Archive for the ‘Despre lipsa de libertate’ Category

Muzeul și bariera sau despre cum poți face un gard din hartie

Saturday, November 29th, 2008

    Am fost zilele trecute în clubul Muzeului țăranului român. Cu prietenul meu Harry. Harry e un fel de Noe și eu chiar cred că e un golem de Noe pentru că așa cum Ulise tot revine generație după generație rătăcitor ca o planetă, la fel face și Noe. Vine și el, din generație în generație, dar într-o altă alcătuire a venirii. Noe vine ca să nu uităm. Ca să renaștem prin neuitare. Iar eu cred că în generația noastră el a venit cu numele Harry Tavitian. Omul ăsta sfios de simplu tot adună sunetele lumii într-o Arcă ciudata peste care își plimbă degetele lui lungi de scamator. Arca asta de sunete e demult pe Ararat și de-acolo de sub acoperișul degetelor sale ea ninge sau plouă sau se însorește peste tot ce se revarsă, da’ uite că Harry nu se oprește din adunatul ăsta de sunete, tot îndeasă în Arca lui, cu o încăpățânare de hârciog o girafa de sunet și un urs polar de sunet și le pune lângă pelicanii de sunet aduși de departe din Saint Louis, an după an Arca lui rodește specii de sunete nemaiauzite și renașterea asta a lor prin neuitare este probabil cea mai înțeleaptă înțelepciune de scamator cu care a fost el hărăzit.

    Harul lui Harry nu e singular. Și spun lucrul ăsta spre lauda lui. Ascultându-l acolo, la Muzeul țăranului român, mi-am dat seama că era într-unul dintre cele mai potrivite locuri în care putea fi. Pentru că în acel loc trăiește încă un alt fel de artă de-asta de Noe, alt fel chiar decât arta pe care a practicat-o întemeietorul locului, Horia Bernea. Este arta care poate învia un muzeu. Cred că muzeul țăranului român este lucrul cel mai frumos de folositor de înțelept făcut de Horia Bernea în drumul său spre înnoptare. Este un muzeu viu. Incă.

    Eu nu știam că trebuie să pun cuvântul acesta “încă”. Mi l-a spus o prietenă, la telefon, aflând că merg să trăiesc alături de Harry minunea vederii lumii prin sunete. “Păi de ce?”, am întrebat-o, “de ce încă?”. Așa am aflat, din nou, că nu există în lumea asta o armă mai ucigașă decât prostia primitivă și militantă. Prostia care decide. Nimic nu ucide cu o mai mare acuitate, cu calmul senin al lui “it’s nothing personal, it’s just business” ca prostia care decide. Și uite că s-a întâmplat din nou. Sigur, locul e altul decât cel de data trecută. O să spuneți că bat câmpii, că un muzeu nu poate fi ucis, un muzeu e un soi de clădire cu lucruri în el, dar eu vă voi răspunde că există și muzee de-astea vii, care au plămân și inimă și creier de muzeu și respiră și gândesc și se bucură și se întristează și din punctul ăsta de vedere seamănă mai degrabă cu bisericile, așa cum erau ele ma demult și mai sunt și acum în multe locuri.

    Ca să ucizi un muzeu viu, ai nevoie de un algoritm. Matematicianul din mine îmi spune ca sunt tâmpit că zic așa ceva, un algoritm e o chestie logică, facută cu cap, dar am să-i spun matematicianului ăstuia din mine că se înșeală, în lumea socială a oamenilor pentru un algoritm e suficientă o căpetenie. Așa că, lăsând matematica, o să vă spun care cred eu că e algoritmul uciderii unui muzeu viu. Ca pe-o rețetă de alchimie. Se începe cu o idee fixă. Ea poate izvorâ din ură sau din lăcomie sau din altele asemenea și nu poate să se maturizeze decât având prostia primitivă drept catalizator.  Punerea în operă a unei idei fixe, mai ales dacă e o tâmpenie, necesită o comisie de analiză (câteodată, în cazuri extreme, îi mai zice de anchetă). O comisie de analiză e un lucru tare de tot. Ea face rapoarte. E o chestie colectivă de făcut rapoarte. Care vin în întâmpinarea (n-am găsit altceva care să nu sune a limbă de lemn) ideii fixe. Adică aplaudă ideea fixă, o pupă strașnic în cur și se chinuie să o argumenteze cu cuvinte alese cu grijă din DEX, ca să fie clar de tot, ca să fie evident, că ideea fixă e un soi de adevăr suprem la fel de nedemonstrabil ca axioma paralelelor. Raportul cu pricina e paloșul care ucide. Pentru că ultimul pas al algoritmului este punerea în practică a măsurilor propuse. Așa le zice, n-am inventat eu sintagma asta…

    În cazul Muzeului țăranului român, habar n-am a cui a fost ideea fixă. Și cu atât mai puțin pricina care a generat-o. Raportul e public, ca orice lucru foarte important. Și ca orice lucru extrem de important a fost întocmit (mișto cuvânt!) într-un minister. Cel care se ocupă de muzee, ca să nu rămână fără nimeni pe-acolo care să le întrețină, cred. Cred că ăsta e lucrul la care se gândesc mai tot timpul cei care gestionează cultura. Cum să întrețină. La asta se gândește, dar eu zic că mai cu folos, doamna căreia îi platesc întreținerea la bloc. Are și un motiv cât se poate de serios: locuiește pe scara pe care stau și eu. Noi ăștia de la bloc așa locuim. Pe scară. Mă tem că cei care sunt însă în comisii dintr-astea nu stau pe aceeași scară cu muzeul. Cel mult pe alta. De-aia îi enervează rău de tot atunci când nu văd exponate înșiruite disciplinat cu gărduleț să nu pună naibii cineva mâna pe ele, cu tăblițe metalice cu numere de inventar batute în cuie, cu regulamente de ordine interioara și cu hidrantul și extinctorul la vedere. Muzeele vii sunt haotice și haotic înseamnă nashpa rău de tot. Păi ce, poți inventaria haosul? Eu cred, că oamenii care pot gândi așa, trăiesc așa. Ei nu sunt aleși întâmplător. Sunt oameni cu entropie mică. La foc mic, adică. Eu cred că acasă la ei e plin de semnalizări și gărdulețe și sensuri unice. Atunci când merg unii la alții acasă, că merg, sunt sigur de asta, eu cred că își arată unii altora încăperile și spun:

- Domnule (sau cum naiba și-or zice pe-acolo pe unde viețuiesc cele opt ore regulamentare), aici este dormitorul meu în care nici măcar nu dorm și aici e bucătaria mea în care nici măcar nu gătesc și aici e buda mea în care nici măcar nu mă cac și, în general, asta e casa mea în care nici măcar nu locuiesc în viața asta pe care nici măcar nu o trăiesc. Nu-i așa că e minunat?!

    Așa se face, dragii mei, că Muzeul țăranului român a ajuns la pasul doi al algoritmului. Mai e un pas. Probabil că îl vor face în curând. It’s nothing personal. It’s just business. Sau poate că nu îl vor face. Poate că vor vedea (de priceput, nu vor pricepe, sunt sigur) că un muzeu, ca și o biserică, o sală de concerte sau un parc nu e ceva în sine. Muzeul și biserica și sala de concerte și parcul suntem noi. Noi cei care mergem acolo să asistam la plimbarea degetelor lungi de scamator ale lui Harry peste Arca lui cu clape, noi cei care stăm de respirat cu lemnul și de vorbit cu piatra și de privit cu însorirea bucuriei că suntem împreună cu ce a gândit un om care a gândit frumos, așa cum a făcut-o Horia Bernea înainte de a se înnopta și el.

    Eu cred că dacă noi nu uităm că dincolo de pereții biroului și de ecranul calculatorului mai există și alte forme de existență și mai existăm și așa, am putea opri producerea pasului al treilea al algoritmului. Mergând din când în când acolo și povestindu-ne cum a fost să trăim și așa.

 

Sunt colega mea Ana

Friday, October 24th, 2008

Dacă aș fi aligator, cred că Bucureștiul văzut de departe dimineața m-ar tenta tare de tot. Nimic nu ar arăta ca mlaștina de acasă. Văzut de aproape seamănă mai degrabă însă cu un sistem circulator bolnav, cu sânge vâscos curgând greoi și poticnit, cu intersecții încurcate la greu de semafoare care n-au cu ce să se sincronizeze, cu polițai abulici și șoferi haotici, disperați de disperarea cronică de care ne tot îmbolnăvim generație după generație. Ce mai, e un haos viu despre care mă întreb de fiecare dată cun de a supraviețuit nopții. Eu cred că orașul e locuit de două specii diferite. Sigur, e banal de tot ce spun, orice oraș e la fel. Constantă e disperarea. În definitiv, între fața descărnată a tipului care speria azi-noapte farmacista de la non-stop cerându-i două seringi și cea a funcționarului în straie nemțești din mașina de alături mare diferință nu prea văd să fie. Amândoi par a avea un șef la fel de nashpa, unul seringa, celălalt cine știe ce bătut în cap și amândoi se bulucesc la fel să dea nas în nas cu el. Ăsta de dimineață are de înfruntat un trafic aberant, celălalt tot felul de farmaciste speriate care îi răspund aproape mecanic că nu țin seringi.

În stânga mea, adică în partea opusă tipului, e Spring Time-ul de la Universitate, tocmai ies de acolo două tipe etalându-și obezitatea în care au investit la greu, an după an, cotizând la tot felul de junk-food-store-uri, funcționarul din dreapta se înviorează brusc, simt asta în ceafă, e clar că tipele îi plac, prefer să mă întorc spre el amuzat de privirea aia de fomist căruia după o săptămână de ținut regimul de slăbire cu nushce buruieni i se dă drumul într-o cârciumă cu tradiționalele cărnuri locale. N-am să înțeleg niciodată atracția asta bolnavă a majorității pentru femeile multe, revărsate peste blugii care pocnesc la fiecare pas ca un caltaboș îndesat pănă la refuz. Probabil că vine dintr-o copilărie plină de lipsuri și frustări. Eu, recunosc spășit, am avut o copilărie fericită și uite, tocmai de-aia și mormanele astea două de șunci din stânga și disperatul ăsta din dreapta îmi dau o stare profundă de discomfort prin isomorfismul lor macerat într-un trafic vâscos ca un sânge bolnav. În față, coada de mașini proptită în roșul de la semafor. Seara chestia asta nu îmi displace, dar acum, lumina scoate la iveală tot jegul plumburiu așezat pe ele ca o sfidare a tuturor spălătoriilor din oraș, e jegul pe care îl respirăm, îl luăm cu noi peste tot, de drag cred, dintr-un fel de patriotism local, îmi amintesc de versurile cu păduri de macarale din anii 50 și cred iar că în capul oamenilor lucrurile sunt fix ca atunci și fix ca acum 600 de ani, doar cuvintele s-au mai schimbat, am împrumutat la greu forme de civilizație neasimilată, pe-alea împrumutate data trecută le-am vomitat demult, ca să le facem loc ăstora noi, tot neasimilate stau în creier și eu cred că avem și acolo un fel de fiere care se chinuie să facă ceva cu ideile așa cum se chinuie fierea cu micii și ceafa și mai știu eu ce.

Încerc să privesc deasupra chestiilor din jur. Ar trebui ca dincolo de intersecție să văd cladirea Universității. Nu e. Ba e, dar acoperită de un uriaș bandaj publicitar, probabil că s-a rănit rău de tot și îi trebuia ceva să nu bage groaza în trecători, în definitiv, e una dintre cele mai circulate zone ale orașului. Dacă tot stau, aș putea citi ce scrie acolo, tot n-am la ce să mă uit. Și iată că orașul poate fi văzut și altfel! Pe marele bandaj scrie într-o logică impecabilă:

Sunt colega mea Ana 

Restul nici nu mai contează. Primul meu gând e că o fi vreo reclamă la Zyprexa. Ăsta e un medicament pentru schizofrenie. Ar merge ca reclamă pentru așa ceva. Numai că tipa din poză, cu un aer ușor tocilăresc, nu prea mă duce cu gândul la vreo tulburare psihică. Și chiar dacă ar fi la Zyprexa mă gândesc că mult mai eficient ar fi fost să spună ceva de genul “Am fost colega mea Ana, acum sunt din nou eu, Maria”. Caut cu privirea logo-ul celui care își face publicitate pe ditamai cladirea. Îl văd, mic, în colțul din dreapta- jos, adică acolo unde orice carte din colecția “for dummies” spune că nu te uiți aproape niciodata. Mda… Mai bine nu spun cine e că e o companie pe care o stimez tare de tot. Asta e… De obicei, ideea cu logo-ul acolo mă scoate din sărite. De data asta, mă bucur. Sigur, posterul cu pricina nu face nici bine, nici rău companiei cu pricina. E din categoria publicității care trece pe lângă tine, fix ca aia cu “acest concert/meci/nushce vă este oferit de către”. Oamenii s-au obișnuit de mult cu așa ceva, se uită la concert/meci/nushce și tot ce știu ei cumpără. Iar dacă e o reclamă genială sau absolut tâmpă o țin minte fără a o lega în vreun fel de cel care a plătit pentru ea. Până la urmă, dacă nu oferi absolut nici un fel de informație despre tine, un lucru frumos sau hidos sau strălucitor e doar un lucru frumos sau hidos sau strălucitor și atât. 

Ok, sunt un tip obișnuit cu campaniile publicitare. Sunt un tip obișnuit cu obtuzitatea funcționărească și pot înțelege multe. Pot înțelege cum se pot entuziasma o sută de funcționari în fața unei idei tâmpe, am văzut toate astea cu ochii și le-am analizat atent cu capul, pot înțelege cum se fac campaniile globale cu o idee tâmpă născută în biroul unuia care crede, stând în cubicula lui, că gândește outside of the box, pot vedea entuziasmul cubiculelor vecine, absolut echivalent cu entuziasmul din congresul anual al apartamentelor de pe scara blocului în care locuiesc atunci când vecinul de la 5 zice că ce frumos ar fi dacă am picta (zice el) geamurile de la intrare în forma unei perdeluțe și zis și făcut, într-o săptămână bidineaua își face datoria, avem perdele din vopsea albă de la Mr. Bricolage, că ăsta e cel mai aproape de noi, peste tot. Pot, la limită, înțelege și entuziasmul celui care și-a dat ok-ul pentru campania publicitară și a plătit la greu pentru ea. Și, evident, înțeleg lipsa de reacție a oricărei filiale față de aberațiile venite de la headquarter. Ce nu pot înțelege e cum naiba s-a proptit chestia cu “sunt colega mea Ana”, taman pe zidul Facultății de Matematică. Că pentru mine, facultatea asta e un fel de bastion al logicii… 

Elogiu prostiei ticăloase (Raport către semenii mei de pe Alfa Centauri)

Tuesday, July 8th, 2008

    Mișto de tot locul ăsta în care trăiesc! El e populat de o mulțime de oameni care, din cele mai vechi timpuri, au învățat să se descurce. Felul lor de a se descurca e unul fără limite și reguli. În mod paradoxal, ei sunt fani ai limitelor și regulilor, ori de câte ori ele privesc pe oricine altcineva. Asta face ca societatea în care trăiesc, eu ăsta venit de pe Alfa Centauri, să pară din afară una rigidă și suprareglementată în timp ce pe dinăuntru să fie haotică și dominată de reguli primitive, cele mai multe bazate pe forța brută. Chestia asta, am observat eu, există și în alte societăți de pe Pământ, dar de cele mai multe ori în rezervații bine delimitate numite de ei mahalale. Aici unde trăiesc eu, toată suprafața e una dintr-asta și din loc în loc există indivizi inadaptați care par fraieri rău și de care se face, în general, mișto.

    Cel mai interesant este felul în care își proiectează aspirațiile și felul în care ei înșiși ar acționa asupra celor pe care îi judecă. Pentru că asta e o caracteristică fundamentală a lor: oamenii de aici judecă orice și pe oricine care nu se găsește în cercul strict al propriei lor persane. Aspirațiile lor sunt simple: vor să aibă tot și să nu ofere nimic. A avea, nu vă duceți cu gândul prea departe, înseamnă pentru ei obiecte și bani. În rândul obiectelor se pot număra însă și fințe umane. De-aia se căsătoresc și fac copii, care sunt tot un fel de oameni dar mai mici și care cresc și devin oameni ca și ei. Dacă se poate, și de multe ori se poate, vor să aibă cât mai mult fără să facă nimic special pentru asta. Raționamentele lor sunt rudimentare și inexacte, combinând cât pot ei de creativ realitatea cu ficțiunea. Important e ca rezultatul raționamentelor ăstora să ducă la ceva rău și deci apreciat de ei și de semenii lor. Motivul felului ăsta de a gândi l-am descoperit ceva mai greu. În cultura noastră, aia de pe Alfa Centauri, se gândește altfel. Aici există două pricini care îi fac pe oameni să fie așa. Prima ține de faptul că viața lor de căcat se luminează dintr-o dată atunci când își spun că ei nu pot face nimic pentru că nu pot fi atât de ticăloși ca cei pe care îi judecă. În consecință, toți cei pe care îi judecă sunt ticăloși. A doua pricină stă în faptul că își doresc cu ardoare totul fără să facă nimic pentru a obține ceva cât de cât convenabil. Chestiile astea două se transmit de la părinți la copii și reușesc să reziste oricăror transformări aparente prin care trece societatea lor.

    Sincer să fiu, m-am cam săturat! Și nu spun asta ca să mă plâng sau dintr-un ifos de domnișoară de pension. Dar m-am săturat ca oameni fără nici o meserie să deverseze pompe de jeg doar pentru că altceva nu știu să facă. Și uite că s-au strâns suficiente chestii ca să pot exemplifica. Acum zece ani, când am cerut reducerea impozitului pe salariul programatorilor, o grămadă de de-ăștia s-au apucat să-și dea cu presupusul că am nushce firmă de soft și fac asta pentru mine. Din păcate, după zece ani n-am așa ceva. Nashpa pentru mine, de tot căcatul pentru ei. Când am anulat prima dată acciza pe aparatele foto digitale, am devenit brusc, după unii istorici, importator de aparate foto digitale. Când am anulat-o a doua oară, ba chiar am extins anularea asta la toate produsele electronice, am auzit trei mari versiuni: ca sunt importator (evident), că stric piața și vreau să dau în cap nushcărei firme (mișto de tot!) și (halucinant) ca îmi fac campanie electorală (era la trei luni după alegeri). Când m-am împotrivit proiectului cu jucăriile lui Negropontes prezentate pe post de calculator a fost și mai mișto. Am vorbit în perioada aia la o prezentare a unui thin-client cu același procesor ca și cel al jcăriei doar că totul era proiectat cu mințile în cap. Am devenit clientul lui AMD. De parcă AMD s-ar fi sinchisit de chestia în care și-ar fi vândut procesorul. Când am arătat că și Intel produce ceva similar, am devenit promotorul multinaționalelor veroase în România. Cei care au bătut câmpii atunci, au uitat (face parte din schema de mâncat căcat) că am spus un lucru smplu: ceea ce vreau e ca statul să nu facă nici o achiziție, să distribuie tichete valorice și să-i lase pe oameni să decidă ei ce își iau de valoarea tichetelor ălora, iar tot ce am arătat (și au fost zeci de modele) a fost pentru că am vrut ca lumea să priceapă că poate alege, că nu există decât în matematică soluții unice. Și nu vreau ca statul să facă nici măcar binele așa cum crede el de cuviință. Pentru că nu cred în stat. De-aia. Între timp, jucăria nu se prea produce, prețul a ajuns să depășească prețul unui thin-client proiectat și produs industrial, dar nu mai contează. Așa cum nu conta nici faptul că jucăriei nu i se oferea o zi de garanție și nici un fel de asistență tehnică. Evident, thin-client-ul la prezentarea căruia am fost, urma să fie produs de mine… Când am spus că n-am dat niciodată doi bani pe meciul de fotbal Windows-Linux mi i-am ridicat pe toți în cap. În anii trecuți, zeci de fanatici mă acuzau că sunt suporter Windows. Când am început să vorbesc despre lucrurile interesante pe care le face Google, mi-am ridicat în cap comunitaea Windows (că și ăștia sunt o comunitate). Peste tot dau fie de tipi care ar fura la greu dacă ar putea și care nu ies din logica lor cand se uită la tine, fie de fanatici cu tot orizontul lor redus la un unic punct de vedere tumefiat în cel mai grotesc fel. Când am susținut rețelele de cartier aveam rețea de cartier. Acum aflu că vând token-uri USB… Chiar m-am săturat să văd atâta prostie ticăloasă! În absolut fiecare lucru pe care îl spun sau îl fac cineva caută un interes personal pe care l-aș avea. Pentru că așa ar face în locul meu. Păi măi, pompe de jeg, dacă tot ce s-a spus despre mine ar fi fost așa, eram stăpânul câtorva procente din PIB! Nici măcar nu știu dacă tot felul ăsta de a gâdi e preponderent ticălos sau preponderent bolnav. Pentru că are și toate semnele unei boli psihice incurabile. Îi zice paranoia. A… Cred că știu ce fac acum: campanie electorală?

 

Globalizarea compasiunii (II)

Thursday, June 12th, 2008

    Spuneam în postul preccedent despre fotoreporterul care a pozat copilul din Sudan şi s-a cărat mai departe. Pare inuman de inexplicabil. Da’ uite că toate au o logică. E o logică bolnavă, dar tot logică este. Omul a plecat repede pentru că poza aia de premiu Pulitzer (până şi Premiul Nobel pentru cea mai letală armă ar părea mai justificat decât premiul pentru poza aia, dar asta e…) pentru a fi sigur că nu există nici un confrate cu ceva similar înaintea lui. O poză ca aia poate face bani mulţi sau nimic. În funcţie de cât de repede o poţi vinde. Iar fotoreporterul a ales între a fi om şi a minimiza riscul detronării de către competiţie. A avut succes. În ochii lumii în care trăim, succesul se măsoară în bani, notorietate, premii, chestii de-astea. După standardele impuse de madam Ionescu, fotoreporterul cu pricina e un om de succes. Iar eu ştiu că după standerdele impuse de madam Ionescu, bat câmpii.

    Cele mai vechi chestii din care ne putem prinde cât de cât cum e specia noastră făcută sunt din vremea sumerienilor şi egiptenilor. Era la fel ca acum. Aceeşi competiţie pentru a ajunge în vârful lanţului trofic, acelaşi fel absolut egoist şi strict individual de a gândi, fel creator de personaje de succes. Absolut nimic nou sau propriu vremurilor pe care le trăim. Iar pentru cât de mare era lumea pe vremea aceea, la fel de globalizat totul. Şi la fel de justificat de alegerile făcute de madam Ionescu de la parter.

    Dacă stau bine să mă gândesc, dictatura nu a existat niciodată. Hitler a fost ales prin alegeri libere, Napoleon a fost adus la putere de soldaţii săi, Alexandru Macedon a făcut tot prăpădul iraţional susţinut de către oamenii săi, Ceauşescu a fost aclamat sincer de către români, şi comunismul sau fascismul sau toate aberaţiile istoriei au apărut pentru că o mare masă de oameni, majoritatea oamenilor, au vrut aşa. Până şi inchiziţia s-a menţinut ca instituţie pentru că a fost acceptată de către oameni. Toate apariţiile de demenţi şi ideologii sau practici bolnave în istorie sunt, de fapt, felul în care vor cei mai mulţi dintre oameni să fie lumea în care trăiesc. Povestea cu bieţii oameni care se lasă păcăliţi de nu ştiu ce mari şmecheri, nu ţine. Omenirea a trăit, trăiește și va trăi într-o democrație perpetuă în care marea majoritate a oamenilor decide mereu cum vrea să fie lumea în care trăiește. Că iese bine sau rău e o pură chestiune de alegere așa cum alege fiecare dintre noi în ceea ce privește propria sa viață.

    Faptul că madam Ionescu de la parter e sensibilă rău la toate nenorocirile lumii ăsteia a adus și bani publicației care a cumpărat poza și bani fotografului care a vânat-o și premiul Pulitzer și tot ce este de admirat, de pus pe piedestale și în conturi bancare, pentru că madam Ionescu de la parter este cea care definește opțiunile politice, economice și morale ale lumii. Ea este cea care l-a făcut pe fotograful cu pricina să opteze pentru a lăsa copilul în plata Domnului și a fugi repede cu trofeul în dinți, ea este cea care îl determină pe soldatul de la mii de kilometri de casa ei să apese pe trăgaci, ea este cea care face ca prin toate coșurile de fabrici și prin toate țevile de eșapament să curgă otrava care ne otrăvește planeta. Pentru că dincolo de orice sensibilitate a ei, madam Ionescu este cea care cumpără cam tot ce se poate cumpăra, pentru audiența ei se bate toată mass-media, pentru a o fermeca, a o cuceri, a o face să bage mâna în buzunar.

    Vroiam să scriu despre altceva. Oarecum legat de povestea asta. Dar pentru că cineva de pe Dune cu nume de râu dat de gali se mira tare de cât de cinic a fost fotograful ăla, am să mai scriu povești despre Pământ și ființele care mișună pe-aici.

Globalizarea compasiunii (I)

Monday, June 9th, 2008

    Am primit un mail In mail, era o poză care primise și ea ceva. Premiul Pulitzer pe anul 1994. Sub ea era un text. Imbecil. Iată-l:

“Priviti cu atentie ambele fotografii si cititi mesajul de sub ele. Trimiteti acest mesaj catre cat mai multi oameni cu putinta. Acest gest nu va va indeplini nici o dorinta, si nici daca il stergeti nu veti pati un necaz. Este insa datoria noastra morala sa ne pese de oameni… asta e! La revedere si aveti grija de voi.

Fotografia a castigat premiul Pulitzer in anul 1994, si a fost facuta in timpul foametei din Sudan . In ea poate fi vazut un baietel care se taraste spre o tabara cu alimente a Natiunilor Unite, plasata la un kilometru distanta.  

Vulturul asteapta ca baietelul sa moara, ca sa-l manance. Aceasta poza a socat o lume intreaga. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu baietelul, nici macar” - am șters intenționat numele ăluia de a făcut poza, numele premiantului adică -  ”, fotograful, care a plecat de indata ce a facut poza. Trei luni mai tarziu s-a sinucis in urma unei depresii”

Urmează două poze de căcat una care “a socat o lume intreaga” și una a premiantului care a făcut poza cu pricina. După care urmează un alt text imbecil:

“Iata ce s-a gasit in jurnalul sau,Draga Dumnezeule, iti promit ca nu voi risipi mancarea, oricat de rau i-ar fi gustul si oricat de satul as fi. Te rog, Doamne, sa protejezi acest baietel, sa-l indrumi si sa-l scoti din nefericire. Te rog sa ne faci mai sensibili fata de lumea din jurul nostru si sa ne ajuti sa nu mai fim orbiti de egoismul si de interesele noastre. Sper ca aceasta fotografie sa serveasca intotdeauna ca un memento care sa ne spuna cat suntem de norocosi si ca nu trebuie sa consideram niciodata ca totul ni se cuvine de drept. Va rog sa trimiteti forografia prietenilor vostri. Sa ne rugam pentru indepartarea suferintei care se gaseste oriunde, in orice loc de pe glob si sa le trimitem si altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Ganditi-va si priviti forografia, ori de cate ori va plangeti in legatura cu mancarea pe care o aveti, sau cand vedeti cata mancare se iroseste zilnic.             PROMITETI ASTAZI:

   ”NICIODATA NU VOI MAI RISIPI MANCAREA “

Aceasta este lumea reala in care traim. M-am gandit sa o impart cu voi.”

    Nici diacritice nu m-am căznit să pun. Nu merită. Internetul e plin de tot ceea ce umple lumea în care trăim. Iar faptul că un asemenea mail poate circula liber e un semn al bolii de care suferă din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri. Așadar, un fotograf se duce într-o misiune de făcut poze care să șocheze o lume întregă. Șocatul ăsta aduce bani frumoși publicației care le va cumpăra pentru că, se știe, există un ocean de tenii care se hrănesc cu viața, suferința și moartea altora. Până aici, nimic deosebit. Din păcate. Madam Ionescu de la parter e și ea, de mult, un fenomen al naibii de global. Publicitatea se face în funcție de audiență, audiența în funcție de ce vrea madam Ionescu să aibă pe post de hrană spirituală, hrana spirituală a lu’ madam Ionescu e bârfa despre tot ce ar fi vrut să fie și să trăiască, numai că viața ei, așa cum s-a priceput să și-o facă e de tot căcatul și atunci tot ce ar fi vrut să fie sau să trăiască ea, madam Ionescu de la parter, devine nashpa de tot, madam Ionescu devine apărătorul absolut și intransigent a nushce valori inventate special pe post de anestezic pentru ea, madam Ionescu de la parter devine, așa, un fel de entitate superioară care are cu ce se indigna, bârfi, vorbi la nesfârșit cu cealaltă madam Ionescu de la celălalt parter sau de la trei sau naiba mai știe de unde, că blocul e productiv rău în madam Ionescu de-astea. Delicatesa madamelor Ionescu nu este însă bârfa. Bârfa e un soi de fel principal. Rafinamentul suprem e nenorocirea, nenorocirea pură, crudă, cu moarte, sânge, suferință. Chestia asta îi dă lui madam Ionescu sentimentul vieții împlinite. E exact mizeria scrisă în jurnalul fotografului. Un fel de ce mișto de mine că nu trec prin ce trec ăia despre care scrie la gazetă. În toată compasiunea afișată cu sunete sceptice de țuțăr ipocrit stă o imensă fericire și un imens sentiment de confort. Pe mine m-a apărat Dumnezeu de foametea aia, își spune madam Ionescu și pe lângă mulțumirea animalică pe care știe de oarece vreme să o mascheze destul de bine chiar și în fața altor madam Ionescu, se simte brusc un fel de aleasă a lui Dumnezeu pentru nu știu ce merite morale, că altele nu și le-ar putea imagina oricum. Suferința celorlalți îi dă lui madam Ionescu un excepțional sentiment de superioritate, o face să vrea mai multă suferință a celorlalți, asta e baza fundamentului competiției dintre publicații, pentru că audiență mare înseamnă publicitate multă și publicitate multă înseamnă bani mulți. Cinismul comercializării nenorocirii pe bani este de mult un banal fenomen global.

    Numai că în povestea pe care madam Ionescu o împrăștie acum pe net, pentru că madam Ionescu din ziua de azi nu se mai mulțumește cu scara de bloc, cu blocul, cu blocul vecin, e globalizată și ea, nu mai are 60 de ani, poate avea oricâți, povestea de pe net așadar mai are ceva nașpa de tot în ea. Premiul Pulitzer. Acordat de oameni care pot fi considerați profesioniști adevărați. Și chiar sunt. Numai profesia asta cu făcut bani pe cererile lui madam Ionescu mi se pare o profesie mai nashpa ca aia de făcut bani direct din ucis. Un soldat are mult mai multă compasiune pentru un adversar rănit decât fotoreporterul care a făcut poza aia și a plecat mai departe. Pentru că soldatul știe că poate fi și el în situația adversarului rănt. De-aia.

    Chestia cea mai nashpa mi se pare globalizarea corporatistă a ipocriziei cu compasiunea. Îi zice mișto de tot: corporate social responsability, îi zice. Are, evident și o abreviere. Că a intrat deja în jargonul funcționarului de multinațională. CSR îi zice. Dar despre asta, chiar merită să scriu un post în sine.

O sută de cuvinte

Saturday, May 31st, 2008

    Să presupunem că am ști numai o sută de cuvinte. Mai mult, să presupunem că în fața noastră e un tip care stăpânește al naibii de bine limba în care vorbește, ține un discurs lung și elaborat despre un subiect care atinge chestii în care suntem fanatizați și nu pare a fi nici fanatizat nici cine știe ce înclinat să ne dea dreptate nouă sau dușmanului nostru. Mai mult, tipul pare a spune că războiul cosmic pe care îl ducem noi există mai mult în imaginația noastră și a adversarului nostru, că lumea din jur arăta de oarece timp altfel și n-o să mai arate niciodată ca în vremurile bune în care aveam un scop și un adversar clar în viața asta de căcat. Care este prima și cea mai naturală reacție?

    Păi mai bine am fi stat și ascultat un discurs al adversarului nostru… Ăla vorbea cu cele o sută de anticuvinte, le știm pe toate, fiecărui anticuvât de-al lui îi opunem un cuvânt de-al nostru, luptăm, viața are un sens. Și vine boul ăsta să ne spună că nu existăm… Asta ne spune! Că nu existăm, că toată cauza noastă e o tâmpenie și nici măcar nu spune cuvântul “tâmpenie”. Nici măcar nu spune ceva despre noi sau despre adversarul nostru drag și scump, vorbește despre un viitor în care nici noi, nici adversarul noștru nu există. Lucrul ăsta nu poate să rămână așa! Singurul mod în care putem supraviețui e să nu le dăm nici o șansă celor care gândesc un viitor fără noi și fără cauza noastră. Aici ar trebui să ne aliem cu adversarul nostru și să le spunem tuturor ce aberații și ce prostii îndrugă tipul ăsta.

    Metoda e simplă. Extragem din discursul lui cuvintele care nu se află printre cele o sută pe care le înțelegem. Obținem așa, un discurs scurt de tot și absolut imbecil. Adăugăm cuvinte de la noi ca să îi dăm o direcție și un sens și… gata! Putem să umplem cu tâmpenia asta orice spațiu. În definitiv, sunt, în mare, cuvintele lui. În definitiv, foarte puțini l-au auzit vorbind și foarte mulți citesc ce răspândim noi în spațiul public. Ne-am scos!

    Ei, dragii mei… Ăsta ar fi fost încă un raționament inteligent. Și, sincer să fiu, dacă ar fi fost așa, nu aș fi reacționat în nici un fel. Un om inteligent merită respectat chiar și atunci când are intenții malefice. Chestia cu suta de cuvinte e adevărată. Povestea cu cu fanatismul, tot adevărată e. Mă tem însă că raționamentul de după aia nu a fost făcut așa, ci tot orbit de fanatism și de cele o sută de cuvinte. Și mă mai tem că omul a fost și revoltat pe bune. Nu neapărat pentru ce am spus ci pentru ce a înțeles din ce am spus prin filtrul celor o sută de cuvinte. Despre ce era vorba? Păi nu vă spun. Că povestea asta e adevărată în atât de multe situații încât contextul care a generat-o nici măcar nu contează. De-aia am și scris despre ea. Că nu contează.

De plano

Saturday, May 24th, 2008

    Așteptam un răspuns pe messenger. Știam că are multe pe cap și că va dura până să îmi răspundă, așa că îmi mai aruncam ochii din când în când văzându-mi între timp de ale mele. Nu îmi place să pun semnale sonore și alte chestii de-astea. Ca de obicei, răspunsul pe care îl aștept vine o dată cu tot felul de mesaje de la persoane mai mult sau mai puțin cunoscute și sincer să fiu nu sunt foarte bucuros să duc o conversație intercalată cu altele. Dar cum nici să îmi pun status-ul selectiv nu îmi place și nici să nu răspund cuiva care mă apelează nu îmi sta în fire, citesc fiecare mesaj și îi dau un răspuns. Cred că e în primul rând o chestiune de civilizație să procedez așa. Îmi continui dialogul și în așteptarea următorului mesaj citesc și mesajele colaterale.

    De data asta e de la un student care participă la un curs de business înIT&C ținut de un prieten. M-a invitat și pe mine să le vorbesc studenților săi și așa am intrat în dialog cu ei. Unii cu idei interesante și pline de șanse în viitor, alții cu idei ceva mai comune dar dornici și ei să își găsească un loc în lumea asta. Până aici totul e ok. În definitiv, eu i-am sfătuit să încerce măcar în perioada asta a vieții lor altceva decât statutul de angajat, oricât de bine plătit. Le-am spus adevărul despre felul în care gândește un patron de firmă de soft, despre faptul că după 35 de ani ești prea scump pentru a mai fi ținut pe o poziție de programator și despre felul în care merită măcar o dată în viață să încererci să îți faci drumul tău în lumea asta.

    Cel care îmi scrie este unul dintre cei pe care i-am sfătuit să facă lucrul ăsta. Le-am spus că probabilitatea cea mai mare de a crește repede este să aibe o idee cât se poate de originală, să încerce să înțeleagă ce își doresc cei care vor utiliza softul scris de ei și să se țină de ceea ce au de făcut până dau lovitura sau eșecul e evident. În general, pledez pentru soft scris pentru mass-market. Pentru corporate-government se înghesuie companiile mari, capabile să ducă proiecte de anvergură așa că nu e aproape niciodată loc pentru start-up-uri aici.

    Omul nu are evident nici o idee originală. Timp de o săptămână îmi tot repetă lucruri care există și sunt impuse binișor și de oarece timp pe piață. Ok, îi spun, poate ai ceva mișto de tot în legătură cu felul în care scrii softul sau ceva tare de tot în felul în care îi faci interfața sau în felul în care îl impui pe piață. N-are. Îmi spune că el asta știe să facă și vrea neapărat să își construiască un business. Cam inflexibil. Cred că n-am să ies niciodată la pensie așa că nu mă gândesc la faptul că nici măcar la pensie nu aș fi așa. Prefer să spun că nici măcar înainte de a-mi da duhul nu cred că voi gândi așa. Mi-a plăcut tot timpul să explorez lucruri noi. Ok, nu suntem la fel, nu e nici o nenorocire în asta. Îmi vine greu să îi spun că oricum salariile în industrie sunt destul de mari și faptul că stapânește un domeniu e un lucru bun. Mă gândesc că ar fi foarte nedrept să descurajez un om care poate a avut o idee atât de extraordinară încât nu am fost în stare să o pricep. Prefer să nu îi spun nimic și să las viitorul să decidă pentru el. Numai că omul insistă… Ei, și de-abia de-aici începe povestea adevărată.

    Pentru că odată cu mesajul pe care îl așteptam apare din nou amicul cu pricina cu o chestie mișto de tot. Zice ceva de genul “ce mă interesează și de ce te-am întrebat tocmai pe tine este cum ajungi la Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Relația cu Parlamentul”. Îmi vine să-i răspund caragealian “Domnule, aici este regia Monopolurilor! Aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!”. Prefer să îi dau însă un răspuns mai direct. Știu că de când cu reforma lui Marga care a reușit să pună la pământ unul dintre puținele lucruri care mai funcționau în țara asta, scara de bloc a învins definitiv și e greu de crezut că cineva școlit azi în România ar lua citatul din Caragiale ca un citat mișto și potrivit situației. Cel mult ar lua chestia asta ad literam și ar crede că am înnebunit sau, mai rău, ar crede că mă gândesc să-i pun o pilă la vreo casă de pensii.

    Felul acesta de a gândi nu este unul izolat. Așa arată totul în jur. Șoferul de taxi, indiferent de forma și capacitatea cilindrică are o singură problemă: ăștia care fură și cum ar fura el daca ar fi în locul lor și de ce n-a avut el norocul unei rude care să fi fost ceva la viața ei să-l proptească într-o funcție de-asta de furat. Șeful de catedră de la facultate se plânge de salariul mic dar refuză și el orice schimbare care ar putea periclita pacea instaurată odată cu sfârșitul migrațiilor pe teritoriul patriei. Îmi amintesc de un prieten care propunea un masterat susținut de companiile din industria de IT&C și care îmi povestea de refuzul brutal venit din partea unui asemenea șef de catedră și argumentat în mod strălucit prin: “dumneata azi vii, mâine pleci, eu sunt peren”. Iar perenitatea de care vorbea este cheia a tot ce există în jurul nostru.

    De fapt, în societatea românească funcționează două mituri simple. Primul este cel al puterii ereditare. Putere care îți conferă drepturi anormale asupra a tot ce mișcă în ograda ta. Societatea este piramidală în continuare, nu pentru că așa e structurată ci pentru că așa se comportă membrii ei. Chiar dacă instituțiile sunt cele ale unei democrații societatea are o abordare aproape tribală a lor ceea ce face ca atât comportamentul celor aflați în ele cât și al celor din afara lor să nu aibe nici o legatură cu mecanismele lor teoretice. Felul ăsta de a gândi este transmis în majoritatea familiilor de la adulți la copii și devine ceva firesc. Dacă nu te porți așa ești considerat prost. Reflexul față de putere este unul de ură invidioasă combinat cu dorința de a fi acolo și de a fi exact ca ceea ce urăști. E o chestie morbidă rău în asta. E dorința de a ajunge să fii urât. Al doilea mit este cel al resemnării. Ok, ești așa cum ești, nu ai reușit nimic în viață, dar nu ai  evident nici o vină pentru asta, de vină e mereu altceva, aia care au mai făcut câte ceva au avut din naștere un avantaj, chestii de-astea.

    Societățile funcționează într-o foarte mare măsură în virtutea miturilor lor fundamentale. La noi, dualismul perfect între despotul diabolic și sărmanul resemnat este atât de stabil încât nici o globalizare, tehnologie, neoreligie, cultură, clonare sau uragan nu îl va clinti prea ușor. E așa de 600 de ani și mă tem că suntem abia la mijlocul perioadei. De-aia un om de 20 de ani are ca aspirații o pilă la Secretariatul General al Guvernului iar un șef de catredră de 60 de ani e deja peren. Ca piesa cu două roluri pe care o tot jucăm generație după generație. Și, credeți-mă, nu e chiar nimic de făcut.

Office-ul și telenovela sau venitorele și trecutul

Saturday, April 26th, 2008

    Lumea are, în general, încredere în mine. Așa se întâmplă că ajung să fiu depozitarul unui număr de povești vesele sau triste trăite de alții și confesate mie din nevoia de a le spune cuiva. La mine ajung cele care nu se spun de regulă la nici o spovedanie, pentru că nimeni nu le consideră a fi păcate de nici un fel. În cultura noastră păcatul este trăitul în afara regulilor. Nefericirile profunde consumate în tăcere într-o viață trăită by the book sunt virtuți. Nashpa lume… Mă tot întreb cum am ajuns să trăim atât de aberant și să mai și perpetuam felul ăsta de a trăi lipsit de orice libertate de a alege și nu găsesc nici un răspuns care să pară cât de cât logic, darămite mulțumitor.

    Majoritatea poveștilor țin de intratul în rândul lumii. Le sunt victime deopotrivă femeile și bărbații neamului. Autorii sunt de obicei tot victime, trecute de mult de momentul în care au realizat chestia asta, resemnate cu locul lor în marea galerie a victimelor și devenite între timp bunici, părinți, frați mai mari ajunși pe la casele lor, unchi sau rubedenii mai îndepărtate, vecini și alte asemenea viețuitoare în sânul opulent al clanului. Intratul în rândul lumii presupune mersul la liceul și facultatea care trebuie, căsătoria cu portretul robot care trebuie, făcutul de copii on demand în numărul și momentul cerut, facutul de carieră la serviciul la care se poate aranja ceva, mâncatul în devălmășie și băutul în prostie, mersul la meci cu gashk, bârfitul la greu, zăcutul în fața televizorului în nesimțire letargică, trecutul veții cu bucurii minuscule și frustrări majore. Sigur, nu sunt oblgatorii toate chestiile astea, e ca simptomatologia în psihiatrie, daca ai n simptome dintre cele enumerate e nashpa de tot, treci măcar o dată în viață pe la balamuc. Am citit tot felul de statistici de-astea cu creșterea îngrijorătoare, la limita sau dincolo de limita la care se consideră a fi epidemie a unui întreg cortegiu de deviații de comportament plasate în zona clinică și cred din ce în ce mai tare că povestea cu traumele din copilărie a lui Freud e un mic copil pe lângă povestea cu trauma socială cu transmitere dintr-o generație în alta prin reguli mai mult sau mai puțin scrise.

    Din ce în ce mai puțini oameni reușesc să scape de băgatul de nas și bocanci în viața lor, mulți cedează după teribilismul stupid din adolescență, ajung să facă ce trebuie, uită ce vor, uită cine sunt, devin la rândul lor intransigenți ieșirii din reguli și uite-așa, vorba lui Cărtărescu “mușterii merge, coada-naintează”… Cei care nu acceptă regulile sunt fie foarte tari, la propriu și la fgurat, își permit luxul ăsta adică, fie ajung să fie imediat izolați, bârfiți, agresați în continuu, chinuiți de marea masă de frustrați care își manifestă în fel și chip oftica că (:D) la ei nu s-a putut. Cele mai meseriash intransigente sunt mamele martire batute temeinic toată viața de un soț bețiv, ajunse să considere că ziua care a trecut făra o bătaie cât de cât sau măcar un mic scandal acolo poate fi semn că nu mai sunt tratate cu toată deferența sau, Doamne ferește, că nu le mai iubește. Mamele astea, ajunse uneori să facă din disperare mici escapade cu vecinul într-unul din rarele momente când nu era aburit de unul dintre nenumăratele sortimente de alcool sau nu era Campionat Mondial sau nu ieșiseră băieții la table în fața blocului, mamele astea care le-au înveninat copiilor lor copilăria explicându-le în fel și chip de ce nu au divorțat ele ca să aibă odrasla lor doi părinți, de parcă excedentul ăsta de mizerie și promiscuitate le-ar folosi la ceva, mamele astea mergând vertiginos spre menopauză devin, la fel ca în Imperiul Roman, matroane intransigente și soacre pline de venin. Metamorfoza cu pricina, puțin studiată în literatura de specialitate le face brusc cerberele unui soi de lege nescrisă a ceea ce e voie si ceea ce nu e voie și lucrul care nu e voie cel mai tare e fericirea propriului copil că noi (adică ea și tipul cu care a cnstruit tot iadul în care a trăit copilul ăla) mamă, îți vrem binele…

    Binele înseamnă facultatea la care vor ei, chiar dacă ei nu au nici o facultate, perechea pe care o vor ei, după chipul și asemănarea lor, nepoții pe care îi vor ei și când îi vor ei, serviciul la care au aranjat ei să lucrezi, că vecina de la 5 uite îl are pe fi-său la bancă și uite ce bine le merge, spun “le” cu gândul la ei, în general, asta e un fel de ultimă speranță a lor că s-ar putea să le fie așa cum le-au spus ai lor pe vremea când erau tineri că o să le fie, știu că nu a fost deloc așa, dar speranța moare ultima. Așa se face că în lumea în care trăim apar din ce în ce mai des două tipologii de oameni în aceeași măsură înstrăinați de ceea ce avem în noi mai uman, în aceeași măsură îmbolnăviți de același virus dar reacționând diferit la boală.

    În prima categorie intră oameni care ajung să trăiască din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai îndesați în birourile lor, în calculatoarele lor cu statistici și un messenger al disperării ascuns de ochii șefului, fără prieteni dar prietenoși, întocmai cum scrie în cartea companiei, cu colegii și cu clienții, fără iubiți dar făcând sex din disperare prin team-building-uri sau pe unde apucă și cu cine apucă, îndatorați până peste cap cu rate la casă și la mașină pe care le duc de unii singuri, cu un continuu simț al vinovăției că nu fac suficient pentru office-ul în care zac și pentru părinții care i-au adus în halul ăsta, așteptând nimic, îmbătrânind urât și cam atât. La polul opus, e familia de scară de bloc, aia care se reproduce și îi mai scapă câte un middle-class din prima categorie din când în când, cufundată în toate anestezicele blocului, de la telenovela și tabloidul zilnic la bericile, tablele, vecinii, Campionatele Mondiale, ochii vineți, bătutul în calorifer, așteptând să le treacă viața, consumând tot ce li se perindă prin fața ochilor în pauzele publcitare. Există și formulele de compromis, de obicei le fac cei din middle-class, se iau ca să nu rămână neluați, își fuzionează veniturile, cumpără mai ușor casa și mașinile, se uâsc și se înșeală prin delegații și team-building-uri, își cresc copiii prin bonă, copiii ăștia sunt victimile sigure ale celor crescuți prin blocuri, dar societatea mai are de evoluat până atunci. Au mai rămas inadaptații, rătăciți, judecați cu ferocitate pentru că pot face facultatea care le place, pentru că pot iubi, pentru că pot face copii când cred ei de cuviință și numai dacă au chef, pentru că nu a chef să stea în fața televizorului, pentru că sunt foarte vii, pentru că sunt.

    Statisticile nu prea au ce să arate. E încă prea devreme pentru estimări. De-aia îndrăznesc să fac o profeție: viitorul e din ce în ce mai singur

Cântul V sau revenirea în Atlantida

Friday, April 25th, 2008

    Am înțeles. Asta a fost urmarea logică a protestului meu. Jocul de-a plimbat Steaua Polară al Atenei s-a încheiat, mă tot uit după ea, după Steaua Polară, și pare dusă de cealaltă parte a Pământului, ca o chestie de făcut umbră de pomană norilor lui Magellan, Oceanul s-a umplut pe-aici de un verde rece, sunt dincolo de Coloanele lui Hercule, știu sigur că Itaca nu mai există, mi-am dat seama atunci când în nesăbuința mea am fost izgonit de pe insula lui Calypso de haita de idei fixe venite de nicăieri. S-a dus naibii tot ce i-a fost dictat poetului orb, povestea nu mai e aceeași o dată cu tot ce s-a întâmplat la Santorin, Itaca nu mai e deloc, a fost înghițită de unda de șoc, eu eram departe atunci, pe tărâmul umbrelor căutând-l pe Tiresias, a plouat, îmi încerc norocul cu un taxi, după ploaie orașul arată ca o aberație cromatică reflectată peste tot de bălți, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

    Drumurile astea prin orașul de după ploaie îmi cresc temerile că străzile șerpuind ca o spinare de dinozaur s-ar putea sfârși brusc, fără să dea nici un semn de sfârșire adică, mă gândesc la fața surprinsă a șoferului de taxi care m-ar putea întreba “Și de aici unde megem mai departe?”, iar eu nu aș fi în stare să-i spun nimic, aș plăti și aș coborâ precipitat, privind către un oraș straniu, ca la un Berlin ras de bombardamente și brăzdat de trupe străine, cu un dictator nebun încă viu în el, benzinăria de unde îmi mai iau țigări mi s-ar părea înconjurată de sârmă ghimpată și aș pleca pur și simplu fără țintă, mulțumit că nu sunt și aici trupe de ocupație și dictatori nebuni care le-au atras ca un magnet și că nu ne cere nimeni să murim ca proștii. Când am construit corabia, Calypso mă privea tăcută ore în șir. N-am să înțeleg niciodată privirea aceea în care se amestecau durerea că se termină cu mulţumirea că se termină. Am aflat că poetul orb urma să scrie că am plecat de acolo cu gândul la Itaca. Numai că eu știam că Itaca nu mai e, că erupția de la Santorin sau schimbarea bruscă a axei Pământului sau deriva accelerată a continentelor sau mai știu e ce a făcut-o zob. Lucrurile astea le știi pur și simplu. Știi că nu are sens să le analizezi cauzele, oricum taxiul te duce acolo unde îi ceri, îi spui de fiecare dată altă adresă ca să le sucești mințile șoferilor, ca să fii impredictibil, altfel ai avea sentimentul că ți-a crescut păr în nas și în urechi și nu ai cu ce să îl tai, Calypso mă privea fix, sticlos, spriată de apropierea nimicului care va înlocui trăitul meu acolo, speriată de tot felul de nenorociri imaginare care s-ar putea abate asupra insulei ei de singurătate dacă aș mai sta acolo, cred că aici nu mai era nimic legat de răzbunarea lui Poseidon ci de cea a Atenei care tăcea și ea, nu venise la Via Cafe în Duminica aia și acum tăcea greu, amenințător, umplând mintea fetei ăsteia cu tot felul de prostii despre viitor. În tot drumul făcut către Coloanele lui Hercule m-am gândit la ea și la toate ciudățeniile care îi umpluseră mintea și n-am priceput de ce Atena făcuse lucrurile în felul ăsta. Cred că nimic din ce putem face noi, pământenii nu poate egala în cruzimea detaliilor imaginația unui zeu și oarecum e de înteles să fie așa atât timp cât ei nu mor niciodată.

    La Columb m-am gândit abia după ce lăsam Coloanele lui Hercule în urmă. Oceanul semăna cu verdele. Cerul seamănă cu ceva de care nu îmi mai amintesc. Columb nu seamăna cu mine. Diferența fundamentală dintre noi e că el credea că Pământul e rotund. Eu cred că e plat. Că sub Pământul ăsta plat și oarecum subțire se întinde un hău fără de sfârșit. Că el plutește peste hăul ăla ca o farfurie zburătoare din anii ‘50, încremenită deasura unei ferme din Arkansas cu un fermier perplex privind la ceva care stă suspendat ca Luna deasupra acoperișului lui, stă pur și simplu fără să scoată nici un sunet, luminând bizar, chemându-te acolo ca să rămâi perplex și atât. Columb a crezut că Pământul e rotnd și credința asta a lui a fost răsplătită de trecerea fără nici o peripeție, fără nici o dispariție de sine, prin triunghiul Bermudelor. Eu sper să găsesc locul din care nu mai există cale de întors numit Capătul Lumii, de-aia îmi place să cred că Pământul e plat, că în locul acela se revarsă Oceanul în hău, că sub hăul fără de sfârșit există un alt hău fără de sfârșit și tot așa, chestia asta nu o poți simți și pricepe atât de acut decât dacă ești matematician și ai reușit să treci dincolo de formalismul din cărți, atunci când te-ai oprit să mai vorbești sau să mai publici articole pentru că astea sunt lucruri despre care e aproape imposibil să vorbești sau să scrii, țin de experiența personală, la fel cum dacă ai spune că poți vedea sau chiar pipăi suprafețe în mai mult de trei dimensiuni toți te-ar cataloga imediat ca nebun, cred că nebunia asta i-a plăcut atât de mult lui Calypso, atât de mult încât și-a pus insula în pericol faţă de ea însăși și a făcut-o cu atâta înspăimântare încât nu a schițat nici un gest atunci când am început să construiesc corabia. Uite că m-aș opri la restaurantul ăsta chinezesc, mă gândesc la niște urechi de lemn și alge și vinete Schetzwan dar Calypso e acum foarte departe, oricum mi-a spus că nu ar ieși niciodată cu mine la un chinezesc și cred că numai Oceanul m-a făcut să mă gândesc la asta. Privesc o bucată de piatră ponce, tremurând pe creasta unui val, o privesc îndepărtându-se de mine, în liniște, fără a urma o ordine anume, cred că nici ea nu caută nimic special în drumul ei, seamăna cu un taxi galben trecând pe lângă tomberonul la care se încălzesc câțiva prieteni de o seară. Are, piatra asta, ceva din spaima șoferului de taxi care trece pe lângă un tomberon cu prieteni de o seară în jur.

    Am citit şi eu, ca orice om tot ce a apucat să scrie Platon despre Atlantida, n-am crezut niciodată că locul ăsta există cu adevărat, că s-a prăbuşit cu adevărat în abis, n-am crezut că acolo ar fi Axis Mundi, taxiul se apropie de o străduță mărginită de blocuri, dacă n-aș ști adresa aș putea fi oriunde în cartierele orașului, cobor încet, aerul rece al serii mă face să plescăi mulțumit, taxiul se îndepărtează ca o piatră ponce dusă de valuri, mă simt foarte departe de luminile de neon, e un loc liniștit, ticsit de câini vagabonzi, ca orice loc al orașului, fiecare câine are povestea lui, șoferul de taxi spunea că nu îi suferă pentru că are un copil care se sperie de câini, sun la interfon și nu înțeleg de ce trebuie apăsat pe rând pe butonul de speaker si pe cel de deschis, de ce nu se poate apăsa direct pe cel de deschis ușa, mie îmi plac pe bune câinii, indiferent de locul în care s-au născut, la fel îmi plac și oamenii, fără discriminare, mă întreb ce nu îmi place și enumăr repede câteva chestii, ușa s-a deschis, în fața mea se ridică o coloană uriașă de piatră, pare a dansa în mijlocul valurilor, corabia merge direct spre punctul acela făcându-și loc cu greu prin stratul de piatră ponce care acoperă Oceanul, a început să plouă, sunt în lift, îmi place ploaia, nu îmi place după ploaie.

   Nu mi-am imaginat niciodată felul în care ar putea arăta Capătul Lumii. Nu am avut idei preconcepute despre el. Știu din lucruri scrise de navigatori încercați care pretind că au ajuns foarte aproape că ar semăna cu o cascadă uriașă în care Oceanul se revarsă în abis, o cascadă fără sunete, pentru că acolo apele oceanului se izbesc doar de nimicul dimprejur, sau cu o întindere nesfârșită de gheață care se topește undeva pe linia orizontului într-un alt fel de aer, brăzdat de lumini jucăușe cu trup mirosind necosmetizat a femeie, sau cu un copac uriaș cu rădăcinile înfipte în nori, măturând ușor ierburile Pământului, dar cred că nimeni dintre cei care au ajuns chiar în locul acela nu a mai avut cum să plece de acolo pentru a spune sau scrie ceva despre ce i-a fost dat sa fie și să vadă și să simtă cu fiecare simț în parte, ajungerea acolo ar putea fi pur și simplu pășire pe un palier întunecat, trecere pe lângă o scară la capătul căreia se deschide o deschidere de ușă cu scufundarea amețitoare a Atlantidei în prag, cu Axis Mundi în ochii acelui prag de ușă deschisă făcând diferența dintre întuneric și lumină. Capătul Lumii ar putea fi o simplă legătură între ceea ce suntem și și ceea ce am vrea să fim și ne oprește un lucru nesemnificativ, ca o barieră pusă în mijlocul câmpului pentru că odată trecea pe acolo calea ferată.

    Capătul Lumii ar putea fi locul în care Atlantida și Itaca sunt isomorfe, amândouă imposibil de localizat pentru că acolo toate busolele te arată doar spre tine, scufundându-se din pricina unui vulcan erupând stupid ca un coș pe fața unui adolescent sau a unei bariere de fostă cale ferată uitată în câmpul invadat de maci, coloana de piată lângă care sunt acum are lumini albe de marmură curată, fără irizări de nimic, pură prin însăși natura ei, de care lipindu-te știi că ai ajuns.

Despre elite

Tuesday, April 22nd, 2008

    Am văzut destul de multe lucruri scrise sau spuse despre altfel, ca și cum lucrul ăsta e o chestie super în sine. Și eu nu cred că este deloc așa. De-aia simt nevoia să scriu ceva și despre altfel-ul ăsta. Pentru că și altfel-ul ăsta e tot un fel de ism. Vreau să spun, de la bun început, că eu nu cred deloc într-o împărțire a lumii în elite și în mase. De fapt nu cred în nici un fel de împărțiri care ar avea vreo conotație calitativă. Nici în conotațiile foarte abstracte ale noțiunilor de bine și de rău nu cred. A fost o vreme în care îmi negam copilăria și încercam să mă dau mare în ochii mei în primul rând cu tot felul de idei pe care le culegeam de prin biblioteci și eram foarte convins că le pătrunsesem înțelesurile. Mai târziu, o dată cu trecerea coșurilor de pe față (n-am avut cine știe ce, dar ca tot omul) și regăsirea coplăriei și a întrebărilor ei simple, m-am prins, habar n-am cum dar m-am prins, că tot ce reușisem să pricep din bibliotecile alea erau doar tâmpeniile facile spuse frumos și că tot restul lucrurilor de care eram eu mândru stăteau în mine pline de neânțelesuri, mnunat de neânțelese, pline de o tristețe senină din aia de care te întrebă prietenii ce naiba ai azi și tu nu ai de fapt nimic, ești foarte ok și nu pricepi ce tot vor toți cu felul în care te uiți sau îți ții colțurile gurii.

    Eu nu scriu blog-ul ăsta pentru a fi altfel. Și dacă cineva a înțeles lucrurile așa, îmi cer iertare. Pentru că eu nu sunt nici altfel, nici la fel și nici nu pricep în raport cu cine sau cu ce ar trebui să fiu în vreun fel. Sunt, pur și simplu, atât cât îmi este dat să fiu, după ce nu o să mai fiu deloc nu simt nevoia să fiu disecat în nici un fel, câteodată mă uit în oglindă și simt că nu am nici o legătură cu mutra de acolo, alteori deversez bucăți de suflet trăit, de-ală care nu se mai întoarce pentru că s-a cristalizat în lucrurile pe care le numesc haiku și îmi iau pumi în cap că le zic așa, alteori văd câte ceva în jurul meu sau în mine însumi și scriu despre asta, nu vreau să scriu nici frumos, nici urât, scriu așa cum trăiesc ceea ce scriu și, cu riscul de a-mi scrie doar mie, nu-mi doresc să fiu în nici un alt fel decât sunt pur și simplu.

    Am avut, de multe ori, senzația asta cu dorința de a aparține la ceva. În momentele acelea mi se părea că așa are loc un fel de transfer dublu de calități între mine la chestia căreia îi aparțineam. Sunt o sumedenie de instituții și organizații de felul ăsta: biserici, cluburi sportive, organizații neguvernamentale, fundații, mă rog, o grămadă. Fiecare cu misiunea, regulile și cotizanții lor. Pe lângă ele există și apartenențe neformalizate. Aia care împarte oamenii în elite și mase mi se pare cea mai de căcat. Departe de mine gândul că oamenii sunt toți la fel. Numai că nu mă pot obișnui cu ideea de a compara liniar totul. De a introduce relații de ordine între oameni. E exact diferența dintre a gândi lucrurile într-o singură dimensiune și a le gândi măcar în două. Cred că toți ne amintim din școală că în timp ce dreapta reală era mulțime ordonată, planul nu era. Elită din ce punct de vedere? Și cu întrebarea asta constatăm că dărămăm cam tot. Când stau în bibliotecă elită e tipul ăla deștept a cărui carte o citesc, cand iubesc elită e fata asta cu ochi aurii, când merg la sala elită e tipul ăla cu un munte de mușchi făcuți fără injecții, când merg la cumpărături elită e tipa de la casă care mă ajută să îmi rezolv cumpărăturile cât mai repede. Cum naiba să îi compari între ei? Poate că pe fata aia care nu e în stare să se descurce la casa unde lucreză aș iubi-o iar tipul aăa care nu face mare lucru în sală a scris o carte mișto de tot. Păi ce, e de colo?

    Nenoricirea apare atunci când nici nu scrii cine știe ce chestie, nici nu te-ar iubi nimeni cine știe ce, nici nu te îngrijești de tine cât de cât, nici nu te descurci foarte tare cu ceea ce ai de muncit, ai o cultură puțin peste medie însă, ți se pare că le știi pe toate ca un om mare și într-o dimineață îți vine așa, dintr-o dată, să te simți altfel, să te simți elită adică. Nashpa…

Cântul IV sau vedere trimisă din Troia

Monday, April 21st, 2008

    Noaptea orașul pare viu. Probabil că e un rezultat al trecerii aerului printre copaci și freamătul ăsta al lor îl învie. E un lucru care se repetă în fiecare zi. Seara are miros de așteptare și dintr-o dată frunzișul începe să se audă răcoros, simți că te cheamă, uneori îți vine să îți lipești sufletul de coaja unui copac, alteori să sari în primul taxi și să dispari cu el în oceanul de neon, verde, ca valurile astea care au un fel aproape copilăresc de a se izbi de stânci, malul e aproape, banuiești că Troia e acolo chiar daca ceața dimineții nu te lasă să vezi dincolo de plaja care îți amintește de marea debarcare din Normandia, oracolul ți-a spus să nu pășești primul, îți arunci scutul în valuri și sari pe el, ai mai trimis un fraier la moarte, te gandești că toată chestia cu oracolul e o porcărie, că zeii ucid cu premeditare și nu se ia nimeni de ei, ai ajuns pe mal, ești aproape de Ilion.

    La o primă vedere, Troia e o cetate ca oricare alta. Are ziduri care nu seamănă cu cele de la Micene, are porți care nu seamănă cu poarta Iștar a Babilonului, pare o cetate comună, nici măcar ideea că acolo stă Elena care a stârnit toată nebunia asta nu mi se pare o mare chestie, am preferat întotdeauna asfaltul, betonul și sticla, chiar și pietrele uriașe din zidurile ridicate de ciclopi, iar aici nu e nimic asemănător. Zidurile astea sunt altfel, par prea elaborate, prea gândite pentru a nu ascunde ceva șubred în ele și cred că felul lor de a fi vine din felul de a fi al locuitorilor cetății.

    Zidurile astea îmi amintesc de povestea spusă de Umberto Eco în Numele Trandafirului. Povestea cu sfârșitul scolasticii. În vremurile în care scolastica era învățătura laică cu titlu de adevăr absolut, copiii studiau tot felul de aiureli cum ar fi faptul că dacă iei un corn de rinocer, îl arzi, îl pisezi, faci un cerc din cenușa lui și pui un păianjen înăuntru, păianjenul nu va putea ieși în exteriorul cercului. Copiii învățau tâmpenia asta, generație după generație, fără să se întrebe nimic, o învățau pur și simplu, așa cum respiri, până într-o zi când în insulele Britanice cineva s-a întrebat cacă o fi chiar așa. A luat un corn de rinocer, l-a ars, l-a pisat, a pus un păianje înăuntru, iar păianjenul a ieșit din cerc. Păianjenului ăluia îi datorăm, noi oamenii, ieșirea dintr-o paradigmă tâmpită. Ori zidurile cetății ăsteia, nu știu de ce mă duc cu gândul la povestea spusă de Eco, par făcute de oameni care nu au aflat că păianjenul poate ieși din cerc.

    Stau pe scutul meu, aruncat pe plajă, mă uit la Protesilaus care a sărit în urma mea, încrezător că profeția se va împlini pentru mine, mă uit cum aleargă plin de încredere și trufie spre zidul acela ciudat, în curând profeția se va împlini, văd deja ceata de arcași care îl vor săgeta încordându-și arcurile, nu vreau să îi privesc sfârșitul, îmi iau scutul ud de spuma valurilor și mă îndrept cu tristețe spre pământul străin căruia îi voi face umbră de pomană în următorii zece ani.

    Ah, nu am urât pe nimeni niciodată, dar pe ticălosul de Palamedes îl urăsc. Pentru că m-a dus în captivitatea asta de război care nu e al meu, îl urăsc. Privesc pe fereastra biroului în care stau, lumea pare la fel, eu însumi par la fel, dar sunt o sumedenie de lucruri schimbate brusc, de parcă ar fi o gravură a lui Esher întoarsă cu capul în jos, tocmai când ajunseseși să te obișnuiești cu ea așa cum stătea acolo, oricât de paradoxală era lumea din ea și acum ești convins că e cu capul în jos și nu reușești să îți înăbuși uimirea. M-au adus aici pentru că eu gândesc. Toți coloșii ăștia de mușchi m-au adus aici pentru că eu gândesc. Eu nu am făcut la fel cu Ahile. Lui Ahile i-am dat șansa să aleagă și a ales sabia. A fost alegerea lui. Mie nu mi-a dat nimeni șansa asta. Nu am avut între ce să aleg. Doar între mine și mine. Asta e o alegere pe care nu o poți face.

    S-a lăsat noaptea. E frig. Îmi place frigul. Îmi place noaptea, orașul după ploaie, brăzdat de taxiuri galbene și mașini de șmecheri îmbogățiți de vremuri tulburi, îmi plac până și șoferii de taxi care habar n-au unde e locul în care le ceri să te ducă și te obligă să fii atent la drum și să vorbești aiurea la telefon în timpul ăsta, zidul are irizări de reclamă luminoasă, alături, la corturi soldații și-au aprins focurile, îmi amintesc de o imagine din Harlem cu încălzitul în jurul unui tomberon arzând, mi se pare o imagine extrem de umană și îi plâng în sinea mea pe cei care nu mai sunt în stare să guste bucuria asta măruntă de a sta cu prietenii în mijlocul unei nopți reci în jurul unui tomberon, m-au adus aici pentru că gânditul meu e singura armă pe care o au cu adevărat și uite că mă cuprinde un soi de responsabilitate pentru ce am de făcut. Îl caut instinctiv pe Nestor, e și ăsta un băiat deștept, numai că știu că nu mă va ajuta cine știe ce din rațiuni de proprietate intelectuală, nu știu ce se tot fâțâie Epeius pe-aici, omul e dulgher, poate cel mai bun din toată Elada, cred că l-au adus pentru reparat corăbiile dacă o să fie nevoie și uite că se pare că va fi nevoie și de el, mă gândesc cu cine m-aș putea împrieteni pe-aici, Nestor ăla e un tip cu care aș avea ce să vrbesc, da’ parcă nu-mi vine să îi spun mare lucru.

    Zidurile cetății mă intrigă. Sunt atât de bine lucrate, atât de perfect îmbinate pietrele dn ele, încât ceva îmi spune că oamenii care le-au făcut au o șubrezenie mare în ei. Nevoia asta de ordine a lor îmi spune că e ceva în ei care nu stă în echilibru. O prietenă îmi povestea că de câte ori este nefericită se apucă să facă ordine prin casă. Cam așa e cu zidurile astea. Înconjurarea de ordine e un lucru care indică mult dezechilibru în cei care locuiesc aici. Nu zidul o să cadă ci oamenii înconjurați de el. Acolo va trebui să pricep mai multe.

    Cât timp îți trebuie să înțelegiun om? Mă tem că mult, foarte mult. Oricum, eu am de înțeles un popor întreg și pentru asta nu e nevoie de cine știe ce timp. Când sunt împreună oamenii sunt mai puțin ei și mai mult ceea ce li se cere să fie. Prin tot ce simplifică individul uman și îl face individ statistic. Prin reguli și instituții. E suficient să le știu regulile și instituțiile pentru a-i învinge. Să le știu, să le pot diseca atent, să spun iată cum arată o secțiune prin rinichiul acestei societăți, laringele societății ăsteia funcționează cam așa, creier nu are. Nu are nici o societate așa ceva. Atunci când gândești s-a terminat cu orice sistem coerent de reguli. Nici suflet nu are. Atunci când îți folosești sufletul, regulile dispar ca prin farmec. Are stomac, intestine ficat, plămâni, are tot ce-i trebuie pentru a trăi, robotic, simplu, ordonat. E suficient să înțeleg felul ăsta simplu, robotic, ordoat de a fi și îi voi învinge.

    A… Și le plac caii.

Cântul III sau despre oameni și câini

Friday, April 4th, 2008

    Nu, nu voi vorbi despre indivizi care se consideră artiști ucigând. Ei fac asta doar pentru publicitate. Sunt atât de dornici să fie și ei ceva pe lumea asta și atât de conștienți că nu sunt nimic, încât pot ucide pentru a apărea un timp în memoria colectivă. E absurd, e bolnav, e îngrozitor. Veți spune că presa e foarte vinovată și vă voi răspunde că nu e chiar așa. Presa e business. E despre market-share și atragere de publicitate. Veți spune că o vină o au și companiile care dau publicitate în mass-media care vorbește despre grozăviile astea și vă voi răspunde că și acolo e doar business, că și acolo e vorba despre cote de piață. Nu fac cu asta apologia mecanismelor economice. Pentru că ceea ce vreau să spun este că economia înseamnă și foarte multă psihologie. Mi se întâmplă foarte des să susțin în fața celor din industria în care mă simt eu bine, cea de IT&C, că ceea ce vindem noi nu este tehnologie ci fashion și lifestyle. Aici apare în scenă Vigilenza și madam Ionescu și toată scara de bloc care cere știride felul ăsta.

    În realitate uciderea pentru ieșirea din anonimat se hrănește cu scara de bloc. Fără felul de a gândi al scării de bloc, ea nu prea ar mai avea de ce să existe. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, toată presa scrisă și audiovizuală numai despre asta ar vorbi. fiecare dintre viermii cu pricina ar primi un nume, ar deveni vedeta săptămânii, am vedea peste tot numai poze cu viermi de mătase în toate felurile în care viețuiesc ei. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, cotele de piață ale mass-mediei ar fi dictate de abilitatea reporterilor de a înțelege felul în care viermii ăia comunică și ar fi obligatoriu ca la angajare reporterul cu pricina să aibe măcar o facultate de comunicare cu viermii de mătase făcută. Cei cu un master în asta ar ajunge ușor de tot redactori-șefi sau mai știu eu ce. Dacă am fi o lume în care interesul majorității oamenilor ar fi legat de creșterea viermilor de mătase, asta ar vinde și detergentul și apa minerală și cafeaua.

    Ce e iteresant la scara de bloc e că oamenii sunt atrași de tot ceea ce ei ar dori în secret să fie sau să facă și habar n-au cum, sau nu pot, sau nu sunt lăsați de regulile lumii în care trăiesc. Se căsătoresc ca să intre în rândul lumii, fără cine știe ce povești de iubire, ajung să confunde dragostea cu sexul, pe ăla îl fac prost din lipsă de imaginație și cultură și de-aia hrănesc o întreagă industrie care le vinde iluzia normalității. Au o viață monotoă, stupidă, cu vise mici, cu aspirații care pendulează între ce au mai văzut cât de cât abordabil la supermarket și oftica față de vecinul de la trei care și-a luat o mașină nouă și hrănesc alte industrii de iluzii. Ajung la un sictir permanent, structural, și-ar dori să iasă din felul ăsta de a trăi, au un soi de violență mocnită sublimată în înjurătura de dimineață, în dorința de a da la cap unei realități de căcat, de a fi teribili, și hrănesc încă o industrie, mult mai periculoasă pentru că e foarte violentă. Visează la un alt fel de a trăi, așa cum cred ei că ar trebui să fie totul pentru a fi definit ca minunat și mai hrănesc o industrie de iluzii care îi ajută să trăiască crâmpeie din viețile altora. Toate astea și multe altele vând detergentul mai bine, te fac să afli de noul tip de cafea, să îți schimbi televizorul sau mai știu eu ce să faci. Și nici nu e foarte rău că e așa.

    Răul începe să apară abia în momentul în care unii din semenii noștri, cei mai bolnavi dintre noi aș spune cu tristețe numai că boala nu poate fi o circumstanță atenuantă, ucid pentru aieși din anonimat. Conștienți că și publicitatea negativă e o formă de publicitate. E un joc sinistru, iar a vorbi foarte mult despre el, chiar și din revolta că el există nu face decât să-l alimenteze.

    Nenorocirea e că scare de bloc se înmulțește asexuat. Prin înmugurire, cred. Refuză orice combinație cu un alt tip de cultură. Te-ai născut în cultura aia, acolo vei rămâne pe veci. Dacă ar fi să o compar cu un organism viu, cultura asta de scară de bloc are cei mai meseriashi anticorpi pe care ii poate avea o ființă. E autosuficientă. E perfectă. Mă întreb cum ar fi dacă într-o dimineată madam Ionescu ar înțelege că are dreptul să își trăiască propria ei viață. Că se poate trăi în afara iluziei, că e al naibii de mișto să trăiești așa, pur și simplu, că, până una-alta asta e cam tot ce știm sigur că se poate trăi, adică o singură viață. O singură dată.

Dreptul la propria identitate

Thursday, March 27th, 2008

    Considerăm următorul studiu de caz:
Se ia una bucată om indignat/enetvat/adus la exasperare de Guvernul lor de bandiți. I se pune în față ceva care la limită i-ar aduce în orice fel aminte de Guvernul lor de bandiți. Indicați reacția cea mai probabilă în situația prezentată mai sus.

    Răspunsul îl avem pe blog-ul ăsta. Iată-l:

care libertate? care o da frate-tu cu nesatulu de Tariceanu pe taxa auto? Asta este o hotie nemaipomenita de dupa revolutie. Libertatea asta sa o aiba urmasii lor.

    Ce s-a întâmplat de fapt? Omul e supărat pe taxa auto. Mi se pare corect. Ca om care a reușit să radă una bucată impozit pe salariul programatorilor (în 2001) și accizele la camerele foto și video digitale iar apoi la toate electronicele (în 2004), îl înțeleg perfect. Care va să zică, supărat rău pe taxa asta, omul intră probail pe www.rol.ro Și ce să vezi că e acolo. Unul pe care îl cheamă Varujan. Repede click pe el și pe mama lui de cretin idiot și bou care ai pus taxa aia. Stupoare: nu e Vosganian! E sigur fra-su, mama lor de cretini idioți și boi care au pus taxa cu nesatulu’ ala al lor de Tăriceanu. Păi animalul ăsta care e fra-su lu’ taxa ne zice nouă de libertate? Și fandaxia-i gata! Cu mouse-ul în mâna dreaptă și cu stânga-n tastatură, omul pornește spre dreptate.

    Sigur, nu contează că nu am nici frați nici surori. Oricum ăsta e un lucru nesemnificativ. Nici faptul că Varujan e un prenume armenesc destul de comun. Oricum, ăsta e un lucru puțin cunoscut. E ca și cum ai spune că toți ăia care se numesc Ion sunt frați. Oricum, și ăsta e un lucru minor. Ce, dacă m-ar fi chemat Vartan sau Aram ar fi fost mai bine? Nu. Că toți armenii ăștia au pus taxa prin reprezentantul lor de la Finanțe. Da’ dacă m-ar fi chemat Gheorghe? Tot nashpa era. Că am barbă ca ăla de la Finanțe… Dar hai să prespunem că Vosganian ar fi fost fratele meu. So what? Suntem persoane diferite. Ai să-i spui ceva, spune-i lui. De ce îmi spui mie?

    Aparent, fără nici o legătură, povestea asta îmi amintește de o altă poveste a cărei țintă am fost eu. În zilele în care am ras acciza pentru camere foto digitale mi-a fost dat să citesc cele mai mari tâmpenii despre mine. Prima, evident, era legată de faptul că mai mult ca sigur vând camere foto digitale. Asta era oarecum o reacție suficient de comună pentru a fi predictibilă. A doua categorie era de-a dreptul halucinantă. Un tip scria că fac lcrul ăsta pentru a-mi face campanie electorală! Eram la trei luni după alegeri…

    Reacțiile astea au ceva foarte interesant în comun. Mulți oameni pun în felul de a fi al celor din jur, propriul fel de a fi. Am auzit de nenumărate ori vecini înjurând pe-aia de la Guvern, Parlament, etc pentru halul în care ar fura, spunând în secunda următoare: “de ce n-am și eu bafta lor să fur ca ei” urmată de o înjurătură grozavă de mama lor de hoți. Ăla care-și dădea cu presupusul că am ras acciza pentru că aș avea nushce firmă de camere foto digtale, ar fi ras acciza fix din motivul ăsta. Cel cu campania electorală, fix de-aia ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în locul meu. În treacăt fie spus, l-aș sfătui să facă lucruri de-astea nu la trei luni după alegeri ci cu trei luni înainte de alegeri. Dacă tot poate gândi atât de ticăls, măcar să gândească inteligent.

    În cazul fratelui meu inexistent, sunt sigur că nici unul dintre tații noștri nu a avut cum să intersecteze pe mama celuilalt, apare o chestie ceva mai profundă. E vorba de povestea cu luminișul de pădure. În care apare ca peronaj central vecinul, e drept, dar apare și un personaj colectiv despre care vroiam să vorbesc într-un post ceva mai încolo. E vorba de trib. Care acționează solidar. Frații se apără și se răzbună unul pe celălalt. În logica asta, dacă îl ataci pe unul, ai reușit să ataci tot tribul, să moară familia mea dacă nu e așa. În logica asta, comentariul e coerent, e din alt film și lucrul ăsta e foarte ok pentru că am avut material didactic de demontat și disecat într-o zi în care nu eram foarte hotărât despre ce ar fi mai bine să scriu: despre magnolii sau despreprincipiul celularizării? Iar ideea că dacă aș fi avut un frate care ar fi fost de înjurat în vreun fel, înjurarea lui se putea face înjurându-mă pe mine, îmi amintește de un alt fel de raportare la sine și la lumea din jur pe care am învâțat-o temeinic în primii ani de viață. De la ai mei, care la rândul lor au învățaț chestia astade la bunicii mei: fiecare om își trăiește propria lui viață.

    Și uite că tot despre libertate am scris și azi. Aia care nu are legătură cu nici un fel de revoluții și politichii. Pentru că e a mea. Și sper că și a ta, cititorule.

Axis Mundi

Wednesday, March 26th, 2008

    Am încercat de multe ori sentimentul ăsta ciudat că sunt tratat ca o oaie. Oaia e o ființă drăguță dealtfel, numai că nu simt că aș avea ceva în comun cu ea. Nu că m-aș simți cine știe ce lup, nici cu lupul nu mă identific deloc, doar că starea de oaie, oricăt de haioasă mi s-ar părea, nu reușesc să o asimilez. Între lup și oaie există, în fond, două diferențe majore și o asemănare izbitoare. Prima, evidentă și dincolo de orice discuție, stă în faptul că oaia e ierbivoră în timp ce lupul mănâncă oi. A doua, ceva mai subtilă stă în felul colaborativ de acțiune a lupului opus celui competitiv, dar paradoxal, imitativ de a fi al oii. Atât oaia cât și lupul nu pot însă supraviețui de unii singuri. De-aia trăiesc în haită sau în turmă. Și nici unii fără ceilalți nu pot. Chestiei ăsteia îi zice lanț trofic.

    Cel mai mult încerc sentimentul că sunt tratat ca o oaie în fața ușii rotative pe care orice hotel care se respectă o are în posesie. Sincer, nu am priceput niciodată rostul ușii ăleia. Le prefer pe cele care glisează automat când te apropii de ele. Ăsta e motivul pentru care simt nevoia să elogiez în treacăt lanțurile de benzinării care le-au încercat primele. Bănuiesc însă că ușa rotativă a marlor hoteluri le oferă multora sentimentul că sunt oarecum selecționați încă de la intrare. Ca oile la strungă, aș spune. Cred că dacă aș fi oaie și aș trăi în lumea lor competițională, strunga mi s-ar părea un lucru super. Pătrunzi de unul sigur, nu așa, ca la metrou, ești important, ți se recunoaște importanța încă din clipa în care ai ajuns acolo. Dincolo de ușa aia, lumea e cea a celor selecționați. Pentru că au reușit să pășească în ritmul corect, și-au sincronizat pașii cu rotația implacabilă a ușii, nici prea repede, nici prea încet, ușa aia e un fel de loc în care se produce deriva continentelor și uite că tu ești acolo, atât de aproape de axis mundi, ai depășit stadiul în care lăsai dâre ca melcii pe trotuarul fierbinte al orașului. Te-ai scos!

    Vezi, God, acum pricep eu de ce Copernic ăla o fi avut el mecanicist dreptate, da’ lumea tot geocentrică a rămas. Ba chiar, aș spune că a devenit topocentrică. Eu habar n-am ce planuri ai avut tu când te-ai apucat să ne programezi așa cum ne-ai programat, nu pricep nici de ce lași toate mutațiile astea să se întâmple în felul ăsta, dar nu pot să nu observ că lumea a devent topocentrică. Ba chiar, de când modelul cultural al oii s-a înfipt în unele din genele noastre, cred că lumea devine egocentrică. Adică imitativ de competitivă. Și-atunci, plantăm din loc în loc câte o ușă dintr-asta rotativă, punem de-un axis mundi adică pe unde pe unde apucăm, tragem câte-un ombelico del mondo în fel de fel de locuri monumentale, să aibe loc naibii deriva continentelor numai în jurul nostru și devenim unici. Ce mișto!

Cântul II sau petiție către Athena

Saturday, March 22nd, 2008

    Când am plecat din Ilion era seară. Marea era roșie, luminată de flacările purpurii ale orașului muribund. Mirosea a alge putrede și sânge. Când gemetele troienilor s-au stins, mi-ai spus că ma duci acasă. Încă mai apăreai hodoronc-tronc, de nicăieri, să-mi spui ce crezi că ar mai trebui să fac mâine, ce-au mai zis ăia cu starea vremii, ce se mai poartă la Mycene pe sub platoșă, chestii de-astea. După aia, m-ai lăsat de izbeliște cu tâmpiții ăștia de soldați împiedicați ai mei să rătăcim de la o insulă la alta.

    Eu pot pricepe că lucrurile îți convin așa cum sunt acum. În definitiv, te-am răzbunat, și pe tine și pe șleampăta aia de nevastă a lui tac-tu, de ce să-ți mai pierzi vremea cu noi? Contractele sunt numai pentru ăștia cu existență pe termen scurt. La voi acolo, totul e altfel, curgerea timpului e un fel de chestie de impulsuri de sincronizare a lumii sublunare, războaiele un fel de haioșenie pe care o mai corectezi din joystick, am auzit că i-ai comandat și unui poet orb să scrie versiunea ta despre toate nenorocirile prin care am trecut și trecem noi acum. Ce mai, e mișto de tot… Am auzit toate astea în Eolia, cred că din adins ne-ai și dus acolo, să aflu cum ți-ai asumat toate meritele pentru ideea calului de lemn. Mi-a spus Eolus, în luna aia cât am stat la el, că ai umplut tabloidele cu fitze despre cum mi-ai dat tu planurile calului și ce fraieri eram noi și nu pricepeam neam cum să îl construim. Dar a fost ideea mea! Știm amândoi bine asta. Nu ai avut, de fapt, nici o contribuție. A fost ideea mea, pentru că vroiam acasă. Ne țineați acolo de zece ani pentru certurile voastre de trei lei și nu am vrut să ne lăsăm oasele pe un pământ care nu a fost niciodată al nostru. Vroiam doar acasă. Atât. Despre asta, nu o să scrie niciodată nici un ziar, nu e știre, o să spui, orice dobitoc vrea acasă după ce iese de la servici, interesanți sunt ăia care nu vor acasă sau ăia care trăiesc o epopee ca să ajungă acolo. Altfel, ce mare șmecherie e să bagi cheia în contact, să demarezi încet, să te înfigi în aglomerația permanentă din orice drum care duce la Piața Unirii, toți fac chestia asta în fiecare zi. Sigur, fiecare cu alte gânduri, la fel de banale, ai să spui. Așa, cu spaima pe care am trăit-o când am trecut pe lângă Ciconieni, cu povestea cu mâncătorii de lotus, cu mizeria aia de ciclop căruia a trebuit să-i scoatem ochiul fără să aibe omul nici o vină că am dat buzna peste el, cu supușii lui Lamos care știai bine că sunt canibali, ai ce scrie măcar o dată la câteva luni. E și ăsta un business, dar nu pot pricepe de ce tocmai eu trebuie să îți ofer subiecte după ce am făcut atât de mult pentru tine? Chiar nu pricepi că am câstigat războiul ăla nenorocit pentru tine?

    Aseară, când tocmai plecasem de pe insula lui Circe, mi-ai spus senin că Itaca nu mai există… Trebuie să-ți mărturisesc că după primul șoc cultural pe care l-am avut când am ajuns pe insula aia, nu a fost tocmai rău. Chiar și ideea cu transformatul în porci nu era chiar o nenorocire. E drept, porcul nu poate vedea cerul, dar am citit pe net că are cel mai meseriash orgasm posibil, cică durează până la 20 de minute și sincer, a fost prima dată în viață când mi-am dorit să fiu porc. Exact în secunda următoare gândului ăstuia l-ai trimis pe Hermes să mă bată la cap să mestec nushce plantă, bine că nu a fost vreun drog, că numai asta îmi mai lipsea, ai băgat și textul cu porcii în primul tabloid pe care l-ai găsit cu ediția încă deschisă, știu, e business…

    Am rămas un an cu Circe. Să știi că e chiar genul meu, puteam să rămân cu ea tot restul vieții. Când m-ai îndemnat să plec mai departe, știai că Itaca nu mai există. Ai făcut-o numai pentru setea ta de știri senzaționale. Dacă rămâneam cu fata aia, aveai subiect pentru o zi sau pentru o săptămâna și gata. Dar fata aia chiar mă iubea. Și îmi plăcea așa, fragilă, cu sânii ei mici, cu părul ei negru până la șolduri, cu ochi luminoși, cu umbletul ăla de talpi goale care se lipesc ușor de tot ce ating. Îmi plăcea, pricepi? După ce mi-ai spus că Itaca nu mai există, mi-ai spus că nici măcar vrăjitoare nu era. Că șmecheria cu transformatul în porci tot tu o făceai. Ok, fă-mă porc. Vorbesc serios. Știu, e o știre de cursă scurtă și asta. Am înțeles că i-ai dat tipului ăluia, poetul, o grămadă de bani, i-ai mai scos și ochii să vadă numai ce îi spui tu, ai investit ceva în chestia asta…

    Nici măcar atâta imaginație nu ai să inventezi singură poveștile. Ai nevoie de mine pentru asta. Da’ uite că eu nu mai am chef să mai fiu material de reality-show. De când mi-ai spus că Itaca nu mai există, nu mai am chef de nimic. Am încercat de câteva ori, după aia, să mă întorc la Circe și te-ai jucat cu Steaua Polară, ai dus-o în toate direcțiile să nu mai știu pe unde sunt. Măcar spune-mi ce să fac eu acum? Mâine dimineață o să mă trezesc ca de obicei, o să fac dușul (plăcerea asta nu ai cum să mi-o iei), o să mă urc în mașină, o să ajung în birou, o să stau acolo… Îți jur, am să muncesc și atât. Nu vei mai avea niciodată nici un subiect de primă pagină de la mine. Nu-mi amintesc să mă fi întrebat ce tot muncesc eu acolo. Instinctul ți-a spus că nu e ceva pe gustul cititorilor. E cu vești bune, adică de-alea care nu trezesc nici măcar o riducare de sprânceană, e cu multă știință de carte, ce mai, e boring rau… N-ai decât să inventezi singură finalul poveștii de dictat poetului orb. Că nici măcar să versifici, nu ești în stare. Și eu, eu ce fac acum? Acum că mi-ai spus adevărul. Acum că mi-ai spus că Itaca nu mai există, că te joci cum ai chef cu Steaua Polară, eu ce fac?

    Auzi, Atheno? Hai să ne vedem mâine la prânz la Via Cafe să stam serios de vorba. La etaj, că jos au făcut pentru nefumători. Hai, că dau eu cafeaua și tot nu ai mare lucru de făcut mâine. Că e Duminică.

 

Luminișul de pădure și scara de bloc

Thursday, March 20th, 2008

       Pare o alăturare ciudată. Pricina acestei alăturari este însă una foarte simplă: aşa s-au succedat lucrurile. Adică luminişul a fost înaintea scării de bloc. Adică a fost o vreme, demult, cu sute de ani în urmă, când oamenii nu reuşiseră să pună la pământ ceea ce se statornicise în sute de mii de ani de stabilitate bazată pe absenţa cu desăvârşire a politicii, adică pădurile. Noii veniţi, adică noi oamenii, considerau pe vremurile alea că pădurile chiar oferă anumite avantaje. Stau în calea crivăţului, de exemplu. Sau sunt pline de resurse, atât de pline încât e nevoie de foarte multe generaţii pentru a le seca. Aşa că, s-au aşezat pe unde era pădurea mai rară şi s-au pus temeinic pe scobit ce e prin jur. În alte părţi ale lumii a fost altfel. Unii dintre noi s-au aşezat pe malurile apelor de tot felul şi s-au pus pe ras ce mişuna prin ape, alţii s-au aşezat în câmpiile din jurul râurilor şi neavând nimic altceva de secătuit s-au apucat să secătuiască pământul însuşi, plantând pe-acolo tot ce li s-a părut că nu este otrăvitor. A fost ok. Ne-am înmulţit, am pus stăpânire pe tot ce mişcă, ne-am prins că lucrul ăsta nu se poate face decât  trăgând cu toţii cât de cât în aceeaşi direcţie. Restul e în cartea lui Adam Smith şi de-aia nu cred că e nevoie să scriu cine ştie ce pe tema asta.

    Stând în locuri diferite, ne-am dezvoltat diferit. Ăia care au prins rădăcini în spaţii deschise s-au înmulţit mai repede, s-au lăţit căt a fost nevoie prin spaţiile alea deschise ale lor, s-au legat unii de alţii prin drumuri, au început să îşi dea în cap unii altora, datul ăsta în cap făcându-i mai inventivi şi mai organizaţi. În luminiş, timpul a curs altfel. Mai încet. Nu prea avea chef nimeni să vină să îţi dea în cap, că nu avea mare lucru de căştigat din chestia asta. În plus, naiba ştia pe unde zaci. Pădurea a fost şi stavilă şi ascunziş. E drept, mai treceau câte unii pe lângă. În drum spre cetăţile bogate din câmpie. Şi dacă drumul e lung, apare povestea aia cu logistica şi asta e… Cu unii ne-am mai înţeles. Cu alţii a fost nashpa de tot. Până la capăt, nu a fost chiar aşa de rău, că după ce au trecut toate puhoaiele mânate de la spate de mongolii care nu mai puteau ataca la sud, acolo unde se înălţa acum Marele Zid, n-a mai trecut aproape nimeni. Adică n-am mai fost în drumul nimănui şi nici foarte cu dor de ducă peste alţii n-am fost. Aia cred eu a reprezentat un fel de epocă de aur. Toţi au câte una care îi face să viseze atunci când în prezent începe să fie nashpa.

    În oraşele mari, unde lumea stătea claie peste grămada, au început să apară tot felul de reguli care mai de care mai ciudate, folositoare însă până la un punct pentru că i-au ferit pe cei de acolo şi de pericolul imploziei şi de cel al exploziei. În luminiş nu a fost nevoie de aşa ceva. Regulile au fost simple, iar supapa de siguranţă era la fel de simplă. Când se umplea luminişul, ori mai rădeai ceva din pădure, ori unii mai curioşi din fire căutau alt luminiş unde apărea repede un cătun nou.

    Totuşi, supravieţuirea celor din oraşe, chiar dacă mai ameninţate de către semenii lor din alte oraşe a fost, de la un punct încolo, mai simplă. Greutăţile astea venite din faptul că în luminiş comunitatea era mai mică iar resursele mai puţin diverse, au făcut ca în viaţa omului să apară un personaj fără de care istoria ar fi fost foarte greu de construit: vecinul. În oraşele din spaţiile deschise, vecinul a fost ceva mai puţin important. Ba, uneori, chiar săcâitor, agresiv, oricum, mai puţin de luat în seamă decât alt personaj nou apărut: prietenul. Prietenul a avut şi o utilitate practică. Puteai merge cu el în campanii militare sau la vânătoare. Marile epopei ale lumii sunt pline de prietenii de-astea. Vecinătăţile nu prea apar în nici o epopee, pentru că cei din luminiş nu prea aveau timp de chestii de-astea.

    Lucrul ăsta cu vecinul şi cu prietenul, pare unul mărunt, dar eu cred că a fost fundamental pentru felul în care grupuri umane diferite au devenit foarte diferite. În epoca modernă a apărut şi un soi de combinaţie a lor: colegul. Personajele astea trei, îndrăznesc să afirm, au fost create şi au dus la adâncirea a trei feluri fundamental diferite de societăţi. Aş fi tentat să cred că aici diferenţele culturale alea de finisaj sunt mult mai puţin relevante în comparaţie cu diferenţele culturale determinate de accentul pus pe vecin, prieten sau coleg.

    Lucrurile astea ţin de felul în care alegem sau nu. Vecinul nu îl alegi aproape niciodată. În foarte puţinele cazuri, când vecinul este rezultatul unei alegeri, povestea cu afinităţile ţine cel mult o generaţie. Prietenul îl alegi aproape întotdeauna. Colegul este rezultatului unui hazard filtrat de o algere mai generală, de cele mai multe ori profesională. Cum lucrurile sunt atât de diferite, cred că felul în care punem accentul pe unul sau pe altul din aceste trei personaje ne defineşte în mod fundamental. Nu doar psihologic ci şi cultural. Nu doar ca indivizi ci şi ca societăţi.

    Nu am nici o calificare şi de-aia nu am nici o pretenţie că aş avea dreptate. Spun doar ce cred. Şi cred că în lumea asta sunt trei feluri fundamentale în care oamenii îşi construiesc legăturile cu ceilalţi. Ceea ce e interesant ţine de faptul că atitudea pe care o avem faţă de ceilalţi se cam transmite dintr-o generaţie în alta şi e destul de greu de rupt cu tradiţia. Asta face ca şi comunităţile de emigranţi să perpetueze un timp tipul de relaţionare umană cu care au venit de acasă. Nu spun că într-o societate există doar una dintre cele trei atitudini. Există toate trei, dar întotdeauna există una covârşitor majoritară.

    Cea mai simplă dintre cele trei atitudini de relaţionare e cea în care personajul central e prietenul. E simplă, pentru că reprezintă o chestiune de alegere. E rezultatul simultan al exprimării unei libertăţi şi a nevoii de a nu fi singur. Cei care se relaţionează în felul ăsta, o vor face aşa în orice tip social de relaţie umană. Fie că e vorba de partenerul de viaţă, fie că e vorba de copii sau de orice persoană apropiată, ei vor alege liber de fiecare dată. Iar dacă vor constata că alegerea lor a fost greşită, vor renunţa la fel de liber. Regulile pe care se le vor respecta ţin de o etică individuală şi uneori pot veni în coliziune directă cu morala sau cartea corporaţiei. Felul ăsta de a gândi îl găsim în legenda lui Ghilgameş, în Iliada, în atitudinea goţilor (cei care au reinventat libertatea în spaţiul european), în legendele celţilor, în poezia lui Walt Whitman, în micile oaze de libertate care sunt unii dintre semenii noştri.

    Colegul este invenţia culturii corporatiste şi a comunismului sovietic. Este prietenia organizată. Fie că se ocupă de ea cei de la resurse umane sau ăia de la cadre, se face în conformitate cu cartea corporaţiei sau cu codul eticii şi echităţii socialiste zi de zi sau  în team-building sau în serate cultural-artistice. Are nevoie de organizatori. Şi ca orice lucru organizat, vorba lui Panait Istrati, serveşte exclusiv organizatorilor. Oricum, ajunge să decidă în mare măsură felul în care îşi urmează cursul viaţa fiecărui membru al comunităţii constituite aşa. Are, evident rădăcini. Ele ţin de instituţionalizarea comunităţilor de credincioşi, de epoca industrializării, de structurile militare moderne, de formele corporatiste sau statale de globalizare. Nu e chiar atât de nashpa cum pare şi, în lumea în care trăim, are avantajele ei. Dă senzaţia unei oarecari egalităţi (pentru cei care simt nevoia să trăiască prin comparaţie cu alţii, e un lucru important), ajută la structurarea societăţilor şi proceselor economice aducând în final un plus de confort celor care acceptă regulile jocului, detensionează societăţile umane, le scoate oarecum din autarhie şi le dă sentimentul progresului continuu. E un anestezic bun, pentru cine simte nevoia de anestezice.

    Vecinul este expresia voinţei de a rămâne în autarhie. Este placa turnantă a trocului cu mici bunuri de uz imediat, cu nevoia de comunicare, cu nevoia de apărare. Societăţile în care vecinul este personajul central sunt societăţi defensive. Vecinul este certitudinea că Soarele va răsări şi mâine, că orice străin ar veni pe-aici îî vom face faţă, că regulile jocului de tipul “give me that old time religion and it’s good enough for me”, nu se vor schimba niciodată. Pentru că “it was good for our mothers” şi “it has saved our fathers”, nu? Vecinul este ca o poliţă de asigurare. Este foarte puţin important cine e vecinul. Ca lucrul ăsta să poată funcţiona, e foarte important ca oamenii să fie cât de cât asemănători. De aceea, societăţile bazate pe vecin au o morală riguroasă, un fel de etică a colectivităţii codată în timp în precepte morale şi instituţionalizată la nivel religios sau laic. Regulile astea fac ca fiecare roată dinţată din angrenaj să poată funcţiona împreună cu roata alăturată, indiferent care ar fi ea. Pentru a face posibil lucrul acesta, regulile trebuie să prevaleze oricărei manifestări individuale vizibile în contradicţie cu ele. Societăţile bazate pe vecin, trebuie să respingă de plano tot ce e diferit pentru a-şi asigura supravieţuirea.

    La noi, evoluţia s-a făcut în felul ăsta. Luminişul de pădure a creat vecinul, vecinul a creat regulile care ţin grupul social în funcţiune, trecerea la societatea agrară a trensformat cătunul din luminiş în satul de câmpie, comunismul l-a mutat, o dată cu industrializarea, la scara de bloc. Povestea cu seara cultural artistică, nu prea a ţinut. Colegul nu prea a apărut, din simplul motiv că a devenit, datorită locului de muncă pe viaţă acelaşi, un fel de vecin şi el. Comunismul a fost un experiment eşuat, chiar şi pentru cel mai cu vederi largi comunist. Nu a prea avut pe ce să se grefeze. Nici cultura corporatistă nu s-a impus cine ştie după aia. Sunt puţini cei care lucrează în corporaţii şi cu tot efortul de a-i ţine pe oameni, au n-au treabă, zi lumină la servici, tot un fel de vecin a devenit şi colegul de-acolo. Prietenul e rar şi de cele mai multe ori e confundat cu un vecin mai insistent. Nici nu ar avea cum să apara. Probabilitatea de a-l întâlni pe scară e destul de limitată, afară e străinul, eventual duşmanul. De-aia surogatul de prieten a primit şi un nume local distinct. Cel de tovarăş. Fără nici o legătură cu apelativul comunist. Prin import cultural, din zone în care relaţiile umane sunt de acelaşi fel, a apărut şi cel de frate. Tot un fel de prieten ales de întâmplare şi ăsta.

    Există şi un avantaj major al culturii de scară de bloc derivată din relaţiile de vecinătate. Societatea e foarte paşnică şi stabilă aşa. Şi, oarecum, pentru organizatori, mai uşor de condus. Nu pentru că pot impune ceva din voinţa lor ci pentru că ceea ce contează este lucrul lipsit de importanţă. Ceea ce înseamnă că în schimbul puterii nu trebuie să oferi aproape nimic. Cam ca la romani. Că suntem parte a lumii latine, nu?

Tenia de la parter

Tuesday, March 18th, 2008

    Pe madam Ionescu nu am disprețuit-o niciodată. De fapt, nu am disprețuit în viața mea pe nimeni. Cel puțin așa îmi place să cred. Spun asta, pentru că titlul pare cam nashpa și mă tem că voi fi înțeles greșit. Acum, nici nu pot spune că am pus-o pe vreun piedestal în Pantheonul meu imaginar, dar chiar nu am disprețuit-o niciodată. Nici n-am judecat-o în vreun fel. Poate doar ca pe un fenomen generalizabil care mi-a afectat oarecum sentimentul că pot fi lăsat în plata Domnului atunci când intru sau ies din bloc, salutând pe toată lumea care îmi taie drumul ca să fiu sigur că nu am ratat nici un vecin și nu o să îi pun pe ai mei în situația unei lungi conversații purtate în ușă despre impardonabila mea lipsă de bună-creștere. În realitate, atunci ca și acum, habar n-aveam cine sunt vecinii mei. De-aia salut și acum cu toată deferența tot ce prind prin vecinătatea scării pe care stau. E mai sigur așa.

    Madam Ionescu chiar a existat. Cred că o dată cineva i s-a adresat chiar cu “tanti Lenuța”, de unde deduc numele de Elena scris probabil cu cerneală neagră pe buletinul de identitate. Pentru un om lipsit de memorie ca mine, asta e chiar o performanță excepțională și dovedește că madam Ionescu a lăsat o mare brazdă pe un număr semnificativ de neuroni plasați staregic în zona stocării informațiilor de lungă durată. În afară de “Dallas” și de “Sclava Isaura” nu a mai apucat nimic cu iz de telenovelă. Presupun că ar fi renunțat însă la tot ce ar avea izul ăsta pentru una-două porții de realitate pură scoasă din tomberonul oricăreia din televiziunile de profil din ziua de azi.

    Îngrijorarea care m-a cuprins întâlnind-o a fost că tot ce știam despre evoluția omului din cărțile și planșele darwinist-dialectice puse pe pereții laboratorului de biologie din liceu, e greșit. Știu că voi spune lucruri pe care nu am cum să le dovedesc cu puțina mea minte, dar eu cred că la un moment dat o parte din noi a suferit o mutație majoră. Probabil că lucrul ăsta s-a petrecut la sfârșitul ultimei glaciațiuni, când Homo Sapiens Sapiens s-a mai așezat pe la casele lui și în iernile lungi în care nu prea avea cu ce să-și omoare timpul a început să tragă la greu cu ochiul către Homo Sapiens Sapiens-ul din imediata vecinătate. În timp s-a produs și mutația genetică și o parte din noi a început să traiască tot mai mult crâmpeie din viețile celorlalți. La un moment dat, chstia asta cred că s-a adăugat la procesul de sinteză a proteinelor și celulele lor au avut nevoie de o dublă hrană. Așa se face că unii dintre noi au rămas doar Homo Sapiens Sapiens în timp ce ceilalți au evoluat în entități superioare care, chiar dacă posedă același ADN, au capacitatea de a trăi mai multe vieți simultan.

    Un individ banal, eu de exemplu, e capabil să își traiască doar propria viața. Madam Ionescu a trait viețile tuturor vecinilor, a celor care îi vizitau mai des, și a celor care treceau prin fața blocului în mod regulat. Și încă simultan… Pentru asta, și-a folosit toate simțurile pe care un individ banal ca mine le are. Dar le-a folosit într-un mod superior, inaccesibil mie. Văzul de exemplu, îl folosea pentru a privi îndelung prin vizorul de la ușă, auzul, ca să știe când e nevoie să vină să privească prin vizor… Procesa toate datele astea cu o viteză pe care nici un individ ca mine nu o are și reușea să le stocheze într-un fel demn de invidiat, cu acces direct și imediat la orice detaliu.

    O să spuneți că sunt invidios. Ca orice personaj banal, conștient de mărunțenia propriei persoane. Și poate că puțin chiar sunt… Știu că n-am evoluat. De altfel, mă trag din strămoși care n-au evoluat la timp și uite ce au produs… În starea mea mizeră de individ mărunt, nu mă pot adapta. Și știu că tot ce nu se poate adapta e sortit extincției. Asta e… Am mai facut și pui vii, e drept că nu i-am hranit eu cu lapte, cel mult cu lapte praf, pe care i-am adus într-o lume în care nu se pot adapta. Ca să prelungesc agonia extincției speciei mele retardate. Dar am și eu o speranță, ca orice om. Poate că se va descoperi, o dată și o dată, un remediu și pentru asta.  Mă gândesc că Homo Sapiens Sapiens Cestoda, adică specia care a evoluat din noi, încearcă cu disperare să ne salveze de la extincție. Nu vrea să repete greșeala pe care am facut-o noi cu omul de Neanderthal.

    Și probabil că pentru asta ne putem combina genetic. Ca să stam împreună seara la televizor și să savurăm viețile care se perindă prin toate canalele, ca să ne adunăm în fața blocului vara și să tocăm îmreună extraordinarele și minunatele evenimente de peste zi ale cartierului, ca să ascultăm cu răsuflarea tăiată ce a mai văzut  prin vizorul ușii, care acum are cap de leu sau chipul unui păun, generația care i-a succedat lui madam Ionescu. Poate că așa, încetul cu încetul, va crește în noi, ăștia retardații, tenia care se hrănește cu viețile celorlalți. Poate că vom evolua și noi. Sau poate că nu…

 

Cântul I sau despre prima mea întâlnire cu Vigilentza

Sunday, March 16th, 2008

    Vigilentza e gagica aia de la 4. Are cred mai mult de 20 de ani, că nu-și prea arată vârsta. Prin bloc umblă zvonul că ar avea mult mai mult. Unii spun că ar fi fost pe-aici înainte de a se fi contruit blocul, prin ‘85 cred, pentru că atunci când m-am mutat eu, părăsind aproape definitiv blocul natal, toți îmi spuneau că am avut noroc, că ăsta e un bloc construit după cutremur și cică ar rezista mai bine. Sincer să fiu, nu cred că am văzut-o pe-atunci foindu-se prin holul de la intrare, dar la cât de atent sunt eu la ce se întâmplă pe-aici, nici nu e bine să fiu luat foarte în serios. Nici după 90 însă nu-mi vine a crede că e născută. Alea de după 90 au nume bengoase de mașini tari, ar fi chemat-o cu sguranță Lancia sau Mercedessa sau ceva în genul ăsta. Numai că pe gagica de la 4 o cheamă simplu, Vigilentza. Habar n-am dacă e cu tz sau cu ț de-ăla neaoș, da’ am scris și eu așa, ca să îmi fie mai ușor dacă o să fie cazul să mai vorbesc despre ea cu unii sau cu alții pe mess.

   Probabil că nu mi-ar fi sărit cine știe ce în ochi nici acum. E o tipă destul de banală, genul mediu în orice, cu excepția balcoanelor bine hrănite, alt semn că a prins-o dezvoltarea după 90 și al unui măreț posterior, semn că McDonald’s-ul de la Dristor e în continuare centrul socializării lumii bune a cartierului. Dacă stau bine să mă gândesc, Vigilentza asta nici la 4 nu sunt sigur că stă. Poate că nici nu stă în bloc cu mine, că nu am vazut-o niciodată să ia liftul sau să urce scările. De câte ori am întâlnit-o, era fie în holul de la intrare, fie pe bordura din fața blocului sau sprijinită de gardurile puse cu generozitate de primăria de sector ca să știe fiecare dintre noi unde se termină trotuarul și începe spațiul verde din care curge pământ pe trotuar când plouă.

    Totuși, vecinul care meșterește Sâmbătă la Dacia lui de 30 de ani, mi-a spus că ar sta la noi în bloc la 4. Și pe vecinul ăsta, l-aș cam crede, că s-a mutat aici o dată cu mine și pare om serios. Pe vremea aia lucra ca motostivuitor nu știu pe unde și se trezea dimineața de tot, așa că se făcea remarcat bătând în calorifer de câte ori dădeam ceva mai tare ce mai ascultam și eu în weekend. Cel mai mult îl enerva, îmi amintesc, sunetul orgii din Tocata în Re Major și Pink Floyd. O dată însă a facut urât de tot și la oarece Cat Stevens, nush ce-a avut cu el că a venit și a sunat în mijlocul zilei ăleia de Duminică țipând la mine că el e motostivuitor și nu o freacă ca ăștia d-al de mine. Așa am aflat cu ce se ocupă. De altfel, argumentul mi s-a părut atât de copleșitor că l-am dat naibii pe Cat Stevens și de-aia nu-mi mai amintisc nimic din Duminica aceea, probabil că a fost o Duminică atât de oarecare încât mi s-a mai șters o zi din viața traită pe planeta asta. Au urmat câțiva ani tensionați de fiecare întâlnire în fața liftului cu omul cu pricina până de curând, când i-am dat curent să-și pornească noul experiment Dacic. Nu mai știu dacă a fost unul reușit sau nu, dar știu sigur că s-a uitat cu o recunoștință de copil care primește înghețată făra aprobarea bunicii și mi-a spus aproape conspirativ:
    - Să știi vecine că Vigilența, aia care s-a luat de mata, stă la 4.

    Așa mi-am îmbogățit eu cultura geografică având o localizare aproape precisă a Vigilenței. Nu că aș fi murit să știu unde stă, dar, cum povestea pe care vreau să o spun putea avea oarece consecințe, nici rău nu mi-a prins. La 4 nu am fost decât o dată, când s-a blocat liful pe-acolo și încă o dată să îi spun unui vecin, instalator, că mă inundă ăla de de-asupra și n-ar fi rău să oprim apa rece din coloana de la bucătărie până vin oamenii ăia acasa și închid robinetul. Sau ăla era vecul de la 3…

    S-a întâmplat într-o seară oarecare, când îmi scoteam cânii la plimbare în jurul blocului. Am doi câini. Amândoi suficient de bătrâni ca să scriu cu o oarecare strângere de inimă despre ei. Cred că puține specii sunt atât de compatibile una cu cealaltă așa cum este omul cu câinele. De-aia nu pricep eu de unde și până unde au apărut toate asocierile astea malefice într-o sumedenie de culturi. Câinele, lupul și tot ce e apropiat lor mi se par un fel de rude ale mele. Chiar dacă părem atât de diferiți. În definitiv, de la virus la om, nu suntem decât niște programe mai mult sau mai puțin eaborate și dincolo de ceea ce suntem programați să putem face, cred că diferențele reale dintre noi țin mai degrabă de ce izbucnește din fiecare, insuficient studiat pentru a ști dacă și asta e o chestie care ține de structuri celulare și biochimie sau vine de alt undeva, o chestie căreia i-am dat un nume la fel de generic ca Universului sau gravitației, despre care vorbim mult și nu știm cine știe ce. Ei, chestia asta, cred eu, transcende bine programele codificate cu grija de God sau de hazard prin noi. Mă feresc să îi spun suflet ca să nu creez confuzii și emoții pe la instituțiile care și-au luat dreptul istoric sa vorbească despre așa ceva. I-aș spune comunicare, dar și pentru asta s-au inventat facultăți și profesori cu doctorate grele iar în fața unor asemenea argumente de autoritate n-am nici nici o șansă să conving pe cineva că putem comunica minunat cu ființe la care cele patru stări pe care e scris programul se înlănțuiesc altfel.

    Îmi scotem câinii la plimbare în plină epocă a masacrării lor în orașele patriei. La televizor, adică la chestia la care am renunțaț abia pe 1 Ianuarie 2007, catastrofa care nu ne lăsa să dormim cele 8 ore regulamentare era câinele. Câinele ne urmărea pretutindeni și singura rațiune a sa de a fi era să me mutileze copiii, să castreze japonezii aventurați în spațiul ăsta ireal, să ne muște de cur, în general, ori de câte ori ieșim din blocurile noastre, lipsiți de apărare, în mijlocul drumului plin de primejdii care unește blocul în care suntem fericiți și locul în care ne chinuie șefii ca să ne dea banii cu care mergem să vedem ce au mai băgat la supermarket. În drumul ăsta triunghiular dintre bloc, servici și supermarket, câinele ne pândește fioros, mereu însetat de sângele din curul nostru, gata mereu să ne obtureze bucuria campaniei de reduceri despre care tocmai am aflat din pliantele alea mișto din cutia de scrisori, pliante care te fac să visezi, te fac sa să zbori mai înalt, ce mai, te fac fericit… 

    Din cauza fraternizării mele cu câinele, pretutindeni, cetățenii indignați mă priveau cu ură și dispreț. Era unul dintre acele momente în care omul devine brusc cetățean…
- Un copil nu puteai să crești, auzeam aproape invariabil în spatele meu. Am crescut doi. Ok amândoi, zic eu. Acum sunt mari și, în definitiv, fiecare își trăiește viața proprie, nu cred că ar fi o idee bună să îi scot la blimbare în lesă în jurul blocului.
- E om rău, uite ce câine negru are… Negrul asociat cu câinele pare a fi o combinație cu adevărat nimicitoare. Cine plimbăîn lesă așa ceva, nu poate fi decât cel puțin la fel de monstruos. Corect.

    Eu cred că una dintre trasăturile locului, trăsătură de care ne molipsim din primii ani de viața, este lăsatul problemelor să se adune urmat de o reacție disproporționat de violentă față de ele. Așa a fost și povestea asta cu câinii. Când am dărămat tot ce era făcut cât de cât în mod natural, ca să punem în loc orașele-dormitor pentru industria care avea ca unic scop statisticile, am lăsat în urma noastră, de izbeliște o droaie de câini lipsiți de de prietenul lor care îi îngrijea. A fost, cred eu, un semn de iresponsabilitate. Nu cred că lumea ni se cuvine. Și în nici un caz, necondiționat. Mai cred că atunci când facem un lucru care afectează în vreun fel orice echilibru statornicit, e datoria noastră să găsim o cale pentru a repara răul sau discomfortul creat prin lipsa de echilibru. A lăsa  lucrurile să o ia razna până devin o problemă este, din păcate, o chestie pe care o învățăm de mici și o repetăm generație după generație. Mai trist e că de multe ori, alegem ca soluție soluția finală, adică ucidem, distrugem, uităm. E aberant. Tot ce facem e o dovada de lipsă a libertății atât pentru fiecare dintre noi cât și pentru fiecare grup uman. Suntem o societate extrem de neliberă. De peste 600 de ani suntem așa și lucrul ăsta mă face să nu fiu foarte entuziast în ceea ce privește viitorul.

    Vigilentza stătea, ca de obicei, pe bordură. De vorbă. Cu un vecin, presupun, așezat strategic să aibe line of sight la balcoanele cu pricina. Din reflex, cred că ține de competiția naturală dintre masculii din aceeași specie, am aruncat și eu o privire. Cum sunt un adept al echilibrului, adică nu îmi plac lucrurile disproporționate, tot ce mi-a trecut prin cap a fost că naște pui vii și îi hrănește cu lapte. Gândul însă mi-a fost întrerupt de un urlet ascuțit cu un ușor accent gutural ieșit din gâtlejul Vigilentzei. A fost imediat acompaniat de zbieretele tuturor copiilor care își omorau timpul prin jurul blocului. Numai că nu moartea timpului era pricina zbieretelor ălora… În secunda următoare, câțiva dintre ei s-au lipit de gardul de fier, al nostru că încă nu se prinsese primăria că poate fi și ăsta un business,  sudat cu atâta trudă după ce fusese adus cu sacrificii mari de pe nu știu ce șantier de unul din eroii blocului. Cum naiba or fi scăzut ăia de pe șantier fierul sudat în gardul ăsta, presupun și vopseaua verde de pe el, din contabilitate? Știu că e o naivitate, întrebarea asta. Doi, mai mărișori, reușiseră chiar să se cațere pe gard. Am mai văzut câțiva luptându-se să ajungă în scară, dincolo de ușa pe care alt vecin, suflet sensibil, dăduse câteva bidinele de vopsea alba să pară că avem oarece perdele pe-acolo.

    Câinele meu cel negru se lipise de mine și mă privea nedumerit. Câteva secunde a stat așa. Bănuiește că suntem în pericol. Văd asta în ochii lui. Dă să latre și să se pună în dispozitivul de apărare. Latră. Mă privește din nou. Îi dau de înțeles că nu e nici un pericol. Cel puțin, nu unul dintre cele pe care și le imaginează el. În ceea ce îl privește, e totul ok. E suficient să ne privim. Dincoace e nevoie să folosesc limbajul. Ca să comunic, cât de cât. Bănuiesc care este motivul atacului colectiv de panică. Până la campania de presă cu coaiele japonezului și cu populația patriei mușcată constant de cur și cu copiii mutilați definitiv, motivul ăsta nu exista. Acum este centrul Universului. Iar eu apar în mijlocul străzii ca un soi de Thor negativ flancat de doi lupi sângeroși, însetați de viața care palpita în trupurile plăpânde din fața blocului.

    Revenită din transă, Vigilentza mă privea cu ură. Îi stricasem idila cu vecinul care se holba la balcoanele ei. Îi întunecasem momentul de fericire care nu se mai putea consuma pe bordura nou-nouță, proaspăt schimbată după ce aia de anul trecut își dăduse obștescul sfârșit sub picamerele primărei. Sigur, nu putea lăsa lucrurile să rămână așa. Aveam să aflu că a doua zi îl predase hingherilor pe un cățel vagabond pe care îl mai hrăneam din când în când și care îmi răsplătea chestia asta făcând niște tumbe caraghioase. Când l-am găsit, era vai de mama lui, cu picioarele din spate strâmbe și poate că tocmai de-aia făcea tumbele alea așa. Și tocmai de-aia l-au și luat primul. Era ușor de prins. Ieșea repede la număr. A intrat de mult în statistici și raportări. Cam ca alea pe care le vedem indignați în filmele cu lagărele naziștilor. Tot o viața. Numai că altă specie. Asta avea însă să se întâmple a doua zi. În clipa aia, Vigilentza mă privea cu ură pe mine. Eram altfel. Avem doi câini și culmea, unul era chiar negru.
    - Dacă mai treci o dată cu câinii, iți dau cu o piatră în cap, îmi spune.
Pare fair. E o metodă de apărare la care am recurs dintotdeauna. Noi, oamenii. Piatra. Se găsește din abundență, e gratis, atacă la distanță. Pare a avea toate avantajele din lume. Numai că dincolo de eficacitatea metodei, îmi e foarte neclară motivația. Și scopul. Vecinul se uită nashpa de tot la mine și îmi spune că dacă n-aș fi cu câinii m-ar bate de mi-ar suna apa în cap. Îl privesc cu oarece atenție pentru prima și sper ultima dată și mi se pare aproape o imposibilitate ce zice. Nu ripostez. În definitiv, fiecare mascul trebuie să aibe o șansă să răspândească cromozomul ăla Y pe care îl deține și cum Vigilența nu este tocmai deținătoarea cromozomului X cu care l-aș combina pe ăsta al meu, îl las în plata Domnului. Mai ales că, din ce am priceput eu din proiectul Genographics, cromozomul ăla Y e fix același, ceea ce, trebuie să recunosc, e un mare avantaj pentru că te lasă să îl combini cu ce cromozom X ai tu chef. Singurul lucru care mă deranjează e tzunamiul de agresivitate pornit din senin și pe care trebuie să îl suport acum în picioare, ca să nu dau motive pentru un tzunami viitor.

    Încerc să leg un dialog rațional. E imposibil. Mass-media e mult mai mai tare ca mine. Mecanismul e atât de simplu încât pare perfect. Pentru că se bazează pe frică. Suntem o lume condusă prin frică, îmi spun. E un lucru foarte greu de demontat. Au încercat ființe mult superioare mie și au cam dat greși. Uite mie îmi place, de exemplu,  foarte mult Cuvântarea de pe Munte a lui Iisus și chestea aia pe care o spune mereu, “Nu vă temeți!” și aia cu “Veți cunoaște adevărl și adevărul vă va face liberi”… Sunt lucruri minunate în tot ce spune Iisus acolo. Ce a rămas din toate astea după 2000 de ani? Frica de Dumnezeu. Nu admirația, nu iubirea, nu pacea. Frica. Pentru că tot ce e minunat pentru oameni tinde să se instituționalizeze și să devină o unealtă pentru a lipsi de libertate, pentru a domina, pentru a face ce vrei cu semenii tăi. Frica e unul din mecanisele din noi folosit la greu pentru a ține oamenii sub control. Iubirea se învață. Cu frica te naști si nu o poți pierde decât greu de tot, iar atunci când zici că ai reușit, își scoate din câd în când capul la iveală ca personalitatea recesiva în cazurile de personalitate multiplă. Iar aia recesivă e aia adevărată.

    Vigilenței îi e frică. De mine. Am datele corespunzătoare portretului robot al pericolului, așa cum i l-au făcut toți cei din jur. În primul rând am barbă și umblu îmbrăcat în blugi și nu prea dau încredere că aș fi om serios cu responsabilități, am doi câini, nu ies în fața blocului ca omul normal să mai schimb și eu o vorbă, nu mă cert și nu mă împac cu nimeni. Sunt greșit. Spuneți sincer, dacă ar apărea dn senin o specie de ființe raționale de pe altă planetă, ce reacție ați avea? Vigilența s-a născut și și-a trăit toată viața în cartier. Centrul e ceva departe de tot, dincolo de Mall-ul de la Vitan și de Mc Donald’s-ul de la Dristor, e mai departe chiar decât Marea sau Poiana Brașov. La televizor e vorba numai despre ea și despre lumea ei și atunci când nu e, schimbă canalul. Acum de când au dechis ăștia de la Real supermarketul și Mall-ul e foarte departe. Iar eu sunt un intrus, apărut din altă lume. Lumea aia e sigur mai rea, că nu e a ei. Lumea aia e un pericol fundamental pentru lumea ei. Dacă se năștea în Arkansas ar fi chemat poliția până aș fi dispărut din preajma ei. Așa, pe cine să cheme, că poliția e mână în mână cu de-al de-ăștia ca mine… Ia și ea, piatra. Atât i-a mai rămas.

    După ce dau ocol blocului, trec din nou pe lângă ea, tot pe bordura aia stă, vecinul care se holba la balcoanele ei nu mai e acolo, copii sunt pe la casele lor la masa de seara, “Vecine, n-ai să-mi dai și mie o țigară?” Îi dau. Are ceva ușor provocator cererea aia. O combinație între feminitatea care se vrea recunoscută și siguranța celui care a învins o bătălie. Îi dau și un foc. Crede că m-a pus la respect. Nu e bine să o las să creadă lucrul ăsta. “Vezi că poți să te porți și civilizat?”, îi spun și în secunda următoare îmi dau seama că am spus o inutilă tâmpenie.

    A doua zi, avea să îl dea pe mâna hingherilor pe cățelul ăla care făcea tumbe când îi aduceam de mâncare. Și de care acum, îmi e dor…

WC-Center

Thursday, March 13th, 2008

    Sunt în gara centrală din Berlin. Supergară au făcut nemții ăștia… În doi ani, totul arată altfel. Sigur, chestia cu fumatul se aplică și aici. Mai blând decât în gara din München. Acolo tronează un banner uriaș cu simbolul suprem al civilizației contemporane pe el, țigara cu un măretz verboten rutier pus zdravăn pe ea și cu inscripția “smoking FREE station”, semn absolut al globalizării victorioase. Chestia cu free, mi se pare o ironie nashpa de tot… Sigur, nu e nimeni obligat să suporte fumurile mele, de acord cu asta. Da’ uite că eu, conștient de răul pe care mi-l fac, sfătuind pe toți să nu fie tâmpiți ca mine și să nu se apuce de fumat, fumez. Și cred că am și eu dreptul la o rezervație, așa cum are orice aberație genetică dreptul la metrul ei pătrat de libertate. Gara e cam goala, că lumea e în fața gării, la fumat. E simplu: iți iei cafeaua sau ce mai ai chef să iei de pe-acolo, de exemplu mult junk-food că e la liber, ieși în fața garii și stai și tu la o cură de socializare în mijlocul trotuarului plin de chiștoace, că scrumiere nu mai există nici acolo.

    Afară e frig… Că e iarnă. Nu-i nimic. Merită. Proptești valiza lângă tine și îți aprinzi țigara. În gară, nu mai ai unde lăsa valiza. Gara a devenit un supermall și metrul pătrat e pentru magazine. Cât naiba să iei pentru casetele de depozitat valize? Altfel, e un loc vesel trotuarul ăla. Pentru cine vorbește germana. Aici, globalizarea mai are ceva de furcă… Cum habar n-am de ce e lumea veselă pe-acolo și sunt convins că nu fac obiectul unui mișto colectiv, că nici nu sufăr de mania persecuției, nici foarte băgat in seamă nu ma simt, îmi văd liniștit de treabă.

    Afară e , în continuare, frig. Cum nu e voie să fumezi înăuntru, fumezi în draci, ceea ce nu ai face în mod normal. Afară. Unde e din ce in ce mai frig. Sau poate că e doar o senzație… Fresh-ul de portocale e super, cafeaua la fel, frigul frig… Te trece până la urmă că ești om, nu ciborg… Hai îndărăt în gară. Mă uit după semnul salvator, acum doi ani era pe toți pereții și constat cu stupoare că a dispărut. E mai pudic așa, îmi zic. E și ăsta un semn de civilizație… Apare însă un tip care pare om bun, chiar dacă are uniformă de polițist. Îmi încerc norocul. În definitiv, poate fi biletul către destinația câștigătoare. Îmi răspunde într-o engleză impecabilă. Mișto globalizarea asta! Ce îmi spune nu e chiar așa de mișto: am de urcat, coborât și urcat din nou, ceea ce în condiții normale, nu ar fi cine știe ce, dar…

    Am ajuns! În fața mea se deschide o priveliște demnă de ieșirea din Marele Canion. Iar deasupra, pe un indicator uriaș, scrie să priceapă tot dobitocul:

WC - Center

E genial! E locul în care s-au adunat laolaltă toate WC-urile fostei gări! E un fel de trib al tuturor WC-urilor posibile! E URIASH! E grandios! E măretz!

    E automatizat. Bag moneda, dau să trec și realizez cu stupoare că la puține ambasade am întâlnit un asemenea sistem de securitate. Porțile rotative din bare de oțel cât o mână ținută ani buni în sala de fitness, abia dacă lasă să treacă un om cu un diametru decent. Acum trei ani, n-aș fi încăput, cu siguranță… Ce e nashpa de tot e că valiza mea nu trece. Cu toți mushchii pe care mai nou îi posed (:D), dau să o ridic pe deasupra capului, dar poarta rotativă e cu mult mai înaltă. Sincer, nu am curajul să o las afară și să revin, oricât de presat aș fi și oricât de rapid aș proceda. Mă gândesc că dacă un biet șobolan e în stare să iasă dintr-un labirint, eu sunt OM. Și, așa am citit eu într-o carte, omul e mai descurcareț decât șobolanul. Încerc să gândesc repede. Atât cât mă lasă vezica să o fac și pricep și eu, în sfârșit, că orice am spune, creierul nu funcționează independent de restul organismului… Nu reușesc să trec și pace.

    Când sleit de puteri iau hotărârea sa risc să las valiza afara, apare o tipa cu un look meseriash, într-o uniformă sexi rau de tot și cu o telecomanda (nu m-am prins din prima ce era, dar în halul în care eram, jur că nu m-am gândit la prostii). Apasă pe un buton al telecomenzii și porțile se deschid larg. Cu tot tragismul situației, zâmbesc amintindu-mi de Caragiale (”La un semn, ușile din fund se deschid: supeul!”). Las citatele, fug repede, totul e minunat, electronica și-a dat din nou mâna cu civilizația, ce mai, e mișto de tot… Când ies, porțile sunt închise la loc. Tipa e însă la post și mă eliberează tot cu telecomanda. Zâmbește. Profesional. Bine și așa… Ma duc întins la ea, mânat de curiozitatea care mi-a însoțit viața și o întreb la ce bun toată nebunia asta cu porțile? Se uită la mine mirată după care îmi zâmbește, dar altfel. E în privirea ei ceva care îmi amintește de bancul ăla cu “se vede că nu ești din Africa de Sud”…

- E o măsură antitero, îmi explică mândră.
- Bine, dar mie mi-ați dat drumul pur și simplu. Dacă eram terorist? Ce, n-am față de terorist, o întreb sigur pe virilitatea mea și oarecum contrariat.
- Nț, îmi răspunde și se cară…

   Nashpa… Nici măcar față de terorist nu am… Bine că am apucat să ajung înăuntru la timp…

    În tren, mă gândesc că nu e nevoie de un mare glob de cristal pentru a vedea viitoruri luminoase… Cum ar fi ca în 2035 directiva antitero a Uniunii Europene să aibe prevederea asta, mișto de tot, care să ne aducă în suflete liniștea că nici un terorist nu va monta bombe prin veceurile noaste:

Art. 237 (1) Țările membre vor lua toate măsurile ca cetățenilor să li se monteze dispozitive individuale de control al sfincterelor, denumite în continuare DICS, inamovibile, începând cu vârsta de trei ani.
                (2) La intrarea în Uniunea Europeană, cetățenilor neeuropeni li se vor monta DICS-uri demontabile. La cerere, acestea pot fi demontate la părăsirea teritoriului Uniunii.

Art. 238 Autoritatea Unică Europeană de Reglementare în Domeniul Sanitar, în colaborare cu Autoritatea Unică Europeană de combatere a Terorismului stabilește și aduce la zi normele privind capacitatățile și amplasamentele pemtru WC-Center-e, pentru fiecare localitate sau locație în afara localităților în parte. WC-Centere-le se vor deschide pentru o oră la fiecare moment stabilit în orarul de acționare la distanță a DICS-urilor.

Art. 239 Operatorii de comunicații mobile au oligația să asigure acoperirea tuturor zonelor în care sunt amplasate WC-Center-e ca parte a Serviciului Universal. Autoritatea Unică Europeană de Reglementare în Comunicații va stabili normele privind interoperabilitatea DICS-urilor.

Art. 240 Până la stabilirea orarului unic european de acționare de la distanță a DICS-urilor, țările membre vor stabili un orar propriu și îl vor aduce neîntârziat la cunoștință cetățenilor.

    Ce lume minunată va fi… Poate că o să o apuc și eu. Dacă mă las de fumat, poate că o să apuc și eu lumea aia mai sigură, mai civilizată, mai puțin haotică…

    Trenul e în stație. Repede pe peron să ne aprindem țigările. Câte minute o sta?

Erin

Thursday, March 13th, 2008

    O cheamă Erin. E chiar o tipă super! Lucrul ăsta aveam să-l aflu ceva mai târziu. Deocamdată, știam doar că mă duc să o iau de la aeroport. Mă rugase o cunoștință de-a mea din Cehia să o ajut să se descurce pin București. Știam că vine din Utah, de la mormoni adică, și că are de făcut nushce studii pentru doctoratul ei, o chestie cu minoritățile în Europa de Est.

    Merg spre aeroport. Am promis, mă țin de cuvânt. Recunosc, fără prea mare tragere de inimă, dar merg. Cum naiba o arăta, că am uitat să întreb… Chestia cu scris numele pe o foaie de hârtie, habar n-am de ce, îmi repugnă. Știu, e foarte simplu și practic, dar acum n-am nici măcar foaia aia pe care să scriu “Erin” și să o flutur cu un zâmbet tâmp. Asta e… Mă chinui să îi fac portretul robot. Doctorandă, adică vreo 25 de ani, probabil ochelari, probabil destul de urâțică, americancă, adică obeză de la atâta junk-food cât bagă în ei, probabil cu niște pantaloni de culoare închisă și un T-shirt fără nici o formă clară pe ea. Evident, îmi zic, dacă nu mănâncă junk-food, e vegetariană și categoric nu fumează. Îmi aduc aminte și îmi aprind o țigară pe chestia asta. Cehul îmi spusese însă că e miștocuță. O mai slăbesc puțin, îi mai mulez pantalonii și tricoul, o dau cu oarece deodorant, merge… Hai sa vedem, că am ajuns la Otopeni.

    Avionul a aterizat deja, lumea trece prin porți, e și una care ar corespunde oarecum portretului robot, dar intuiția îmi spune să stau naibii pe loc că nu e ea. Numele pare irlandez. Poate că o fi roșcată, îmi zic, și asta de-aici e blondă. Oricum, o să stea în mijlocul aeroportului și o să mă caute cu privirea. Cehul i-a spus că am barbă. Pe vremea aia avem și burtă. I-o fi spus cehul și asta? O să vedem, îmi zic…

    Nu îmi pierd răbdarea foarte ușor, așa că stau liniștit și trag din țigară (Doamne, chiar a fost de mult de tot…) în fața porților. Și uite că portretul-robot se face zob… Apare o frumusețe de fată, de-aia care iți taie respirația pe bune și te gândești bine de tot cum trebuie să procedezi. Ceva îmi spune că ar fi super să fie ea. În situațiile astea, e bine sa fii sigur pe tine. “Erin!?!”, o strig, încercând să maschez orice urmă de șovăială în glas. “Hi, Varujan!”, îmi răspunde. Vorbește! Și e mișto de tot! Mai greșește omu’ cu portretele astea robot…

    Ne suim în mașină. De când ne-am întâlnit, vorbește în continuu. Vrea să priceapă cât mai multe despre locul în care a venit. De la un moment încolo însă tace cu nasul lipit de geamul mașinii. Chiar dacă mor de curiozitate să știu ce îi umblă prin cap, îi respect tăcerea. Care se rupe brusc, spulberându-mi ultimile idei fixe pe care le mai aveam pe vremea aia:

    - Dar voi aveți case!
    - Da, Erin, avem case…