Archive for the ‘Aberații civilizatoare’ Category

Onorabile, stimabile

Tuesday, January 20th, 2009

    Joaca asta de-a lingușelile e  o chestie pe care n-o voi înțelege niciodată. Cum naiba poate umfla pieptul unui om în toată firea o vorbă oarecare? Am văzut cohorte de indivizi venind și plecând din felurite dregătorii. Am văzut și felul aberant în care au fost întâmpinați la venire și felul opus dar la fel de dezgustător în care erau ignorați cu o bucurie pe măsura lingușelii de la venire atunci când își părăseau locul. Am tot fost martorul felului ăstuia de a fi al semenilor mei, absolut predictibil și penibil. Sigur, nu e nimic nou în asta și cu siguranță nu se va schimba niciodată nimic. E în natura umană. Face parte din  instrumentele sociale.

    Toate formulele astea de adresare de căcat își au rădăcinile în ierarhiile statornicite în evul mediu. În tradiția occidentală (cea asiatică e infinit mai nashpa și mai complicată și merită un post în sine), edistă două trepte pe carepoate sta un om doar pentru simplul motiv că e acolo: onorabil și excelență. Stimabili sunt restul, e o chestiune decondescendență a onorabililor și excelențelor față de ei. Acum, onorabil și excelență devii și încetezi să mai fii în funcție de postul pe care îl ocupi și uite drăcie, postul ăla nu e pe viață în nici o democrație. Așa că, după un număr de ani de excelență și onorabilitate omul redevine doar stimabil, ceea ce demonstrază simplu de tot faptul că onorabil și excelent e doar locul social pe care îl ocupă. Păi n-ar fi atunci mai bine să îi zicem așa locului? Că locul durează mai mult. Bun. Dincolo de chestiunea asta cu locul și omul, rămâne subiectul în sine. Adică de ce locul sau omul ăla ar avea ceva excelent sau onorabil ca diferențiator? Adică ce, scunelul din bucătărie e un loc absolut penibil în fața a nu știu ce fotoliu de la nu știu ce birou? Alea ar fi excelente și scăunelul ar fi ceva ignobil. Păi atunci ce se întâmplă cu onorabilul sau excelența când își mută curul de pe fotoliul de la birou pe scăunelul din bucătărie? Se impurifică domnia sa în vreun fel? Sigur, mult mai mișto ar fi să ne gândim la distanța uriașă dintre fotoliul de la birou și colacul de wc. Și eu cred că tocmai de-aia dictatorii, adică cei care au prețuit atât de mult formulele astea de adresare încât și le-au dorit pe viață, s-au gândit ce mișto e să ai un colac de wc din aur. Ca să nu cumva să riști să nu mai fii excelență când te caci.

    În tradiția anglo-saxonă e ceva mai complicat chiar. Onorabilitatea are grade. Poți fi cel mai onorabil, chiar onorabil sau pur și simplu onorabil. Sigur, vorbim de onorabilitatea aia găunoasă în numele căreia s-au pornit războaie, au murit oameni s-a făcut rahatul praf pentru a se umfla tot felul de piepturi. În tradiția comunistă onorabilitatea s-a generalizat în doze mici, ca să ajungă la toată lumea, și a luat forma tovărășiei în timp ce în tradiția burgheză toată lumea a domnit peste sine, jupân Dumitrache fiind onorabilul domn de tradiție burgheză bucureșteană. Și tot nu pricep… De ce umflă chestia asta pieptul la specia umana?

    Există însă un loc în care lucrurile sunt însă și mai tari: atunci când vorbim de formulele de adresare în zonele ierarhice pe viață. În tradiția ortodoxă totul e centrat pe fericire, evident căpetenia ierarhiei fiind preafericit, în timp ce în cea catolică totul e centrat pe sfințenie. Sigur, acolo unde cel care se adresează nu e și frate întru credință, lucrurile comută în clasicul excelență. Excelență ăsta e un cuvânt bun la toate. Universal. Umflă orice piept.

    Venind din tradiția medievală în care ierarhiile bazate pe puterea brută făceau legea, formulele astea de adresare nu prea au nimic de-a face cu respectul, așa cum ne-am putea aștepta, pentru că așa am învățat la școală, ci cu teama. Sunt forme prin care cineva își exprimă cu umilință teama, teama aia pur socială, față de puterea pe care o reprezintă un alt om. Există o singură excepție. Aia în care doi onorabili sau două excelențe se adresează așa una alteia, cu bucuria că stau pe scară și mănâncă semințe în capul unui biet stimabil.

    Sincer, folosesc formulele de politețe într-o singură situație: atunci când vreau să țin un om la distanță. Pentru că nu îmi place, de exemplu. Cu toți ceilalți prefer să vorbesc așa cum simt nevoia să o fac atunci când vorbesc și gândul mă duce la un minunat poem scris demult de Nichita: 

Sătul, sătul până la gât

Sătul, sătul până sub bărbie

dar cu gura flămândă

şi cu limba neuscată

de apa unei vorbiri abia izvorâte.

Spun lucrurilor pe nume,

spun „tu” copacului,

mă adresez pietrei cu „mă”, 

îi spun „bă” câinelui.

şi dacă vreunul dintre ei

mă-ntreabă ceva

îi răspund cu „Îhî” sau cu

„î”

fără grijă de vocale

 

Nautilus

Sunday, January 11th, 2009

    În fiecare dimineață plec dintr-un un bloc. Merg pe o stradă înconjurată de blocuri și ajung în tot felul de blocuri de birouri înconjurate de blocuri. De două ori pe zi, peisajul în care mișun regurgitează oameni ca mine care umplu străzile pentru a fi absorbiți din nou de structuri geometrice cenușii puse acolo parcă în adins pentru a face ordine. Pentru o ființă care ne-ar privi  oarecum superficial și de departe, noi, locuitorii orașului am fi un soi de dumicătură a betonului rumegător. Un fel de dumicătură irațional de dezordonată pe care seara mama-bloc o cheamă acasă chinuindu-se să o facă să intre odată în rândul blocurilor frumos aliniate de o parte și de alta a drumului.

    Zilele trecute cineva îmi spunea că s-ar teme să trăiască altfel. Că traitul ăsta altfel i-ar crea un acut sentiment de nesiguranță. Iar eu cred că așa și e. Ne-am obișnuit prea mult cu obișnuitul și oricât de mult discomfort ne-ar produce, teama unui discomfort și mai mare sau teama de a pierde ceva fundamental din existența noastră sau teama de a nu mai fi deloc, de a nu mai privi și auzi și gusta și a pipăi și a mirosi și a gândi și a visa nimic ne face să acceptăm totul așa cum este, de-aia cred că foarte puțini dintre noi adoptă ușor orice lucru nou, oricât de mult le-ar face lucrul ăla cu ochiul. Teama este reacția care conservă cel mai bine ființa biologică și probabil că teama nu e doar un lucru scris în genele noastre sociale ci și în cele din fiecare celulă a corpului nostru. Mărturisesc că, așa neinstituționalizat și greu de domesticit cum sunt, am o doză serioasă de genă de teamă pe care o port cu mine și o îmblânzesc cât o îmblânzesc dar de scăpat de ea nu cred că voi putea vreodată să scap.

    Spun toate lucrurile astea pentru că m-am surprins temperându-mi mereu dorința de a explora un fel de a trăi în afara convenției citadine, aia cu blocuri ordonate, cu lipsă de vecini, cu posibilitatea de a comunica doar cu cine am chef și când am chef. Câteodată îmi spun că ar fi o formă de lașitate și că un fel absolut autonom de a trăi nici nu m-ar duce cine știe ce departe. Dar exploratorul din mine îmi tot repetă că e chiar aberant să te afunzi într-un fel de recif de corali și că oricât de confortabil ar fi reciful și oricât de colorat ar fi el parcă lumea aia uriaș de înghețată de departe, aia despre care ai citit în cărți și ai văzut poze pe Internet sau peisajul arid și prăfos al Lunii sau nebunia luxuriantă a junglei ar merita și ele trăite cât de cât.

    Sigur, poate că e doar o reacție de saturiație la atât beton și vecini, dar dacă aș reuși să elimin orice formă de teamă de necunoscut, aș pleca pe o insulă pustie. Fără vecini. N-aș vrea să fie cine știe ce de capul insulei ăleia, aș construi pe ea o sferă de lemn, ca să nu semene cu nimic din paralelipipedul de beton și m-aș retrage acolo cu câteva lucruri pe care le-aș vrăji ca să nu se mai termine niciodată și cu câteva ființe dragi mie, care sunt oricum vrăjite de la Dumnezeu, dacă ar veni cu mine acolo desigur. Pe urmă îmi spun că ar fi super ca insula aia să nu fie chiar în centrul oceanului, că ar fi mai mișto să fie pe un râu, lângă un mare oraș că nu ar fi chiar atât de rău să pot merge cu șalupa la supermarket sau într-un club sau în cafeneaua mea preferată sau la sală și că ar fi foarte bine așa, ar exista și o universitate acolo, mi-aș putea ține și orele, în definitiv nu văd de ce mi-aș refuza micile plăceri doar ca să fiu într-un loc extraordinar, aș putea fi într-un loc extraordinar cu toate micile mele plăceri de aici, ăsta ar fi locul ideal. Pe urmă mă gândesc că uite, de ce să fie nevoie de șalupă, aș putea foarte bine locui pe o insulă cu un pod și cu asfalt doar până în apropierea sferei de lemn sau pe o peninsulă, în definitiv ce, pe peninsulă nu poți scăpa de blocuri și de vecini? Pe urmă mă gândesc că ar fi mai bine o casă cub. Tot din lemn, dar cub. O casă sferică ar fi îngrozitor de nepractică. Rămâne așa: cub. Sunt foarte frumoase casele cub pe malul mării. Cu ferestre mari și cu mobilier minimal, cum să nu te simți minunat în așa ceva? O casă în formă de cub albă. Da, dar lemnul vopsit în alb e cam urât. Mai bine ar fi cu oarece zidărie. Mai bine ar fi de piatră, dar și piatra albă nu e cine știe ce, tot mai bine ar fi oarece zidărie. Păi și dacă e zidărie, tot nu mai contează dacă e lemn sau nu înăuntru, mai bine pun beton că e mai rezistent. Seara ar străluci în lumina Lunii, aș putea pune și reflectoare și i-aș colora pereții cu lumină, în fiecare zi alta, în fiecare zi asemănătoare felului în care aș fi în ziua aceea. Ar fi o casă perfectă pe o peninsulă perfectă și m-aș teme ca lucrul ăsta să nu atragă o grămadă de vizitatori mai mult sau mai puțin malefici, sigur, aș putea pune un sistem meseriaș de securitate și m-aș înarma până în dinți. Oare cafeneaua mea preferată ar veni și ea după mine? Oare toate ființele dragi mie ar veni și ele acolo? Oare n-ar fi mai bine să stau totuși aici unde sunt acum?

  Din cochilia lui, matematic de perfectă, nautilusul privește neschimbat lumea.

Poveste de construit echipa

Sunday, January 4th, 2009

    E o chestie misto de tot civilizatia umană. Am devenit ceea ce suntem acum, adică stapânii absoluți ai resurselor unei planete pentru că am știut să păstrăm în toată evoluția noastră un echilibru oarecare între individualitate și colaborarea cu celelalte exemplare din specie. Când au mai apărut derapaje, am reușit să ne reechilibrăm și am supraviețuit. Sigur 180 de mii de ani, nu înseamnă mare lucru pentru o specie, dar dacă ne uităm la ritmul lent în care au evoluat alte specii e chiar o chestie tare de tot. În haită vânează și lupii, unele dintre speciile de maimuțe trăiesc în forme aproape tribale de organizare, albinele și furnicile au societăți foarte bine puse la punct și totuși ele nu fac decât să repete, generație după generație felul de a trăi statornicit de foarte, foarte mult timp. Noi ne adaptam, evoluăm și reușim să depășim tot timpul chestiile astea statornicite.        

    Probabil că așa vom face și cu toate lucrurile scrise prin cărțile companiei, iar lumea va arăta altfel după cei trei-patru ani de depresie economică ce urmează. Unii dintre noi reușesc însă mai repede. În momentul în care realitatea le dă o bâtă de realism în moalele capului și-i trezește fără mari schimbări în peisajul înconjurător. Așa a pățit o prietenă la, hai să-i zic din nou că e mișto de tot, “cumpăna dintre ani”. Adică și-a luat toată firma pe care o păstorește patronal la un team-building de Anul Nou. De-ăla de-i zice la carte comunicare socială.

    Uite, iau de pe primul site despre chestia cu team-building-ul scos în cale de Google  lucrul cel mai edificator pentru povestea pe care vreau să v-o povestesc.

Team building - de ce este necesar?

    Pentru ca nu este suficient sa fiti buni, trebuie sa fiti cei mai buni si nu puteti fi cei mai buni decat lucrand in ECHIPA. 

Ce facem pentru voi intr-un program de team building?

    * Vom analiza potentialul individual sau, altfel spus vom vedea ce poate face fiecare pentru echipa

    * Vom integra talentul, abilitatile si creativitatea fiecaruia pentru ca deciziile pe care le veti lua sa fie cele mai bune

    * Va vom ajuta:

          sa aveti incredere in voi si in echipa

          sa comunicati mai bine

          sa va cunoasteti pe voi si intre voi    

    Așa e. Nu e suficient să fii într-un fel, poți fi într-un mare fel numai lucrând în echipă… Care chipă ajunge la cabana la care era programată (că altfel nu pot să zic) paranghelia. Șefa, adică patroana, adică prietena cu pricina se cară ca tot omul în camera ei să mai scormonească prin bagaje. În timpul ăsta, echipa șade și cugetă reunită (că altfel nu-mi dă prin cap să spun) în sânul opulent al recepției. Ce gândește? Păi cam ce-a fost obișnuită să gândească în atât amar de ani corporatiști. E team building, e musai să fie ceva cu veselie, bancuri, farse, chestii de-astea. Că așa trebuie. Altfel, au învățat ei că înseamnă că ești inadaptat sau, Doamne ferește, nesimțit. Hai să-i facem o farsă patroanei, își zic, în gashq vin ușor idei de-astea și uite-așa ajungem la chestia cu potențialul individual. Ăsta, adică potențialul individual, nu se dovedește a fi cine știe ce, în definitiv în toți anii trăiți într-un spațiu închis cu iz de mânăstire în fața unui ecran de calculator cu messenger-ul bine palmat și mail-ul împănat de bancuri luate de pe net, powerpoint-uri induiosătoare depre cum trebuie să fie bărbatul ca să fie bărbat și femeia ca să fie femeie și friptura de porc ca să fie de porc și ce e frumos sa spui când recită cineva poezeaua cu viziunea și misiunea și tot felul de pozișoare cu căței și pisici și shoricei în tot felul de ipostaze anormale care într-o lume normală ar alerta societatea pentru protecția animalelor și imagini minunate cu insule și cascade pentru care punem ban peste ban tot timpul anului ca să avem ce fotografia la greu timp de două-trei zile să moară madam Ionescu de icter când îi arată mama cu ce-a ajuns fiu’su sau fi’sa, mă rog, potențialul individual în stare de search circumvoluționar scoate cu greu ideea… Îi facem o farsă. Clar. Ce mișto! Entuziasmul e general. Păcat nu avem net aici că intram pe mess și puneam de-o transmisie live la amărâții ăia de-au rămas în București…

    După un alt search, de data asta după câțiva neuroni absenți la apel, exact ăia de care era nevoie să se închidă naibii circuitul, cineva din team zice că o farsă ar fi super, da cu ce să fie? Aici, lecțiile de leadership dau roade și cine a făcut mai mult training își scoate superioritatea la iveală și vine nu cu o idee, cu trei. Cu asta am bifat și checkbox-ul cu creativitatea. E bine. Dacă nu se zgârceau la bani și ar fi angajat o companie profesionistă de team-building-uri, ar fi fost răsplătiți de zâmbetul mulțumit al trainer-ului. Target-ul a fost atins, mânktzash! Evident, cele trei idei sunt toate office și provin din singura experiență de viață a emitentului. Ce e nashpa e că cu idei office, nu prea e bine să faci farse. Oricum, entuziasmul e general și molipsitor. Cu încredere în sine și în echipă, creierul cretin care are cele trei idei începe să le explice. Două par stupid de complicate și farsa se pierde printre meandrele concretului. Așa că, ideea a treia triumfă. Adică, pentru a-l cita pe Murphy, dacă ceva rău se poate întâmpla, se întâmplă sigur. Ideea e mai simplă decât celelalte, cineva cu o voce necunoscută de patroană trebuie să sune și să o anunțe (pe 31 Decembrie, e drept) că o lucrare pe care urma să ia un ban grămadă de la unul dintre cei mai fidelizați clienți i-a pus clientului cu pricina în pericol (dar ce zic eu în pericol, a dus la rezilierea) un contract foarte mare cu o supercompanie, clientă la rândul ei a prietenei mele. Dezastrul ar duce la o pierdere mare de tot nu doar pe moment ci și pe viitor.

    Știu că povestesc destul de confuz, dar chiar n-am chef să identificați cine a pățit porcăria asta venită de la angajații proprii care tocmai construiau lopata cu care își aruncau oarece bani (including propriile salarii pe geam). Cum și check-boxul cu comunicatul mai bine între ei părea rezolvat, team-ul trece la action. Adică îl convinge pe un fraier care o freca pe-acolo și el să o sune pe șefă, să se dea drept unul dintre directorii clientului și să spună că e nashpa rău și trebuie intervenit imediat. Ha-ha-ha! Ce mișto e în team-building se hăhăie lumea!

    În camera ei de hotel,  plânge și suspină tânăra domniță, nu că la bătalie soțul ei dorit (că era acolo în cameră cu ea) dar e nashpa de tot să vezi cum se alege praful de munca ta, să știi că ești un profesionist de primă mână (că este) și să nu pricepi ce se întâmplă. Pune mâna pe telefon (oricine ar fi făcut la fel) și îl sună pe big bos de la client. Omul are și el același șoc. Și procedează și el pe principiul absolut sănătos că prima veste pe care trebuie să o afli și să te ocupi de ea e vestea proastă. Sună la marea companie (pe 31 Decembrie orice om care are responsabilitatea unui număr mare de salartiați care trebuie plătiți lună de lună, lucrează) și află cu stupoare că totul e în regulă. Ce bine, ați zice, mare chestie, uite că telefonul folosește la ceva, totul se rezolvă repede și viața revine la cursul ei normal. Greshit! Pentru că omul face ceea ce orice manager cu mințile în cap ar face. O sună pe prietena mea și îi comunică faptul că e în ordine, dar că nu-și poate explica ce se întâmplă cu firma prietenei mele, firmă pe care o considera până acum de un profesionalism desăvârșit.

    Între timp, liderul de o zi, adică tipa cu ideea farsei, într-un acces suprem de milă față de șefă merge să îi spună că a fost o farsă, dragă, ha-ha-ha! Prietena mea, de o onestitate dezarmantă, îl sună pe om și îi spune ce s-a întâmplat. Știind precis reacția care urmează, dar, în definitiv, așa e ea și absolut practic vorbind tot corect reacționeaza. Adevărul e întotdeauna mai eficient decât orice minciună. Omul reacționează din nou corect, îi spune că sunt două posibilități: fie farsa a fost făcută de cineva din interiorul firmei și atunci înseamnă că lucrează cu o firmă de cretini iresponsabili, fie că e o scurgere de informații în afara firmei, scurgere care ar putea ajunge la competiție și atunci tot cu o firmă de cretini iresponsabili lucreaza. Evident, va anunța și pe propriul client, adică marea corporație. E un incident care nu poate fi trecut cu vederea. Prietena mea simte că îi fuge pământul de sub picioare. E drept, al treilea check-box e și el bifat. În sfârșit, membrii echipei se cunosc între ei. Prin fața ochilor îi trec, cred eu, zilele, una după alta în care venea dimineața la servici și pleca după miezul nopții, în care corecta toate tâmpeniile scrise de angajați pentru că e din ce în ce mai greu să găsești pe cineva cât de cât priceput care să ceară mai puțin de jumătate din cifra de afaceri ca salariu, bine ca vine criza și intrăm în normal și cu piața muncii, acum angajezi ce poți, califici cât de cât (am greșit, treinuieshti într-un proces de învățare continuă) ce ai și în rest, te chinui făcând și refăcând cel puțin o treime din fiecare livrabil (sic!) generat de generația asta de funcționari, când și cum poți. Restul populației e încă în Spania și Italia și oricum mare lucru nici de acolo nu ai ce alege, asta e, it’s a living…

    Noaptea de Anul Nou și-o petrece în cameră, lângă un om nevinovat care asistă neputincios la tristețea ei, mă sună și pe mine să îmi spună chestia cu anii mulți și povestea pe care o povestesc aici, mâine e luni, poate scapă, poate că a mai și învățat ceva din pățania asta. Când îi spuneam că la birou e la birou, că nu suntem o mare familie la servici și că fiecare om are dreptul la viața lui personala, trăită unde și cum are chef, că poveștile astea cu colectivul nu sunt nici trendy, nici măcar noi, că agapele astea tovărășești le avea și regimul nazist și ăla comunist și multinaționala și n-au dus la nimic bun, făcea mișto de mine și spunea că toți fac la fel. Dar dacă toți greșesc? Că se poate și așa. 

    Și acum ce să fac, mă întreabă? Dă-i afară, îi spun. Că tot muncești în locul lor. Și dă-te și pe tine afară. Că cu prostii din cărți ai ajuns aici. N-o va face, sunt sigur. Nu scrie în nici o carte de management chestia asta.

    Uite un ultim exemplu. L-am luat de pe Teampedia. Situl chiar există, numele e tare de tot și sună al naibii de mișto în română. E un fel de Wikipedia, da’ pentru proști:

Objectives

Icebreakers/Warmups | Communication

[edit] Group Size

Medium | Large

[edit] Materials


[edit] Set Up


[edit] Directions

Instruct Group members to line up in order of their birthdays without talking.

[edit] Variations

  • Blindfold some or all participants
  • Use alternative criteria like middle name, age, etc

    Să mori tu, băi Teampedia, ce tare e!… M-am prins: adică without talking ca să vedem dacă știu their birthays… Tare! Și poți face și variațiuni. Mmmmmmmmmmm…. Ce mișto! Cu middle name…  Super! Păi nu era fraier și peisan țăranu’ ăla de lent major din armată care ne zicea: “La pomul rotat adunarea!”?

P.S. Evident, toate cacofoniile au fost minuțios alese și rafinate. La fel ca ce voi spune acum: Că se merită

 

Despre constrângeri

Thursday, December 18th, 2008

    Am întâlnit un comentariu interesant despre constrângeri. Constrângerile nu sunt reguli care ţi se impun în mod direct. Ele vin întotdeauna mediate de cineva din apropiere sau în urma unui eveniment nefericit. Pot veni dintr-o infirmitate sau o boală a ta sau a unei persoane fosrte dragi, pot veni din regulile acceptate fără nici un drept de recurs de către cineva la care ţii atât de mult încât nu poţi face abstracţie de felul său de a fi sau a gândi. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, pot veni sub forma unor dificultăţi materiale sau profesionale majore. Pot veni ca urmare a felului în care alegem la un moment dat, chiar dacă alegerea a fost făcută în deplină libertate. Şi uite că sunt atât de felurite şi din cauze atât diferite incât e greu să vorbeşti de ele aşa, de-a valma. Constrângerile ne afectează libertatea. E banal şi clar de tot lucrul ăsta. Numai că pentru unele dintre ele, stă în puterea noastră să le acceptăm sau nu.

    Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată dar care începe să afecteze din ce în ce mai mult viața unui număr mare de tot de oameni este ideea de socializare la servici. Aia făcută așa cum scrie la carte. Este o constrângere, oricât de ciudat ar putea să ni se pară la prima vedere. Ca orice lucru care a funcționat bine într-un context a ajuns în timp în cărți s-a transformat într-un fel de dogmă și ca orice dogmă, aplicată d-an boulea a dus la aberații. Ideea e veche de tot. Primul experiment a fost făcut de profesorul Elton Mayo la Western Electric în Chicago în anul 1927. Asta ca să fie bine înțeles că nu e nimic modern sau trandy în chestia asta. Sigur, de multe ori uităm faptul că singurele experimente de succes sunt cele care infirmă o supoziție și că de fapt, nici un experiment nu confirmă nimic. Evident, experimentul a fost un succes ceea ce a produs o grămadă de lucruri bune pentru cei care le-au produs. Adică lucrări științifice, teze de doctorat, catedre și tot felul de chestii de-astea care dau o pâine de mâncat unei armate întregi de oameni veniți în urma unei idei și care se apucă să tragă de ea ca de un elastic până când devine non-idee. Când corporațiile din Japonia sau Statele Unite s-au prins de faptul că poți înlocui stimulentele financiare care au creat creșterea economică din anii 50-60 cu lucruri mai ieftine care pe de-asupra țin angajații legați de ogor și sub control strict, a aparut un nou maldăr de cărți iar conceptul s-a generalizat. Un psiholog, uite că nu zic psihiatru, ar numi chestia asta terapie în grup. Numai că genul de terapie despre care scriu produce în final indivizi standard, din ce în ce mai obedienți și mai dependenți de management.

    Ideea este simplă și funcționează bine. Le iei angajaților absolut tot timpul liber și îi arunci într-o realitate paralelă care devine în timp singura realitate în care se mai pot simți cât de cât confortabil. În felul acesta, orice pas în afara companiei va fi perceput de către ei ca un disconfort. Cu timpul, singurul loc unde se vor simți bine va fi compania. Adică locul în care ajung să-și petreacă toată viața muncind, e drept într-un ritm mai puțin eficient decât în compania clasică, dar stând mai multe ore la lucru și producând astfel mai mult. Dacă analizăm puțin fenomenul acesta, vom vedea că în locurile unde e nevoie de multă creativitate lucrurile nu stau deloc așa. Acolo nu prea există team-building-uri, masa de prânz comună, petrecerile cu colegii de servici, cultura corporației și alte chestii de-astea. Pentru că un om nu poate fi creativ decât dacă e liber. Iar libertatea presupune dreptul elementar la alegere. Dimpotrivă, locurile în care cultura locului e mai puternică decât libertatea individuală sunt comunitățile închise. O cazarmă, o închisoare sau, fără nici o intenție de a le alătura astfel, o mânăstire sau o scară de bloc sunt locurile extreme în care dintotdeauna uniformizarea a fost necesară pentru a asigura funcționarea normală. Limita absolută o constituie orice societate totalitară și mă mir că abia ieșiți din comunism, nu ne prindem imediat de primejdia organizării până în cele mai mici detalii a vieții personale.

    Lumea în care trăim devine din ce în ce mai uniformă și mai increativă. În pofida oricăror aparențe. Faptul că se scrie și publică mult nu e neapărat un semn de creativitate ci doar unul de scris și publicat mult. Laudele disproporționate pe care le primește un funcționar care a făcut un gogârtz puțin mai altfel nu răsplătesc creativitatea ci încurajează diletantismul. Ideile valoroase sunt la fel de puține pe cap de locuitor ca în orice altă epocă iar uniformizarea nu face nimic altceva decât să le împuțineze. Și ceea ce e mai rău, diferența uriașă între un om creativ și un om care nu are nici o vină că e un om normal nu mai e recunoscută ca atare, ceea ce descurajează în mod clar omul creativ. Dacă privim puțin în ultimele două secole o să vedem că perioadele în care lumea s-a dezvoltat armonios au fost cele în care s-a recunoscut, respectat și cultivat diversitatea. E singura care pe termen lung nu tâmpește. Da, e mai greu să organizezi în diversitate, e mult mai greu să poți face lcrurile să se articuleze, așa e, dar și ceea ce reușești să construiești cu oameni liberi, care stau împreună să construiască ceva e mult mai durabil și mai eficient. Că până și piramidele tot cu oameni liberi și bine plătiți s-au făcut.

 

Sunt colega mea Ana

Friday, October 24th, 2008

Dacă aș fi aligator, cred că Bucureștiul văzut de departe dimineața m-ar tenta tare de tot. Nimic nu ar arăta ca mlaștina de acasă. Văzut de aproape seamănă mai degrabă însă cu un sistem circulator bolnav, cu sânge vâscos curgând greoi și poticnit, cu intersecții încurcate la greu de semafoare care n-au cu ce să se sincronizeze, cu polițai abulici și șoferi haotici, disperați de disperarea cronică de care ne tot îmbolnăvim generație după generație. Ce mai, e un haos viu despre care mă întreb de fiecare dată cun de a supraviețuit nopții. Eu cred că orașul e locuit de două specii diferite. Sigur, e banal de tot ce spun, orice oraș e la fel. Constantă e disperarea. În definitiv, între fața descărnată a tipului care speria azi-noapte farmacista de la non-stop cerându-i două seringi și cea a funcționarului în straie nemțești din mașina de alături mare diferință nu prea văd să fie. Amândoi par a avea un șef la fel de nashpa, unul seringa, celălalt cine știe ce bătut în cap și amândoi se bulucesc la fel să dea nas în nas cu el. Ăsta de dimineață are de înfruntat un trafic aberant, celălalt tot felul de farmaciste speriate care îi răspund aproape mecanic că nu țin seringi.

În stânga mea, adică în partea opusă tipului, e Spring Time-ul de la Universitate, tocmai ies de acolo două tipe etalându-și obezitatea în care au investit la greu, an după an, cotizând la tot felul de junk-food-store-uri, funcționarul din dreapta se înviorează brusc, simt asta în ceafă, e clar că tipele îi plac, prefer să mă întorc spre el amuzat de privirea aia de fomist căruia după o săptămână de ținut regimul de slăbire cu nushce buruieni i se dă drumul într-o cârciumă cu tradiționalele cărnuri locale. N-am să înțeleg niciodată atracția asta bolnavă a majorității pentru femeile multe, revărsate peste blugii care pocnesc la fiecare pas ca un caltaboș îndesat pănă la refuz. Probabil că vine dintr-o copilărie plină de lipsuri și frustări. Eu, recunosc spășit, am avut o copilărie fericită și uite, tocmai de-aia și mormanele astea două de șunci din stânga și disperatul ăsta din dreapta îmi dau o stare profundă de discomfort prin isomorfismul lor macerat într-un trafic vâscos ca un sânge bolnav. În față, coada de mașini proptită în roșul de la semafor. Seara chestia asta nu îmi displace, dar acum, lumina scoate la iveală tot jegul plumburiu așezat pe ele ca o sfidare a tuturor spălătoriilor din oraș, e jegul pe care îl respirăm, îl luăm cu noi peste tot, de drag cred, dintr-un fel de patriotism local, îmi amintesc de versurile cu păduri de macarale din anii 50 și cred iar că în capul oamenilor lucrurile sunt fix ca atunci și fix ca acum 600 de ani, doar cuvintele s-au mai schimbat, am împrumutat la greu forme de civilizație neasimilată, pe-alea împrumutate data trecută le-am vomitat demult, ca să le facem loc ăstora noi, tot neasimilate stau în creier și eu cred că avem și acolo un fel de fiere care se chinuie să facă ceva cu ideile așa cum se chinuie fierea cu micii și ceafa și mai știu eu ce.

Încerc să privesc deasupra chestiilor din jur. Ar trebui ca dincolo de intersecție să văd cladirea Universității. Nu e. Ba e, dar acoperită de un uriaș bandaj publicitar, probabil că s-a rănit rău de tot și îi trebuia ceva să nu bage groaza în trecători, în definitiv, e una dintre cele mai circulate zone ale orașului. Dacă tot stau, aș putea citi ce scrie acolo, tot n-am la ce să mă uit. Și iată că orașul poate fi văzut și altfel! Pe marele bandaj scrie într-o logică impecabilă:

Sunt colega mea Ana 

Restul nici nu mai contează. Primul meu gând e că o fi vreo reclamă la Zyprexa. Ăsta e un medicament pentru schizofrenie. Ar merge ca reclamă pentru așa ceva. Numai că tipa din poză, cu un aer ușor tocilăresc, nu prea mă duce cu gândul la vreo tulburare psihică. Și chiar dacă ar fi la Zyprexa mă gândesc că mult mai eficient ar fi fost să spună ceva de genul “Am fost colega mea Ana, acum sunt din nou eu, Maria”. Caut cu privirea logo-ul celui care își face publicitate pe ditamai cladirea. Îl văd, mic, în colțul din dreapta- jos, adică acolo unde orice carte din colecția “for dummies” spune că nu te uiți aproape niciodata. Mda… Mai bine nu spun cine e că e o companie pe care o stimez tare de tot. Asta e… De obicei, ideea cu logo-ul acolo mă scoate din sărite. De data asta, mă bucur. Sigur, posterul cu pricina nu face nici bine, nici rău companiei cu pricina. E din categoria publicității care trece pe lângă tine, fix ca aia cu “acest concert/meci/nushce vă este oferit de către”. Oamenii s-au obișnuit de mult cu așa ceva, se uită la concert/meci/nushce și tot ce știu ei cumpără. Iar dacă e o reclamă genială sau absolut tâmpă o țin minte fără a o lega în vreun fel de cel care a plătit pentru ea. Până la urmă, dacă nu oferi absolut nici un fel de informație despre tine, un lucru frumos sau hidos sau strălucitor e doar un lucru frumos sau hidos sau strălucitor și atât. 

Ok, sunt un tip obișnuit cu campaniile publicitare. Sunt un tip obișnuit cu obtuzitatea funcționărească și pot înțelege multe. Pot înțelege cum se pot entuziasma o sută de funcționari în fața unei idei tâmpe, am văzut toate astea cu ochii și le-am analizat atent cu capul, pot înțelege cum se fac campaniile globale cu o idee tâmpă născută în biroul unuia care crede, stând în cubicula lui, că gândește outside of the box, pot vedea entuziasmul cubiculelor vecine, absolut echivalent cu entuziasmul din congresul anual al apartamentelor de pe scara blocului în care locuiesc atunci când vecinul de la 5 zice că ce frumos ar fi dacă am picta (zice el) geamurile de la intrare în forma unei perdeluțe și zis și făcut, într-o săptămână bidineaua își face datoria, avem perdele din vopsea albă de la Mr. Bricolage, că ăsta e cel mai aproape de noi, peste tot. Pot, la limită, înțelege și entuziasmul celui care și-a dat ok-ul pentru campania publicitară și a plătit la greu pentru ea. Și, evident, înțeleg lipsa de reacție a oricărei filiale față de aberațiile venite de la headquarter. Ce nu pot înțelege e cum naiba s-a proptit chestia cu “sunt colega mea Ana”, taman pe zidul Facultății de Matematică. Că pentru mine, facultatea asta e un fel de bastion al logicii… 

WC-Center

Thursday, March 13th, 2008

    Sunt în gara centrală din Berlin. Supergară au făcut nemții ăștia… În doi ani, totul arată altfel. Sigur, chestia cu fumatul se aplică și aici. Mai blând decât în gara din München. Acolo tronează un banner uriaș cu simbolul suprem al civilizației contemporane pe el, țigara cu un măretz verboten rutier pus zdravăn pe ea și cu inscripția “smoking FREE station”, semn absolut al globalizării victorioase. Chestia cu free, mi se pare o ironie nashpa de tot… Sigur, nu e nimeni obligat să suporte fumurile mele, de acord cu asta. Da’ uite că eu, conștient de răul pe care mi-l fac, sfătuind pe toți să nu fie tâmpiți ca mine și să nu se apuce de fumat, fumez. Și cred că am și eu dreptul la o rezervație, așa cum are orice aberație genetică dreptul la metrul ei pătrat de libertate. Gara e cam goala, că lumea e în fața gării, la fumat. E simplu: iți iei cafeaua sau ce mai ai chef să iei de pe-acolo, de exemplu mult junk-food că e la liber, ieși în fața garii și stai și tu la o cură de socializare în mijlocul trotuarului plin de chiștoace, că scrumiere nu mai există nici acolo.

    Afară e frig… Că e iarnă. Nu-i nimic. Merită. Proptești valiza lângă tine și îți aprinzi țigara. În gară, nu mai ai unde lăsa valiza. Gara a devenit un supermall și metrul pătrat e pentru magazine. Cât naiba să iei pentru casetele de depozitat valize? Altfel, e un loc vesel trotuarul ăla. Pentru cine vorbește germana. Aici, globalizarea mai are ceva de furcă… Cum habar n-am de ce e lumea veselă pe-acolo și sunt convins că nu fac obiectul unui mișto colectiv, că nici nu sufăr de mania persecuției, nici foarte băgat in seamă nu ma simt, îmi văd liniștit de treabă.

    Afară e , în continuare, frig. Cum nu e voie să fumezi înăuntru, fumezi în draci, ceea ce nu ai face în mod normal. Afară. Unde e din ce in ce mai frig. Sau poate că e doar o senzație… Fresh-ul de portocale e super, cafeaua la fel, frigul frig… Te trece până la urmă că ești om, nu ciborg… Hai îndărăt în gară. Mă uit după semnul salvator, acum doi ani era pe toți pereții și constat cu stupoare că a dispărut. E mai pudic așa, îmi zic. E și ăsta un semn de civilizație… Apare însă un tip care pare om bun, chiar dacă are uniformă de polițist. Îmi încerc norocul. În definitiv, poate fi biletul către destinația câștigătoare. Îmi răspunde într-o engleză impecabilă. Mișto globalizarea asta! Ce îmi spune nu e chiar așa de mișto: am de urcat, coborât și urcat din nou, ceea ce în condiții normale, nu ar fi cine știe ce, dar…

    Am ajuns! În fața mea se deschide o priveliște demnă de ieșirea din Marele Canion. Iar deasupra, pe un indicator uriaș, scrie să priceapă tot dobitocul:

WC - Center

E genial! E locul în care s-au adunat laolaltă toate WC-urile fostei gări! E un fel de trib al tuturor WC-urilor posibile! E URIASH! E grandios! E măretz!

    E automatizat. Bag moneda, dau să trec și realizez cu stupoare că la puține ambasade am întâlnit un asemenea sistem de securitate. Porțile rotative din bare de oțel cât o mână ținută ani buni în sala de fitness, abia dacă lasă să treacă un om cu un diametru decent. Acum trei ani, n-aș fi încăput, cu siguranță… Ce e nashpa de tot e că valiza mea nu trece. Cu toți mushchii pe care mai nou îi posed (:D), dau să o ridic pe deasupra capului, dar poarta rotativă e cu mult mai înaltă. Sincer, nu am curajul să o las afară și să revin, oricât de presat aș fi și oricât de rapid aș proceda. Mă gândesc că dacă un biet șobolan e în stare să iasă dintr-un labirint, eu sunt OM. Și, așa am citit eu într-o carte, omul e mai descurcareț decât șobolanul. Încerc să gândesc repede. Atât cât mă lasă vezica să o fac și pricep și eu, în sfârșit, că orice am spune, creierul nu funcționează independent de restul organismului… Nu reușesc să trec și pace.

    Când sleit de puteri iau hotărârea sa risc să las valiza afara, apare o tipa cu un look meseriash, într-o uniformă sexi rau de tot și cu o telecomanda (nu m-am prins din prima ce era, dar în halul în care eram, jur că nu m-am gândit la prostii). Apasă pe un buton al telecomenzii și porțile se deschid larg. Cu tot tragismul situației, zâmbesc amintindu-mi de Caragiale (”La un semn, ușile din fund se deschid: supeul!”). Las citatele, fug repede, totul e minunat, electronica și-a dat din nou mâna cu civilizația, ce mai, e mișto de tot… Când ies, porțile sunt închise la loc. Tipa e însă la post și mă eliberează tot cu telecomanda. Zâmbește. Profesional. Bine și așa… Ma duc întins la ea, mânat de curiozitatea care mi-a însoțit viața și o întreb la ce bun toată nebunia asta cu porțile? Se uită la mine mirată după care îmi zâmbește, dar altfel. E în privirea ei ceva care îmi amintește de bancul ăla cu “se vede că nu ești din Africa de Sud”…

- E o măsură antitero, îmi explică mândră.
- Bine, dar mie mi-ați dat drumul pur și simplu. Dacă eram terorist? Ce, n-am față de terorist, o întreb sigur pe virilitatea mea și oarecum contrariat.
- Nț, îmi răspunde și se cară…

   Nashpa… Nici măcar față de terorist nu am… Bine că am apucat să ajung înăuntru la timp…

    În tren, mă gândesc că nu e nevoie de un mare glob de cristal pentru a vedea viitoruri luminoase… Cum ar fi ca în 2035 directiva antitero a Uniunii Europene să aibe prevederea asta, mișto de tot, care să ne aducă în suflete liniștea că nici un terorist nu va monta bombe prin veceurile noaste:

Art. 237 (1) Țările membre vor lua toate măsurile ca cetățenilor să li se monteze dispozitive individuale de control al sfincterelor, denumite în continuare DICS, inamovibile, începând cu vârsta de trei ani.
                (2) La intrarea în Uniunea Europeană, cetățenilor neeuropeni li se vor monta DICS-uri demontabile. La cerere, acestea pot fi demontate la părăsirea teritoriului Uniunii.

Art. 238 Autoritatea Unică Europeană de Reglementare în Domeniul Sanitar, în colaborare cu Autoritatea Unică Europeană de combatere a Terorismului stabilește și aduce la zi normele privind capacitatățile și amplasamentele pemtru WC-Center-e, pentru fiecare localitate sau locație în afara localităților în parte. WC-Centere-le se vor deschide pentru o oră la fiecare moment stabilit în orarul de acționare la distanță a DICS-urilor.

Art. 239 Operatorii de comunicații mobile au oligația să asigure acoperirea tuturor zonelor în care sunt amplasate WC-Center-e ca parte a Serviciului Universal. Autoritatea Unică Europeană de Reglementare în Comunicații va stabili normele privind interoperabilitatea DICS-urilor.

Art. 240 Până la stabilirea orarului unic european de acționare de la distanță a DICS-urilor, țările membre vor stabili un orar propriu și îl vor aduce neîntârziat la cunoștință cetățenilor.

    Ce lume minunată va fi… Poate că o să o apuc și eu. Dacă mă las de fumat, poate că o să apuc și eu lumea aia mai sigură, mai civilizată, mai puțin haotică…

    Trenul e în stație. Repede pe peron să ne aprindem țigările. Câte minute o sta?