Archive for the ‘Cantece de adormit Vigilentza’ Category

Cântul VIII sau despre organizare

Monday, December 22nd, 2008

    Panait Istrati a fost un tip meseriash. A crezut într-o ideologie și a avut puterea să o nege cu aceeași tărie cu care crezuse. Pentru că ceea ce l-a interesat pe omul acesta a fost înțelegerea profundă a realității și nu vorbitul frumos despre ea. Omul a văzut multe și a încercat să înțeleagă esența celor văzute.  Iar chestia cea mai interesantă pe care a spus-o este cea de la care mă gândesc să pornesc postul ăsta: “Orice organizare folosește exclusiv organizatorilor”. Păi ce, nu e așa? Adică e sigur așa în cele mai multe dintre situații, iar rătăciții care nu procedează în felul ăsta duc semnificativ lumea înainte, dar nu ii pot asigura stabilitatea de care are nevoie. In definitiv, viteza de adaptare la dusul ăsta înainte e foarte diferită și cei mai mulți dintre oameni preferă mai degrabă ordinea în care organizatorii pot să-și vadă liniștiți de foloasele organizării, decât libertatea și creativitatea explorării continue a necunoscutului. De-aia se iese greu și din crize și din totalitarism și din prejudecăți. Dar în rest, drumul omenirii e suficient de prudent și de liniștit în așa fel încât toată lumea să ajungă dintr-un loc într-altul fără să rămână nimeni pe dinafară.

    Ca orice lucru din ziua de azi, organizarea a devenit și ea o chestie tabloidizată. E o chestie care pare simplă, adică la care poate accede oricine, e mult mai bină plătită decât face și dacă ai și bafta să fii într-unul dintre locurile binecuvântate în care mai sunt și de-aia care vor mai mult să facă decât să fie, te-ai scos. Singurul lucru pe care îl ai de făcut e să îi lași pe-ăștia în pace. E mult mai greu când ajungi să organizezi locuri în care nu prea există așa ceva și atunci dacă nu ai o meserie și nu te pricepi la nimic, e rău de tot. Tabloidizarea a dus la apariția managerului de profesie. Când există cerere mare de management și ofertă mică de manageri, relaxezi condițiile din cerere. Sigur, dacă ne uităm la zona de vârf a marilor companii, lucrurile stau rar așa și de cele mai multe ori sunt datorate unor accidente care se rezolvă repede. În zona companiilor mici, nici măcar nu se pune problema asta, pentru că acolo există cineva care este și proprietarul și conducătorul organizației și dacă e incompetent, compania nu poate supraviețui. Ca să nu calc pe bombeu contemporani, e suficient să ne gândim la manageri de excepție care au fost și creatori de excepție acum o sută și mai bine de ani. Adică la Edison și la Bell.

    Lucrurile pot scăpa însă ușor de sub control atunci când vorbim de companiile mijlocii, de middle-managementul companiilor mari și de politică. Acolo e zona în care organizatorii de profesie sunt ca peștii în apă. Am văzut oameni care au trecut pe rând de la conducerea unei companii de făcut pantofi la un lanț de supermarket-uri și și-au frânt spinarea într-un telecom sau o altă organizație în care tehnologia, adică știința de carte, e esențială. Am vazut, dimpotrivă, oameni extrem de competenți care au avut curajul la un moment dat să renunțe la lucruri tradiționale ale companiei pentru că ele nu mai erau cerute de piață sau pentru că apăruseră entități care făceau același lucru dar pe bani mai puțini. Ultimul exemplu al unui mare fabricant de procesoare care a decis să își concentreze activitatea în zona de cercetare-dezvoltare în detrimentul producției e cât se poate de concludent.

    Lumea este acum în pragul unuia dintre momentele folositoare: depresia economică. E foarte bine că se întâmplă și e foarte bine că ajunge și pe la noi. Prin Aprilie, cred eu. Și e foarte bine că va dura. Eu zic că va dura vreo trei ani. Trei ani, atunci când totul în jur o ia razna, sunt suficienți ca să se schimbe felul de a vedea și de a înțelege lumea. La capătul lor, tabloidul va ieși învingător în tot ce înseamnă comunicarea în masă, dar alături de el va ieși învingătoare competența și creativitatea în tot ce înseamnă trecerea cu bine dincolo de podul șubrezit. Aș pune un pariu. Peste trei ani, la întrebarea “Ce știi să faci?” vom auzi din ce în ce mai rar răspunsul “La chestii de-astea concrete, nu mă pricep, dar pentru asta există specialiști. Eu știu să conduc”. Și ăsta e un lucru tare bun. Pentru că din când în când, mai apar în istorie și momente în care organizarea nu folosește exclusiv organizatorilor. 

Cântul VII sau narație pentru Crina

Friday, December 19th, 2008

    Mi-a plăcut un comentariu. Și uite că m-am trezit că stau de vorbă cu el. Crina vrea ordine. În viața ei, zice. Și pentru asta vrea reguli. Chestia cu căutatul jocului mi-a plăcut. Caut un joc, orice joc, pentru că un joc presupune reguli iar regulile învățate așa, pe post de concept, te ordonează și te ajută să asimilezi regulile din lumea în care trăiești…

    Eu cred că e un sofism aici. Regulile unui joc sunt doar doar regulile unui joc. La fel ca axiomele. Regulile sociale sunt o chestie nashpa de tot care au în spatele lor o șmecherie sau un interes impus prin forță. La fel ca și instituțiile. În principal, regulile astea se învârt în jurul ideii de proprietate dozând în fel și chip lucrurile, codându-le legal, moral, religios sau cultural. Scopul principal al instituției căsătoriei, de exemplu, nu are ca obiect nici iubirea dintre doi oameni, nici aducerea pe ume și creșterea unui copil. Ambele se pot întâmpla fără să fie nevoie de nici o instituție specială. Scopul este asigurarea posesiei și perpetuarii proprietății. În unele societăți extreme, chiar a proprietății asupra oamenilor. Toate astea sunt codate și legal și moral și cultural și religios. Ca să fie bine păzite să nu care cumva să pățească proprietatea ceva. Evident, foarte puțini oameni gândesc explicit în felul ăsta, pentru că dincolo de orice chestie legală morala, religia și cultura au grijă să transforme totul într-un intrat în rândul lumii. La fel se întâmplă și cu cartea companiei. Aia ține mai mult de un soi de morală și cultură corporatistă ridicată uneori la rang de religie și care impune un complex de proprietăți ale unei entități abstracte cum e corporația asupra bunurilor și persoanelor care îi aparțin. Cam asta e cu ordinea din joc și cu ordinea aia de după 14 ani când începi să intri în rândul lumii.

    Ordinea interioară e cu totul altceva, zic eu.  Ea ține de echilibru, nu de reguli. Habar n-am cum se poate ajunge la echilibrul de care vorbesc. Cred că sunt tot atâtea drumuri spre el câți oameni mișună pe Pământ. Sau poate că or fi mai multe. Sau poate că nu e nici unul și ne amăgim că am ajuns la așa ceva și ne mai trezim din amăgirea asta când ne mai pocnește câte o coadă de balenă sau un meteorit rătăcit în aerul de maioneză tăiată al serii. În felul meu aberant de a viețui, cred că echilibrul vine din asumarea deschisă a libertății. Aia, de care tot vorbesc, care are drept gard doar libertatea celuilalt. Cred că e și foarte etic să trăim așa și foarte sănătos. Echilibrul de care vorbesc ar face toate lucrurile care țin de instituții și de regulile lor scrise și nescrise, inutile. Sigur, dacă am fi foarte mulți care am trăi așa. Evident, nu suntem foarte mulți care își asumă felul ăsta de a trăi și nici măcar nu e o mare nenorocire în chestia asta. Pentru tot felul celălalt există morală și religie și lege și ele își fac treaba foarte bine, țin societățile, așa cum sunt ele, în funcțiune. Eu am ales, de când mă știu, calea asta a libertății asumate și nu-mi pare deloc rău.

    Cum ar fi dacă ai încerca lucrul ăsta în locul regulilor? Cum ar fi să îți asumi libertatea îngradită doar de libertatea celorlalți în locul instituțiilor și al regulilor lor? Uite, eu fac asta de ani buni și îmi cam iese. Nu întotdeauna, recunosc, dar de cele mai multe ori, da.  Nu fentez nimic, sistemul e la locul lui, chiar interacționez zdravăn cu el. Libertatea de care îți vorbesc e aia în care nu rănești, dar nu te lași rănit, nu jefuiești, dar nici nu te lași jefuit, nu impui, dar nici nu accepți să ți se impună. Suntem tot ceea ce am ales în trecut, e drept, dar dacă începem să alegem altfel decât până acum, în timp alegerile astea ajung să ne schimbe în ceea ce dorim să fim. Dacă alegi să înveți reguli, devii o colecție de reguli. Când naiba mai apuci să mai și trăiești?

 

Cântul VI sau despre starea de fapt

Sunday, December 7th, 2008

    De fapt sunt cam trist. Mi se mai întâmplă și lucrul ăsta, câteodată zi după zi, alteori niciodată foarte mult timp la un loc. Nu am ales eu să fiu așa. Chestia asta cu tristețea a venit ca un fel de anotimp, lăsând urme pe pământul pe care pășește cu un soi de pășit de animal nocturn, cu degetele cu pernițe moi și păroase ascunzându-și cu bine ghearele. Urmele animalului numit tristețe se văd greu și el, animalul numit tristețe, pășește cu grijă să nu se facă în vreun fel auzit, pune pas peste pas ocolind fiecare fir de iarbă foșnitor, dacă ar fi avut aripi ar fi zburat, dar uite că animalul numit tristețe e doar o ființă pășitoare și atât. Când se apropie de tine ia chip de prădător, numai că tu doar știi că e așa, că e prădător, pentru că nimic din înfățișarea lui nu lasă de bănuit că e așa. Nici măcar ghearele strălucitoare nu și le arată când se apropie de tine. Le ține doar pentru zile importante, pe care și le alege singur, așa că numai el știe când e vremea să le arate ca pe un fel de costumație de paradă. Nici măcar colți nu are animalul numit tristețe. Are o gură rotundă, de pește care se zbate să respire apă, are însă ochi mari și incolori și cu ochii ăia, privindu-te, stă așa la un metru de tine, nu mai face nici un pas nicăieri, stă și tu stai și te uiți lung la ochii lui incolori despre care nici un tratat de zoologie nu spune nimic, te uiți la animalul numit tristețe, tragi din țigară, s-a înserat, pare totul ok, somn ușor.

Cântul V sau revenirea în Atlantida

Friday, April 25th, 2008

    Am înțeles. Asta a fost urmarea logică a protestului meu. Jocul de-a plimbat Steaua Polară al Atenei s-a încheiat, mă tot uit după ea, după Steaua Polară, și pare dusă de cealaltă parte a Pământului, ca o chestie de făcut umbră de pomană norilor lui Magellan, Oceanul s-a umplut pe-aici de un verde rece, sunt dincolo de Coloanele lui Hercule, știu sigur că Itaca nu mai există, mi-am dat seama atunci când în nesăbuința mea am fost izgonit de pe insula lui Calypso de haita de idei fixe venite de nicăieri. S-a dus naibii tot ce i-a fost dictat poetului orb, povestea nu mai e aceeași o dată cu tot ce s-a întâmplat la Santorin, Itaca nu mai e deloc, a fost înghițită de unda de șoc, eu eram departe atunci, pe tărâmul umbrelor căutând-l pe Tiresias, a plouat, îmi încerc norocul cu un taxi, după ploaie orașul arată ca o aberație cromatică reflectată peste tot de bălți, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

    Drumurile astea prin orașul de după ploaie îmi cresc temerile că străzile șerpuind ca o spinare de dinozaur s-ar putea sfârși brusc, fără să dea nici un semn de sfârșire adică, mă gândesc la fața surprinsă a șoferului de taxi care m-ar putea întreba “Și de aici unde megem mai departe?”, iar eu nu aș fi în stare să-i spun nimic, aș plăti și aș coborâ precipitat, privind către un oraș straniu, ca la un Berlin ras de bombardamente și brăzdat de trupe străine, cu un dictator nebun încă viu în el, benzinăria de unde îmi mai iau țigări mi s-ar părea înconjurată de sârmă ghimpată și aș pleca pur și simplu fără țintă, mulțumit că nu sunt și aici trupe de ocupație și dictatori nebuni care le-au atras ca un magnet și că nu ne cere nimeni să murim ca proștii. Când am construit corabia, Calypso mă privea tăcută ore în șir. N-am să înțeleg niciodată privirea aceea în care se amestecau durerea că se termină cu mulţumirea că se termină. Am aflat că poetul orb urma să scrie că am plecat de acolo cu gândul la Itaca. Numai că eu știam că Itaca nu mai e, că erupția de la Santorin sau schimbarea bruscă a axei Pământului sau deriva accelerată a continentelor sau mai știu e ce a făcut-o zob. Lucrurile astea le știi pur și simplu. Știi că nu are sens să le analizezi cauzele, oricum taxiul te duce acolo unde îi ceri, îi spui de fiecare dată altă adresă ca să le sucești mințile șoferilor, ca să fii impredictibil, altfel ai avea sentimentul că ți-a crescut păr în nas și în urechi și nu ai cu ce să îl tai, Calypso mă privea fix, sticlos, spriată de apropierea nimicului care va înlocui trăitul meu acolo, speriată de tot felul de nenorociri imaginare care s-ar putea abate asupra insulei ei de singurătate dacă aș mai sta acolo, cred că aici nu mai era nimic legat de răzbunarea lui Poseidon ci de cea a Atenei care tăcea și ea, nu venise la Via Cafe în Duminica aia și acum tăcea greu, amenințător, umplând mintea fetei ăsteia cu tot felul de prostii despre viitor. În tot drumul făcut către Coloanele lui Hercule m-am gândit la ea și la toate ciudățeniile care îi umpluseră mintea și n-am priceput de ce Atena făcuse lucrurile în felul ăsta. Cred că nimic din ce putem face noi, pământenii nu poate egala în cruzimea detaliilor imaginația unui zeu și oarecum e de înteles să fie așa atât timp cât ei nu mor niciodată.

    La Columb m-am gândit abia după ce lăsam Coloanele lui Hercule în urmă. Oceanul semăna cu verdele. Cerul seamănă cu ceva de care nu îmi mai amintesc. Columb nu seamăna cu mine. Diferența fundamentală dintre noi e că el credea că Pământul e rotund. Eu cred că e plat. Că sub Pământul ăsta plat și oarecum subțire se întinde un hău fără de sfârșit. Că el plutește peste hăul ăla ca o farfurie zburătoare din anii ‘50, încremenită deasura unei ferme din Arkansas cu un fermier perplex privind la ceva care stă suspendat ca Luna deasupra acoperișului lui, stă pur și simplu fără să scoată nici un sunet, luminând bizar, chemându-te acolo ca să rămâi perplex și atât. Columb a crezut că Pământul e rotnd și credința asta a lui a fost răsplătită de trecerea fără nici o peripeție, fără nici o dispariție de sine, prin triunghiul Bermudelor. Eu sper să găsesc locul din care nu mai există cale de întors numit Capătul Lumii, de-aia îmi place să cred că Pământul e plat, că în locul acela se revarsă Oceanul în hău, că sub hăul fără de sfârșit există un alt hău fără de sfârșit și tot așa, chestia asta nu o poți simți și pricepe atât de acut decât dacă ești matematician și ai reușit să treci dincolo de formalismul din cărți, atunci când te-ai oprit să mai vorbești sau să mai publici articole pentru că astea sunt lucruri despre care e aproape imposibil să vorbești sau să scrii, țin de experiența personală, la fel cum dacă ai spune că poți vedea sau chiar pipăi suprafețe în mai mult de trei dimensiuni toți te-ar cataloga imediat ca nebun, cred că nebunia asta i-a plăcut atât de mult lui Calypso, atât de mult încât și-a pus insula în pericol faţă de ea însăși și a făcut-o cu atâta înspăimântare încât nu a schițat nici un gest atunci când am început să construiesc corabia. Uite că m-aș opri la restaurantul ăsta chinezesc, mă gândesc la niște urechi de lemn și alge și vinete Schetzwan dar Calypso e acum foarte departe, oricum mi-a spus că nu ar ieși niciodată cu mine la un chinezesc și cred că numai Oceanul m-a făcut să mă gândesc la asta. Privesc o bucată de piatră ponce, tremurând pe creasta unui val, o privesc îndepărtându-se de mine, în liniște, fără a urma o ordine anume, cred că nici ea nu caută nimic special în drumul ei, seamăna cu un taxi galben trecând pe lângă tomberonul la care se încălzesc câțiva prieteni de o seară. Are, piatra asta, ceva din spaima șoferului de taxi care trece pe lângă un tomberon cu prieteni de o seară în jur.

    Am citit şi eu, ca orice om tot ce a apucat să scrie Platon despre Atlantida, n-am crezut niciodată că locul ăsta există cu adevărat, că s-a prăbuşit cu adevărat în abis, n-am crezut că acolo ar fi Axis Mundi, taxiul se apropie de o străduță mărginită de blocuri, dacă n-aș ști adresa aș putea fi oriunde în cartierele orașului, cobor încet, aerul rece al serii mă face să plescăi mulțumit, taxiul se îndepărtează ca o piatră ponce dusă de valuri, mă simt foarte departe de luminile de neon, e un loc liniștit, ticsit de câini vagabonzi, ca orice loc al orașului, fiecare câine are povestea lui, șoferul de taxi spunea că nu îi suferă pentru că are un copil care se sperie de câini, sun la interfon și nu înțeleg de ce trebuie apăsat pe rând pe butonul de speaker si pe cel de deschis, de ce nu se poate apăsa direct pe cel de deschis ușa, mie îmi plac pe bune câinii, indiferent de locul în care s-au născut, la fel îmi plac și oamenii, fără discriminare, mă întreb ce nu îmi place și enumăr repede câteva chestii, ușa s-a deschis, în fața mea se ridică o coloană uriașă de piatră, pare a dansa în mijlocul valurilor, corabia merge direct spre punctul acela făcându-și loc cu greu prin stratul de piatră ponce care acoperă Oceanul, a început să plouă, sunt în lift, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

   Nu mi-am imaginat niciodată felul în care ar putea arăta Capătul Lumii. Nu am avut idei preconcepute despre el. Știu din lucruri scrise de navigatori încercați care pretind că au ajuns foarte aproape că ar semăna cu o cascadă uriașă în care Oceanul se revarsă în abis, o cascadă fără sunete, pentru că acolo apele oceanului se izbesc doar de nimicul dimprejur, sau cu o întindere nesfârșită de gheață care se topește undeva pe linia orizontului într-un alt fel de aer, brăzdat de lumini jucăușe cu trup mirosind necosmetizat a femeie, sau cu un copac uriaș cu rădăcinile înfipte în nori, măturând ușor ierburile Pământului, dar cred că nimeni dintre cei care au ajuns chiar în locul acela nu a mai avut cum să plece de acolo pentru a spune sau scrie ceva despre ce i-a fost dat sa fie și să vadă și să simtă cu fiecare simț în parte, ajungerea acolo ar putea fi pur și simplu pășire pe un palier întunecat, trecere pe lângă o scară la capătul căreia se deschide o deschidere de ușă cu scufundarea amețitoare a Atlantidei în prag, cu Axis Mundi în ochii acelui prag de ușă deschisă făcând diferența dintre întuneric și lumină. Capătul Lumii ar putea fi o simplă legătură între ceea ce suntem și și ceea ce am vrea să fim și ne oprește un lucru nesemnificativ, ca o barieră pusă în mijlocul câmpului pentru că odată trecea pe acolo calea ferată.

    Capătul Lumii ar putea fi locul în care Atlantida și Itaca sunt isomorfe, amândouă imposibil de localizat pentru că acolo toate busolele te arată doar spre tine, scufundându-se din pricina unui vulcan erupând stupid ca un coș pe fața unui adolescent sau a unei bariere de fostă cale ferată uitată în câmpul invadat de maci, coloana de piată lângă care sunt acum are lumini albe de marmură curată, fără irizări de nimic, pură prin însăși natura ei, de care lipindu-te știi că ai ajuns.

Cântul IV sau vedere trimisă din Troia

Monday, April 21st, 2008

    Noaptea orașul pare viu. Probabil că e un rezultat al trecerii aerului printre copaci și freamătul ăsta al lor îl învie. E un lucru care se repetă în fiecare zi. Seara are miros de așteptare și dintr-o dată frunzișul începe să se audă răcoros, simți că te cheamă, uneori îți vine să îți lipești sufletul de coaja unui copac, alteori să sari în primul taxi și să dispari cu el în oceanul de neon, verde, ca valurile astea care au un fel aproape copilăresc de a se izbi de stânci, malul e aproape, banuiești că Troia e acolo chiar daca ceața dimineții nu te lasă să vezi dincolo de plaja care îți amintește de marea debarcare din Normandia, oracolul ți-a spus să nu pășești primul, îți arunci scutul în valuri și sari pe el, ai mai trimis un fraier la moarte, te gandești că toată chestia cu oracolul e o porcărie, că zeii ucid cu premeditare și nu se ia nimeni de ei, ai ajuns pe mal, ești aproape de Ilion.

    La o primă vedere, Troia e o cetate ca oricare alta. Are ziduri care nu seamănă cu cele de la Micene, are porți care nu seamănă cu poarta Iștar a Babilonului, pare o cetate comună, nici măcar ideea că acolo stă Elena care a stârnit toată nebunia asta nu mi se pare o mare chestie, am preferat întotdeauna asfaltul, betonul și sticla, chiar și pietrele uriașe din zidurile ridicate de ciclopi, iar aici nu e nimic asemănător. Zidurile astea sunt altfel, par prea elaborate, prea gândite pentru a nu ascunde ceva șubred în ele și cred că felul lor de a fi vine din felul de a fi al locuitorilor cetății.

    Zidurile astea îmi amintesc de povestea spusă de Umberto Eco în Numele Trandafirului. Povestea cu sfârșitul scolasticii. În vremurile în care scolastica era învățătura laică cu titlu de adevăr absolut, copiii studiau tot felul de aiureli cum ar fi faptul că dacă iei un corn de rinocer, îl arzi, îl pisezi, faci un cerc din cenușa lui și pui un păianjen înăuntru, păianjenul nu va putea ieși în exteriorul cercului. Copiii învățau tâmpenia asta, generație după generație, fără să se întrebe nimic, o învățau pur și simplu, așa cum respiri, până într-o zi când în insulele Britanice cineva s-a întrebat cacă o fi chiar așa. A luat un corn de rinocer, l-a ars, l-a pisat, a pus un păianje înăuntru, iar păianjenul a ieșit din cerc. Păianjenului ăluia îi datorăm, noi oamenii, ieșirea dintr-o paradigmă tâmpită. Ori zidurile cetății ăsteia, nu știu de ce mă duc cu gândul la povestea spusă de Eco, par făcute de oameni care nu au aflat că păianjenul poate ieși din cerc.

    Stau pe scutul meu, aruncat pe plajă, mă uit la Protesilaus care a sărit în urma mea, încrezător că profeția se va împlini pentru mine, mă uit cum aleargă plin de încredere și trufie spre zidul acela ciudat, în curând profeția se va împlini, văd deja ceata de arcași care îl vor săgeta încordându-și arcurile, nu vreau să îi privesc sfârșitul, îmi iau scutul ud de spuma valurilor și mă îndrept cu tristețe spre pământul străin căruia îi voi face umbră de pomană în următorii zece ani.

    Ah, nu am urât pe nimeni niciodată, dar pe ticălosul de Palamedes îl urăsc. Pentru că m-a dus în captivitatea asta de război care nu e al meu, îl urăsc. Privesc pe fereastra biroului în care stau, lumea pare la fel, eu însumi par la fel, dar sunt o sumedenie de lucruri schimbate brusc, de parcă ar fi o gravură a lui Esher întoarsă cu capul în jos, tocmai când ajunseseși să te obișnuiești cu ea așa cum stătea acolo, oricât de paradoxală era lumea din ea și acum ești convins că e cu capul în jos și nu reușești să îți înăbuși uimirea. M-au adus aici pentru că eu gândesc. Toți coloșii ăștia de mușchi m-au adus aici pentru că eu gândesc. Eu nu am făcut la fel cu Ahile. Lui Ahile i-am dat șansa să aleagă și a ales sabia. A fost alegerea lui. Mie nu mi-a dat nimeni șansa asta. Nu am avut între ce să aleg. Doar între mine și mine. Asta e o alegere pe care nu o poți face.

    S-a lăsat noaptea. E frig. Îmi place frigul. Îmi place noaptea, orașul după ploaie, brăzdat de taxiuri galbene și mașini de șmecheri îmbogățiți de vremuri tulburi, îmi plac până și șoferii de taxi care habar n-au unde e locul în care le ceri să te ducă și te obligă să fii atent la drum și să vorbești aiurea la telefon în timpul ăsta, zidul are irizări de reclamă luminoasă, alături, la corturi soldații și-au aprins focurile, îmi amintesc de o imagine din Harlem cu încălzitul în jurul unui tomberon arzând, mi se pare o imagine extrem de umană și îi plâng în sinea mea pe cei care nu mai sunt în stare să guste bucuria asta măruntă de a sta cu prietenii în mijlocul unei nopți reci în jurul unui tomberon, m-au adus aici pentru că gânditul meu e singura armă pe care o au cu adevărat și uite că mă cuprinde un soi de responsabilitate pentru ce am de făcut. Îl caut instinctiv pe Nestor, e și ăsta un băiat deștept, numai că știu că nu mă va ajuta cine știe ce din rațiuni de proprietate intelectuală, nu știu ce se tot fâțâie Epeius pe-aici, omul e dulgher, poate cel mai bun din toată Elada, cred că l-au adus pentru reparat corăbiile dacă o să fie nevoie și uite că se pare că va fi nevoie și de el, mă gândesc cu cine m-aș putea împrieteni pe-aici, Nestor ăla e un tip cu care aș avea ce să vrbesc, da’ parcă nu-mi vine să îi spun mare lucru.

    Zidurile cetății mă intrigă. Sunt atât de bine lucrate, atât de perfect îmbinate pietrele dn ele, încât ceva îmi spune că oamenii care le-au făcut au o șubrezenie mare în ei. Nevoia asta de ordine a lor îmi spune că e ceva în ei care nu stă în echilibru. O prietenă îmi povestea că de câte ori este nefericită se apucă să facă ordine prin casă. Cam așa e cu zidurile astea. Înconjurarea de ordine e un lucru care indică mult dezechilibru în cei care locuiesc aici. Nu zidul o să cadă ci oamenii înconjurați de el. Acolo va trebui să pricep mai multe.

    Cât timp îți trebuie să înțelegiun om? Mă tem că mult, foarte mult. Oricum, eu am de înțeles un popor întreg și pentru asta nu e nevoie de cine știe ce timp. Când sunt împreună oamenii sunt mai puțin ei și mai mult ceea ce li se cere să fie. Prin tot ce simplifică individul uman și îl face individ statistic. Prin reguli și instituții. E suficient să le știu regulile și instituțiile pentru a-i învinge. Să le știu, să le pot diseca atent, să spun iată cum arată o secțiune prin rinichiul acestei societăți, laringele societății ăsteia funcționează cam așa, creier nu are. Nu are nici o societate așa ceva. Atunci când gândești s-a terminat cu orice sistem coerent de reguli. Nici suflet nu are. Atunci când îți folosești sufletul, regulile dispar ca prin farmec. Are stomac, intestine ficat, plămâni, are tot ce-i trebuie pentru a trăi, robotic, simplu, ordonat. E suficient să înțeleg felul ăsta simplu, robotic, ordoat de a fi și îi voi învinge.

    A… Și le plac caii.

Cântul III sau despre oameni și câini

Friday, April 4th, 2008

    Nu, nu voi vorbi despre indivizi care se consideră artiști ucigând. Ei fac asta doar pentru publicitate. Sunt atât de dornici să fie și ei ceva pe lumea asta și atât de conștienți că nu sunt nimic, încât pot ucide pentru a apărea un timp în memoria colectivă. E absurd, e bolnav, e îngrozitor. Veți spune că presa e foarte vinovată și vă voi răspunde că nu e chiar așa. Presa e business. E despre market-share și atragere de publicitate. Veți spune că o vină o au și companiile care dau publicitate în mass-media care vorbește despre grozăviile astea și vă voi răspunde că și acolo e doar business, că și acolo e vorba despre cote de piață. Nu fac cu asta apologia mecanismelor economice. Pentru că ceea ce vreau să spun este că economia înseamnă și foarte multă psihologie. Mi se întâmplă foarte des să susțin în fața celor din industria în care mă simt eu bine, cea de IT&C, că ceea ce vindem noi nu este tehnologie ci fashion și lifestyle. Aici apare în scenă Vigilenza și madam Ionescu și toată scara de bloc care cere știride felul ăsta.

    În realitate uciderea pentru ieșirea din anonimat se hrănește cu scara de bloc. Fără felul de a gândi al scării de bloc, ea nu prea ar mai avea de ce să existe. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, toată presa scrisă și audiovizuală numai despre asta ar vorbi. fiecare dintre viermii cu pricina ar primi un nume, ar deveni vedeta săptămânii, am vedea peste tot numai poze cu viermi de mătase în toate felurile în care viețuiesc ei. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, cotele de piață ale mass-mediei ar fi dictate de abilitatea reporterilor de a înțelege felul în care viermii ăia comunică și ar fi obligatoriu ca la angajare reporterul cu pricina să aibe măcar o facultate de comunicare cu viermii de mătase făcută. Cei cu un master în asta ar ajunge ușor de tot redactori-șefi sau mai știu eu ce. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, asta ar vinde și detergentul și apa minerală și cafeaua.

    Ce e iteresant la scara de bloc e că oamenii sunt atrași de tot ceea ce ei ar dori în secret să fie sau să facă și habar n-au cum, sau nu pot, sau nu sunt lăsați de regulile lumii în care trăiesc. Se căsătoresc ca să intre în rândul lumii, fără cine știe ce povești de iubire, ajung să confunde dragostea cu sexul, pe ăla îl fac prost din lipsă de imaginație și cultură și de-aia hrănesc o întreagă industrie care le vinde iluzia normalității. Au o viață monotoă, stupidă, cu vise mici, cu aspirații care pendulează între ce au mai văzut cât de cât abordabil la supermarket și oftica față de vecinul de la trei care și-a luat o mașină nouă și hrănesc alte industrii de iluzii. Ajung la un sictir permanent, structural, și-ar dori să iasă din felul ăsta de a trăi, au un soi de violență mocnită sublimată în înjurătura de dimineață, în dorința de a da la cap unei realități de căcat, de a fi teribili, și hrănesc încă o industrie, mult mai periculoasă pentru că e foarte violentă. Visează la un alt fel de a trăi, așa cum cred ei că ar trebui să fie totul pentru a fi definit ca minunat și mai hrănesc o industrie de iluzii care îi ajută să trăiască crâmpeie din viețile altora. Toate astea și multe altele vând detergentul mai bine, te fac să afli de noul tip de cafea, să îți schimbi televizorul sau mai știu eu ce să faci. Și nici nu e foarte rău că e așa.

    Răul începe să apară abia în momentul în care unii din semenii noștri, cei mai bolnavi dintre noi aș spune cu tristețe numai că boala nu poate fi o circumstanță atenuantă, ucid pentru aieși din anonimat. Conștienți că și publicitatea negativă e o formă de publicitate. E un joc sinistru, iar a vorbi foarte mult despre el, chiar și din revolta că el există nu face decât să-l alimenteze.

    Nenorocirea e că scare de bloc se înmulțește asexuat. Prin înmugurire, cred. Refuză orice combinație cu un alt tip de cultură. Te-ai născut în cultura aia, acolo vei rămâne pe veci. Dacă ar fi să o compar cu un organism viu, cultura asta de scară de bloc are cei mai meseriashi anticorpi pe care ii poate avea o ființă. E autosuficientă. E perfectă. Mă întreb cum ar fi dacă într-o dimineată madam Ionescu ar înțelege că are dreptul să își trăiască propria ei viață. Că se poate trăi în afara iluziei, că e al naibii de mișto să trăiești așa, pur și simplu, că, până una-alta asta e cam tot ce știm sigur că se poate trăi, adică o singură viață. O singură dată.

Cântul II sau petiție către Athena

Saturday, March 22nd, 2008

    Când am plecat din Ilion era seară. Marea era roșie, luminată de flacările purpurii ale orașului muribund. Mirosea a alge putrede și sânge. Când gemetele troienilor s-au stins, mi-ai spus că ma duci acasă. Încă mai apăreai hodoronc-tronc, de nicăieri, să-mi spui ce crezi că ar mai trebui să fac mâine, ce-au mai zis ăia cu starea vremii, ce se mai poartă la Mycene pe sub platoșă, chestii de-astea. După aia, m-ai lăsat de izbeliște cu tâmpiții ăștia de soldați împiedicați ai mei să rătăcim de la o insulă la alta.

    Eu pot pricepe că lucrurile îți convin așa cum sunt acum. În definitiv, te-am răzbunat, și pe tine și pe șleampăta aia de nevastă a lui tac-tu, de ce să-ți mai pierzi vremea cu noi? Contractele sunt numai pentru ăștia cu existență pe termen scurt. La voi acolo, totul e altfel, curgerea timpului e un fel de chestie de impulsuri de sincronizare a lumii sublunare, războaiele un fel de haioșenie pe care o mai corectezi din joystick, am auzit că i-ai comandat și unui poet orb să scrie versiunea ta despre toate nenorocirile prin care am trecut și trecem noi acum. Ce mai, e mișto de tot… Am auzit toate astea în Eolia, cred că din adins ne-ai și dus acolo, să aflu cum ți-ai asumat toate meritele pentru ideea calului de lemn. Mi-a spus Eolus, în luna aia cât am stat la el, că ai umplut tabloidele cu fitze despre cum mi-ai dat tu planurile calului și ce fraieri eram noi și nu pricepeam neam cum să îl construim. Dar a fost ideea mea! Știm amândoi bine asta. Nu ai avut, de fapt, nici o contribuție. A fost ideea mea, pentru că vroiam acasă. Ne țineați acolo de zece ani pentru certurile voastre de trei lei și nu am vrut să ne lăsăm oasele pe un pământ care nu a fost niciodată al nostru. Vroiam doar acasă. Atât. Despre asta, nu o să scrie niciodată nici un ziar, nu e știre, o să spui, orice dobitoc vrea acasă după ce iese de la servici, interesanți sunt ăia care nu vor acasă sau ăia care trăiesc o epopee ca să ajungă acolo. Altfel, ce mare șmecherie e să bagi cheia în contact, să demarezi încet, să te înfigi în aglomerația permanentă din orice drum care duce la Piața Unirii, toți fac chestia asta în fiecare zi. Sigur, fiecare cu alte gânduri, la fel de banale, ai să spui. Așa, cu spaima pe care am trăit-o când am trecut pe lângă Ciconieni, cu povestea cu mâncătorii de lotus, cu mizeria aia de ciclop căruia a trebuit să-i scoatem ochiul fără să aibe omul nici o vină că am dat buzna peste el, cu supușii lui Lamos care știai bine că sunt canibali, ai ce scrie măcar o dată la câteva luni. E și ăsta un business, dar nu pot pricepe de ce tocmai eu trebuie să îți ofer subiecte după ce am făcut atât de mult pentru tine? Chiar nu pricepi că am câstigat războiul ăla nenorocit pentru tine?

    Aseară, când tocmai plecasem de pe insula lui Circe, mi-ai spus senin că Itaca nu mai există… Trebuie să-ți mărturisesc că după primul șoc cultural pe care l-am avut când am ajuns pe insula aia, nu a fost tocmai rău. Chiar și ideea cu transformatul în porci nu era chiar o nenorocire. E drept, porcul nu poate vedea cerul, dar am citit pe net că are cel mai meseriash orgasm posibil, cică durează până la 20 de minute și sincer, a fost prima dată în viață când mi-am dorit să fiu porc. Exact în secunda următoare gândului ăstuia l-ai trimis pe Hermes să mă bată la cap să mestec nushce plantă, bine că nu a fost vreun drog, că numai asta îmi mai lipsea, ai băgat și textul cu porcii în primul tabloid pe care l-ai găsit cu ediția încă deschisă, știu, e business…

    Am rămas un an cu Circe. Să știi că e chiar genul meu, puteam să rămân cu ea tot restul vieții. Când m-ai îndemnat să plec mai departe, știai că Itaca nu mai există. Ai făcut-o numai pentru setea ta de știri senzaționale. Dacă rămâneam cu fata aia, aveai subiect pentru o zi sau pentru o săptămâna și gata. Dar fata aia chiar mă iubea. Și îmi plăcea așa, fragilă, cu sânii ei mici, cu părul ei negru până la șolduri, cu ochi luminoși, cu umbletul ăla de talpi goale care se lipesc ușor de tot ce ating. Îmi plăcea, pricepi? După ce mi-ai spus că Itaca nu mai există, mi-ai spus că nici măcar vrăjitoare nu era. Că șmecheria cu transformatul în porci tot tu o făceai. Ok, fă-mă porc. Vorbesc serios. Știu, e o știre de cursă scurtă și asta. Am înțeles că i-ai dat tipului ăluia, poetul, o grămadă de bani, i-ai mai scos și ochii să vadă numai ce îi spui tu, ai investit ceva în chestia asta…

    Nici măcar atâta imaginație nu ai să inventezi singură poveștile. Ai nevoie de mine pentru asta. Da’ uite că eu nu mai am chef să mai fiu material de reality-show. De când mi-ai spus că Itaca nu mai există, nu mai am chef de nimic. Am încercat de câteva ori, după aia, să mă întorc la Circe și te-ai jucat cu Steaua Polară, ai dus-o în toate direcțiile să nu mai știu pe unde sunt. Măcar spune-mi ce să fac eu acum? Mâine dimineață o să mă trezesc ca de obicei, o să fac dușul (plăcerea asta nu ai cum să mi-o iei), o să mă urc în mașină, o să ajung în birou, o să stau acolo… Îți jur, am să muncesc și atât. Nu vei mai avea niciodată nici un subiect de primă pagină de la mine. Nu-mi amintesc să mă fi întrebat ce tot muncesc eu acolo. Instinctul ți-a spus că nu e ceva pe gustul cititorilor. E cu vești bune, adică de-alea care nu trezesc nici măcar o riducare de sprânceană, e cu multă știință de carte, ce mai, e boring rau… N-ai decât să inventezi singură finalul poveștii de dictat poetului orb. Că nici măcar să versifici, nu ești în stare. Și eu, eu ce fac acum? Acum că mi-ai spus adevărul. Acum că mi-ai spus că Itaca nu mai există, că te joci cum ai chef cu Steaua Polară, eu ce fac?

    Auzi, Atheno? Hai să ne vedem mâine la prânz la Via Cafe să stam serios de vorba. La etaj, că jos au făcut pentru nefumători. Hai, că dau eu cafeaua și tot nu ai mare lucru de făcut mâine. Că e Duminică.

 

Cântul I sau despre prima mea întâlnire cu Vigilentza

Sunday, March 16th, 2008

    Vigilentza e gagica aia de la 4. Are cred mai mult de 20 de ani, că nu-și prea arată vârsta. Prin bloc umblă zvonul că ar avea mult mai mult. Unii spun că ar fi fost pe-aici înainte de a se fi contruit blocul, prin ‘85 cred, pentru că atunci când m-am mutat eu, părăsind aproape definitiv blocul natal, toți îmi spuneau că am avut noroc, că ăsta e un bloc construit după cutremur și cică ar rezista mai bine. Sincer să fiu, nu cred că am văzut-o pe-atunci foindu-se prin holul de la intrare, dar la cât de atent sunt eu la ce se întâmplă pe-aici, nici nu e bine să fiu luat foarte în serios. Nici după 90 însă nu-mi vine a crede că e născută. Alea de după 90 au nume bengoase de mașini tari, ar fi chemat-o cu sguranță Lancia sau Mercedessa sau ceva în genul ăsta. Numai că pe gagica de la 4 o cheamă simplu, Vigilentza. Habar n-am dacă e cu tz sau cu ț de-ăla neaoș, da’ am scris și eu așa, ca să îmi fie mai ușor dacă o să fie cazul să mai vorbesc despre ea cu unii sau cu alții pe mess.

   Probabil că nu mi-ar fi sărit cine știe ce în ochi nici acum. E o tipă destul de banală, genul mediu în orice, cu excepția balcoanelor bine hrănite, alt semn că a prins-o dezvoltarea după 90 și al unui măreț posterior, semn că McDonald’s-ul de la Dristor e în continuare centrul socializării lumii bune a cartierului. Dacă stau bine să mă gândesc, Vigilentza asta nici la 4 nu sunt sigur că stă. Poate că nici nu stă în bloc cu mine, că nu am vazut-o niciodată să ia liftul sau să urce scările. De câte ori am întâlnit-o, era fie în holul de la intrare, fie pe bordura din fața blocului sau sprijinită de gardurile puse cu generozitate de primăria de sector ca să știe fiecare dintre noi unde se termină trotuarul și începe spațiul verde din care curge pământ pe trotuar când plouă.

    Totuși, vecinul care meșterește Sâmbătă la Dacia lui de 30 de ani, mi-a spus că ar sta la noi în bloc la 4. Și pe vecinul ăsta, l-aș cam crede, că s-a mutat aici o dată cu mine și pare om serios. Pe vremea aia lucra ca motostivuitor nu știu pe unde și se trezea dimineața de tot, așa că se făcea remarcat bătând în calorifer de câte ori dădeam ceva mai tare ce mai ascultam și eu în weekend. Cel mai mult îl enerva, îmi amintesc, sunetul orgii din Tocata în Re Major și Pink Floyd. O dată însă a facut urât de tot și la oarece Cat Stevens, nush ce-a avut cu el că a venit și a sunat în mijlocul zilei ăleia de Duminică țipând la mine că el e motostivuitor și nu o freacă ca ăștia d-al de mine. Așa am aflat cu ce se ocupă. De altfel, argumentul mi s-a părut atât de copleșitor că l-am dat naibii pe Cat Stevens și de-aia nu-mi mai amintisc nimic din Duminica aceea, probabil că a fost o Duminică atât de oarecare încât mi s-a mai șters o zi din viața traită pe planeta asta. Au urmat câțiva ani tensionați de fiecare întâlnire în fața liftului cu omul cu pricina până de curând, când i-am dat curent să-și pornească noul experiment Dacic. Nu mai știu dacă a fost unul reușit sau nu, dar știu sigur că s-a uitat cu o recunoștință de copil care primește înghețată făra aprobarea bunicii și mi-a spus aproape conspirativ:
    - Să știi vecine că Vigilența, aia care s-a luat de mata, stă la 4.

    Așa mi-am îmbogățit eu cultura geografică având o localizare aproape precisă a Vigilenței. Nu că aș fi murit să știu unde stă, dar, cum povestea pe care vreau să o spun putea avea oarece consecințe, nici rău nu mi-a prins. La 4 nu am fost decât o dată, când s-a blocat liful pe-acolo și încă o dată să îi spun unui vecin, instalator, că mă inundă ăla de de-asupra și n-ar fi rău să oprim apa rece din coloana de la bucătărie până vin oamenii ăia acasa și închid robinetul. Sau ăla era vecul de la 3…

    S-a întâmplat într-o seară oarecare, când îmi scoteam cânii la plimbare în jurul blocului. Am doi câini. Amândoi suficient de bătrâni ca să scriu cu o oarecare strângere de inimă despre ei. Cred că puține specii sunt atât de compatibile una cu cealaltă așa cum este omul cu câinele. De-aia nu pricep eu de unde și până unde au apărut toate asocierile astea malefice într-o sumedenie de culturi. Câinele, lupul și tot ce e apropiat lor mi se par un fel de rude ale mele. Chiar dacă părem atât de diferiți. În definitiv, de la virus la om, nu suntem decât niște programe mai mult sau mai puțin eaborate și dincolo de ceea ce suntem programați să putem face, cred că diferențele reale dintre noi țin mai degrabă de ce izbucnește din fiecare, insuficient studiat pentru a ști dacă și asta e o chestie care ține de structuri celulare și biochimie sau vine de alt undeva, o chestie căreia i-am dat un nume la fel de generic ca Universului sau gravitației, despre care vorbim mult și nu știm cine știe ce. Ei, chestia asta, cred eu, transcende bine programele codificate cu grija de God sau de hazard prin noi. Mă feresc să îi spun suflet ca să nu creez confuzii și emoții pe la instituțiile care și-au luat dreptul istoric sa vorbească despre așa ceva. I-aș spune comunicare, dar și pentru asta s-au inventat facultăți și profesori cu doctorate grele iar în fața unor asemenea argumente de autoritate n-am nici nici o șansă să conving pe cineva că putem comunica minunat cu ființe la care cele patru stări pe care e scris programul se înlănțuiesc altfel.

    Îmi scotem câinii la plimbare în plină epocă a masacrării lor în orașele patriei. La televizor, adică la chestia la care am renunțaț abia pe 1 Ianuarie 2007, catastrofa care nu ne lăsa să dormim cele 8 ore regulamentare era câinele. Câinele ne urmărea pretutindeni și singura rațiune a sa de a fi era să me mutileze copiii, să castreze japonezii aventurați în spațiul ăsta ireal, să ne muște de cur, în general, ori de câte ori ieșim din blocurile noastre, lipsiți de apărare, în mijlocul drumului plin de primejdii care unește blocul în care suntem fericiți și locul în care ne chinuie șefii ca să ne dea banii cu care mergem să vedem ce au mai băgat la supermarket. În drumul ăsta triunghiular dintre bloc, servici și supermarket, câinele ne pândește fioros, mereu însetat de sângele din curul nostru, gata mereu să ne obtureze bucuria campaniei de reduceri despre care tocmai am aflat din pliantele alea mișto din cutia de scrisori, pliante care te fac să visezi, te fac sa să zbori mai înalt, ce mai, te fac fericit… 

    Din cauza fraternizării mele cu câinele, pretutindeni, cetățenii indignați mă priveau cu ură și dispreț. Era unul dintre acele momente în care omul devine brusc cetățean…
- Un copil nu puteai să crești, auzeam aproape invariabil în spatele meu. Am crescut doi. Ok amândoi, zic eu. Acum sunt mari și, în definitiv, fiecare își trăiește viața proprie, nu cred că ar fi o idee bună să îi scot la blimbare în lesă în jurul blocului.
- E om rău, uite ce câine negru are… Negrul asociat cu câinele pare a fi o combinație cu adevărat nimicitoare. Cine plimbăîn lesă așa ceva, nu poate fi decât cel puțin la fel de monstruos. Corect.

    Eu cred că una dintre trasăturile locului, trăsătură de care ne molipsim din primii ani de viața, este lăsatul problemelor să se adune urmat de o reacție disproporționat de violentă față de ele. Așa a fost și povestea asta cu câinii. Când am dărămat tot ce era făcut cât de cât în mod natural, ca să punem în loc orașele-dormitor pentru industria care avea ca unic scop statisticile, am lăsat în urma noastră, de izbeliște o droaie de câini lipsiți de de prietenul lor care îi îngrijea. A fost, cred eu, un semn de iresponsabilitate. Nu cred că lumea ni se cuvine. Și în nici un caz, necondiționat. Mai cred că atunci când facem un lucru care afectează în vreun fel orice echilibru statornicit, e datoria noastră să găsim o cale pentru a repara răul sau discomfortul creat prin lipsa de echilibru. A lăsa  lucrurile să o ia razna până devin o problemă este, din păcate, o chestie pe care o învățăm de mici și o repetăm generație după generație. Mai trist e că de multe ori, alegem ca soluție soluția finală, adică ucidem, distrugem, uităm. E aberant. Tot ce facem e o dovada de lipsă a libertății atât pentru fiecare dintre noi cât și pentru fiecare grup uman. Suntem o societate extrem de neliberă. De peste 600 de ani suntem așa și lucrul ăsta mă face să nu fiu foarte entuziast în ceea ce privește viitorul.

    Vigilentza stătea, ca de obicei, pe bordură. De vorbă. Cu un vecin, presupun, așezat strategic să aibe line of sight la balcoanele cu pricina. Din reflex, cred că ține de competiția naturală dintre masculii din aceeași specie, am aruncat și eu o privire. Cum sunt un adept al echilibrului, adică nu îmi plac lucrurile disproporționate, tot ce mi-a trecut prin cap a fost că naște pui vii și îi hrănește cu lapte. Gândul însă mi-a fost întrerupt de un urlet ascuțit cu un ușor accent gutural ieșit din gâtlejul Vigilentzei. A fost imediat acompaniat de zbieretele tuturor copiilor care își omorau timpul prin jurul blocului. Numai că nu moartea timpului era pricina zbieretelor ălora… În secunda următoare, câțiva dintre ei s-au lipit de gardul de fier, al nostru că încă nu se prinsese primăria că poate fi și ăsta un business,  sudat cu atâta trudă după ce fusese adus cu sacrificii mari de pe nu știu ce șantier de unul din eroii blocului. Cum naiba or fi scăzut ăia de pe șantier fierul sudat în gardul ăsta, presupun și vopseaua verde de pe el, din contabilitate? Știu că e o naivitate, întrebarea asta. Doi, mai mărișori, reușiseră chiar să se cațere pe gard. Am mai văzut câțiva luptându-se să ajungă în scară, dincolo de ușa pe care alt vecin, suflet sensibil, dăduse câteva bidinele de vopsea alba să pară că avem oarece perdele pe-acolo.

    Câinele meu cel negru se lipise de mine și mă privea nedumerit. Câteva secunde a stat așa. Bănuiește că suntem în pericol. Văd asta în ochii lui. Dă să latre și să se pună în dispozitivul de apărare. Latră. Mă privește din nou. Îi dau de înțeles că nu e nici un pericol. Cel puțin, nu unul dintre cele pe care și le imaginează el. În ceea ce îl privește, e totul ok. E suficient să ne privim. Dincoace e nevoie să folosesc limbajul. Ca să comunic, cât de cât. Bănuiesc care este motivul atacului colectiv de panică. Până la campania de presă cu coaiele japonezului și cu populația patriei mușcată constant de cur și cu copiii mutilați definitiv, motivul ăsta nu exista. Acum este centrul Universului. Iar eu apar în mijlocul străzii ca un soi de Thor negativ flancat de doi lupi sângeroși, însetați de viața care palpita în trupurile plăpânde din fața blocului.

    Revenită din transă, Vigilentza mă privea cu ură. Îi stricasem idila cu vecinul care se holba la balcoanele ei. Îi întunecasem momentul de fericire care nu se mai putea consuma pe bordura nou-nouță, proaspăt schimbată după ce aia de anul trecut își dăduse obștescul sfârșit sub picamerele primărei. Sigur, nu putea lăsa lucrurile să rămână așa. Aveam să aflu că a doua zi îl predase hingherilor pe un cățel vagabond pe care îl mai hrăneam din când în când și care îmi răsplătea chestia asta făcând niște tumbe caraghioase. Când l-am găsit, era vai de mama lui, cu picioarele din spate strâmbe și poate că tocmai de-aia făcea tumbele alea așa. Și tocmai de-aia l-au și luat primul. Era ușor de prins. Ieșea repede la număr. A intrat de mult în statistici și raportări. Cam ca alea pe care le vedem indignați în filmele cu lagărele naziștilor. Tot o viața. Numai că altă specie. Asta avea însă să se întâmple a doua zi. În clipa aia, Vigilentza mă privea cu ură pe mine. Eram altfel. Avem doi câini și culmea, unul era chiar negru.
    - Dacă mai treci o dată cu câinii, iți dau cu o piatră în cap, îmi spune.
Pare fair. E o metodă de apărare la care am recurs dintotdeauna. Noi, oamenii. Piatra. Se găsește din abundență, e gratis, atacă la distanță. Pare a avea toate avantajele din lume. Numai că dincolo de eficacitatea metodei, îmi e foarte neclară motivația. Și scopul. Vecinul se uită nashpa de tot la mine și îmi spune că dacă n-aș fi cu câinii m-ar bate de mi-ar suna apa în cap. Îl privesc cu oarece atenție pentru prima și sper ultima dată și mi se pare aproape o imposibilitate ce zice. Nu ripostez. În definitiv, fiecare mascul trebuie să aibe o șansă să răspândească cromozomul ăla Y pe care îl deține și cum Vigilența nu este tocmai deținătoarea cromozomului X cu care l-aș combina pe ăsta al meu, îl las în plata Domnului. Mai ales că, din ce am priceput eu din proiectul Genographics, cromozomul ăla Y e fix același, ceea ce, trebuie să recunosc, e un mare avantaj pentru că te lasă să îl combini cu ce cromozom X ai tu chef. Singurul lucru care mă deranjează e tzunamiul de agresivitate pornit din senin și pe care trebuie să îl suport acum în picioare, ca să nu dau motive pentru un tzunami viitor.

    Încerc să leg un dialog rațional. E imposibil. Mass-media e mult mai mai tare ca mine. Mecanismul e atât de simplu încât pare perfect. Pentru că se bazează pe frică. Suntem o lume condusă prin frică, îmi spun. E un lucru foarte greu de demontat. Au încercat ființe mult superioare mie și au cam dat greși. Uite mie îmi place, de exemplu,  foarte mult Cuvântarea de pe Munte a lui Iisus și chestea aia pe care o spune mereu, “Nu vă temeți!” și aia cu “Veți cunoaște adevărl și adevărul vă va face liberi”… Sunt lucruri minunate în tot ce spune Iisus acolo. Ce a rămas din toate astea după 2000 de ani? Frica de Dumnezeu. Nu admirația, nu iubirea, nu pacea. Frica. Pentru că tot ce e minunat pentru oameni tinde să se instituționalizeze și să devină o unealtă pentru a lipsi de libertate, pentru a domina, pentru a face ce vrei cu semenii tăi. Frica e unul din mecanisele din noi folosit la greu pentru a ține oamenii sub control. Iubirea se învață. Cu frica te naști si nu o poți pierde decât greu de tot, iar atunci când zici că ai reușit, își scoate din câd în când capul la iveală ca personalitatea recesiva în cazurile de personalitate multiplă. Iar aia recesivă e aia adevărată.

    Vigilenței îi e frică. De mine. Am datele corespunzătoare portretului robot al pericolului, așa cum i l-au făcut toți cei din jur. În primul rând am barbă și umblu îmbrăcat în blugi și nu prea dau încredere că aș fi om serios cu responsabilități, am doi câini, nu ies în fața blocului ca omul normal să mai schimb și eu o vorbă, nu mă cert și nu mă împac cu nimeni. Sunt greșit. Spuneți sincer, dacă ar apărea dn senin o specie de ființe raționale de pe altă planetă, ce reacție ați avea? Vigilența s-a născut și și-a trăit toată viața în cartier. Centrul e ceva departe de tot, dincolo de Mall-ul de la Vitan și de Mc Donald’s-ul de la Dristor, e mai departe chiar decât Marea sau Poiana Brașov. La televizor e vorba numai despre ea și despre lumea ei și atunci când nu e, schimbă canalul. Acum de când au dechis ăștia de la Real supermarketul și Mall-ul e foarte departe. Iar eu sunt un intrus, apărut din altă lume. Lumea aia e sigur mai rea, că nu e a ei. Lumea aia e un pericol fundamental pentru lumea ei. Dacă se năștea în Arkansas ar fi chemat poliția până aș fi dispărut din preajma ei. Așa, pe cine să cheme, că poliția e mână în mână cu de-al de-ăștia ca mine… Ia și ea, piatra. Atât i-a mai rămas.

    După ce dau ocol blocului, trec din nou pe lângă ea, tot pe bordura aia stă, vecinul care se holba la balcoanele ei nu mai e acolo, copii sunt pe la casele lor la masa de seara, “Vecine, n-ai să-mi dai și mie o țigară?” Îi dau. Are ceva ușor provocator cererea aia. O combinație între feminitatea care se vrea recunoscută și siguranța celui care a învins o bătălie. Îi dau și un foc. Crede că m-a pus la respect. Nu e bine să o las să creadă lucrul ăsta. “Vezi că poți să te porți și civilizat?”, îi spun și în secunda următoare îmi dau seama că am spus o inutilă tâmpenie.

    A doua zi, avea să îl dea pe mâna hingherilor pe cățelul ăla care făcea tumbe când îi aduceam de mâncare. Și de care acum, îmi e dor…