Archive for the ‘Prejudecăți’ Category

Shiva

Tuesday, February 3rd, 2009

    Nu știu aproape nimic despre ce va face președintele Obama ca președinte al Statelor Unite. Nu despre președintele Obama este postul acesta, ci despre oamenii obișnuiți. Care sunt la fel peste tot. Am văzut deunăzi un clip cu domnul Obama dansând. Chiar bine de tot. Omul mi-a plăcut, e un tip super! Sigur, un om super ca om poate fi foarte eficient în ceea ce face sau nu. Și sper că domnul Obama va fi eficient, pentru că e mare nevoie de așa ceva în anii care urmează. Nu doar pentru Statele Unite ci pentru întreaga planetă.

    Postul de azi e unul chiar nashpa de periculos pentru mine. Îl scriu însă pentru că așa simt eu nevoia. Nu este un post despre oamnii politici ci despre oamenii obișnuiți. Este despre teama mea legată de felul în care alegătorul mediu alege. Este despre teama mea legată de felul în care alegem, nu doar când este vorba de alegeri politice, ci despre alegeri în general. Pentru că suntem tot ceea ce am ales în trecut. Îmi amintesc că la sfârșitul campaniei electorale din 1996 m-am gândit să cânt “What a wonderful world” al lui Louis Armstrong. Era la World Trade Center, eram cu prietenul meu Harry Tavitian și așa am crezut eu că pot să-mi spun un crez, pe care nu l-am părăsit niciodată, ăla că lumea simplă, normală, chiar merită să fie lăsată în pace să-și ducă minunăția ei de normalitate zi după zi câte zile i-or fi date să existe. Evident, nu sunt un mare chinuit de talente și tot ce-am vrut să fac a fost să transmit crezul ăsta al meu așa, cântând. A doua zi, în dreptul sălii Dalles, am fost oprit de o tipă care mi-a spus entuziasmată că mă va vota. Am întrebat-o dacă lucrează în IT și mi-a răspuns că este studentă la medicină. Am întrebat-o dacă a atras-o ceva din ideile pe care încercam să le transmit și mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă că s-a plictisit de moarte la tot ceea ce spusesem acolo, că n-o interesa nimic din ceea ce sunt în stare să gândesc sau să fac, dar “ați cântat atât de frumos”… Nashpa rău, mi-am zis, asta e, nimeni nu e perfect, poate că am făcut rău că m-am trezit cântând în timpul unui eveniment electoral și brusc mi-am amintit de o scenă grotescă avându-l ca protagonist pe președintele Elțân dansând un soi de ceva care aducea a rock de twist de roll de urs pus pe jăratec. În ziua aceea m-am tot perpelit la gândul că am greșit tare  făcând așa. Acum, după ce toate evenimentele mele electorale succesive s-au terminat cu “What a wonderful world”, știu că nu am greșit. Cântecul lui Armstrong a venit pe lume în 1968 cand totul părea a se sfârși. Cântecul lui Armstrong era despre nesfârșirea normalității. Păi cum să spun asta altfel decât cântându-l?

    Sigur, dacă fata care mă oprise atunci în dreptul sălii Dalles mi-ar fi zis că uite, ce ai avut de spus despre nesfârșirea normalității mi-a plăcut mie tare și de-aia te votez, aș fi fost chiar fericit. Ea mi-a zis însă că nu conta ce am spus ci cum am spus. Iar lucrul acesta m-a umplut de amărăciune. Evident, e important și ce spui și cum spui. Dar numai atunci când lucrurile astea sunt împreună. Atunci când “ce” este umbrit de “cum”, atunci când “ce” este ucis de “cum”, e rău de tot. Universalitatea felului acesta de a gândi mă îngrijorează și mai tare. Am văzut pe YouTube o grămadă de comentarii de tipul “Wow! We finally have a President that dance!” și lucrul ăsta e la fel de rău ca și comentariul fetei de la medicină. Pentru că nu aceasta era calitatea care trebuia urmărită în contextul de care vorbeam. La fel cum felul în care cânt eu nu este calitatea care să mă califice pentru ceea ce am eu de muncit. Dar uite că unii oameni gândesc așa și și pot decide așa fie că este vorba de viața lor, fie că este vorba de viața noastră, a tuturor.

    Nu mă pot abține să nu remarc un lucru foarte curajos pe care l-a spus un om pe care îl admir mult: ”The best argument against democracy is a five minute conversation with the average voter”. Sunt spusele lui Winston Curchill. Ceeace nu a fost spus de către Curchill, dar eu cred că merită spus este că lumea a trăit într-o perpetuă democrație. Nimeni nu poate impune decât foarte greu și numai după oarece timp lucruri care nu au de-a face cu democrația. Pentru că nimeni nu poate ajunge să le impună așa, de capul lui, fără să fie măcar la început susținut de o majoritate. Dacă mă gândesc la marii dictatori ai secolului trecut, toți, fără nici o excepție, au fost oameni cu o mare carismă și toți, fără nici o excepție, s-au bucurat de un sprijin inițial masiv. Iar lucrul acesta nu s-a întâmplat doar în politică. Se întâmplă aproape în toate domeniile în care se specializează oamenii. De carismă și de felul în care foarte mulți dintre noi îl aleg pe “cum” fără a se uita nici măcar o clipă la “ce”, mă tem.

    Shiva dansând în mijlocul cercului de foc. Cu cele patru brațe răsfirate, ținând grațios simbolurile sacre. Este un dans minutat. Este frumusețea pură. Este dansul peste cenușa lumii.  

Paradigma

Tuesday, January 6th, 2009

    La limita dintre viață și neviață există un univers întreg de obiecte care sunt purtătoare de informație dar la nivelul cărora nu au loc procese metabolice. Sunt un fel de informație genetică pură, fragmente de program de viață care nu pot trăi însă autonom. Pentru a putea supraviețui și a se înmulți au nevoie de o celulă vie pe care o invadează și ale cărei mecanisme le folosesc. Bucăților ăstora de informație care nu poate exista în sine li s-a dat numele de virus, nume care în latină înseamnă otravă. Altfel spus, virusul este o informație care otrăvește programele codate în interiorul celulei. Adică cele care îi asigură existența. Otrăvirea programului celular înseamnă moartea celulei. Chestia cea mai haioasă este însă păcălirea celulei. Tot computerul ăsta viu care este celula are o chestie care ține de existența ei în zona viului: schimbul cu mediul înconjurător, hrănirea, trăitul împreună cu ce e prin jur. Exact aici reușește virusul să fenteze. Trecând de membrana care apără celula sub forma unui lucru util, recunoscută ca atare de către mecanismele care fac brusc membrana permeabilă.

    Habar n-am dacă există așa ceva, dar cred că dacă ar exista ar fi super. Nu știu, adică, dacă există viruși care pot modifica porțiuni din acizii nucleici lăsând celula să trăiască modificată așa în continuare. Probabil că așa ceva ar fi și de bine și de rău, dar cu siguranță ar fi haios. Dacă ar fi așa, lucrurile ar avea o mare asemănare cu lumea noastră, a oamenilor. Otrăvirea felului natural de a gândi și de a fi al oamenilor, adică al felului de a fi cu care ne naștem, ne transformă din copilărie până murim în ființe din ce în ce mai departe de noi înșine dar mai standardizate. Pentru fiecare dintre noi e un fel de alterare a sinelui, numai că în felul ăsta societatea își asigură un fel de echilibru supraviețuitor. Când otrăvirea ia chipul unei epidemii și atunci vorbim de o paradigmă. Adică de un fel uniform de a reacționa al unei majorități a indivizilor dintr-o societate. Până la un punct, paradigma este un fel colectiv de raportare la tot ceea ce ne înconjoară și o putem privi ca pe un soi de mecanism care asigură supraviețuirea unei colectivități. Dar de la acel punct încolo societățile încep să interfereze nepermis de mult cu libertatea individuală. Sau chiar cu viața.

    Mă gândesc la felul și cauzele pentru care s-a declanșat primul război mondial. Și cred că toate analizele alea cu motive economice și nushce alte chestii, perfect plauzibile pentru lumea în care trăim acum dar destul de nepotrivite pentru lumea de atunci, nu prea țin. Tot lanțul de evenimente care a dus la declanșarea lui nu a fost un pretext, cred eu, ci chiar cauza. Au fost fluturate tot felul de cuvinte aberante și bine umflate cu pompa, spuse de oameni care fuseseră crescuți mai degrabă în abstracții pure decât în realitate. În sistemul lor de axiome cuvinte precum onoare sau datorie aveau conotații stupid de primitive și în mod paradoxal absolut inumane. În lumea reală ele au însemnat un munte de cadavre și o lume mult mai nefericită. Iar rezultatul a fost nimicul. Omenirea a trăit un spasm ingrozitor de dureros pentru nimic. Pentru ca un număr oarecare de aberanți să poată mesteca o seamă de cuvinte fără sens. Pentru că aceea era paradigma. La fel s-a întâmplat cu toate aberațiile rasiale sau etnice, făcute de oameni care niciodată nu s-au gândit că acum 180.000 de ani (adică nu foarte demult) eram toți negri și ne învârteam în câțiva kilometri pătrați în Africa.

    Paradigma este că suntem perfecți. Noi, cei care afirmăm asta. Societatea noastră este perfectă, religia, morala, instituțiile noastre de orce fel, culoarea părului, ochilor pielii, limba pe care o vorbim, căcatul pe care îl excretăm, tot ce ține de noi e perfect. Cam asta ni se baga în cap de când ne naștem. De ce oare oamenii sunt mai fericiți dacă se cred perfecți, n-am să pricep niciodată. De ce simt mereu nevoia să se compare cu alții? Pentru că în fiecare dintre noi există certitudinea că nu suntem perfecți, iar unii vor, habar n-am de ce, să o contrazică prin exemple de semeni ieșiți din criteriile lor de performanță. Toți sunt elite și dacă nu sunt sunt din familia sau din poporul sau din rasa lu’ elită. De ce e nevoie să-și spună chestia asta de 100 de ori pe zi? Din frică, din lașitate, din oftica neputințelor de orice fel. Nu am auzit niciodată un om inteligent, puternic și echilibrat lăudându-se cu ceva. Oamenii ăștia nu prea i-am văzut ieșind în față, iar pe cei puțini care au făcut-o i-am văzut rămănând oameni normali și trăind ca atare.

    Paradigma e bună în doze mici. Ne ține într-un soi de colaborare. Când însă ajunge să ne ia mințile, ca orice otravă luată în doze mari, paradigma ucide. Chiar și prin faptul că nu ne mai lasă să evoluăm, să dăm curs curiozității naturale de exploratori care ne-a scos din cei câțiva kilometri pătrați, ne-a purtat prin lume și ne-a făcut atât de minunat de diferiți.

 

O sută de cuvinte

Saturday, May 31st, 2008

    Să presupunem că am ști numai o sută de cuvinte. Mai mult, să presupunem că în fața noastră e un tip care stăpânește al naibii de bine limba în care vorbește, ține un discurs lung și elaborat despre un subiect care atinge chestii în care suntem fanatizați și nu pare a fi nici fanatizat nici cine știe ce înclinat să ne dea dreptate nouă sau dușmanului nostru. Mai mult, tipul pare a spune că războiul cosmic pe care îl ducem noi există mai mult în imaginația noastră și a adversarului nostru, că lumea din jur arăta de oarece timp altfel și n-o să mai arate niciodată ca în vremurile bune în care aveam un scop și un adversar clar în viața asta de căcat. Care este prima și cea mai naturală reacție?

    Păi mai bine am fi stat și ascultat un discurs al adversarului nostru… Ăla vorbea cu cele o sută de anticuvinte, le știm pe toate, fiecărui anticuvât de-al lui îi opunem un cuvânt de-al nostru, luptăm, viața are un sens. Și vine boul ăsta să ne spună că nu existăm… Asta ne spune! Că nu existăm, că toată cauza noastă e o tâmpenie și nici măcar nu spune cuvântul “tâmpenie”. Nici măcar nu spune ceva despre noi sau despre adversarul nostru drag și scump, vorbește despre un viitor în care nici noi, nici adversarul noștru nu există. Lucrul ăsta nu poate să rămână așa! Singurul mod în care putem supraviețui e să nu le dăm nici o șansă celor care gândesc un viitor fără noi și fără cauza noastră. Aici ar trebui să ne aliem cu adversarul nostru și să le spunem tuturor ce aberații și ce prostii îndrugă tipul ăsta.

    Metoda e simplă. Extragem din discursul lui cuvintele care nu se află printre cele o sută pe care le înțelegem. Obținem așa, un discurs scurt de tot și absolut imbecil. Adăugăm cuvinte de la noi ca să îi dăm o direcție și un sens și… gata! Putem să umplem cu tâmpenia asta orice spațiu. În definitiv, sunt, în mare, cuvintele lui. În definitiv, foarte puțini l-au auzit vorbind și foarte mulți citesc ce răspândim noi în spațiul public. Ne-am scos!

    Ei, dragii mei… Ăsta ar fi fost încă un raționament inteligent. Și, sincer să fiu, dacă ar fi fost așa, nu aș fi reacționat în nici un fel. Un om inteligent merită respectat chiar și atunci când are intenții malefice. Chestia cu suta de cuvinte e adevărată. Povestea cu cu fanatismul, tot adevărată e. Mă tem însă că raționamentul de după aia nu a fost făcut așa, ci tot orbit de fanatism și de cele o sută de cuvinte. Și mă mai tem că omul a fost și revoltat pe bune. Nu neapărat pentru ce am spus ci pentru ce a înțeles din ce am spus prin filtrul celor o sută de cuvinte. Despre ce era vorba? Păi nu vă spun. Că povestea asta e adevărată în atât de multe situații încât contextul care a generat-o nici măcar nu contează. De-aia am și scris despre ea. Că nu contează.

Erin

Thursday, March 13th, 2008

    O cheamă Erin. E chiar o tipă super! Lucrul ăsta aveam să-l aflu ceva mai târziu. Deocamdată, știam doar că mă duc să o iau de la aeroport. Mă rugase o cunoștință de-a mea din Cehia să o ajut să se descurce pin București. Știam că vine din Utah, de la mormoni adică, și că are de făcut nushce studii pentru doctoratul ei, o chestie cu minoritățile în Europa de Est.

    Merg spre aeroport. Am promis, mă țin de cuvânt. Recunosc, fără prea mare tragere de inimă, dar merg. Cum naiba o arăta, că am uitat să întreb… Chestia cu scris numele pe o foaie de hârtie, habar n-am de ce, îmi repugnă. Știu, e foarte simplu și practic, dar acum n-am nici măcar foaia aia pe care să scriu “Erin” și să o flutur cu un zâmbet tâmp. Asta e… Mă chinui să îi fac portretul robot. Doctorandă, adică vreo 25 de ani, probabil ochelari, probabil destul de urâțică, americancă, adică obeză de la atâta junk-food cât bagă în ei, probabil cu niște pantaloni de culoare închisă și un T-shirt fără nici o formă clară pe ea. Evident, îmi zic, dacă nu mănâncă junk-food, e vegetariană și categoric nu fumează. Îmi aduc aminte și îmi aprind o țigară pe chestia asta. Cehul îmi spusese însă că e miștocuță. O mai slăbesc puțin, îi mai mulez pantalonii și tricoul, o dau cu oarece deodorant, merge… Hai sa vedem, că am ajuns la Otopeni.

    Avionul a aterizat deja, lumea trece prin porți, e și una care ar corespunde oarecum portretului robot, dar intuiția îmi spune să stau naibii pe loc că nu e ea. Numele pare irlandez. Poate că o fi roșcată, îmi zic, și asta de-aici e blondă. Oricum, o să stea în mijlocul aeroportului și o să mă caute cu privirea. Cehul i-a spus că am barbă. Pe vremea aia avem și burtă. I-o fi spus cehul și asta? O să vedem, îmi zic…

    Nu îmi pierd răbdarea foarte ușor, așa că stau liniștit și trag din țigară (Doamne, chiar a fost de mult de tot…) în fața porților. Și uite că portretul-robot se face zob… Apare o frumusețe de fată, de-aia care iți taie respirația pe bune și te gândești bine de tot cum trebuie să procedezi. Ceva îmi spune că ar fi super să fie ea. În situațiile astea, e bine sa fii sigur pe tine. “Erin!?!”, o strig, încercând să maschez orice urmă de șovăială în glas. “Hi, Varujan!”, îmi răspunde. Vorbește! Și e mișto de tot! Mai greșește omu’ cu portretele astea robot…

    Ne suim în mașină. De când ne-am întâlnit, vorbește în continuu. Vrea să priceapă cât mai multe despre locul în care a venit. De la un moment încolo însă tace cu nasul lipit de geamul mașinii. Chiar dacă mor de curiozitate să știu ce îi umblă prin cap, îi respect tăcerea. Care se rupe brusc, spulberându-mi ultimile idei fixe pe care le mai aveam pe vremea aia:

    - Dar voi aveți case!
    - Da, Erin, avem case…