Archive for the ‘Aberații culturale’ Category

Natură moartă cu bucureșteni

Monday, August 31st, 2009

Astăzi am văzut un nor. Din nor, Soarele arunca raze, geometric, ca în experimentele făcute în camera obscură. Sub nor și sub razele geometrice era o pădure, un lac, un câmp, chestii de-astea de care ne aducem aminte cu greu în mijlocul betonului. Dacă natura moartă cu raze geometrice nu ar fi fost distorsionată de oarece dueluri de manele și de un puhoi mic, dar agresiv de bucureșteni apăruți acolo de nicăieri, ar fi fost chiar perfect. M-a amuzat faptul că la apariția celei de-a doua mașini, cei care ocupaseră pozițiile cu ușile deschise și cu tânguielile sonore de căcat date tare, frate, să vadă lumea și să moară dușmanii ce bine ne simtem noi aici, anunțul noilor veniți a fost făcut cu ce găsiseră și ei prin debaraua culturală, adică ceva din categoria nașu n-a mâncat, n-a băut, dăruiește masa cu… Adică ăia vechii au exclamat satisfăcuți: a venit Bucureștiul! Să trăiască! Să știe și brotacul din lac ce fericire a venit pe capul ei… Bănuiesc că a urmat grătarul, berea, beția și hai acasă că tare bine a fost, ai văzut ce s-a cărat toți fraierii când am venit noi? Normal, dacă au valoare… Ce să stea fraierii când vine valoarea. Așa a și fost, fraierii, adică alți indivizi, taciturni și stupizi care nu știe să se distreze s-a cărat, unul câte unul, mașină după mașină, până când locul a rămas copleșit de valoare. Ultimul fraier, care a stat să caște gura la chestia asta, am fost eu.

Drumul în istorie cam așa s-a făcut de la Alexandru Macedon încoace. De-aia istoria politică are în evidențele ei pagini groase despre derbedei și două-trei rânduri despre cei care n-au fost așa. Constatarea asta e una care mă face să privesc viitorul cu încredere. Este suficient să dăm năvală în haită în locurile în care stau fraieri că ăia pleacă de-acolo fără luptă și lasă norul, Soarele cu raze geometrice, pădurea, lacul, câmpul, lasă totul naibii și pleacă de-acolo cu fețe de-alea scârbite de fraieri și ne rămâne nouă totul. Dacă însă opun rezistență ne cărăm noi, acasă, ne batem câinele, copiii, nevasta și zicem că avem valaore, suntem cei mai tari, să moară dușmanii.

Asta am și văzut la întoarcerea în București. Un florar care bătea cumplit un pui de câine și o femeie care se chinuia să își extragă soțul din mijlocul unei beții cu băieții și un tip cu acordeon în dotare. N-am găsit nici un număr de telefon al unei autorități care să îl umfle pe florar pentru faptul că își chinuia propriul câine. În chestii de-astea, poliția îți râde în nas și atât. Să-i spun ceva sau să îi dau un pumn în gură, nu rezolva nimic. L-ar fi bătut și mai rău după ce plecam. În cazul cu beția cu băieții, n-avea rost să intervin. Era din categoria filme cu oameni între ei și este știut că personalitatea unui om se definitivează în jurul vârstei de 15 ani. Din felul în care ne purtăm cu animalele și cu femeile și copiii am însă imaginea clară a faptului că vom supraviețui globalizării și vom reuși să dăm la o parte toți fraierii din jur care habar n-au să aibă valoare.

Păi o să fie bine de tot de noi… Să moară dușmanii!

Ziua în care încep cozile

Tuesday, August 25th, 2009

Trăiesc într-un oraș de căcat. A fost alegerea mea. Într-un fel, a fost o alegere afectivă. Stranie. Adică țin la orașul ăsta, fără să am un motiv special și fără nici un fel de nostalgii sau speranțe. A fost așa, de căcat, dintotdeauna și, sunt sigur, va fi așa mereu.

Acum, că vine toamna, sentimentul că trăiesc într-un oraș de căcat devine și mai puternic. Se întoarce lumea din concedii. Spun din concedii și nu din concedieri. Faptul că mașinile se înmulțesc din nou este cea mai mișto dovadă că economia subterană, adică aia nereglementată și făcută zob de stat, funcționează după alte legi decât aia la vedere. Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. În felul lui, lucrul ăsta dovedește simplu și clar că am dreptate când spun că acolo unde își vâră statul coada, totul merge prost. Tot prost merg și eu, înghesuit într-o coadă care începe de la Podul Grant și se termină (adică face joncțiunea cu o altă coadă) acolo unde îi apare brusc în drum puhoiul de pe Stirbey. Coada, e una obișnuită. Cu nesimțiții care se avântă pe contrasens după care se îndeasă peste banda pe care stai liniștit și te înjură că nu îi lași să se bage, cu clasicul mertzan sau Q7 cu geamuri tuciurii și manele date la tot cartierul prin geamurile din față lăsate să se mai răcorească lumea dinăuntru și să moară dușmanii de afară de ce mașină mi-am tras, cu șoferul de Logan care a trecut de la Dacia 1300 la ceva care aduce a mașină și se încăpățânează să facă lucruri pe care nici motorul, nici nimic altceva din mașina aia nu prea au de ce să le facă, cu rablele care nu au nimic de pierdut dacă dau în tine, așa că fac tot ce le dă prin cap posesorilor, cu reparații peste tot, cu gropile, pietrele, șanțurile, șicanele, rolele, bicicletele, motoretele, mămăicile derutate care își azvârlu copii în fața mașinii ca să îi supravegheze în timp ce trec strada pe unde le tună, cu cabluri căzute în mijlocul drumului, cu cerșetori care se aruncă pe parbriz, cu stăpânitorii de parcări care te parchează împotriva voinței tale, cu polițiști care au grijă să facă intersecțiile ghem, cu fetele care îți umplu ștergătoarele de parbriz cu cărți de vizită de la saloane de masaj erotic cu noua colecție de toamnă, cu băieții de la găurit partea ailaltă a drumului care trec să-și ia 100 de parizer și berea la doi litri exact când ăla din față mai face doi metri și ăla care ocolea coloana pe contrasens se baga în fața ta, cu ocolit cele două mașini pe avarii puse una lângă alta să stea oamenii de vorbă, cu ocolit și mașina ăluia care s-a dus să se pișe la copacul de pe trotuar, cu taxiul care face slalom printre toți și ajunge la vreo cinci minute după ce au trecut toți. Dacă ții banda și îți vezi de treabă ești sau fraier că îi lași pe șmecheri să se bage, sau hapsân că nu îi lași pe șmecheri să se bage. Oricum, și dacă te agiți și dacă nu, tot din doi în doi metri mergi cu pauzele de rigoare, tot în gropile alea dai, tot muzica aia o auzi, tot cortegiul de cerșetori și ștergători și înfigători de cărți de vizită îi ai de înfruntat. Când ajungi acasă, tot cu gașca de băieți cool din fața blocului care sparg semințe pe bordură și ascultă aceleași tânguiri sârșietoare de manea din bmw-ul third-hand cu ușile larg geschise să dea muzichie la toată scara, te întâlnești, îi aștepți să mute mașina mai încolo să poți trece spre locul tău de parcare, fac asta încet, sictiriți că i-ai deranjat de la tocatul frunzei la câini, oricum, înaintezi mai repede decât în coada nesfârșită în care stai acum. Orașul e cenușiu, plin de praf și de moloz, de semne de circulație puse unul peste altul spre prosperitatea celor care au pus mâna pe ditamai contractul de vopsit table, de oameni disperați să treacă primii să ajungă cu cinci minute mai repede într-un loc unde nu au nimic de făcut, plin de lene, bârfe, tabloide, jeg, mirosuri de toate felurile, flegme, coji de semințe în jurul băncilor puse cu generozitate de primării peste tot. Mă gândesc cât de nasol trebuie să fie pentru un biet câine vagabond să trăiască în tot haosul ăsta.

Evident, pentru onoarea de a trăi toate astea, plătesc. Taxe și impozite. Adică plătesc pe bune. Tot pe bune plătesc și mai multă benzină și mai mult timp pierdut și mai multă incoerență în tot ce am de făcut. Tot pe bune, dar mai greu de cuantificat. Nu sunt singurul care plătește. Plătim cu toții. Ba eu, ca să fiu cinstit, sunt mai tot timpul restanțier la toate plățile astea, pentru că mai tot timplul amân momentul unei jumătăți de zi pierdute în drumuri și întâlniri cu oamenii de la feluritele ghișee. Tot ce nu se plătește automat, îmi repugnă. Și, cel mai mult, îmi repugnă întâlnirea cu funcționarul. Până la urmă, însă, plătesc și eu. Deci plătesc. Ca să fie totul așa, plătesc. Pentru locuitorul unui oraș normal, totul ar părea un non-sens. Pentru locuitorii de aici, adică pentru marea majoritate alocuitorilor de aici, totul este firesc. Orașul este exact așa cum și-l doresc a fi. Altfel, ar face ceva să fie diferit. De fapt, felul acesta de a trăi, poate umple și justifica o viață. Odată ajuns acasă poți hăhăi despre cum le-ai luat fața la toți fraierii sau te poți opri la o bere cu băieții de pe bordura din fața blocului, sau, dacă lucrezi prin vreun bloc de birouri să te dai mare în fața familiei căzută în cur de admirație despre cât de tare ești la serviciu, sau să bârfește ce ai mai văzut pe la nushce post de televiziune sau alte tabloide mai mult sau mai puțin electronice, sau să zaci pur și simplu ca șarpele boa după ce ai înfulecat ca disperatul trei sferturi de frigider. Drumul nu mai e un calvar, mizeria e un fel de natură, viața e frumoasă, în definitiv, pentru peștii din acvariu Universul este acvariul. Nu ți se pare ciudat că dai bani ca să stai în aberația asta de oraș, nici măcar nu faci legătura, oricum viața ta are alte coordonate, de la curul vedetei făcută peste noapte vedetă care se lăfăie pe prima pagină a tabloidului tronând pe scaunul din dreapta al oricărui taxi la ce-a mai zis vecina de la trei despre aerul condiționat care pică peste pervazul de la balconul ei, de la ce tari sunt băieții noștri că au bătut și în etapa asta la ce model de cizme de vară până în gât și-a luat aia de la doi și de unde or avea ăia bani și de ce nu am eu norocul ei să stau toată ziua la mall și să-mi vină banii și de stai că-l fac și pe fraierul ăsta și de discuții, bârfe, miștouri, berici, frunzici la câini și de toate astea la un loc care conduc viața majorității celor din orașul în care totul e așa pentru că așa vrea mușchii lor să traiască.

Ex libris

Sunday, June 21st, 2009

Despre omul care a apărut din cartea de citire îmi amintesc destul de vag. Apăruse pur și simplu din care, cu un coif făcut dintr-un ziar din vremea aceea, cam așa cum văzusem eu că își pun pe cap zugravii când habar n-am de ce părinții mei hotărâseră că ar trebui să întoarcă toată casa cu susul în jos ca să arate altfel pereții. Nu știu de ce, dar amintirea lui, reușește să mă scoată din sărite chiar și acum, după ce o viață întreagă întâmplările din jurul meu m-au învățat să îmi țin firea în cele mai multe dintre împrejurările în care ceilalți uită să o facă. Omul ăsta cu coif de ziar apărut brusc din cartea de citire în copilăria mea, se tot ițește din când în când dintre filele cărților, nu mai are neapărat coif de hârtie, câteodată apare cu fața aia tipică de funcționar de multinațională cu costumul boțit între două aeroporturi, manevrându-și cu o dexteritate de cosmonaut troller-ul cu laptop on top, alteori are fața fanatică a moraliștilor de secol victorian, cu obraji ascetici și degete lungi, osoase, gata oricând să arate spre cineva extraordinar de vinovat de abaterea absolut reprobabilă de la axioma a șasea sau a opta sau naiba știe a câta, alteori se vede din el doar un nas enorm, la capătul căreia o mustață zburlită pe care se poate deduce cu oarece exactitate dacă la prânz a fost pizza cu mult sos de ketchup sau maioneză de McChicken, oricum, tipul este clar enervant, de câte ori apare încearcă să mă convingă cu texte imbecile pentru imbecili că totul e fix așa cum zice el, niciodată nu spune “eu cred că”, vorbește în axiome în care crede în mod absolut, fără să se îndoiască nici o clipă, sigur că lumea va arăta așa cum spun axiomele alea ale lui, fie că este vorba despre deriva continentelor sau despre cum poți învăța orice în șapte, sau într-un multiplu de șapte de zile.

Eu cred că felul acesta de a hăcui aiurea copacii doar pentru a-ți vedea numele pus frumos pe coperta unei cărți plină de locuri comune dezvoltate aberant, pe zeci de pagini care ar fi putut fi încă țesuturi vii, este unul dintre cele mai urâte cadouri pe care ni le-a adus ideea de cultură. Care a evoluat, e drept, de la memorarea unui morman de lucruri inutile cum ar fi înălțimea exactă a vârfului unui munte sau anii între care a domnit cineva sau lungimea medie a părului din nas la un adult, până la forme ceva mai emancipate care conțin, fără a se limita la, cuvinte pe care diferite meserii le au în jargonul de breaslă folosite până la refuz pentru că sunt pline de ele cărțile manual ale companiilor.

Zilele trecute, încercam să beau o cafea chiar bună, în așteptarea trecerii unei jumătăți de oră. La masa de lângă mine, într-o engleză aberant de aproximativă un tip încerca să fraierească un străinez cu o banalitate încercată și fâsâită de ani de zile despre un portal de blog-uri care, nu-i așa, ar concentra tot traficul toturor blog-urilor din el și deci și-ar putea adjudeca publicitate la greu. Ok, ideea e veche, n-a prins, oricum publicitatea e în căcat de vreo jumătate de an de când a început urgia asta economică de care încă reușim să facem abstracție, semn că economia s-a refugiat din nou în subteran, dar felul în care tipul mesteca fraze din cărți stupide care umplu librăriile și au soarta spotivilor de performanță, adică toată lumea vorbește cu entuziassm despre ele după care dispar pentru totdeauna în neant, îl ținea pe stăinez lipit de scaun. Semn că șmecheria cu frazele prefabricate din cărți ține. Cel puțin atunci când nu ieșim din clasa de echivalență. În partea opusă lor, un grup de tipe de la un operator de comunicații discutau aprins despre cursul la care tocmai fuseseră trimise și unde învățaseră cum să completeze nushce formulare, chestia asta le dădea în mod clar o stare de bine, cuvintele standard curgeau în valuri, în timp ce un tom cam cât Principia Mathematica a lui Newton era purtat în jurul mesei cu o evlavie demnă de cea mai conservatoare mănăstire. Tocmai când mă hotărâsem să intru în vorbă, poate reușeam să-mi arunc un ochi pe cursul de completat formulare, discuția s-a dus spre o colegă care, a naibii, o să ajungă incident manager în pofida faptului că nu are nushce certificare pe care înțeleg că una dintre cele de acolo o avea plastifiată și pusă în ramă deasupra patului în așteptarea unui birou de manager de ceva.

A fost o vreme în care credeam că o bibliotecă este un soi de concentrator de lume, că în ea poți găsi toată varietatea de păreri pe care nu o mai găsești într-o lume uniformizată. Și am citit mult și nu îmi pare rău. Cititul m-a îmbogățit. Dar uite că de la o vreme, trebuie să sapi după o care cât de cât interesantă, cât de cât nefăcută din alte cărți, cât de cât nestandardizată, cât de cât nespălătoare de creier așa cum săpau pionierii vestului după o pepită cât de mică. Pe un birou am văzut o broșură a unei campanii nefericite, zic eu. Pentru că pe broșura aia scria cu litere mari de tot să priceapă tot miopul: cititul nu dăunează grav sănătății. Și eu cred că uneori, de cele mai multe ori, dăunează. Așa că prefer să fumez.

O zi

Monday, May 4th, 2009

    - A trecut și cutremurul ăsta…, zice madam Ionescu privind cerul fără pic de nor. 

    - Am avut zile, vecină, zice tanti Angela. Că uite cum a fost în Italia.

   - Lasă-i, Doamne iartă-mă! I-a pedepsit Cel de Sus că tare urât s-a purtat cu noi. A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu de la 8, nu-l știi că s-a mutat de Sfântu Dumitru anul trecut și stă mai mult în casă că are ceva la picior și doctorii, nu te mai ia, vecină, fără un milion acolo… A zis doamna Ileana că pe fata lu’ domnu’ Gelu a dat-o ăia afară la care lucra cu ziua că cică nu mai are bani, de la criză, da’ eu cred că a dat-o afară că e de-a noastră, arză-i-ar focu’ să-i ardă. Am ştiut eu ce-am ştiut când i-am zis lui Marinel săracu’ să nu meargă nicăieri că e rău vecină între străini. Azi îţi dă banu’, mâine ţi-i ia. Băiat ca al meu, vecină, să îi dau la ei să muncească pentru ei… Mai bine stă acasă, că ca acasă nu e nicăieri. I-am zis, lasă Marinel mamă, nu stai bine acasă, că ce ne lipsește? Mare noroc a avut tuta cu Marinel al meu…

    - Dar la ei la bancă nu-i dă afară? Că am auzit că băncile dau afară

    - Bate-te peste gură, vecină, că dacă nu mai merge nici la servici, chiar că nu mai e bună la nimic. Că mâncarea eu o fac, de spălat eu le spăl, ea ce face? Că nici să spele o farfurie nu știe. Ce i-o învăța la școlile alea că se tot duce la tot felul de școli și stă la servici. Trai pe vătrai, vecină… Pe vremea mea, mă trezeam la 6 să mă duc la servici. Astea se duce la prânz și vine noaptea și lasă casa de izbeliște. Nu mai e ca pe vremea noastră să vie acasă să facă o mâncărică ceva acolo. Eu pe răposatu îl țineam în puf și tot a murit… Da’ n-o las eu pe tută să mi-l omoare pe Marinel al meu, că de-aia are mamă, săracu’ copil. Uite, vecină, de-aia m-am supărat eu pe tută zilele trecute.

    - …

    - I-am zis-o! I-am zis că uite, uite la doamna Ileana câte a făcut în viață. Și-a umplut casa cu credit cu buletinu’ și-acum nare cum s-o prinză că nici nu era buletinu’ ei. Și nici nu lucra la bancă. Păi dacă lucram eu la bancă… Îl țineam pe Marinel ca pe-un rege. Avea și vilă cu mașină străină acum. N-a avut noroc bietul băiat cu tuta, vecină…

   - Ei lasă, vecină, zice tanti Angela, că și la bancă se câștigă nu glumă. Bine că are servici bun, nu mai mânia pe Dumnezeu.

    - O avea, nu știu ce să zic, da’ tot aflu eu cum o fi cu serviciu’ ăla, zice madam Ionescu cu năduf. Nu mai știe ei cum e cu munca. Eu mă trezeam la 6 să ajung la servici. Noroc că m-a pensionat bărbatu-miu medical. Așa mi-a zis: lasă c-ai muncit destul pentru ăștia, mai papă-le și pensia de-acum. Așa mi-a zis. Ei… Ce om a fost răposatu… Leit Marinel al meu. Om de casă, stătea la toate cozile să apuce ceva. A închis și balconu’…

    - Vecină, da’ cu telefoanele a fost bine la voi?

    Madam Ionescu soarbe filosofic din cafea și deapănă amintiri în gând. Nu prea are chef să schimbe vorba.

    - Da’ ce-ți veni cu telefoanele? Dă-le, arzăle-ar focu’ de telefoane, că mi-a zis mie doamna Ileana că așa a murit domnu’ Pantelimon, săracu’, de la telefoane. Eu o cred pe doamna Ileana, vecină, că e femeie serioasă și știe multe.

    Tanti Angela deschide un pachet de Viceroy nou-nouț și se uită în zare de pe balcon. În zare e blocul vecin și pe urmă alt bloc vecin și tot așa. De la ea, de la 3, lumea se vede parcă altfel, nu știu cum, mai mică parcă. De-aia îi place ei la madam Ionescu.

    - Chiar, vecină, pe la mine când mai vii? se trezește vorbind tanti Angela

    - Ei, o să vin când o să vin, zice madam Ionescu. Nu vezi vecină că nu mai prididesc cu treaba? Acuș se trezește și Marinel.

 

Uf! Iar au scris alții ce au crezut că au priceput din ce am spus…

Wednesday, April 8th, 2009

    Cu oarece vreme în urmă o ziaristă îmi reproșa faptul că sunt extrem de ermetic față de presă. Că nu vreau niciodată să declar nimic. Și așa e. Prefer mereu să îmi scriu sau să spun singur ce am de spus. Pentru că sunt pățit de atât de multe ori încât este limpede că asta e regula. Și, vorba aia din Twin Picks (că nu pot să spun altfel), s-a întâmplat din nou…

    Ieri am fost la o dezbatere organizată de un grup de ziariști în profesionalismul cărora am încredere. Cu invitați din breaslă (adică IT&C) atât în sală cât și printre vorbitori. Adică într-un mediu cât se poate de normal pentru a discuta lucrurile ca între oameni cu o meserie certă. Dacă aș fi știut că în sală există și ziariști care se pricep la orice, n-aș mai fi mers. Nu îmi place să analizez discursul în timp ce vorbesc pentru a ocoli orice aberație imaginabilă se poate scrie plecând de la câteva cuvinte înțelese de cel care scrie. Despre pățanii de felul ăsta, am mai scris și mă tem că voi mai scrie. Lucrurile despre care am vorbit se refereau la securitatea informatcă și la conceptul de terț de încredere, la un alt model de securitate informatică bazat pe acest concept, chestii de-astea. Am început rostirea mea agasat de spamul din chiar dimineața aceea venit de la phisherii care de luni bune atacă Raiffeisen, observând cu oarece maliție că tocmai apăruse ieri o știre potrivit căreia atacatorii fuseseră prinși. Ok, a fost un intro normal pentru ceea ce urma să spun. Azi constat că lucrul ăsta e cam tot ce-am spus. După unii istorici. Nici locul, nici momentul nu era potrivit pentru discursuri foarte tehnice, discursul a fost unul absolut inteligibil pentru oricine, mai puțin, se pare pentru cel care a scris prost știrea cu pricina. Nu am de gând să pornesc un război cu cine scrie prost și fără să priceapă despre ce scrie. L-aș pierde în mod cert. Știu bine, de la prieteni ziariști cum se scriu multe dintre știri, știu bine, pe pielea mea cum e cu nivelul de cunoștințe al celui care este chemat să scrie o știre de specialitate.

    Îmi amintesc, cu ani în urmă de o ziaristă din Olanda care îmi lua un interviu pentru o revistă de IT&C. Am rugat-o la sfârșit să mi-l trimită să îl văd înainte de publicare. A reacționat foarte prompt spunându-mi că își scrie singură articolele.

    - Doamnă, departe de mine gândul să cenzurez ceva. Vreau doar să fiu sigur că termenii tehnici sunt în ordine.

Replica a venit imediat și a fost una dintre puținele situații în care m-am simțit nashpa rău

    - Domnule, eu nu sunt ziarist român

    Asta e… Habar n-am cum se fac angajările în presă, habar n-am cum se verifică cunoștințele celor din presa de specialitate. În mod normal, ar trebui să fie supermeseriași foarte bine plătiți. Pentru că este foarte greu să pricepi ce spun cei câțiva care dialoghează cu tine și să aduci totul la un numitor comun inteligibil pentru toată lumea. Asta dacă e vorba doar despre o relatare. Dacă este vorba de mai mult, adică de părerea ta, a ziaristului, e și mai greu.

    Când lucram la legea semnăturii electronice, demult de tot, un ziarist a scris despre asta. M-am bucurat. Nu este un subiect popular. M-am bucurat până când am văzut, cu ghilimele că eu spusesem că se asimilează cu semnătura holografică… A urmat un mișto prietenesc de vreo săptămână în care amicii mă strigau holograf, a trecut, m-am obișnuit cu chestiile astea. Asta nu înseamnă că îmi și plac.

    De-aia prefer să scriu sau să vorbesc eu despre ce cred despre diferite chestii.

S-a terminat sarmalele…

Wednesday, January 7th, 2009

      zice cu obidă madam Ionescu privind de la înăltimea etajului cinci când la cerul fără pic de nor, când la aleea din spatele blocului unde printre tomberoane și mașini parcate claie peste grămadă ăla de la 6 își plimbă câinele. Lângă ea, tanti Angela de la 3 trage un fum de Viceroy după ce tocmai a luat o gură de cafea de-aia bună cu alintaroma de-i face reclama peste tot. Tac. Tanti Angela, într-o încercare de ieșire din drama necomunicării zice că uite vecină că mai ai, ai pus și cu untură, e juma’ de balcon, îți mai ajunge o lună ce ai acolo.

    - Ei, zice madam Ionescu inspectând mulțumită arsenalul de borcane și borcănașe închise bine cu celofan și acoperite cu hârtie colorată - invenția ei ca să știe dintr-o privire ce e înăuntru -, e mai mult murături…

    - Bune și alea, zice tanti Angela, că mai ții minte vecină că pe vremea lu’ răposatu’ nici celofan nu era.

    - Și acuma ce e? zice madam Ionescu, pe vremea aia m-am pensionat de boală, acum te costă o grămadă de bani să te pensionezi. Și e scumpe toate. Dacă nu era noră-mea să aive servici bun să aducă bani acasă… A avut noroc săraca că a luat-o Marinel al meu că rămânea nemăritată. Toată ziua e la servici. Io am crezut chiar că are pe cineva da’ a spus Marinel  că las-o mamă, dacă e proastă… Să muncească vecină, că băiat ca al meu nu mai găsește.

     Tanti Angela dă mulțumită din cap a aprobare. Îl știe pe Marinel de mic, de când s-au mutat și venea să ia pulpe de pui de la Alimentara. Tanti Angela fusese șefă de magazin pe vremuri. Tot blocul se mândrea cu ea atunci. Marinel fusese copil cuminte, nu stătea pe maidan cât e ziua de mare, venea pe la magazin și o mai ajuta pe tanti Angela și spunea la tot blocul când a băgat ceva și că se dă, și venea și îi spunea lu tanti Angela ce vor vecinii să ia și punea de-o parte. Cu vecinii se purta foarte frumos. Le punea ce vroiau deoparte, nu le lua decât fix câti bani făcea, oricum scotea ea destul de la abonații obișnuiți și mai era și șmecheria cu cântarul, numai de la câtă hârtie de ambalaj adăuga și tot scotea mâncarea pentru toată luna în patru-cinci zile. A fost tare frumos atunci. Acum se duc toți și iau toate porcăriile de la butică și supermarchet, da’ nu știu de unde are lumea bani.

    - De unde o avea ăla de la 6 bani? se trezește vorbind tanti Angela. 

    - Ei, de unde, zice madam Ionescu, fură. Nu vezi că și-a luat și mașină nouă?

    - Da’ pe unde-o munci?

    - Ei muncește… Ăștia și munca, zice madam Ionescu cu țâfnă. Nu vezi că plimbă toată ziua câinele?

    - Vorbește mai încet, vecină, zice Tanti Angela, că îl trezești pe-ăla micu.

    - Să se trezească, zice madam Ionescu, că eu toată viața m-am trezit la cinci să ajung la lucru.

    - Săru’mâna mamă, se aude vocea lu’ ăla micu.

    - Ai vazut, vecină că s-a trezit? zice tanti Angela

   - Lasă, să vadă și el cum e să te trezești dimineața, zice madam Ionescu privindu-și ștrengărește odrasla. Marinel, ia îmbracă-te și mergi până la Real să iei niște sarmale și o pâine că s-a terminat. Că tuta asta de nevastă-ta s-a trezit târziu și a zis că întârzie la muncă. Eu nu știu unde tot merge asta, lasă că stau eu de urma ei, că tu nu ești în stare să fii bărbat în casă. Ia de-aici două milioane și du-te. Și vezi ce mai are pe-acolo. Și ia și un pachet de țigări pentru vecina, că nu mai are săracă și nu-i ajunge pensia.

    Tanti Angela dă din cap aprobator.

    - Așa e, vecină, că ăștia nu ne mai cresc pensiile odată… Uite că iar i-am votat și pensia tot mică e…

    - Păi nu mai avem sarmale, mamă? întreabă Marinel terifiat

    - De unde să mai fie? zice madam Ionescu. N-a fost la noi și domnu’ George și Georgeștii de la patru, că și ei ne-a invitat când a tăiat porcu’.

    - Care domnu’ George, întreabă tanti Angela

   - Domnu George… Care s-a mutat la domnu Pantelimon, mortu’, Dumnezeu să-l ierte. Tare de treabă om domnu’ George, zice madam Ionescu. A fost polițist.

    - Aha, zice tanti Angela.

    Tac. Tanti Angela se tot frământă în gând cu ce-a văzut ea la oteveu azi noapte, dacă nu se strica televizorul lu’ madam Ionescu, aveau despre ce să vorbească că vecinii aia tineri nu știu pe unde-or fi fost zilele astea, parcă au intrat în pământ. Eh…, are bani lumea, se distrază, pleacă departe de casă… Lasă că vin ei înapoi și află ea tot ce au făcut. Păcat că nu-i merge televizorul vecinei, că aveau despre ce să vorbească. Dacă n-a vrut să vină la ea? A stat să se certe cu tuta aia de noră-sa că nu spală bine farfuriile. Nu mai sunt fetele din ziua de azi ca pe vremuri. Nu mai sunt fete de casă… Umblă cât e ziua de mare pe la servici, pe unde or umbla, nu mai știu să facă nici o mâncare ca lumea. A avut noroc tuta cu Marinel că-i băiat bun.

    - Lasă vecină că-s bune și alea de la Real. 

   S-au terminat sarmalele, semn că sărbătorile au trecut. Acum, până de Paște mai vedem și noi ce mai e prin bloc. Nu-i chiar așa rău. Poate or mări și ăștia pensia, că la toamnă vin alte alegeri.

Muzeul și bariera sau despre cum poți face un gard din hartie

Saturday, November 29th, 2008

    Am fost zilele trecute în clubul Muzeului țăranului român. Cu prietenul meu Harry. Harry e un fel de Noe și eu chiar cred că e un golem de Noe pentru că așa cum Ulise tot revine generație după generație rătăcitor ca o planetă, la fel face și Noe. Vine și el, din generație în generație, dar într-o altă alcătuire a venirii. Noe vine ca să nu uităm. Ca să renaștem prin neuitare. Iar eu cred că în generația noastră el a venit cu numele Harry Tavitian. Omul ăsta sfios de simplu tot adună sunetele lumii într-o Arcă ciudata peste care își plimbă degetele lui lungi de scamator. Arca asta de sunete e demult pe Ararat și de-acolo de sub acoperișul degetelor sale ea ninge sau plouă sau se însorește peste tot ce se revarsă, da’ uite că Harry nu se oprește din adunatul ăsta de sunete, tot îndeasă în Arca lui, cu o încăpățânare de hârciog o girafa de sunet și un urs polar de sunet și le pune lângă pelicanii de sunet aduși de departe din Saint Louis, an după an Arca lui rodește specii de sunete nemaiauzite și renașterea asta a lor prin neuitare este probabil cea mai înțeleaptă înțelepciune de scamator cu care a fost el hărăzit.

    Harul lui Harry nu e singular. Și spun lucrul ăsta spre lauda lui. Ascultându-l acolo, la Muzeul țăranului român, mi-am dat seama că era într-unul dintre cele mai potrivite locuri în care putea fi. Pentru că în acel loc trăiește încă un alt fel de artă de-asta de Noe, alt fel chiar decât arta pe care a practicat-o întemeietorul locului, Horia Bernea. Este arta care poate învia un muzeu. Cred că muzeul țăranului român este lucrul cel mai frumos de folositor de înțelept făcut de Horia Bernea în drumul său spre înnoptare. Este un muzeu viu. Incă.

    Eu nu știam că trebuie să pun cuvântul acesta “încă”. Mi l-a spus o prietenă, la telefon, aflând că merg să trăiesc alături de Harry minunea vederii lumii prin sunete. “Păi de ce?”, am întrebat-o, “de ce încă?”. Așa am aflat, din nou, că nu există în lumea asta o armă mai ucigașă decât prostia primitivă și militantă. Prostia care decide. Nimic nu ucide cu o mai mare acuitate, cu calmul senin al lui “it’s nothing personal, it’s just business” ca prostia care decide. Și uite că s-a întâmplat din nou. Sigur, locul e altul decât cel de data trecută. O să spuneți că bat câmpii, că un muzeu nu poate fi ucis, un muzeu e un soi de clădire cu lucruri în el, dar eu vă voi răspunde că există și muzee de-astea vii, care au plămân și inimă și creier de muzeu și respiră și gândesc și se bucură și se întristează și din punctul ăsta de vedere seamănă mai degrabă cu bisericile, așa cum erau ele ma demult și mai sunt și acum în multe locuri.

    Ca să ucizi un muzeu viu, ai nevoie de un algoritm. Matematicianul din mine îmi spune ca sunt tâmpit că zic așa ceva, un algoritm e o chestie logică, facută cu cap, dar am să-i spun matematicianului ăstuia din mine că se înșeală, în lumea socială a oamenilor pentru un algoritm e suficientă o căpetenie. Așa că, lăsând matematica, o să vă spun care cred eu că e algoritmul uciderii unui muzeu viu. Ca pe-o rețetă de alchimie. Se începe cu o idee fixă. Ea poate izvorâ din ură sau din lăcomie sau din altele asemenea și nu poate să se maturizeze decât având prostia primitivă drept catalizator.  Punerea în operă a unei idei fixe, mai ales dacă e o tâmpenie, necesită o comisie de analiză (câteodată, în cazuri extreme, îi mai zice de anchetă). O comisie de analiză e un lucru tare de tot. Ea face rapoarte. E o chestie colectivă de făcut rapoarte. Care vin în întâmpinarea (n-am găsit altceva care să nu sune a limbă de lemn) ideii fixe. Adică aplaudă ideea fixă, o pupă strașnic în cur și se chinuie să o argumenteze cu cuvinte alese cu grijă din DEX, ca să fie clar de tot, ca să fie evident, că ideea fixă e un soi de adevăr suprem la fel de nedemonstrabil ca axioma paralelelor. Raportul cu pricina e paloșul care ucide. Pentru că ultimul pas al algoritmului este punerea în practică a măsurilor propuse. Așa le zice, n-am inventat eu sintagma asta…

    În cazul Muzeului țăranului român, habar n-am a cui a fost ideea fixă. Și cu atât mai puțin pricina care a generat-o. Raportul e public, ca orice lucru foarte important. Și ca orice lucru extrem de important a fost întocmit (mișto cuvânt!) într-un minister. Cel care se ocupă de muzee, ca să nu rămână fără nimeni pe-acolo care să le întrețină, cred. Cred că ăsta e lucrul la care se gândesc mai tot timpul cei care gestionează cultura. Cum să întrețină. La asta se gândește, dar eu zic că mai cu folos, doamna căreia îi platesc întreținerea la bloc. Are și un motiv cât se poate de serios: locuiește pe scara pe care stau și eu. Noi ăștia de la bloc așa locuim. Pe scară. Mă tem că cei care sunt însă în comisii dintr-astea nu stau pe aceeași scară cu muzeul. Cel mult pe alta. De-aia îi enervează rău de tot atunci când nu văd exponate înșiruite disciplinat cu gărduleț să nu pună naibii cineva mâna pe ele, cu tăblițe metalice cu numere de inventar batute în cuie, cu regulamente de ordine interioara și cu hidrantul și extinctorul la vedere. Muzeele vii sunt haotice și haotic înseamnă nashpa rău de tot. Păi ce, poți inventaria haosul? Eu cred, că oamenii care pot gândi așa, trăiesc așa. Ei nu sunt aleși întâmplător. Sunt oameni cu entropie mică. La foc mic, adică. Eu cred că acasă la ei e plin de semnalizări și gărdulețe și sensuri unice. Atunci când merg unii la alții acasă, că merg, sunt sigur de asta, eu cred că își arată unii altora încăperile și spun:

- Domnule (sau cum naiba și-or zice pe-acolo pe unde viețuiesc cele opt ore regulamentare), aici este dormitorul meu în care nici măcar nu dorm și aici e bucătaria mea în care nici măcar nu gătesc și aici e buda mea în care nici măcar nu mă cac și, în general, asta e casa mea în care nici măcar nu locuiesc în viața asta pe care nici măcar nu o trăiesc. Nu-i așa că e minunat?!

    Așa se face, dragii mei, că Muzeul țăranului român a ajuns la pasul doi al algoritmului. Mai e un pas. Probabil că îl vor face în curând. It’s nothing personal. It’s just business. Sau poate că nu îl vor face. Poate că vor vedea (de priceput, nu vor pricepe, sunt sigur) că un muzeu, ca și o biserică, o sală de concerte sau un parc nu e ceva în sine. Muzeul și biserica și sala de concerte și parcul suntem noi. Noi cei care mergem acolo să asistam la plimbarea degetelor lungi de scamator ale lui Harry peste Arca lui cu clape, noi cei care stăm de respirat cu lemnul și de vorbit cu piatra și de privit cu însorirea bucuriei că suntem împreună cu ce a gândit un om care a gândit frumos, așa cum a făcut-o Horia Bernea înainte de a se înnopta și el.

    Eu cred că dacă noi nu uităm că dincolo de pereții biroului și de ecranul calculatorului mai există și alte forme de existență și mai existăm și așa, am putea opri producerea pasului al treilea al algoritmului. Mergând din când în când acolo și povestindu-ne cum a fost să trăim și așa.

 

Elogiu prostiei ticăloase (Raport către semenii mei de pe Alfa Centauri)

Tuesday, July 8th, 2008

    Mișto de tot locul ăsta în care trăiesc! El e populat de o mulțime de oameni care, din cele mai vechi timpuri, au învățat să se descurce. Felul lor de a se descurca e unul fără limite și reguli. În mod paradoxal, ei sunt fani ai limitelor și regulilor, ori de câte ori ele privesc pe oricine altcineva. Asta face ca societatea în care trăiesc, eu ăsta venit de pe Alfa Centauri, să pară din afară una rigidă și suprareglementată în timp ce pe dinăuntru să fie haotică și dominată de reguli primitive, cele mai multe bazate pe forța brută. Chestia asta, am observat eu, există și în alte societăți de pe Pământ, dar de cele mai multe ori în rezervații bine delimitate numite de ei mahalale. Aici unde trăiesc eu, toată suprafața e una dintr-asta și din loc în loc există indivizi inadaptați care par fraieri rău și de care se face, în general, mișto.

    Cel mai interesant este felul în care își proiectează aspirațiile și felul în care ei înșiși ar acționa asupra celor pe care îi judecă. Pentru că asta e o caracteristică fundamentală a lor: oamenii de aici judecă orice și pe oricine care nu se găsește în cercul strict al propriei lor persane. Aspirațiile lor sunt simple: vor să aibă tot și să nu ofere nimic. A avea, nu vă duceți cu gândul prea departe, înseamnă pentru ei obiecte și bani. În rândul obiectelor se pot număra însă și fințe umane. De-aia se căsătoresc și fac copii, care sunt tot un fel de oameni dar mai mici și care cresc și devin oameni ca și ei. Dacă se poate, și de multe ori se poate, vor să aibă cât mai mult fără să facă nimic special pentru asta. Raționamentele lor sunt rudimentare și inexacte, combinând cât pot ei de creativ realitatea cu ficțiunea. Important e ca rezultatul raționamentelor ăstora să ducă la ceva rău și deci apreciat de ei și de semenii lor. Motivul felului ăsta de a gândi l-am descoperit ceva mai greu. În cultura noastră, aia de pe Alfa Centauri, se gândește altfel. Aici există două pricini care îi fac pe oameni să fie așa. Prima ține de faptul că viața lor de căcat se luminează dintr-o dată atunci când își spun că ei nu pot face nimic pentru că nu pot fi atât de ticăloși ca cei pe care îi judecă. În consecință, toți cei pe care îi judecă sunt ticăloși. A doua pricină stă în faptul că își doresc cu ardoare totul fără să facă nimic pentru a obține ceva cât de cât convenabil. Chestiile astea două se transmit de la părinți la copii și reușesc să reziste oricăror transformări aparente prin care trece societatea lor.

    Sincer să fiu, m-am cam săturat! Și nu spun asta ca să mă plâng sau dintr-un ifos de domnișoară de pension. Dar m-am săturat ca oameni fără nici o meserie să deverseze pompe de jeg doar pentru că altceva nu știu să facă. Și uite că s-au strâns suficiente chestii ca să pot exemplifica. Acum zece ani, când am cerut reducerea impozitului pe salariul programatorilor, o grămadă de de-ăștia s-au apucat să-și dea cu presupusul că am nushce firmă de soft și fac asta pentru mine. Din păcate, după zece ani n-am așa ceva. Nashpa pentru mine, de tot căcatul pentru ei. Când am anulat prima dată acciza pe aparatele foto digitale, am devenit brusc, după unii istorici, importator de aparate foto digitale. Când am anulat-o a doua oară, ba chiar am extins anularea asta la toate produsele electronice, am auzit trei mari versiuni: ca sunt importator (evident), că stric piața și vreau să dau în cap nushcărei firme (mișto de tot!) și (halucinant) ca îmi fac campanie electorală (era la trei luni după alegeri). Când m-am împotrivit proiectului cu jucăriile lui Negropontes prezentate pe post de calculator a fost și mai mișto. Am vorbit în perioada aia la o prezentare a unui thin-client cu același procesor ca și cel al jcăriei doar că totul era proiectat cu mințile în cap. Am devenit clientul lui AMD. De parcă AMD s-ar fi sinchisit de chestia în care și-ar fi vândut procesorul. Când am arătat că și Intel produce ceva similar, am devenit promotorul multinaționalelor veroase în România. Cei care au bătut câmpii atunci, au uitat (face parte din schema de mâncat căcat) că am spus un lucru smplu: ceea ce vreau e ca statul să nu facă nici o achiziție, să distribuie tichete valorice și să-i lase pe oameni să decidă ei ce își iau de valoarea tichetelor ălora, iar tot ce am arătat (și au fost zeci de modele) a fost pentru că am vrut ca lumea să priceapă că poate alege, că nu există decât în matematică soluții unice. Și nu vreau ca statul să facă nici măcar binele așa cum crede el de cuviință. Pentru că nu cred în stat. De-aia. Între timp, jucăria nu se prea produce, prețul a ajuns să depășească prețul unui thin-client proiectat și produs industrial, dar nu mai contează. Așa cum nu conta nici faptul că jucăriei nu i se oferea o zi de garanție și nici un fel de asistență tehnică. Evident, thin-client-ul la prezentarea căruia am fost, urma să fie produs de mine… Când am spus că n-am dat niciodată doi bani pe meciul de fotbal Windows-Linux mi i-am ridicat pe toți în cap. În anii trecuți, zeci de fanatici mă acuzau că sunt suporter Windows. Când am început să vorbesc despre lucrurile interesante pe care le face Google, mi-am ridicat în cap comunitaea Windows (că și ăștia sunt o comunitate). Peste tot dau fie de tipi care ar fura la greu dacă ar putea și care nu ies din logica lor cand se uită la tine, fie de fanatici cu tot orizontul lor redus la un unic punct de vedere tumefiat în cel mai grotesc fel. Când am susținut rețelele de cartier aveam rețea de cartier. Acum aflu că vând token-uri USB… Chiar m-am săturat să văd atâta prostie ticăloasă! În absolut fiecare lucru pe care îl spun sau îl fac cineva caută un interes personal pe care l-aș avea. Pentru că așa ar face în locul meu. Păi măi, pompe de jeg, dacă tot ce s-a spus despre mine ar fi fost așa, eram stăpânul câtorva procente din PIB! Nici măcar nu știu dacă tot felul ăsta de a gâdi e preponderent ticălos sau preponderent bolnav. Pentru că are și toate semnele unei boli psihice incurabile. Îi zice paranoia. A… Cred că știu ce fac acum: campanie electorală?

 

Globalizarea compasiunii (II)

Thursday, June 12th, 2008

    Spuneam în postul preccedent despre fotoreporterul care a pozat copilul din Sudan şi s-a cărat mai departe. Pare inuman de inexplicabil. Da’ uite că toate au o logică. E o logică bolnavă, dar tot logică este. Omul a plecat repede pentru că poza aia de premiu Pulitzer (până şi Premiul Nobel pentru cea mai letală armă ar părea mai justificat decât premiul pentru poza aia, dar asta e…) pentru a fi sigur că nu există nici un confrate cu ceva similar înaintea lui. O poză ca aia poate face bani mulţi sau nimic. În funcţie de cât de repede o poţi vinde. Iar fotoreporterul a ales între a fi om şi a minimiza riscul detronării de către competiţie. A avut succes. În ochii lumii în care trăim, succesul se măsoară în bani, notorietate, premii, chestii de-astea. După standardele impuse de madam Ionescu, fotoreporterul cu pricina e un om de succes. Iar eu ştiu că după standerdele impuse de madam Ionescu, bat câmpii.

    Cele mai vechi chestii din care ne putem prinde cât de cât cum e specia noastră făcută sunt din vremea sumerienilor şi egiptenilor. Era la fel ca acum. Aceeşi competiţie pentru a ajunge în vârful lanţului trofic, acelaşi fel absolut egoist şi strict individual de a gândi, fel creator de personaje de succes. Absolut nimic nou sau propriu vremurilor pe care le trăim. Iar pentru cât de mare era lumea pe vremea aceea, la fel de globalizat totul. Şi la fel de justificat de alegerile făcute de madam Ionescu de la parter.

    Dacă stau bine să mă gândesc, dictatura nu a existat niciodată. Hitler a fost ales prin alegeri libere, Napoleon a fost adus la putere de soldaţii săi, Alexandru Macedon a făcut tot prăpădul iraţional susţinut de către oamenii săi, Ceauşescu a fost aclamat sincer de către români, şi comunismul sau fascismul sau toate aberaţiile istoriei au apărut pentru că o mare masă de oameni, majoritatea oamenilor, au vrut aşa. Până şi inchiziţia s-a menţinut ca instituţie pentru că a fost acceptată de către oameni. Toate apariţiile de demenţi şi ideologii sau practici bolnave în istorie sunt, de fapt, felul în care vor cei mai mulţi dintre oameni să fie lumea în care trăiesc. Povestea cu bieţii oameni care se lasă păcăliţi de nu ştiu ce mari şmecheri, nu ţine. Omenirea a trăit, trăiește și va trăi într-o democrație perpetuă în care marea majoritate a oamenilor decide mereu cum vrea să fie lumea în care trăiește. Că iese bine sau rău e o pură chestiune de alegere așa cum alege fiecare dintre noi în ceea ce privește propria sa viață.

    Faptul că madam Ionescu de la parter e sensibilă rău la toate nenorocirile lumii ăsteia a adus și bani publicației care a cumpărat poza și bani fotografului care a vânat-o și premiul Pulitzer și tot ce este de admirat, de pus pe piedestale și în conturi bancare, pentru că madam Ionescu de la parter este cea care definește opțiunile politice, economice și morale ale lumii. Ea este cea care l-a făcut pe fotograful cu pricina să opteze pentru a lăsa copilul în plata Domnului și a fugi repede cu trofeul în dinți, ea este cea care îl determină pe soldatul de la mii de kilometri de casa ei să apese pe trăgaci, ea este cea care face ca prin toate coșurile de fabrici și prin toate țevile de eșapament să curgă otrava care ne otrăvește planeta. Pentru că dincolo de orice sensibilitate a ei, madam Ionescu este cea care cumpără cam tot ce se poate cumpăra, pentru audiența ei se bate toată mass-media, pentru a o fermeca, a o cuceri, a o face să bage mâna în buzunar.

    Vroiam să scriu despre altceva. Oarecum legat de povestea asta. Dar pentru că cineva de pe Dune cu nume de râu dat de gali se mira tare de cât de cinic a fost fotograful ăla, am să mai scriu povești despre Pământ și ființele care mișună pe-aici.

Globalizarea compasiunii (I)

Monday, June 9th, 2008

    Am primit un mail In mail, era o poză care primise și ea ceva. Premiul Pulitzer pe anul 1994. Sub ea era un text. Imbecil. Iată-l:

“Priviti cu atentie ambele fotografii si cititi mesajul de sub ele. Trimiteti acest mesaj catre cat mai multi oameni cu putinta. Acest gest nu va va indeplini nici o dorinta, si nici daca il stergeti nu veti pati un necaz. Este insa datoria noastra morala sa ne pese de oameni… asta e! La revedere si aveti grija de voi.

Fotografia a castigat premiul Pulitzer in anul 1994, si a fost facuta in timpul foametei din Sudan . In ea poate fi vazut un baietel care se taraste spre o tabara cu alimente a Natiunilor Unite, plasata la un kilometru distanta.  

Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” - am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică -  ”, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii”

Urmează două poze de căcat una care “a socat o lume intreaga” și una a premiantului care a făcut poza cu pricina. După care urmează un alt text imbecil:

“Iata ce s-a gasit in jurnalul sau,Draga Dumnezeule, iti promit ca nu voi risipi mancarea, oricat de rau i-ar fi gustul si oricat de satul as fi. Te rog, Doamne, sa protejezi acest baietel, sa-l indrumi si sa-l scoti din nefericire. Te rog sa ne faci mai sensibili fata de lumea din jurul nostru si sa ne ajuti sa nu mai fim orbiti de egoismul si de interesele noastre. Sper ca aceasta fotografie sa serveasca intotdeauna ca un memento care sa ne spuna cat suntem de norocosi si ca nu trebuie sa consideram niciodata ca totul ni se cuvine de drept. Va rog sa trimiteti forografia prietenilor vostri. Sa ne rugam pentru indepartarea suferintei care se gaseste oriunde, in orice loc de pe glob si sa le trimitem si altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Ganditi-va si priviti forografia, ori de cate ori va plangeti in legatura cu mancarea pe care o aveti, sau cand vedeti cata mancare se iroseste zilnic.             PROMITETI ASTAZI:

   ”NICIODATA NU VOI MAI RISIPI MANCAREA “

Aceasta este lumea reala in care traim. M-am gandit sa o impart cu voi.”

    Nici diacritice nu m-am căznit să pun. Nu merită. Internetul e plin de tot ceea ce umple lumea în care trăim. Iar faptul că un asemenea mail poate circula liber e un semn al bolii de care suferă din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri. Așadar, un fotograf se duce într-o misiune de făcut poze care să șocheze o lume întregă. Șocatul ăsta aduce bani frumoși publicației care le va cumpăra pentru că, se știe, există un ocean de tenii care se hrănesc cu viața, suferința și moartea altora. Până aici, nimic deosebit. Din păcate. Madam Ionescu de la parter e și ea, de mult, un fenomen al naibii de global. Publicitatea se face în funcție de audiență, audiența în funcție de ce vrea madam Ionescu să aibă pe post de hrană spirituală, hrana spirituală a lu’ madam Ionescu e bârfa despre tot ce ar fi vrut să fie și să trăiască, numai că viața ei, așa cum s-a priceput să și-o facă e de tot căcatul și atunci tot ce ar fi vrut să fie sau să trăiască ea, madam Ionescu de la parter, devine nashpa de tot, madam Ionescu devine apărătorul absolut și intransigent a nushce valori inventate special pe post de anestezic pentru ea, madam Ionescu de la parter devine, așa, un fel de entitate superioară care are cu ce se indigna, bârfi, vorbi la nesfârșit cu cealaltă madam Ionescu de la celălalt parter sau de la trei sau naiba mai știe de unde, că blocul e productiv rău în madam Ionescu de-astea. Delicatesa madamelor Ionescu nu este însă bârfa. Bârfa e un soi de fel principal. Rafinamentul suprem e nenorocirea, nenorocirea pură, crudă, cu moarte, sânge, suferință. Chestia asta îi dă lui madam Ionescu sentimentul vieții împlinite. E exact mizeria scrisă în jurnalul fotografului. Un fel de ce mișto de mine că nu trec prin ce trec ăia despre care scrie la gazetă. În toată compasiunea afișată cu sunete sceptice de țuțăr ipocrit stă o imensă fericire și un imens sentiment de confort. Pe mine m-a apărat Dumnezeu de foametea aia, își spune madam Ionescu și pe lângă mulțumirea animalică pe care știe de oarece vreme să o mascheze destul de bine chiar și în fața altor madam Ionescu, se simte brusc un fel de aleasă a lui Dumnezeu pentru nu știu ce merite morale, că altele nu și le-ar putea imagina oricum. Suferința celorlalți îi dă lui madam Ionescu un excepțional sentiment de superioritate, o face să vrea mai multă suferință a celorlalți, asta e baza fundamentului competiției dintre publicații, pentru că audiență mare înseamnă publicitate multă și publicitate multă înseamnă bani mulți. Cinismul comercializării nenorocirii pe bani este de mult un banal fenomen global.

    Numai că în povestea pe care madam Ionescu o împrăștie acum pe net, pentru că madam Ionescu din ziua de azi nu se mai mulțumește cu scara de bloc, cu blocul, cu blocul vecin, e globalizată și ea, nu mai are 60 de ani, poate avea oricâți, povestea de pe net așadar mai are ceva nașpa de tot în ea. Premiul Pulitzer. Acordat de oameni care pot fi considerați profesioniști adevărați. Și chiar sunt. Numai profesia asta cu făcut bani pe cererile lui madam Ionescu mi se pare o profesie mai nashpa ca aia de făcut bani direct din ucis. Un soldat are mult mai multă compasiune pentru un adversar rănit decât fotoreporterul care a făcut poza aia și a plecat mai departe. Pentru că soldatul știe că poate fi și el în situația adversarului rănt. De-aia.

    Chestia cea mai nashpa mi se pare globalizarea corporatistă a ipocriziei cu compasiunea. Îi zice mișto de tot: corporate social responsability, îi zice. Are, evident și o abreviere. Că a intrat deja în jargonul funcționarului de multinațională. CSR îi zice. Dar despre asta, chiar merită să scriu un post în sine.

De plano

Saturday, May 24th, 2008

    Așteptam un răspuns pe messenger. Știam că are multe pe cap și că va dura până să îmi răspundă, așa că îmi mai aruncam ochii din când în când văzându-mi între timp de ale mele. Nu îmi place să pun semnale sonore și alte chestii de-astea. Ca de obicei, răspunsul pe care îl aștept vine o dată cu tot felul de mesaje de la persoane mai mult sau mai puțin cunoscute și sincer să fiu nu sunt foarte bucuros să duc o conversație intercalată cu altele. Dar cum nici să îmi pun status-ul selectiv nu îmi place și nici să nu răspund cuiva care mă apelează nu îmi sta în fire, citesc fiecare mesaj și îi dau un răspuns. Cred că e în primul rând o chestiune de civilizație să procedez așa. Îmi continui dialogul și în așteptarea următorului mesaj citesc și mesajele colaterale.

    De data asta e de la un student care participă la un curs de business înIT&C ținut de un prieten. M-a invitat și pe mine să le vorbesc studenților săi și așa am intrat în dialog cu ei. Unii cu idei interesante și pline de șanse în viitor, alții cu idei ceva mai comune dar dornici și ei să își găsească un loc în lumea asta. Până aici totul e ok. În definitiv, eu i-am sfătuit să încerce măcar în perioada asta a vieții lor altceva decât statutul de angajat, oricât de bine plătit. Le-am spus adevărul despre felul în care gândește un patron de firmă de soft, despre faptul că după 35 de ani ești prea scump pentru a mai fi ținut pe o poziție de programator și despre felul în care merită măcar o dată în viață să încererci să îți faci drumul tău în lumea asta.

    Cel care îmi scrie este unul dintre cei pe care i-am sfătuit să facă lucrul ăsta. Le-am spus că probabilitatea cea mai mare de a crește repede este să aibe o idee cât se poate de originală, să încerce să înțeleagă ce își doresc cei care vor utiliza softul scris de ei și să se țină de ceea ce au de făcut până dau lovitura sau eșecul e evident. În general, pledez pentru soft scris pentru mass-market. Pentru corporate-government se înghesuie companiile mari, capabile să ducă proiecte de anvergură așa că nu e aproape niciodată loc pentru start-up-uri aici.

    Omul nu are evident nici o idee originală. Timp de o săptămână îmi tot repetă lucruri care există și sunt impuse binișor și de oarece timp pe piață. Ok, îi spun, poate ai ceva mișto de tot în legătură cu felul în care scrii softul sau ceva tare de tot în felul în care îi faci interfața sau în felul în care îl impui pe piață. N-are. Îmi spune că el asta știe să facă și vrea neapărat să își construiască un business. Cam inflexibil. Cred că n-am să ies niciodată la pensie așa că nu mă gândesc la faptul că nici măcar la pensie nu aș fi așa. Prefer să spun că nici măcar înainte de a-mi da duhul nu cred că voi gândi așa. Mi-a plăcut tot timpul să explorez lucruri noi. Ok, nu suntem la fel, nu e nici o nenorocire în asta. Îmi vine greu să îi spun că oricum salariile în industrie sunt destul de mari și faptul că stapânește un domeniu e un lucru bun. Mă gândesc că ar fi foarte nedrept să descurajez un om care poate a avut o idee atât de extraordinară încât nu am fost în stare să o pricep. Prefer să nu îi spun nimic și să las viitorul să decidă pentru el. Numai că omul insistă… Ei, și de-abia de-aici începe povestea adevărată.

    Pentru că odată cu mesajul pe care îl așteptam apare din nou amicul cu pricina cu o chestie mișto de tot. Zice ceva de genul “ce mă interesează și de ce te-am întrebat tocmai pe tine este cum ajungi la Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Relația cu Parlamentul”. Îmi vine să-i răspund caragealian “Domnule, aici este regia Monopolurilor! Aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!”. Prefer să îi dau însă un răspuns mai direct. Știu că de când cu reforma lui Marga care a reușit să pună la pământ unul dintre puținele lucruri care mai funcționau în țara asta, scara de bloc a învins definitiv și e greu de crezut că cineva școlit azi în România ar lua citatul din Caragiale ca un citat mișto și potrivit situației. Cel mult ar lua chestia asta ad literam și ar crede că am înnebunit sau, mai rău, ar crede că mă gândesc să-i pun o pilă la vreo casă de pensii.

    Felul acesta de a gândi nu este unul izolat. Așa arată totul în jur. Șoferul de taxi, indiferent de forma și capacitatea cilindrică are o singură problemă: ăștia care fură și cum ar fura el daca ar fi în locul lor și de ce n-a avut el norocul unei rude care să fi fost ceva la viața ei să-l proptească într-o funcție de-asta de furat. Șeful de catedră de la facultate se plânge de salariul mic dar refuză și el orice schimbare care ar putea periclita pacea instaurată odată cu sfârșitul migrațiilor pe teritoriul patriei. Îmi amintesc de un prieten care propunea un masterat susținut de companiile din industria de IT&C și care îmi povestea de refuzul brutal venit din partea unui asemenea șef de catedră și argumentat în mod strălucit prin: “dumneata azi vii, mâine pleci, eu sunt peren”. Iar perenitatea de care vorbea este cheia a tot ce există în jurul nostru.

    De fapt, în societatea românească funcționează două mituri simple. Primul este cel al puterii ereditare. Putere care îți conferă drepturi anormale asupra a tot ce mișcă în ograda ta. Societatea este piramidală în continuare, nu pentru că așa e structurată ci pentru că așa se comportă membrii ei. Chiar dacă instituțiile sunt cele ale unei democrații societatea are o abordare aproape tribală a lor ceea ce face ca atât comportamentul celor aflați în ele cât și al celor din afara lor să nu aibe nici o legatură cu mecanismele lor teoretice. Felul ăsta de a gândi este transmis în majoritatea familiilor de la adulți la copii și devine ceva firesc. Dacă nu te porți așa ești considerat prost. Reflexul față de putere este unul de ură invidioasă combinat cu dorința de a fi acolo și de a fi exact ca ceea ce urăști. E o chestie morbidă rău în asta. E dorința de a ajunge să fii urât. Al doilea mit este cel al resemnării. Ok, ești așa cum ești, nu ai reușit nimic în viață, dar nu ai  evident nici o vină pentru asta, de vină e mereu altceva, aia care au mai făcut câte ceva au avut din naștere un avantaj, chestii de-astea.

    Societățile funcționează într-o foarte mare măsură în virtutea miturilor lor fundamentale. La noi, dualismul perfect între despotul diabolic și sărmanul resemnat este atât de stabil încât nici o globalizare, tehnologie, neoreligie, cultură, clonare sau uragan nu îl va clinti prea ușor. E așa de 600 de ani și mă tem că suntem abia la mijlocul perioadei. De-aia un om de 20 de ani are ca aspirații o pilă la Secretariatul General al Guvernului iar un șef de catredră de 60 de ani e deja peren. Ca piesa cu două roluri pe care o tot jucăm generație după generație. Și, credeți-mă, nu e chiar nimic de făcut.

Office-ul și telenovela sau venitorele și trecutul

Saturday, April 26th, 2008

    Lumea are, în general, încredere în mine. Așa se întâmplă că ajung să fiu depozitarul unui număr de povești vesele sau triste trăite de alții și confesate mie din nevoia de a le spune cuiva. La mine ajung cele care nu se spun de regulă la nici o spovedanie, pentru că nimeni nu le consideră a fi păcate de nici un fel. În cultura noastră păcatul este trăitul în afara regulilor. Nefericirile profunde consumate în tăcere într-o viață trăită by the book sunt virtuți. Nashpa lume… Mă tot întreb cum am ajuns să trăim atât de aberant și să mai și perpetuam felul ăsta de a trăi lipsit de orice libertate de a alege și nu găsesc nici un răspuns care să pară cât de cât logic, darămite mulțumitor.

    Majoritatea poveștilor țin de intratul în rândul lumii. Le sunt victime deopotrivă femeile și bărbații neamului. Autorii sunt de obicei tot victime, trecute de mult de momentul în care au realizat chestia asta, resemnate cu locul lor în marea galerie a victimelor și devenite între timp bunici, părinți, frați mai mari ajunși pe la casele lor, unchi sau rubedenii mai îndepărtate, vecini și alte asemenea viețuitoare în sânul opulent al clanului. Intratul în rândul lumii presupune mersul la liceul și facultatea care trebuie, căsătoria cu portretul robot care trebuie, făcutul de copii on demand în numărul și momentul cerut, facutul de carieră la serviciul la care se poate aranja ceva, mâncatul în devălmășie și băutul în prostie, mersul la meci cu gashk, bârfitul la greu, zăcutul în fața televizorului în nesimțire letargică, trecutul veții cu bucurii minuscule și frustrări majore. Sigur, nu sunt oblgatorii toate chestiile astea, e ca simptomatologia în psihiatrie, daca ai n simptome dintre cele enumerate e nashpa de tot, treci măcar o dată în viață pe la balamuc. Am citit tot felul de statistici de-astea cu creșterea îngrijorătoare, la limita sau dincolo de limita la care se consideră a fi epidemie a unui întreg cortegiu de deviații de comportament plasate în zona clinică și cred din ce în ce mai tare că povestea cu traumele din copilărie a lui Freud e un mic copil pe lângă povestea cu trauma socială cu transmitere dintr-o generație în alta prin reguli mai mult sau mai puțin scrise.

    Din ce în ce mai puțini oameni reușesc să scape de băgatul de nas și bocanci în viața lor, mulți cedează după teribilismul stupid din adolescență, ajung să facă ce trebuie, uită ce vor, uită cine sunt, devin la rândul lor intransigenți ieșirii din reguli și uite-așa, vorba lui Cărtărescu “mușterii merge, coada-naintează”… Cei care nu acceptă regulile sunt fie foarte tari, la propriu și la fgurat, își permit luxul ăsta adică, fie ajung să fie imediat izolați, bârfiți, agresați în continuu, chinuiți de marea masă de frustrați care își manifestă în fel și chip oftica că (:D) la ei nu s-a putut. Cele mai meseriash intransigente sunt mamele martire batute temeinic toată viața de un soț bețiv, ajunse să considere că ziua care a trecut făra o bătaie cât de cât sau măcar un mic scandal acolo poate fi semn că nu mai sunt tratate cu toată deferența sau, Doamne ferește, că nu le mai iubește. Mamele astea, ajunse uneori să facă din disperare mici escapade cu vecinul într-unul din rarele momente când nu era aburit de unul dintre nenumăratele sortimente de alcool sau nu era Campionat Mondial sau nu ieșiseră băieții la table în fața blocului, mamele astea care le-au înveninat copiilor lor copilăria explicându-le în fel și chip de ce nu au divorțat ele ca să aibă odrasla lor doi părinți, de parcă excedentul ăsta de mizerie și promiscuitate le-ar folosi la ceva, mamele astea mergând vertiginos spre menopauză devin, la fel ca în Imperiul Roman, matroane intransigente și soacre pline de venin. Metamorfoza cu pricina, puțin studiată în literatura de specialitate le face brusc cerberele unui soi de lege nescrisă a ceea ce e voie si ceea ce nu e voie și lucrul care nu e voie cel mai tare e fericirea propriului copil că noi (adică ea și tipul cu care a cnstruit tot iadul în care a trăit copilul ăla) mamă, îți vrem binele…

    Binele înseamnă facultatea la care vor ei, chiar dacă ei nu au nici o facultate, perechea pe care o vor ei, după chipul și asemănarea lor, nepoții pe care îi vor ei și când îi vor ei, serviciul la care au aranjat ei să lucrezi, că vecina de la 5 uite îl are pe fi-său la bancă și uite ce bine le merge, spun “le” cu gândul la ei, în general, asta e un fel de ultimă speranță a lor că s-ar putea să le fie așa cum le-au spus ai lor pe vremea când erau tineri că o să le fie, știu că nu a fost deloc așa, dar speranța moare ultima. Așa se face că în lumea în care trăim apar din ce în ce mai des două tipologii de oameni în aceeași măsură înstrăinați de ceea ce avem în noi mai uman, în aceeași măsură îmbolnăviți de același virus dar reacționând diferit la boală.

    În prima categorie intră oameni care ajung să trăiască din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai îndesați în birourile lor, în calculatoarele lor cu statistici și un messenger al disperării ascuns de ochii șefului, fără prieteni dar prietenoși, întocmai cum scrie în cartea companiei, cu colegii și cu clienții, fără iubiți dar făcând sex din disperare prin team-building-uri sau pe unde apucă și cu cine apucă, îndatorați până peste cap cu rate la casă și la mașină pe care le duc de unii singuri, cu un continuu simț al vinovăției că nu fac suficient pentru office-ul în care zac și pentru părinții care i-au adus în halul ăsta, așteptând nimic, îmbătrânind urât și cam atât. La polul opus, e familia de scară de bloc, aia care se reproduce și îi mai scapă câte un middle-class din prima categorie din când în când, cufundată în toate anestezicele blocului, de la telenovela și tabloidul zilnic la bericile, tablele, vecinii, Campionatele Mondiale, ochii vineți, bătutul în calorifer, așteptând să le treacă viața, consumând tot ce li se perindă prin fața ochilor în pauzele publcitare. Există și formulele de compromis, de obicei le fac cei din middle-class, se iau ca să nu rămână neluați, își fuzionează veniturile, cumpără mai ușor casa și mașinile, se uâsc și se înșeală prin delegații și team-building-uri, își cresc copiii prin bonă, copiii ăștia sunt victimile sigure ale celor crescuți prin blocuri, dar societatea mai are de evoluat până atunci. Au mai rămas inadaptații, rătăciți, judecați cu ferocitate pentru că pot face facultatea care le place, pentru că pot iubi, pentru că pot face copii când cred ei de cuviință și numai dacă au chef, pentru că nu a chef să stea în fața televizorului, pentru că sunt foarte vii, pentru că sunt.

    Statisticile nu prea au ce să arate. E încă prea devreme pentru estimări. De-aia îndrăznesc să fac o profeție: viitorul e din ce în ce mai singur

Despre elite

Tuesday, April 22nd, 2008

    Am văzut destul de multe lucruri scrise sau spuse despre altfel, ca și cum lucrul ăsta e o chestie super în sine. Și eu nu cred că este deloc așa. De-aia simt nevoia să scriu ceva și despre altfel-ul ăsta. Pentru că și altfel-ul ăsta e tot un fel de ism. Vreau să spun, de la bun început, că eu nu cred deloc într-o împărțire a lumii în elite și în mase. De fapt nu cred în nici un fel de împărțiri care ar avea vreo conotație calitativă. Nici în conotațiile foarte abstracte ale noțiunilor de bine și de rău nu cred. A fost o vreme în care îmi negam copilăria și încercam să mă dau mare în ochii mei în primul rând cu tot felul de idei pe care le culegeam de prin biblioteci și eram foarte convins că le pătrunsesem înțelesurile. Mai târziu, o dată cu trecerea coșurilor de pe față (n-am avut cine știe ce, dar ca tot omul) și regăsirea coplăriei și a întrebărilor ei simple, m-am prins, habar n-am cum dar m-am prins, că tot ce reușisem să pricep din bibliotecile alea erau doar tâmpeniile facile spuse frumos și că tot restul lucrurilor de care eram eu mândru stăteau în mine pline de neânțelesuri, mnunat de neânțelese, pline de o tristețe senină din aia de care te întrebă prietenii ce naiba ai azi și tu nu ai de fapt nimic, ești foarte ok și nu pricepi ce tot vor toți cu felul în care te uiți sau îți ții colțurile gurii.

    Eu nu scriu blog-ul ăsta pentru a fi altfel. Și dacă cineva a înțeles lucrurile așa, îmi cer iertare. Pentru că eu nu sunt nici altfel, nici la fel și nici nu pricep în raport cu cine sau cu ce ar trebui să fiu în vreun fel. Sunt, pur și simplu, atât cât îmi este dat să fiu, după ce nu o să mai fiu deloc nu simt nevoia să fiu disecat în nici un fel, câteodată mă uit în oglindă și simt că nu am nici o legătură cu mutra de acolo, alteori deversez bucăți de suflet trăit, de-ală care nu se mai întoarce pentru că s-a cristalizat în lucrurile pe care le numesc haiku și îmi iau pumi în cap că le zic așa, alteori văd câte ceva în jurul meu sau în mine însumi și scriu despre asta, nu vreau să scriu nici frumos, nici urât, scriu așa cum trăiesc ceea ce scriu și, cu riscul de a-mi scrie doar mie, nu-mi doresc să fiu în nici un alt fel decât sunt pur și simplu.

    Am avut, de multe ori, senzația asta cu dorința de a aparține la ceva. În momentele acelea mi se părea că așa are loc un fel de transfer dublu de calități între mine la chestia căreia îi aparțineam. Sunt o sumedenie de instituții și organizații de felul ăsta: biserici, cluburi sportive, organizații neguvernamentale, fundații, mă rog, o grămadă. Fiecare cu misiunea, regulile și cotizanții lor. Pe lângă ele există și apartenențe neformalizate. Aia care împarte oamenii în elite și mase mi se pare cea mai de căcat. Departe de mine gândul că oamenii sunt toți la fel. Numai că nu mă pot obișnui cu ideea de a compara liniar totul. De a introduce relații de ordine între oameni. E exact diferența dintre a gândi lucrurile într-o singură dimensiune și a le gândi măcar în două. Cred că toți ne amintim din școală că în timp ce dreapta reală era mulțime ordonată, planul nu era. Elită din ce punct de vedere? Și cu întrebarea asta constatăm că dărămăm cam tot. Când stau în bibliotecă elită e tipul ăla deștept a cărui carte o citesc, cand iubesc elită e fata asta cu ochi aurii, când merg la sala elită e tipul ăla cu un munte de mușchi făcuți fără injecții, când merg la cumpărături elită e tipa de la casă care mă ajută să îmi rezolv cumpărăturile cât mai repede. Cum naiba să îi compari între ei? Poate că pe fata aia care nu e în stare să se descurce la casa unde lucreză aș iubi-o iar tipul aăa care nu face mare lucru în sală a scris o carte mișto de tot. Păi ce, e de colo?

    Nenoricirea apare atunci când nici nu scrii cine știe ce chestie, nici nu te-ar iubi nimeni cine știe ce, nici nu te îngrijești de tine cât de cât, nici nu te descurci foarte tare cu ceea ce ai de muncit, ai o cultură puțin peste medie însă, ți se pare că le știi pe toate ca un om mare și într-o dimineață îți vine așa, dintr-o dată, să te simți altfel, să te simți elită adică. Nashpa…

Dreptul la propria identitate

Thursday, March 27th, 2008

    Considerăm următorul studiu de caz:
Se ia una bucată om indignat/enetvat/adus la exasperare de Guvernul lor de bandiți. I se pune în față ceva care la limită i-ar aduce în orice fel aminte de Guvernul lor de bandiți. Indicați reacția cea mai probabilă în situația prezentată mai sus.

    Răspunsul îl avem pe blog-ul ăsta. Iată-l:

care libertate? care o da frate-tu cu nesatulu de Tariceanu pe taxa auto? Asta este o hotie nemaipomenita de dupa revolutie. Libertatea asta sa o aiba urmasii lor.

    Ce s-a întâmplat de fapt? Omul e supărat pe taxa auto. Mi se pare corect. Ca om care a reușit să radă una bucată impozit pe salariul programatorilor (în 2001) și accizele la camerele foto și video digitale iar apoi la toate electronicele (în 2004), îl înțeleg perfect. Care va să zică, supărat rău pe taxa asta, omul intră probail pe www.rol.ro Și ce să vezi că e acolo. Unul pe care îl cheamă Varujan. Repede click pe el și pe mama lui de cretin idiot și bou care ai pus taxa aia. Stupoare: nu e Vosganian! E sigur fra-su, mama lor de cretini idioți și boi care au pus taxa cu nesatulu’ ala al lor de Tăriceanu. Păi animalul ăsta care e fra-su lu’ taxa ne zice nouă de libertate? Și fandaxia-i gata! Cu mouse-ul în mâna dreaptă și cu stânga-n tastatură, omul pornește spre dreptate.

    Sigur, nu contează că nu am nici frați nici surori. Oricum ăsta e un lucru nesemnificativ. Nici faptul că Varujan e un prenume armenesc destul de comun. Oricum, ăsta e un lucru puțin cunoscut. E ca și cum ai spune că toți ăia care se numesc Ion sunt frați. Oricum, și ăsta e un lucru minor. Ce, dacă m-ar fi chemat Vartan sau Aram ar fi fost mai bine? Nu. Că toți armenii ăștia au pus taxa prin reprezentantul lor de la Finanțe. Da’ dacă m-ar fi chemat Gheorghe? Tot nashpa era. Că am barbă ca ăla de la Finanțe… Dar hai să prespunem că Vosganian ar fi fost fratele meu. So what? Suntem persoane diferite. Ai să-i spui ceva, spune-i lui. De ce îmi spui mie?

    Aparent, fără nici o legătură, povestea asta îmi amintește de o altă poveste a cărei țintă am fost eu. În zilele în care am ras acciza pentru camere foto digitale mi-a fost dat să citesc cele mai mari tâmpenii despre mine. Prima, evident, era legată de faptul că mai mult ca sigur vând camere foto digitale. Asta era oarecum o reacție suficient de comună pentru a fi predictibilă. A doua categorie era de-a dreptul halucinantă. Un tip scria că fac lcrul ăsta pentru a-mi face campanie electorală! Eram la trei luni după alegeri…

    Reacțiile astea au ceva foarte interesant în comun. Mulți oameni pun în felul de a fi al celor din jur, propriul fel de a fi. Am auzit de nenumărate ori vecini înjurând pe-aia de la Guvern, Parlament, etc pentru halul în care ar fura, spunând în secunda următoare: “de ce n-am și eu bafta lor să fur ca ei” urmată de o înjurătură grozavă de mama lor de hoți. Ăla care-și dădea cu presupusul că am ras acciza pentru că aș avea nushce firmă de camere foto digtale, ar fi ras acciza fix din motivul ăsta. Cel cu campania electorală, fix de-aia ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în locul meu. În treacăt fie spus, l-aș sfătui să facă lucruri de-astea nu la trei luni după alegeri ci cu trei luni înainte de alegeri. Dacă tot poate gândi atât de ticăls, măcar să gândească inteligent.

    În cazul fratelui meu inexistent, sunt sigur că nici unul dintre tații noștri nu a avut cum să intersecteze pe mama celuilalt, apare o chestie ceva mai profundă. E vorba de povestea cu luminișul de pădure. În care apare ca peronaj central vecinul, e drept, dar apare și un personaj colectiv despre care vroiam să vorbesc într-un post ceva mai încolo. E vorba de trib. Care acționează solidar. Frații se apără și se răzbună unul pe celălalt. În logica asta, dacă îl ataci pe unul, ai reușit să ataci tot tribul, să moară familia mea dacă nu e așa. În logica asta, comentariul e coerent, e din alt film și lucrul ăsta e foarte ok pentru că am avut material didactic de demontat și disecat într-o zi în care nu eram foarte hotărât despre ce ar fi mai bine să scriu: despre magnolii sau despreprincipiul celularizării? Iar ideea că dacă aș fi avut un frate care ar fi fost de înjurat în vreun fel, înjurarea lui se putea face înjurându-mă pe mine, îmi amintește de un alt fel de raportare la sine și la lumea din jur pe care am învâțat-o temeinic în primii ani de viață. De la ai mei, care la rândul lor au învățaț chestia astade la bunicii mei: fiecare om își trăiește propria lui viață.

    Și uite că tot despre libertate am scris și azi. Aia care nu are legătură cu nici un fel de revoluții și politichii. Pentru că e a mea. Și sper că și a ta, cititorule.

Axis Mundi

Wednesday, March 26th, 2008

    Am încercat de multe ori sentimentul ăsta ciudat că sunt tratat ca o oaie. Oaia e o ființă drăguță dealtfel, numai că nu simt că aș avea ceva în comun cu ea. Nu că m-aș simți cine știe ce lup, nici cu lupul nu mă identific deloc, doar că starea de oaie, oricăt de haioasă mi s-ar părea, nu reușesc să o asimilez. Între lup și oaie există, în fond, două diferențe majore și o asemănare izbitoare. Prima, evidentă și dincolo de orice discuție, stă în faptul că oaia e ierbivoră în timp ce lupul mănâncă oi. A doua, ceva mai subtilă stă în felul colaborativ de acțiune a lupului opus celui competitiv, dar paradoxal, imitativ de a fi al oii. Atât oaia cât și lupul nu pot însă supraviețui de unii singuri. De-aia trăiesc în haită sau în turmă. Și nici unii fără ceilalți nu pot. Chestiei ăsteia îi zice lanț trofic.

    Cel mai mult încerc sentimentul că sunt tratat ca o oaie în fața ușii rotative pe care orice hotel care se respectă o are în posesie. Sincer, nu am priceput niciodată rostul ușii ăleia. Le prefer pe cele care glisează automat când te apropii de ele. Ăsta e motivul pentru care simt nevoia să elogiez în treacăt lanțurile de benzinării care le-au încercat primele. Bănuiesc însă că ușa rotativă a marlor hoteluri le oferă multora sentimentul că sunt oarecum selecționați încă de la intrare. Ca oile la strungă, aș spune. Cred că dacă aș fi oaie și aș trăi în lumea lor competițională, strunga mi s-ar părea un lucru super. Pătrunzi de unul sigur, nu așa, ca la metrou, ești important, ți se recunoaște importanța încă din clipa în care ai ajuns acolo. Dincolo de ușa aia, lumea e cea a celor selecționați. Pentru că au reușit să pășească în ritmul corect, și-au sincronizat pașii cu rotația implacabilă a ușii, nici prea repede, nici prea încet, ușa aia e un fel de loc în care se produce deriva continentelor și uite că tu ești acolo, atât de aproape de axis mundi, ai depășit stadiul în care lăsai dâre ca melcii pe trotuarul fierbinte al orașului. Te-ai scos!

    Vezi, God, acum pricep eu de ce Copernic ăla o fi avut el mecanicist dreptate, da’ lumea tot geocentrică a rămas. Ba chiar, aș spune că a devenit topocentrică. Eu habar n-am ce planuri ai avut tu când te-ai apucat să ne programezi așa cum ne-ai programat, nu pricep nici de ce lași toate mutațiile astea să se întâmple în felul ăsta, dar nu pot să nu observ că lumea a devent topocentrică. Ba chiar, de când modelul cultural al oii s-a înfipt în unele din genele noastre, cred că lumea devine egocentrică. Adică imitativ de competitivă. Și-atunci, plantăm din loc în loc câte o ușă dintr-asta rotativă, punem de-un axis mundi adică pe unde pe unde apucăm, tragem câte-un ombelico del mondo în fel de fel de locuri monumentale, să aibe loc naibii deriva continentelor numai în jurul nostru și devenim unici. Ce mișto!

Luminișul de pădure și scara de bloc

Thursday, March 20th, 2008

       Pare o alăturare ciudată. Pricina acestei alăturari este însă una foarte simplă: aşa s-au succedat lucrurile. Adică luminişul a fost înaintea scării de bloc. Adică a fost o vreme, demult, cu sute de ani în urmă, când oamenii nu reuşiseră să pună la pământ ceea ce se statornicise în sute de mii de ani de stabilitate bazată pe absenţa cu desăvârşire a politicii, adică pădurile. Noii veniţi, adică noi oamenii, considerau pe vremurile alea că pădurile chiar oferă anumite avantaje. Stau în calea crivăţului, de exemplu. Sau sunt pline de resurse, atât de pline încât e nevoie de foarte multe generaţii pentru a le seca. Aşa că, s-au aşezat pe unde era pădurea mai rară şi s-au pus temeinic pe scobit ce e prin jur. În alte părţi ale lumii a fost altfel. Unii dintre noi s-au aşezat pe malurile apelor de tot felul şi s-au pus pe ras ce mişuna prin ape, alţii s-au aşezat în câmpiile din jurul râurilor şi neavând nimic altceva de secătuit s-au apucat să secătuiască pământul însuşi, plantând pe-acolo tot ce li s-a părut că nu este otrăvitor. A fost ok. Ne-am înmulţit, am pus stăpânire pe tot ce mişcă, ne-am prins că lucrul ăsta nu se poate face decât  trăgând cu toţii cât de cât în aceeaşi direcţie. Restul e în cartea lui Adam Smith şi de-aia nu cred că e nevoie să scriu cine ştie ce pe tema asta.

    Stând în locuri diferite, ne-am dezvoltat diferit. Ăia care au prins rădăcini în spaţii deschise s-au înmulţit mai repede, s-au lăţit căt a fost nevoie prin spaţiile alea deschise ale lor, s-au legat unii de alţii prin drumuri, au început să îşi dea în cap unii altora, datul ăsta în cap făcându-i mai inventivi şi mai organizaţi. În luminiş, timpul a curs altfel. Mai încet. Nu prea avea chef nimeni să vină să îţi dea în cap, că nu avea mare lucru de căştigat din chestia asta. În plus, naiba ştia pe unde zaci. Pădurea a fost şi stavilă şi ascunziş. E drept, mai treceau câte unii pe lângă. În drum spre cetăţile bogate din câmpie. Şi dacă drumul e lung, apare povestea aia cu logistica şi asta e… Cu unii ne-am mai înţeles. Cu alţii a fost nashpa de tot. Până la capăt, nu a fost chiar aşa de rău, că după ce au trecut toate puhoaiele mânate de la spate de mongolii care nu mai puteau ataca la sud, acolo unde se înălţa acum Marele Zid, n-a mai trecut aproape nimeni. Adică n-am mai fost în drumul nimănui şi nici foarte cu dor de ducă peste alţii n-am fost. Aia cred eu a reprezentat un fel de epocă de aur. Toţi au câte una care îi face să viseze atunci când în prezent începe să fie nashpa.

    În oraşele mari, unde lumea stătea claie peste grămada, au început să apară tot felul de reguli care mai de care mai ciudate, folositoare însă până la un punct pentru că i-au ferit pe cei de acolo şi de pericolul imploziei şi de cel al exploziei. În luminiş nu a fost nevoie de aşa ceva. Regulile au fost simple, iar supapa de siguranţă era la fel de simplă. Când se umplea luminişul, ori mai rădeai ceva din pădure, ori unii mai curioşi din fire căutau alt luminiş unde apărea repede un cătun nou.

    Totuşi, supravieţuirea celor din oraşe, chiar dacă mai ameninţate de către semenii lor din alte oraşe a fost, de la un punct încolo, mai simplă. Greutăţile astea venite din faptul că în luminiş comunitatea era mai mică iar resursele mai puţin diverse, au făcut ca în viaţa omului să apară un personaj fără de care istoria ar fi fost foarte greu de construit: vecinul. În oraşele din spaţiile deschise, vecinul a fost ceva mai puţin important. Ba, uneori, chiar săcâitor, agresiv, oricum, mai puţin de luat în seamă decât alt personaj nou apărut: prietenul. Prietenul a avut şi o utilitate practică. Puteai merge cu el în campanii militare sau la vânătoare. Marile epopei ale lumii sunt pline de prietenii de-astea. Vecinătăţile nu prea apar în nici o epopee, pentru că cei din luminiş nu prea aveau timp de chestii de-astea.

    Lucrul ăsta cu vecinul şi cu prietenul, pare unul mărunt, dar eu cred că a fost fundamental pentru felul în care grupuri umane diferite au devenit foarte diferite. În epoca modernă a apărut şi un soi de combinaţie a lor: colegul. Personajele astea trei, îndrăznesc să afirm, au fost create şi au dus la adâncirea a trei feluri fundamental diferite de societăţi. Aş fi tentat să cred că aici diferenţele culturale alea de finisaj sunt mult mai puţin relevante în comparaţie cu diferenţele culturale determinate de accentul pus pe vecin, prieten sau coleg.

    Lucrurile astea ţin de felul în care alegem sau nu. Vecinul nu îl alegi aproape niciodată. În foarte puţinele cazuri, când vecinul este rezultatul unei alegeri, povestea cu afinităţile ţine cel mult o generaţie. Prietenul îl alegi aproape întotdeauna. Colegul este rezultatului unui hazard filtrat de o algere mai generală, de cele mai multe ori profesională. Cum lucrurile sunt atât de diferite, cred că felul în care punem accentul pe unul sau pe altul din aceste trei personaje ne defineşte în mod fundamental. Nu doar psihologic ci şi cultural. Nu doar ca indivizi ci şi ca societăţi.

    Nu am nici o calificare şi de-aia nu am nici o pretenţie că aş avea dreptate. Spun doar ce cred. Şi cred că în lumea asta sunt trei feluri fundamentale în care oamenii îşi construiesc legăturile cu ceilalţi. Ceea ce e interesant ţine de faptul că atitudea pe care o avem faţă de ceilalţi se cam transmite dintr-o generaţie în alta şi e destul de greu de rupt cu tradiţia. Asta face ca şi comunităţile de emigranţi să perpetueze un timp tipul de relaţionare umană cu care au venit de acasă. Nu spun că într-o societate există doar una dintre cele trei atitudini. Există toate trei, dar întotdeauna există una covârşitor majoritară.

    Cea mai simplă dintre cele trei atitudini de relaţionare e cea în care personajul central e prietenul. E simplă, pentru că reprezintă o chestiune de alegere. E rezultatul simultan al exprimării unei libertăţi şi a nevoii de a nu fi singur. Cei care se relaţionează în felul ăsta, o vor face aşa în orice tip social de relaţie umană. Fie că e vorba de partenerul de viaţă, fie că e vorba de copii sau de orice persoană apropiată, ei vor alege liber de fiecare dată. Iar dacă vor constata că alegerea lor a fost greşită, vor renunţa la fel de liber. Regulile pe care se le vor respecta ţin de o etică individuală şi uneori pot veni în coliziune directă cu morala sau cartea corporaţiei. Felul ăsta de a gândi îl găsim în legenda lui Ghilgameş, în Iliada, în atitudinea goţilor (cei care au reinventat libertatea în spaţiul european), în legendele celţilor, în poezia lui Walt Whitman, în micile oaze de libertate care sunt unii dintre semenii noştri.

    Colegul este invenţia culturii corporatiste şi a comunismului sovietic. Este prietenia organizată. Fie că se ocupă de ea cei de la resurse umane sau ăia de la cadre, se face în conformitate cu cartea corporaţiei sau cu codul eticii şi echităţii socialiste zi de zi sau  în team-building sau în serate cultural-artistice. Are nevoie de organizatori. Şi ca orice lucru organizat, vorba lui Panait Istrati, serveşte exclusiv organizatorilor. Oricum, ajunge să decidă în mare măsură felul în care îşi urmează cursul viaţa fiecărui membru al comunităţii constituite aşa. Are, evident rădăcini. Ele ţin de instituţionalizarea comunităţilor de credincioşi, de epoca industrializării, de structurile militare moderne, de formele corporatiste sau statale de globalizare. Nu e chiar atât de nashpa cum pare şi, în lumea în care trăim, are avantajele ei. Dă senzaţia unei oarecari egalităţi (pentru cei care simt nevoia să trăiască prin comparaţie cu alţii, e un lucru important), ajută la structurarea societăţilor şi proceselor economice aducând în final un plus de confort celor care acceptă regulile jocului, detensionează societăţile umane, le scoate oarecum din autarhie şi le dă sentimentul progresului continuu. E un anestezic bun, pentru cine simte nevoia de anestezice.

    Vecinul este expresia voinţei de a rămâne în autarhie. Este placa turnantă a trocului cu mici bunuri de uz imediat, cu nevoia de comunicare, cu nevoia de apărare. Societăţile în care vecinul este personajul central sunt societăţi defensive. Vecinul este certitudinea că Soarele va răsări şi mâine, că orice străin ar veni pe-aici îî vom face faţă, că regulile jocului de tipul “give me that old time religion and it’s good enough for me”, nu se vor schimba niciodată. Pentru că “it was good for our mothers” şi “it has saved our fathers”, nu? Vecinul este ca o poliţă de asigurare. Este foarte puţin important cine e vecinul. Ca lucrul ăsta să poată funcţiona, e foarte important ca oamenii să fie cât de cât asemănători. De aceea, societăţile bazate pe vecin au o morală riguroasă, un fel de etică a colectivităţii codată în timp în precepte morale şi instituţionalizată la nivel religios sau laic. Regulile astea fac ca fiecare roată dinţată din angrenaj să poată funcţiona împreună cu roata alăturată, indiferent care ar fi ea. Pentru a face posibil lucrul acesta, regulile trebuie să prevaleze oricărei manifestări individuale vizibile în contradicţie cu ele. Societăţile bazate pe vecin, trebuie să respingă de plano tot ce e diferit pentru a-şi asigura supravieţuirea.

    La noi, evoluţia s-a făcut în felul ăsta. Luminişul de pădure a creat vecinul, vecinul a creat regulile care ţin grupul social în funcţiune, trecerea la societatea agrară a trensformat cătunul din luminiş în satul de câmpie, comunismul l-a mutat, o dată cu industrializarea, la scara de bloc. Povestea cu seara cultural artistică, nu prea a ţinut. Colegul nu prea a apărut, din simplul motiv că a devenit, datorită locului de muncă pe viaţă acelaşi, un fel de vecin şi el. Comunismul a fost un experiment eşuat, chiar şi pentru cel mai cu vederi largi comunist. Nu a prea avut pe ce să se grefeze. Nici cultura corporatistă nu s-a impus cine ştie după aia. Sunt puţini cei care lucrează în corporaţii şi cu tot efortul de a-i ţine pe oameni, au n-au treabă, zi lumină la servici, tot un fel de vecin a devenit şi colegul de-acolo. Prietenul e rar şi de cele mai multe ori e confundat cu un vecin mai insistent. Nici nu ar avea cum să apara. Probabilitatea de a-l întâlni pe scară e destul de limitată, afară e străinul, eventual duşmanul. De-aia surogatul de prieten a primit şi un nume local distinct. Cel de tovarăş. Fără nici o legătură cu apelativul comunist. Prin import cultural, din zone în care relaţiile umane sunt de acelaşi fel, a apărut şi cel de frate. Tot un fel de prieten ales de întâmplare şi ăsta.

    Există şi un avantaj major al culturii de scară de bloc derivată din relaţiile de vecinătate. Societatea e foarte paşnică şi stabilă aşa. Şi, oarecum, pentru organizatori, mai uşor de condus. Nu pentru că pot impune ceva din voinţa lor ci pentru că ceea ce contează este lucrul lipsit de importanţă. Ceea ce înseamnă că în schimbul puterii nu trebuie să oferi aproape nimic. Cam ca la romani. Că suntem parte a lumii latine, nu?

Tenia de la parter

Tuesday, March 18th, 2008

    Pe madam Ionescu nu am disprețuit-o niciodată. De fapt, nu am disprețuit în viața mea pe nimeni. Cel puțin așa îmi place să cred. Spun asta, pentru că titlul pare cam nashpa și mă tem că voi fi înțeles greșit. Acum, nici nu pot spune că am pus-o pe vreun piedestal în Pantheonul meu imaginar, dar chiar nu am disprețuit-o niciodată. Nici n-am judecat-o în vreun fel. Poate doar ca pe un fenomen generalizabil care mi-a afectat oarecum sentimentul că pot fi lăsat în plata Domnului atunci când intru sau ies din bloc, salutând pe toată lumea care îmi taie drumul ca să fiu sigur că nu am ratat nici un vecin și nu o să îi pun pe ai mei în situația unei lungi conversații purtate în ușă despre impardonabila mea lipsă de bună-creștere. În realitate, atunci ca și acum, habar n-aveam cine sunt vecinii mei. De-aia salut și acum cu toată deferența tot ce prind prin vecinătatea scării pe care stau. E mai sigur așa.

    Madam Ionescu chiar a existat. Cred că o dată cineva i s-a adresat chiar cu “tanti Lenuța”, de unde deduc numele de Elena scris probabil cu cerneală neagră pe buletinul de identitate. Pentru un om lipsit de memorie ca mine, asta e chiar o performanță excepțională și dovedește că madam Ionescu a lăsat o mare brazdă pe un număr semnificativ de neuroni plasați staregic în zona stocării informațiilor de lungă durată. În afară de “Dallas” și de “Sclava Isaura” nu a mai apucat nimic cu iz de telenovelă. Presupun că ar fi renunțat însă la tot ce ar avea izul ăsta pentru una-două porții de realitate pură scoasă din tomberonul oricăreia din televiziunile de profil din ziua de azi.

    Îngrijorarea care m-a cuprins întâlnind-o a fost că tot ce știam despre evoluția omului din cărțile și planșele darwinist-dialectice puse pe pereții laboratorului de biologie din liceu, e greșit. Știu că voi spune lucruri pe care nu am cum să le dovedesc cu puțina mea minte, dar eu cred că la un moment dat o parte din noi a suferit o mutație majoră. Probabil că lucrul ăsta s-a petrecut la sfârșitul ultimei glaciațiuni, când Homo Sapiens Sapiens s-a mai așezat pe la casele lui și în iernile lungi în care nu prea avea cu ce să-și omoare timpul a început să tragă la greu cu ochiul către Homo Sapiens Sapiens-ul din imediata vecinătate. În timp s-a produs și mutația genetică și o parte din noi a început să traiască tot mai mult crâmpeie din viețile celorlalți. La un moment dat, chstia asta cred că s-a adăugat la procesul de sinteză a proteinelor și celulele lor au avut nevoie de o dublă hrană. Așa se face că unii dintre noi au rămas doar Homo Sapiens Sapiens în timp ce ceilalți au evoluat în entități superioare care, chiar dacă posedă același ADN, au capacitatea de a trăi mai multe vieți simultan.

    Un individ banal, eu de exemplu, e capabil să își traiască doar propria viața. Madam Ionescu a trait viețile tuturor vecinilor, a celor care îi vizitau mai des, și a celor care treceau prin fața blocului în mod regulat. Și încă simultan… Pentru asta, și-a folosit toate simțurile pe care un individ banal ca mine le are. Dar le-a folosit într-un mod superior, inaccesibil mie. Văzul de exemplu, îl folosea pentru a privi îndelung prin vizorul de la ușă, auzul, ca să știe când e nevoie să vină să privească prin vizor… Procesa toate datele astea cu o viteză pe care nici un individ ca mine nu o are și reușea să le stocheze într-un fel demn de invidiat, cu acces direct și imediat la orice detaliu.

    O să spuneți că sunt invidios. Ca orice personaj banal, conștient de mărunțenia propriei persoane. Și poate că puțin chiar sunt… Știu că n-am evoluat. De altfel, mă trag din strămoși care n-au evoluat la timp și uite ce au produs… În starea mea mizeră de individ mărunt, nu mă pot adapta. Și știu că tot ce nu se poate adapta e sortit extincției. Asta e… Am mai facut și pui vii, e drept că nu i-am hranit eu cu lapte, cel mult cu lapte praf, pe care i-am adus într-o lume în care nu se pot adapta. Ca să prelungesc agonia extincției speciei mele retardate. Dar am și eu o speranță, ca orice om. Poate că se va descoperi, o dată și o dată, un remediu și pentru asta.  Mă gândesc că Homo Sapiens Sapiens Cestoda, adică specia care a evoluat din noi, încearcă cu disperare să ne salveze de la extincție. Nu vrea să repete greșeala pe care am facut-o noi cu omul de Neanderthal.

    Și probabil că pentru asta ne putem combina genetic. Ca să stam împreună seara la televizor și să savurăm viețile care se perindă prin toate canalele, ca să ne adunăm în fața blocului vara și să tocăm îmreună extraordinarele și minunatele evenimente de peste zi ale cartierului, ca să ascultăm cu răsuflarea tăiată ce a mai văzut  prin vizorul ușii, care acum are cap de leu sau chipul unui păun, generația care i-a succedat lui madam Ionescu. Poate că așa, încetul cu încetul, va crește în noi, ăștia retardații, tenia care se hrănește cu viețile celorlalți. Poate că vom evolua și noi. Sau poate că nu…