urma ei, că tu nu ești în stare să fii bărbat în casă. Ia de-aici două milioane și du-te. Și vezi ce mai are pe-acolo. Și ia și un pachet de țigări pentru vecina, că nu mai are săracă și nu-i ajunge pensia.

    Tanti Angela dă din cap aprobator.

    - Așa e, vecină, că ăștia nu ne mai cresc pensiile odată… Uite că iar i-am votat și pensia tot mică e…

    - Păi nu mai avem sarmale, mamă? întreabă Marinel terifiat

    - De unde să mai fie? zice madam Ionescu. N-a fost la noi și domnu’ George și Georgeștii de la patru, că și ei ne-a invitat când a tăiat porcu’.

    - Care domnu’ George, întreabă tanti Angela

   - Domnu George… Care s-a mutat la domnu Pantelimon, mortu’, Dumnezeu să-l ierte. Tare de treabă om domnu’ George, zice madam Ionescu. A fost polițist.

    - Aha, zice tanti Angela.

    Tac. Tanti Angela se tot frământă în gând cu ce-a văzut ea la oteveu azi noapte, dacă nu se strica televizorul lu’ madam Ionescu, aveau despre ce să vorbească că vecinii aia tineri nu știu pe unde-or fi fost zilele astea, parcă au intrat în pământ. Eh…, are bani lumea, se distrază, pleacă departe de casă… Lasă că vin ei înapoi și află ea tot ce au făcut. Păcat că nu-i merge televizorul vecinei, că aveau despre ce să vorbească. Dacă n-a vrut să vină la ea? A stat să se certe cu tuta aia de noră-sa că nu spală bine farfuriile. Nu mai sunt fetele din ziua de azi ca pe vremuri. Nu mai sunt fete de casă… Umblă cât e ziua de mare pe la servici, pe unde or umbla, nu mai știu să facă nici o mâncare ca lumea. A avut noroc tuta cu Marinel că-i băiat bun.

    - Lasă vecină că-s bune și alea de la Real. 

   S-au terminat sarmalele, semn că sărbătorile au trecut. Acum, până de Paște mai vedem și noi ce mai e prin bloc. Nu-i chiar așa rău. Poate or mări și ăștia pensia, că la toamnă vin alte alegeri.

Paradigma

Tuesday, January 6th, 2009

    La limita dintre viață și neviață există un univers întreg de obiecte care sunt purtătoare de informație dar la nivelul cărora nu au loc procese metabolice. Sunt un fel de informație genetică pură, fragmente de program de viață care nu pot trăi însă autonom. Pentru a putea supraviețui și a se înmulți au nevoie de o celulă vie pe care o invadează și ale cărei mecanisme le folosesc. Bucăților ăstora de informație care nu poate exista în sine li s-a dat numele de virus, nume care în latină înseamnă otravă. Altfel spus, virusul este o informație care otrăvește programele codate în interiorul celulei. Adică cele care îi asigură existența. Otrăvirea programului celular înseamnă moartea celulei. Chestia cea mai haioasă este însă păcălirea celulei. Tot computerul ăsta viu care este celula are o chestie care ține de existența ei în zona viului: schimbul cu mediul înconjurător, hrănirea, trăitul împreună cu ce e prin jur. Exact aici reușește virusul să fenteze. Trecând de membrana care apără celula sub forma unui lucru util, recunoscută ca atare de către mecanismele care fac brusc membrana permeabilă.

    Habar n-am dacă există așa ceva, dar cred că dacă ar exista ar fi super. Nu știu, adică, dacă există viruși care pot modifica porțiuni din acizii nucleici lăsând celula să trăiască modificată așa în continuare. Probabil că așa ceva ar fi și de bine și de rău, dar cu siguranță ar fi haios. Dacă ar fi așa, lucrurile ar avea o mare asemănare cu lumea noastră, a oamenilor. Otrăvirea felului natural de a gândi și de a fi al oamenilor, adică al felului de a fi cu care ne naștem, ne transformă din copilărie până murim în ființe din ce în ce mai departe de noi înșine dar mai standardizate. Pentru fiecare dintre noi e un fel de alterare a sinelui, numai că în felul ăsta societatea își asigură un fel de echilibru supraviețuitor. Când otrăvirea ia chipul unei epidemii și atunci vorbim de o paradigmă. Adică de un fel uniform de a reacționa al unei majorități a indivizilor dintr-o societate. Până la un punct, paradigma este un fel colectiv de raportare la tot ceea ce ne înconjoară și o putem privi ca pe un soi de mecanism care asigură supraviețuirea unei colectivități. Dar de la acel punct încolo societățile încep să interfereze nepermis de mult cu libertatea individuală. Sau chiar cu viața.

    Mă gândesc la felul și cauzele pentru care s-a declanșat primul război mondial. Și cred că toate analizele alea cu motive economice și nushce alte chestii, perfect plauzibile pentru lumea în care trăim acum dar destul de nepotrivite pentru lumea de atunci, nu prea țin. Tot lanțul de evenimente care a dus la declanșarea lui nu a fost un pretext, cred eu, ci chiar cauza. Au fost fluturate tot felul de cuvinte aberante și bine umflate cu pompa, spuse de oameni care fuseseră crescuți mai degrabă în abstracții pure decât în realitate. În sistemul lor de axiome cuvinte precum onoare sau datorie aveau conotații stupid de primitive și în mod paradoxal absolut inumane. În lumea reală ele au însemnat un munte de cadavre și o lume mult mai nefericită. Iar rezultatul a fost nimicul. Omenirea a trăit un spasm ingrozitor de dureros pentru nimic. Pentru ca un număr oarecare de aberanți să poată mesteca o seamă de cuvinte fără sens. Pentru că aceea era paradigma. La fel s-a întâmplat cu toate aberațiile rasiale sau etnice, făcute de oameni care niciodată nu s-au gândit că acum 180.000 de ani (adică nu foarte demult) eram toți negri și ne învârteam în câțiva kilometri pătrați în Africa.

    Paradigma este că suntem perfecți. Noi, cei care afirmăm asta. Societatea noastră este perfectă, religia, morala, instituțiile noastre de orce fel, culoarea părului, ochilor pielii, limba pe care o vorbim, căcatul pe care îl excretăm, tot ce ține de noi e perfect. Cam asta ni se baga în cap de când ne naștem. De ce oare oamenii sunt mai fericiți dacă se cred perfecți, n-am să pricep niciodată. De ce simt mereu nevoia să se compare cu alții? Pentru că în fiecare dintre noi există certitudinea că nu suntem perfecți, iar unii vor, habar n-am de ce, să o contrazică prin exemple de semeni ieșiți din criteriile lor de performanță. Toți sunt elite și dacă nu sunt sunt din familia sau din poporul sau din rasa lu’ elită. De ce e nevoie să-și spună chestia asta de 100 de ori pe zi? Din frică, din lașitate, din oftica neputințelor de orice fel. Nu am auzit niciodată un om inteligent, puternic și echilibrat lăudându-se cu ceva. Oamenii ăștia nu prea i-am văzut ieșind în față, iar pe cei puțini care au făcut-o i-am văzut rămănând oameni normali și trăind ca atare.

    Paradigma e bună în doze mici. Ne ține într-un soi de colaborare. Când însă ajunge să ne ia mințile, ca orice otravă luată în doze mari, paradigma ucide. Chiar și prin faptul că nu ne mai lasă să evoluăm, să dăm curs curiozității naturale de exploratori care ne-a scos din cei câțiva kilometri pătrați, ne-a purtat prin lume și ne-a făcut atât de minunat de diferiți.

 

Poveste de construit echipa

Sunday, January 4th, 2009

    E o chestie misto de tot civilizatia umană. Am devenit ceea ce suntem acum, adică stapânii absoluți ai resurselor unei planete pentru că am știut să păstrăm în toată evoluția noastră un echilibru oarecare între individualitate și colaborarea cu celelalte exemplare din specie. Când au mai apărut derapaje, am reușit să ne reechilibrăm și am supraviețuit. Sigur 180 de mii de ani, nu înseamnă mare lucru pentru o specie, dar dacă ne uităm la ritmul lent în care au evoluat alte specii e chiar o chestie tare de tot. În haită vânează și lupii, unele dintre speciile de maimuțe trăiesc în forme aproape tribale de organizare, albinele și furnicile au societăți foarte bine puse la punct și totuși ele nu fac decât să repete, generație după generație felul de a trăi statornicit de foarte, foarte mult timp. Noi ne adaptam, evoluăm și reușim să depășim tot timpul chestiile astea statornicite.        

    Probabil că așa vom face și cu toate lucrurile scrise prin cărțile companiei, iar lumea va arăta altfel după cei trei-patru ani de depresie economică ce urmează. Unii dintre noi reușesc însă mai repede. În momentul în care realitatea le dă o bâtă de realism în moalele capului și-i trezește fără mari schimbări în peisajul înconjurător. Așa a pățit o prietenă la, hai să-i zic din nou că e mișto de tot, “cumpăna dintre ani”. Adică și-a luat toată firma pe care o păstorește patronal la un team-building de Anul Nou. De-ăla de-i zice la carte comunicare socială.

    Uite, iau de pe primul site despre chestia cu team-building-ul scos în cale de Google  lucrul cel mai edificator pentru povestea pe care vreau să v-o povestesc.

Team building - de ce este necesar?

    Pentru ca nu este suficient sa fiti buni, trebuie sa fiti cei mai buni si nu puteti fi cei mai buni decat lucrand in ECHIPA. 

Ce facem pentru voi intr-un program de team building?

    * Vom analiza potentialul individual sau, altfel spus vom vedea ce poate face fiecare pentru echipa

    * Vom integra talentul, abilitatile si creativitatea fiecaruia pentru ca deciziile pe care le veti lua sa fie cele mai bune

    * Va vom ajuta:

          sa aveti incredere in voi si in echipa

          sa comunicati mai bine

          sa va cunoasteti pe voi si intre voi    

    Așa e. Nu e suficient să fii într-un fel, poți fi într-un mare fel numai lucrând în echipă… Care chipă ajunge la cabana la care era programată (că altfel nu pot să zic) paranghelia. Șefa, adică patroana, adică prietena cu pricina se cară ca tot omul în camera ei să mai scormonească prin bagaje. În timpul ăsta, echipa șade și cugetă reunită (că altfel nu-mi dă prin cap să spun) în sânul opulent al recepției. Ce gândește? Păi cam ce-a fost obișnuită să gândească în atât amar de ani corporatiști. E team building, e musai să fie ceva cu veselie, bancuri, farse, chestii de-astea. Că așa trebuie. Altfel, au învățat ei că înseamnă că ești inadaptat sau, Doamne ferește, nesimțit. Hai să-i facem o farsă patroanei, își zic, în gashq vin ușor idei de-astea și uite-așa ajungem la chestia cu potențialul individual. Ăsta, adică potențialul individual, nu se dovedește a fi cine știe ce, în definitiv în toți anii trăiți într-un spațiu închis cu iz de mânăstire în fața unui ecran de calculator cu messenger-ul bine palmat și mail-ul împănat de bancuri luate de pe net, powerpoint-uri induiosătoare depre cum trebuie să fie bărbatul ca să fie bărbat și femeia ca să fie femeie și friptura de porc ca să fie de porc și ce e frumos sa spui când recită cineva poezeaua cu viziunea și misiunea și tot felul de pozișoare cu căței și pisici și shoricei în tot felul de ipostaze anormale care într-o lume normală ar alerta societatea pentru protecția animalelor și imagini minunate cu insule și cascade pentru care punem ban peste ban tot timpul anului ca să avem ce fotografia la greu timp de două-trei zile să moară madam Ionescu de icter când îi arată mama cu ce-a ajuns fiu’su sau fi’sa, mă rog, potențialul individual în stare de search circumvoluționar scoate cu greu ideea… Îi facem o farsă. Clar. Ce mișto! Entuziasmul e general. Păcat nu avem net aici că intram pe mess și puneam de-o transmisie live la amărâții ăia de-au rămas în București…

    După un alt search, de data asta după câțiva neuroni absenți la apel, exact ăia de care era nevoie să se închidă naibii circuitul, cineva din team zice că o farsă ar fi super, da cu ce să fie? Aici, lecțiile de leadership dau roade și cine a făcut mai mult training își scoate superioritatea la iveală și vine nu cu o idee, cu trei. Cu asta am bifat și checkbox-ul cu creativitatea. E bine. Dacă nu se zgârceau la bani și ar fi angajat o companie profesionistă de team-building-uri, ar fi fost răsplătiți de zâmbetul mulțumit al trainer-ului. Target-ul a fost atins, mânktzash! Evident, cele trei idei sunt toate office și provin din singura experiență de viață a emitentului. Ce e nashpa e că cu idei office, nu prea e bine să faci farse. Oricum, entuziasmul e general și molipsitor. Cu încredere în sine și în echipă, creierul cretin care are cele trei idei începe să le explice. Două par stupid de complicate și farsa se pierde printre meandrele concretului. Așa că, ideea a treia triumfă. Adică, pentru a-l cita pe Murphy, dacă ceva rău se poate întâmpla, se întâmplă sigur. Ideea e mai simplă decât celelalte, cineva cu o voce necunoscută de patroană trebuie să sune și să o anunțe (pe 31 Decembrie, e drept) că o lucrare pe care urma să ia un ban grămadă de la unul dintre cei mai fidelizați clienți i-a pus clientului cu pricina în pericol (dar ce zic eu în pericol, a dus la rezilierea) un contract foarte mare cu o supercompanie, clientă la rândul ei a prietenei mele. Dezastrul ar duce la o pierdere mare de tot nu doar pe moment ci și pe viitor.

    Știu că povestesc destul de confuz, dar chiar n-am chef să identificați cine a pățit porcăria asta venită de la angajații proprii care tocmai construiau lopata cu care își aruncau oarece bani (including propriile salarii pe geam). Cum și check-boxul cu comunicatul mai bine între ei părea rezolvat, team-ul trece la action. Adică îl convinge pe un fraier care o freca pe-acolo și el să o sune pe șefă, să se dea drept unul dintre directorii clientului și să spună că e nashpa rău și trebuie intervenit imediat. Ha-ha-ha! Ce mișto e în team-building se hăhăie lumea!

    În camera ei de hotel,  plânge și suspină tânăra domniță, nu că la bătalie soțul ei dorit (că era acolo în cameră cu ea) dar e nashpa de tot să vezi cum se alege praful de munca ta, să știi că ești un profesionist de primă mână (că este) și să nu pricepi ce se întâmplă. Pune mâna pe telefon (oricine ar fi făcut la fel) și îl sună pe big bos de la client. Omul are și el același șoc. Și procedează și el pe principiul absolut sănătos că prima veste pe care trebuie să o afli și să te ocupi de ea e vestea proastă. Sună la marea companie (pe 31 Decembrie orice om care are responsabilitatea unui număr mare de salartiați care trebuie plătiți lună de lună, lucrează) și află cu stupoare că totul e în regulă. Ce bine, ați zice, mare chestie, uite că telefonul folosește la ceva, totul se rezolvă repede și viața revine la cursul ei normal. Greshit! Pentru că omul face ceea ce orice manager cu mințile în cap ar face. O sună pe prietena mea și îi comunică faptul că e în ordine, dar că nu-și poate explica ce se întâmplă cu firma prietenei mele, firmă pe care o considera până acum de un profesionalism desăvârșit.

    Între timp, liderul de o zi, adică tipa cu ideea farsei, într-un acces suprem de milă față de șefă merge să îi spună că a fost o farsă, dragă, ha-ha-ha! Prietena mea, de o onestitate dezarmantă, îl sună pe om și îi spune ce s-a întâmplat. Știind precis reacția care urmează, dar, în definitiv, așa e ea și absolut practic vorbind tot corect reacționeaza. Adevărul e întotdeauna mai eficient decât orice minciună. Omul reacționează din nou corect, îi spune că sunt două posibilități: fie farsa a fost făcută de cineva din interiorul firmei și atunci înseamnă că lucrează cu o firmă de cretini iresponsabili, fie că e o scurgere de informații în afara firmei, scurgere care ar putea ajunge la competiție și atunci tot cu o firmă de cretini iresponsabili lucreaza. Evident, va anunța și pe propriul client, adică marea corporație. E un incident care nu poate fi trecut cu vederea. Prietena mea simte că îi fuge pământul de sub picioare. E drept, al treilea check-box e și el bifat. În sfârșit, membrii echipei se cunosc între ei. Prin fața ochilor îi trec, cred eu, zilele, una după alta în care venea dimineața la servici și pleca după miezul nopții, în care corecta toate tâmpeniile scrise de angajați pentru că e din ce în ce mai greu să găsești pe cineva cât de cât priceput care să ceară mai puțin de jumătate din cifra de afaceri ca salariu, bine ca vine criza și intrăm în normal și cu piața muncii, acum angajezi ce poți, califici cât de cât (am greșit, treinuieshti într-un proces de învățare continuă) ce ai și în rest, te chinui făcând și refăcând cel puțin o treime din fiecare livrabil (sic!) generat de generația asta de funcționari, când și cum poți. Restul populației e încă în Spania și Italia și oricum mare lucru nici de acolo nu ai ce alege, asta e, it’s a living…

    Noaptea de Anul Nou și-o petrece în cameră, lângă un om nevinovat care asistă neputincios la tristețea ei, mă sună și pe mine să îmi spună chestia cu anii mulți și povestea pe care o povestesc aici, mâine e luni, poate scapă, poate că a mai și învățat ceva din pățania asta. Când îi spuneam că la birou e la birou, că nu suntem o mare familie la servici și că fiecare om are dreptul la viața lui personala, trăită unde și cum are chef, că poveștile astea cu colectivul nu sunt nici trendy, nici măcar noi, că agapele astea tovărășești le avea și regimul nazist și ăla comunist și multinaționala și n-au dus la nimic bun, făcea mișto de mine și spunea că toți fac la fel. Dar dacă toți greșesc? Că se poate și așa. 

    Și acum ce să fac, mă întreabă? Dă-i afară, îi spun. Că tot muncești în locul lor. Și dă-te și pe tine afară. Că cu prostii din cărți ai ajuns aici. N-o va face, sunt sigur. Nu scrie în nici o carte de management chestia asta.

    Uite un ultim exemplu. L-am luat de pe Teampedia. Situl chiar există, numele e tare de tot și sună al naibii de mișto în română. E un fel de Wikipedia, da’ pentru proști:

Objectives

Icebreakers/Warmups | Communication

[edit] Group Size

Medium | Large

[edit] Materials


[edit] Set Up


[edit] Directions

Instruct Group members to line up in order of their birthdays without talking.

[edit] Variations

  • Blindfold some or all participants
  • Use alternative criteria like middle name, age, etc

    Să mori tu, băi Teampedia, ce tare e!… M-am prins: adică without talking ca să vedem dacă știu their birthays… Tare! Și poți face și variațiuni. Mmmmmmmmmmm…. Ce mișto! Cu middle name…  Super! Păi nu era fraier și peisan țăranu’ ăla de lent major din armată care ne zicea: “La pomul rotat adunarea!”?

P.S. Evident, toate cacofoniile au fost minuțios alese și rafinate. La fel ca ce voi spune acum: Că se merită

 

Cântul VIII sau despre organizare

Monday, December 22nd, 2008

    Panait Istrati a fost un tip meseriash. A crezut într-o ideologie și a avut puterea să o nege cu aceeași tărie cu care crezuse. Pentru că ceea ce l-a interesat pe omul acesta a fost înțelegerea profundă a realității și nu vorbitul frumos despre ea. Omul a văzut multe și a încercat să înțeleagă esența celor văzute.  Iar chestia cea mai interesantă pe care a spus-o este cea de la care mă gândesc să pornesc postul ăsta: “Orice organizare folosește exclusiv organizatorilor”. Păi ce, nu e așa? Adică e sigur așa în cele mai multe dintre situații, iar rătăciții care nu procedează în felul ăsta duc semnificativ lumea înainte, dar nu ii pot asigura stabilitatea de care are nevoie. In definitiv, viteza de adaptare la dusul ăsta înainte e foarte diferită și cei mai mulți dintre oameni preferă mai degrabă ordinea în care organizatorii pot să-și vadă liniștiți de foloasele organizării, decât libertatea și creativitatea explorării continue a necunoscutului. De-aia se iese greu și din crize și din totalitarism și din prejudecăți. Dar în rest, drumul omenirii e suficient de prudent și de liniștit în așa fel încât toată lumea să ajungă dintr-un loc într-altul fără să rămână nimeni pe dinafară.

    Ca orice lucru din ziua de azi, organizarea a devenit și ea o chestie tabloidizată. E o chestie care pare simplă, adică la care poate accede oricine, e mult mai bină plătită decât face și dacă ai și bafta să fii într-unul dintre locurile binecuvântate în care mai sunt și de-aia care vor mai mult să facă decât să fie, te-ai scos. Singurul lucru pe care îl ai de făcut e să îi lași pe-ăștia în pace. E mult mai greu când ajungi să organizezi locuri în care nu prea există așa ceva și atunci dacă nu ai o meserie și nu te pricepi la nimic, e rău de tot. Tabloidizarea a dus la apariția managerului de profesie. Când există cerere mare de management și ofertă mică de manageri, relaxezi condițiile din cerere. Sigur, dacă ne uităm la zona de vârf a marilor companii, lucrurile stau rar așa și de cele mai multe ori sunt datorate unor accidente care se rezolvă repede. În zona companiilor mici, nici măcar nu se pune problema asta, pentru că acolo există cineva care este și proprietarul și conducătorul organizației și dacă e incompetent, compania nu poate supraviețui. Ca să nu calc pe bombeu contemporani, e suficient să ne gândim la manageri de excepție care au fost și creatori de excepție acum o sută și mai bine de ani. Adică la Edison și la Bell.

    Lucrurile pot scăpa însă ușor de sub control atunci când vorbim de companiile mijlocii, de middle-managementul companiilor mari și de politică. Acolo e zona în care organizatorii de profesie sunt ca peștii în apă. Am văzut oameni care au trecut pe rând de la conducerea unei companii de făcut pantofi la un lanț de supermarket-uri și și-au frânt spinarea într-un telecom sau o altă organizație în care tehnologia, adică știința de carte, e esențială. Am vazut, dimpotrivă, oameni extrem de competenți care au avut curajul la un moment dat să renunțe la lucruri tradiționale ale companiei pentru că ele nu mai erau cerute de piață sau pentru că apăruseră entități care făceau același lucru dar pe bani mai puțini. Ultimul exemplu al unui mare fabricant de procesoare care a decis să își concentreze activitatea în zona de cercetare-dezvoltare în detrimentul producției e cât se poate de concludent.

    Lumea este acum în pragul unuia dintre momentele folositoare: depresia economică. E foarte bine că se întâmplă și e foarte bine că ajunge și pe la noi. Prin Aprilie, cred eu. Și e foarte bine că va dura. Eu zic că va dura vreo trei ani. Trei ani, atunci când totul în jur o ia razna, sunt suficienți ca să se schimbe felul de a vedea și de a înțelege lumea. La capătul lor, tabloidul va ieși învingător în tot ce înseamnă comunicarea în masă, dar alături de el va ieși învingătoare competența și creativitatea în tot ce înseamnă trecerea cu bine dincolo de podul șubrezit. Aș pune un pariu. Peste trei ani, la întrebarea “Ce știi să faci?” vom auzi din ce în ce mai rar răspunsul “La chestii de-astea concrete, nu mă pricep, dar pentru asta există specialiști. Eu știu să conduc”. Și ăsta e un lucru tare bun. Pentru că din când în când, mai apar în istorie și momente în care organizarea nu folosește exclusiv organizatorilor. 

Cântul VII sau narație pentru Crina

Friday, December 19th, 2008

    Mi-a plăcut un comentariu. Și uite că m-am trezit că stau de vorbă cu el. Crina vrea ordine. În viața ei, zice. Și pentru asta vrea reguli. Chestia cu căutatul jocului mi-a plăcut. Caut un joc, orice joc, pentru că un joc presupune reguli iar regulile învățate așa, pe post de concept, te ordonează și te ajută să asimilezi regulile din lumea în care trăiești…

    Eu cred că e un sofism aici. Regulile unui joc sunt doar doar regulile unui joc. La fel ca axiomele. Regulile sociale sunt o chestie nashpa de tot care au în spatele lor o șmecherie sau un interes impus prin forță. La fel ca și instituțiile. În principal, regulile astea se învârt în jurul ideii de proprietate dozând în fel și chip lucrurile, codându-le legal, moral, religios sau cultural. Scopul principal al instituției căsătoriei, de exemplu, nu are ca obiect nici iubirea dintre doi oameni, nici aducerea pe ume și creșterea unui copil. Ambele se pot întâmpla fără să fie nevoie de nici o instituție specială. Scopul este asigurarea posesiei și perpetuarii proprietății. În unele societăți extreme, chiar a proprietății asupra oamenilor. Toate astea sunt codate și legal și moral și cultural și religios. Ca să fie bine păzite să nu care cumva să pățească proprietatea ceva. Evident, foarte puțini oameni gândesc explicit în felul ăsta, pentru că dincolo de orice chestie legală morala, religia și cultura au grijă să transforme totul într-un intrat în rândul lumii. La fel se întâmplă și cu cartea companiei. Aia ține mai mult de un soi de morală și cultură corporatistă ridicată uneori la rang de religie și care impune un complex de proprietăți ale unei entități abstracte cum e corporația asupra bunurilor și persoanelor care îi aparțin. Cam asta e cu ordinea din joc și cu ordinea aia de după 14 ani când începi să intri în rândul lumii.

    Ordinea interioară e cu totul altceva, zic eu.  Ea ține de echilibru, nu de reguli. Habar n-am cum se poate ajunge la echilibrul de care vorbesc. Cred că sunt tot atâtea drumuri spre el câți oameni mișună pe Pământ. Sau poate că or fi mai multe. Sau poate că nu e nici unul și ne amăgim că am ajuns la așa ceva și ne mai trezim din amăgirea asta când ne mai pocnește câte o coadă de balenă sau un meteorit rătăcit în aerul de maioneză tăiată al serii. În felul meu aberant de a viețui, cred că echilibrul vine din asumarea deschisă a libertății. Aia, de care tot vorbesc, care are drept gard doar libertatea celuilalt. Cred că e și foarte etic să trăim așa și foarte sănătos. Echilibrul de care vorbesc ar face toate lucrurile care țin de instituții și de regulile lor scrise și nescrise, inutile. Sigur, dacă am fi foarte mulți care am trăi așa. Evident, nu suntem foarte mulți care își asumă felul ăsta de a trăi și nici măcar nu e o mare nenorocire în chestia asta. Pentru tot felul celălalt există morală și religie și lege și ele își fac treaba foarte bine, țin societățile, așa cum sunt ele, în funcțiune. Eu am ales, de când mă știu, calea asta a libertății asumate și nu-mi pare deloc rău.

    Cum ar fi dacă ai încerca lucrul ăsta în locul regulilor? Cum ar fi să îți asumi libertatea îngradită doar de libertatea celorlalți în locul instituțiilor și al regulilor lor? Uite, eu fac asta de ani buni și îmi cam iese. Nu întotdeauna, recunosc, dar de cele mai multe ori, da.  Nu fentez nimic, sistemul e la locul lui, chiar interacționez zdravăn cu el. Libertatea de care îți vorbesc e aia în care nu rănești, dar nu te lași rănit, nu jefuiești, dar nici nu te lași jefuit, nu impui, dar nici nu accepți să ți se impună. Suntem tot ceea ce am ales în trecut, e drept, dar dacă începem să alegem altfel decât până acum, în timp alegerile astea ajung să ne schimbe în ceea ce dorim să fim. Dacă alegi să înveți reguli, devii o colecție de reguli. Când naiba mai apuci să mai și trăiești?

 

Despre constrângeri

Thursday, December 18th, 2008

    Am întâlnit un comentariu interesant despre constrângeri. Constrângerile nu sunt reguli care ţi se impun în mod direct. Ele vin întotdeauna mediate de cineva din apropiere sau în urma unui eveniment nefericit. Pot veni dintr-o infirmitate sau o boală a ta sau a unei persoane fosrte dragi, pot veni din regulile acceptate fără nici un drept de recurs de către cineva la care ţii atât de mult încât nu poţi face abstracţie de felul său de a fi sau a gândi. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, pot veni sub forma unor dificultăţi materiale sau profesionale majore. Pot veni ca urmare a felului în care alegem la un moment dat, chiar dacă alegerea a fost făcută în deplină libertate. Şi uite că sunt atât de felurite şi din cauze atât diferite incât e greu să vorbeşti de ele aşa, de-a valma. Constrângerile ne afectează libertatea. E banal şi clar de tot lucrul ăsta. Numai că pentru unele dintre ele, stă în puterea noastră să le acceptăm sau nu.

    Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată dar care începe să afecteze din ce în ce mai mult viața unui număr mare de tot de oameni este ideea de socializare la servici. Aia făcută așa cum scrie la carte. Este o constrângere, oricât de ciudat ar putea să ni se pară la prima vedere. Ca orice lucru care a funcționat bine într-un context a ajuns în timp în cărți s-a transformat într-un fel de dogmă și ca orice dogmă, aplicată d-an boulea a dus la aberații. Ideea e veche de tot. Primul experiment a fost făcut de profesorul Elton Mayo la Western Electric în Chicago în anul 1927. Asta ca să fie bine înțeles că nu e nimic modern sau trandy în chestia asta. Sigur, de multe ori uităm faptul că singurele experimente de succes sunt cele care infirmă o supoziție și că de fapt, nici un experiment nu confirmă nimic. Evident, experimentul a fost un succes ceea ce a produs o grămadă de lucruri bune pentru cei care le-au produs. Adică lucrări științifice, teze de doctorat, catedre și tot felul de chestii de-astea care dau o pâine de mâncat unei armate întregi de oameni veniți în urma unei idei și care se apucă să tragă de ea ca de un elastic până când devine non-idee. Când corporațiile din Japonia sau Statele Unite s-au prins de faptul că poți înlocui stimulentele financiare care au creat creșterea economică din anii 50-60 cu lucruri mai ieftine care pe de-asupra țin angajații legați de ogor și sub control strict, a aparut un nou maldăr de cărți iar conceptul s-a generalizat. Un psiholog, uite că nu zic psihiatru, ar numi chestia asta terapie în grup. Numai că genul de terapie despre care scriu produce în final indivizi standard, din ce în ce mai obedienți și mai dependenți de management.

    Ideea este simplă și funcționează bine. Le iei angajaților absolut tot timpul liber și îi arunci într-o realitate paralelă care devine în timp singura realitate în care se mai pot simți cât de cât confortabil. În felul acesta, orice pas în afara companiei va fi perceput de către ei ca un disconfort. Cu timpul, singurul loc unde se vor simți bine va fi compania. Adică locul în care ajung să-și petreacă toată viața muncind, e drept într-un ritm mai puțin eficient decât în compania clasică, dar stând mai multe ore la lucru și producând astfel mai mult. Dacă analizăm puțin fenomenul acesta, vom vedea că în locurile unde e nevoie de multă creativitate lucrurile nu stau deloc așa. Acolo nu prea există team-building-uri, masa de prânz comună, petrecerile cu colegii de servici, cultura corporației și alte chestii de-astea. Pentru că un om nu poate fi creativ decât dacă e liber. Iar libertatea presupune dreptul elementar la alegere. Dimpotrivă, locurile în care cultura locului e mai puternică decât libertatea individuală sunt comunitățile închise. O cazarmă, o închisoare sau, fără nici o intenție de a le alătura astfel, o mânăstire sau o scară de bloc sunt locurile extreme în care dintotdeauna uniformizarea a fost necesară pentru a asigura funcționarea normală. Limita absolută o constituie orice societate totalitară și mă mir că abia ieșiți din comunism, nu ne prindem imediat de primejdia organizării până în cele mai mici detalii a vieții personale.

    Lumea în care trăim devine din ce în ce mai uniformă și mai increativă. În pofida oricăror aparențe. Faptul că se scrie și publică mult nu e neapărat un semn de creativitate ci doar unul de scris și publicat mult. Laudele disproporționate pe care le primește un funcționar care a făcut un gogârtz puțin mai altfel nu răsplătesc creativitatea ci încurajează diletantismul. Ideile valoroase sunt la fel de puține pe cap de locuitor ca în orice altă epocă iar uniformizarea nu face nimic altceva decât să le împuțineze. Și ceea ce e mai rău, diferența uriașă între un om creativ și un om care nu are nici o vină că e un om normal nu mai e recunoscută ca atare, ceea ce descurajează în mod clar omul creativ. Dacă privim puțin în ultimele două secole o să vedem că perioadele în care lumea s-a dezvoltat armonios au fost cele în care s-a recunoscut, respectat și cultivat diversitatea. E singura care pe termen lung nu tâmpește. Da, e mai greu să organizezi în diversitate, e mult mai greu să poți face lcrurile să se articuleze, așa e, dar și ceea ce reușești să construiești cu oameni liberi, care stau împreună să construiască ceva e mult mai durabil și mai eficient. Că până și piramidele tot cu oameni liberi și bine plătiți s-au făcut.

 

Cântul VI sau despre starea de fapt

Sunday, December 7th, 2008

    De fapt sunt cam trist. Mi se mai întâmplă și lucrul ăsta, câteodată zi după zi, alteori niciodată foarte mult timp la un loc. Nu am ales eu să fiu așa. Chestia asta cu tristețea a venit ca un fel de anotimp, lăsând urme pe pământul pe care pășește cu un soi de pășit de animal nocturn, cu degetele cu pernițe moi și păroase ascunzându-și cu bine ghearele. Urmele animalului numit tristețe se văd greu și el, animalul numit tristețe, pășește cu grijă să nu se facă în vreun fel auzit, pune pas peste pas ocolind fiecare fir de iarbă foșnitor, dacă ar fi avut aripi ar fi zburat, dar uite că animalul numit tristețe e doar o ființă pășitoare și atât. Când se apropie de tine ia chip de prădător, numai că tu doar știi că e așa, că e prădător, pentru că nimic din înfățișarea lui nu lasă de bănuit că e așa. Nici măcar ghearele strălucitoare nu și le arată când se apropie de tine. Le ține doar pentru zile importante, pe care și le alege singur, așa că numai el știe când e vremea să le arate ca pe un fel de costumație de paradă. Nici măcar colți nu are animalul numit tristețe. Are o gură rotundă, de pește care se zbate să respire apă, are însă ochi mari și incolori și cu ochii ăia, privindu-te, stă așa la un metru de tine, nu mai face nici un pas nicăieri, stă și tu stai și te uiți lung la ochii lui incolori despre care nici un tratat de zoologie nu spune nimic, te uiți la animalul numit tristețe, tragi din țigară, s-a înserat, pare totul ok, somn ușor.