Archive for the ‘Somnul rațiunii’ Category

Lungul drum al raţiunii către cuvânt

Wednesday, May 20th, 2009

    Iar am făcut greşeala să vorbesc în faţa ziariştilor. Iar au scris după ureche ce au crezut că au priceput. Eu pot înţelege raţiunea unui trust de presă de a angaja oameni ieftini. Pot înţelege şi faptul că şcoala e în halul în care este. Dar nu pricep ce poate fi atât de greu în a consemna naibii ce spune un om atunci când pui ghilimele şi zici că el a spus asta. Uite-aşa, din felul în care caracterizam depresia economică în care suntem ca pe o încrengătură de crize, a ieşit că depresia este o încrengătură de depresii, depresia depresiei mă-sii… Şi tot aşa. M-am obişnuit. Citesc şi mă minunez şi nu-mi vine să cred că pot fi atât de tâmpit în raport cu mine însumi. Nu am nimic împotriva ideii de a arăta cât de tâmpit sunt prin tot ceea ce spun eu, dar chiar mă deranjează ca lucrul ăsta să se întâmple prin ceea ce spune altcineva şi îmi este atribuit. Sigur, e imposibil să mă lupt cu un sistem întreg, dar spun şi eu pe-aici, de dragul ecoului stârnit de izbirea de pereţi. Cred că şi despre socialismul în două viteze despre care am vorbit azi voi scrie tot pe-aici. Ca să stea mărturie a felului meu cretin de a gândi aşa cum îl gândesc eu şi nu cum îl asimilează stomacul altuia şi îl citesc dezasimilat prin fel de fel de publicaţii. Aşa că, la noapte mă pun pe scris. Chiar dacă nu am cine ştie ce chef de scris zilele astea.

Despre mitocanul urban și despre misiunea sa istorică

Monday, March 23rd, 2009

    Am citit un post foarte bun care punea oarecum ordine în felul în care ne raportăm la mitocănia urbană. Dacă povestea adevărată cu șoferul de taxi dus cu capul (poveste pe care nu mă pot abține să nu o mai recomand odată) e un exemplu extrem de efect al bombardamentului cu știri de la orice oră vrea mushchii lor produs asupra creierului  unui om, mitocănia urbană este exact efectul opus. Al adaptării. Poate părea ciudat tot ce scriu acum, dar eu cred că mitocănia urbană este un fenomen natural și prin urmare normal. Nu este nici nou, nici localizat la români sau la bucureșteni. Este suficient să îl citim pe Molière, acolo suntem în plină epocă a ascensiunii orășanului cu bani care a produs lumea în care trăim acum. Penibil în raport cu aristocratul, mitocanul lui Molière s-a dovedit a fi motorul dezvoltării. Maimuțărind la început felul de a fi al aristocratului, dar venind cu un alt fel de a acționa în lumea reală, mitocanul lui Molière a fost cel care a construit prin avariția sa bănci, a sesizat posibilitatea îmbogățirii producând lucruri mai ieftine pentru mai multă lume, a știut să răsplătească altfel decât prin mecenat inventivitatea umană, cu timpul s-a cizelat și la mujlocul secolului XIX a avut suficientă putere pentru a declanșa revoluția industrială. Privit din unghiul acesta, bădăranul lui Molière a fost mai mult decât util dezvoltării speciei.

    Dacă ne ducem ceva mai în urmă o să vedem că la originile aristocrației de orice fel a stat, în general, tot un mitocan cu tupeu. Cel care, după ce a luat puterea, a reușit cu sprijinul tacit al unei intelectualități rafinate dar lașe să își educe din ce în ce mai mult urmașii. Din antichitate și până acum cam așa s-a întâmplat de câteva ori. Istoria politică a lumii a fost marcată, adică, de câteva răsturnări fundamentale în care tupeul împletit cu dorința irațională de a accede la putere a unei zone periferice până atunci a reușit să înlăture suprastructura politică, a imitat un timp o parte din apucăturile ei, s-a înconjurat mai apoi cu o serie de intelectuali colaboraționiști, a devenit din ce în ce mai civilizată, sfârșind prin a deveni prada celor care, aidoma strămoșilor lor au forțat accesul la putere. În general, între cei care au devenit la un moment dat victime și cei care le-au fost călăi a existat o coabitare simbiotică vreme îndelungată. Aristocrații din orice epocă au avut nevoie de cei marginalizați pentru a-și consolida puterea și averea. Singura lor greșeală a fost izolarea în care s-au complăcut din ce în ce mai mult și siguranța că lumea a început cu primul lor strămoș și că Reich-ul poate dura o mie de ani. Istoria științei și tehnologiei are foarte puține derapaje de acest gen. Cel mai important este probabil cel creat de către Aristotel care în mod conștient a produs și i-a dat drumul în lume unui  monstru în persoana lui Alexandru Macedon. În rest, țăranii, meșteșugarii și cam toți cei care au dezvoltat științele naturale și inginerești și-au văzut de treaba lor. Oamenii de cultură, e drept, mai puțin și cei mai mulți dintre colaboraționiștii intelectuali ai puterii au provenit din rândurile lor. 

    În lumea în care trăim, frâiele puterii sunt ținute, în mod cert de către cei care conduc destinele economice ale lumii. Noi trăim în prelungirea revoluției industriale iar întregul secol XX, cu toate lucrurile bune și cu toate anomaliile sale psihiatrice este o căutare de drum a fluviului care a fost descătușat de către revoluția industrială. Comunismul și fascismul au avut o bază puternică în muncitorul industrial, dezradacinat și în căutarea unui reper politic iar singurul competitor care a reușit să oprească evoluția omenirii într-o direcție aberantă a fost tehnologia. Ea a reușit să înlocuiască treptat oamenii cu mașini, la început scoțându-i din joc pe cei care aveau drept fișă a postului procese repetitive și ajungând ca astăzi să poată înlocui pe cei care sunt plătiți pentru procese cu utilizare medie a intelectului și a unor cunoștințe oarecum complexe. Societatea s-a atomizat, făcând-o mult mai ușor de condus într-o formulă democratică. A fost bine și pentru economie, piața de masă permițând o dezvoltare mai rapidă. În absența unor vectori sociali majori, singurele pericole la adresa păcii sociale pot veni din comportamentul consumatorilor.

    Numai că omul este o ființă socială. După atomizarea apărută în anii 60, s-au structurat treptat poli de coagulare spontani. Unii dintre ei s-au manifestat benefic, așa cum a fost cazul mișcării hippie sau cea a lui Marthin Luther King mișcări care au avut ca scop fundamental eliberarea de prejudecăți. Alții, mai puțin vizibili au creat comunități foarte ușor de manipulat atât în scopuri economice cât și în scopuri politice. Din prima categorie fac parte cultura funționarilor de companie, cea a consumatorului de tabloide și de reclamă la produsele de mass-market sau cea a obezității programate. Din a doua fac parte comunitățile religioase intolerante sau închise, cultura punk sau hip-hop, în general grupurile care își acceptă în mod paradoxal condiția periferică dar în același timp își manifestă ura și intoleranța pentru tot ce este diferit de condiția lor. Ambele tipuri din acestă categorie au ceva în comun, însă: lipsa de libertate manifestată atât la nivel individual (însăși nevoia de aderare la un grup fiind primul semn de nelibertate) cât și al grupului ca atare. Dacă lumea va avea în continuare o evoluție democratică, ea va fi posibilă numai datorită celor care vor ști să ceară cât mai mult de la eliberarea individului. Dacă lumea va avea în continuare un puseu totalitar, el va veni din creșterea până la o masă critică și transformarea în vectori sociali ale enclavelor de lipsă de libertate. Eu cred, și nu glumesc deloc, că până și creșterea alarmantă a obezității e un pericol la adresa democrației. Nu mai vorbesc de funcționarii crescuți în cartea companiei sau a fundamentaliștii religioși sau (ca să reiau subiectul postului care m-a făcut să scriu despre lucrurile astea) a mitocanilor de Mall. Depresia economică va accentua coagularea lor în vectori sociali, iar de politicieni de operetă gata oricând să inventeze o tâmpenie de masă pentru a accede la o putere la care în mod natural nu ar avea nici un motiv să aibă acces, e plină lumea.

    Modelul financiar, economic și politic de după al doilea război este fundamental greșit. Keynes nu a reușit să-și impună ideile la Bretton Woods în 1944, dar ideile lui au fost cele care au reușit într-un final să se impună prin alții. Denunțarea din August 1971 de către Nixon a convertibilității directe a dolarului în aur, intervenționismul direct al statului democratic în mecanismele economiei de piață și mai ales acumularea uriașă de promisiuni și transformarea scadențelor insolvabile într-o marfă tranzacționabilă, comerțul cu promisiuni adică, trebuia să ajungă la o scadență. Probabil că primul termen scadent se manifestă acum, odată cu declanșarea primei depresii economice a secolului XXI. Poate că e nedrept faptul că generațiile de azi plătesc pentru prosperitatea artificială a părinților lor și poate că este și mai nedrept faptul că politicienii de azi vor plăti pentru aberațiile unei întregi epoci postbelice. Ceea ce este cert însă este faptul că enclavele se vor răzvrăti, mai devreme sau mai târziu, pentru paradisul, mai mult sau mai puțin de căcat, pierdut. Nu știu care dintre triburile sociale va fi cel care va furniza o nouă ordine. Eu aș paria pe mitocanul de Mall.

    Mitocanul de Mall pare cel mai adaptabil, deci cel mai inteligent. Nu are restricții ideologice sau religioase și, în consecință este cel mai acceptabil din punctul de vedere al masei critice. Are tupeul necesar accederii la putere, este foarte sigur de importanța sa și judecă lumea strict prin ochii săi. Nu are nici bonomia obezului, nici încrâncenarea fundamentalistului religios, nici fatalismul punk-istului sau a celui din cultura hip-hop. Mitocanul de Mall are rază mare de acțiune și este singurul dintre cei vizați pentru a prelua puterea, care își vede nepoții urmând o școală de balet și bune maniere, își vede copiii intrați în afaceri și absolvenți de drept sau de studii economice. Se consideră singurul personaj demn de a trăi pe lumea asta și felul lui de a trăi este unul tranzacțional, cu interese clare și cu rădăcini în societatea de consum. Are un simț exacerbat al proprietății și cred că va reuși să repare depersonalizarea corporatistă. Mitocanul de Mall va repune economia pe șinele smithsonoiene, de acolo de unde a deraiat în aproape un secol de intervenționism de stat. Nu va fi un vector al libertății. Cel puțin nu în mod conștient. Anii de domesticire consumatoristă nu se pot șterge ușor. Dar, cu siguranță nu va fi nici comunistoid, nici fascistoid. Va prefera oricând o făloșenie de doi bani unui team-building făcut ca la carte, nu prea suportă șefii pentru că se consideră mult prea important și deștept, deci nici corporatist nu va fi.

    Mie personal, mitocanul de Mall îmi displace profund. Asta nu mă oprește însă să cred că el va moșteni lumea. Pentru că nu îmi place deloc, mă voi opri aici. Nu sunt un intelectual, adică nu îl voi pupa în cur după ce va prelua puterea. Nashpa rău să trăiești schimbări de-astea de la o lume care nu ți-a plăcut la una care nu îți va plăcea…

 

Autoportret

Thursday, March 12th, 2009

    Unul dintre lucrurile folositoare pictorilor din vremurile în care artistul era și aparat de fotografiat a fost camera obscură. În mod evident, foarte multe pânze pictate de artiști uriași sunt proiecții obținute în camera obscură. Lucrul acesta se vede cu ochiul liber din răsucirea nefirească a imaginii, așa cum se întâmplă și în aparatul de fotografiat. Procedeul a fost, dealtfel, folosit pe scară destul de largă încă din Renaștere, printre cei care l-au pus la punct numărându-se Da Vinci și Brunelleschi. Nu vreau să diminuez prin cele spuse aici valoarea nici unuia dintre artiștii care l-au folosit. Cred că orice tehnologie poate fi utilizată ca o unealtă binevenită iar calitatea unui artist nu se măsoară în uneltele folosite. Camera obscură mi-a venit în minte zilele acestea în cu totul alt context, amintindu-mi doar de nefirescul atitudinii celor portretizați folosind-o. 

    Eram în mașină, cu radioul deschis. Este imposibil să găsești un post pe care cineva vorbește și să nu auzi cuvântul criză. M-a sunat un amic povestindu-mi precipitat despre catastrofa din rețelele de retail și despre felul în care este afectat de criza. Apoi altul și altul. Senzația că sunt înconjurat de cuvântul ăsta spus până la saturație mi-a dat același sentiment de pictură în cameră obscură. România nu a intrat încă în depresie economică. Nici măcar prima criză din lanțul care va urma nu se manifestă încă. Ea probabil că va începe într-o lună-două. Deocamdată, există două lucruri care ne fac diferiți de cei care eram anul trecut: panica și scăderea dramatică a creditului de consum. Panica este însă una de tabloid și nu de bursă New-York-eză. E mai accentuată ca cea din perioadele de criză globală anterioare, ceea ce este într-adevăr un semn că depresia economică va veni și pe-aici. Dățile trecute, adică atunci când am trăit crize de ziar, sentimentul că de fapt criza e un fel de telenovelă inventată de unii mai școliți, despre care aflăm din ziare, ne dăm cu părerea la tot felul de FM-uri care întreabă tâmpenii la care primesc răspunsuri pe măsură și pe urmă punem de-o berică după program să mai vedem ce-a mai zis Curchil, dățile trecute crizele erau pentru intelectuali ca un soi de Godot, iar pentru madam Ionescu și tanti Angela ca un soi de s-a terminat sarmalele da’ au și la Real. De data asta, panica e cam rău prevestitoare și nu se datorează doar știrilor neliniștitoare cu sute de mii de șomeri noi în fiecare lună în Statele Unite. Scăderea dramatică a creditului de consum și felul foarte prudent și diferit în care sunt abordate creditele ipotecare și garanțiile imobiliare reprezintă însă cu totul altceva. Piața a devenit brusc, cea reală. Neumflată de credite la mișto și neafectată de criză ea este realitatea realității în ceea ce privește puterea de cumpărare din România. Atât este cea pe bune. Toată dezvoltarea din ultimii zece ani, a fost, ca peste tot pe planetă, una bazată pe promisiuni la mișto, pe mutarea în prezent a realizării tuturor dorințelor și inconștienta ignorare a notelor de plată care invadează holul de la intrare. Din Decembrie până în Aprilie-Mai, când România va intra în prima criză reală din ultimii 80 de ani, vedem imaginea (care pare neverosimilă) a realității. Dacă și salariile s-ar fi aliniat la nivelul real al productivității, am fi văzut imaginea puterii economiei naționale așa cum este ea în realitate.

    Ascult și citesc tot ce se spune despre criză cu sentimentul că trăiesc într-o lume care și-a văzut mereu imaginea prin camera obscură și acum refuză să privească cel mai apropiat de realitate autoportret pe care și l-a făcut. Și cred că nu e bine deloc că suntem așa. Ne-am complăcut mereu în ideea că suntem altceva decât în realitate. Ori de câte ori istoria a încercat să ne facă mai lucizi, am refuzat să privim spre noi. Am privit mereu spre alții cu ura și speranța că ei sunt de vină. Ce am reușit să facem în felul ăsta? Nimic. Dacă amicul meu din retail nu s-ar fi bazat atât de mult pe o piață umflată de credit, acum ar fi fost mult mai liniștit și probabil că ar fi reușit să treacă cei cinci ani grei care urmează cu bine. Sigur, ar fi vândut mai puțin, ar fi făcut mai puțin profit, ăla pe bune, ar fi rezistat mai greu competiției, dar s-ar fi salvat. Nu mă dau profet, dar orice om cu scaun la cap înțelegea din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani că povestea cu creditul în zece minute doar cu buletinul sau, mai mișto, prin telefon, nu poate susține la infinit o economie și s-ar fi protejat. Poate că o analiză a lunilor de realitate pe care le trecem în tranziția de la ficțiune la criză ne-ar face mai puternici și mai rezistenți. Mă tem însă că nu o va face nimeni. În definitiv, la ce bun un autoportret când ai o cameră digitală și Photoshop la greu? 

Captatio benevolentiae

Friday, March 6th, 2009

    Cele mai scumpe lucruri din viața mea au fost lucrurile gratuite. Este, cred, un adevăr simplu și oricine citește rândurile astea ar putea face un exercițiu de memorie care l-ar conduce la aceeași concluzie. Prețul acestor lucruri gratuite este foarte diferit, dar întotdeauna uriaș dacă îl raportăm la prețul real al lucrului pe care îl vizează gratuitatea. Este suficient să privim câteva exemple simple de tot. Sumele pe care le cheltuiește o corporație modernă ca să facă din angajații ei o mare familie legată bine de glie ai cărei membri își petrec cel puțin zece ore pe zi pe plantație sunt nesemnificative în raport cu efectul obținut. Izolarea angajaților și substituirea universului întreg cu etajul/ etajele/ sediile companiei reprezintă evident un plus uriaș. Până și ideea de a-i spune șefului pe numele mic, tot în categoria asta intră. Și e tot gratis. Un team-building, de exemplu, este echivalentul unui mers la un club cu prietenii, fără să discuți cu ei lucruri legate de ceea ce faci la serviciu, e adevărat, costă, dar prietenii ți-i alegi tu, mergi cu ei când și unde ai chef și nu e nevoie să programezi nimic. Ok, ai ales varianta gratuită și uite că ai plătit-o cu o grămadă de timp din viața ta. Dacă nu te prinzi de chestia asta, înseamnă că sistemul te-a înhățat suficient de mult ca să nu mai știi cum e altfel. Filmele pe care le vezi gratuit, suportate de publicitate au ca preț cumpărăturile pe care le faci din Mall, felul în care ești domesticit să alegi, viața construită după trend-uri, adică după un fel uniform de a trăi, poate că nu se pot măsura toate direct în bani, dar dacă ai plăti filmul ca să îl vezi pur și simplu, fără a asimila mesajul celui care l-a plătit ca să îl vezi tu, ai ieși și financiar și ca viață a ta personală mai bine. Toate lucrurile care te mângâie pe creștet și îți spun că ești grozav îți tocesc, de fapt, simțurile și netezesc calea spre câștiguri reale celor pe care nu-i costă nimic să-ți spună că ești așa, folosindu-te ca masă de manevră. Evident, și ei te încurajează să le spui pe numele mic. E gratis. Privind toate ceste lucruri, înțeleg uriașa înțelepciune a voievodului fanariot care avea angajat un tip cu unica misiune de a-i spune în fiecare dimineață: “Ce frumos ești, Măria Ta! Ce sprâncenat ești, Măria Ta!”. Dacă tot simțea omul nevoia să fie frumos și sprâncenat, măcar să i-o spună unul tocmit pentru fix lucrul ăsta, ședința de pupincurism odată epuizată blocând orice lingușeli cu intenții ascunse de peste zi.

    Adevărul este că lucrul de care mă tem cel mai mult în lumea oamenilor este încercarea de captare a bunăvoinței. În mod paradoxal, mă simt mult mai confortabil atunci când sunt înconjurat de oameni reci care spun întotdeauna ce gândesc decât atunci când sunt înconjurat de oameni binevoitori și cu zâmbetul pe buze. Oamenii reci și care spun mereu ce gândesc sunt predictibili și predictibilitatea în relațiile interumane este o mare calitate. Spre deosebire de ei, cei care zâmbesc binevoitor, râd la orice glumă tembelă o faci, se arată triști sau preocupați atunci când cred că tu ești așa, sunt impredictibili. Pentru că pot fi sinceri și lucrul ăsta este derutant. Faptul că ei chiar pot fi așa sau se pot preface că sunt așa doar ca să cumpere moca ceva de la tine este derutant și impredictibil. Evident, natura umană idioată te face să speri că e de bine și exact în clipa aceea ai pierdut. Forma cea mai urâtă de captare a bunăvoinței este însă cea macro. Cea jucată la scară mare, acolo unde fiecare dintre noi influențează cel mult datele statistice, cea folosită mai mult sau mai puțin abil de către politicieni sau șefii de companii sau vedete, adică de cei care apar cel mai des în spațiul public. Atunci când o masă mare de oameni este atrasă de mirajul lucrurilor gratuite, prețul poate fi atât de mare încât e nevoie de mai multe generații pentru a-l plăti.

    Astăzi mergeam într-un taxi. Șoferul de taxi, atunci când nu este bolnav psihic (și dau din nou link la dialogul halucinant postat pe un blog) este cel mai bun indicator statistic pentru tot ce mișcă în zona lui de acțiune. Cel de azi, vorbea despre criză. E un subiect care a înlocuit treptat discuțiile despre politică sau fotbal, ceea ce arată că interesul oamenilor are o dinamică sănătoasă. Ceea ce am auzit sună însă al naibii de nesănătos. Omul îmi spunea despre nenumăraţi foşti ocupanţi ai scaunului din dreapta care aveau un unic scop în viaţă: să dea ţeapă la bancă şi să nu mai înapoeze creditul. Care credit fusese oricum luat fără cine ştie ce garanţii şi cu şpagă modică. Mi-a povestit şi poveşti pe care nu le-aş scrie în ruptul capului pentru nu aş da în veci consultanţă de făcut aşa ceva. Poveştile spuse în taxi cu o sclipire sadică în ochii celui care le povestea m-au îngrozit până şi pe mine, trăitor în România ştirilor de la ora 5. Ideea clară era ceva de tipul: “Am băgat un sistem în colaps, acum desăvârşim ce am început!” Chestia cu creditele moca mi se pare cel mai scump lucru pe care urmează să îl plătim cu toţii. Din greu, cu ani din viaţă chinuiţi, cu furtuni economice şi politice prin care vom trece. Un prieten îmi spunea că atunci când în restaurant numărul celor care îţi schimbă scrumiera la fiecare jumătate de ţigară fumată e foarte mare, sentimentul pe care îl are nu este unul de confort ci unul de nelinişte la gândul notei de plată. Cu atât mai neliniştit mă simt la ideea că urmează să plătim pentru ce au consumat nesăbuit alţii, în ideea că  e gratis să consumi, cu nepăsare şi inconştienţă. Uite aşa am devenit un nostalgic al vremurilor fanariote, vremuri în care cine avea dare de mână îşi angaja pupincurist care să îi spună ce frumos şi sprâncenat este, iar cine nu îşi permitea asta, descoperea că se poate trăi foarte mişto şi fără.

 

La loc comanda

Thursday, February 26th, 2009

    Uite că s-a întâmplat. Legea privind retenția datelor de trafic a fost suspendată. Nu voi vorbi în acest post despre ce s-a întâmplat cu legea cu pricina ci despre ce se întâmplă cu noi. Toată povestea cu legea asta este simptomatică pentru un anumit gen de gândire colectivă majoritară. Nu neapărat la noi. Ea, gândirea asta colectivă majoritară, ține mai degrabă de condiția umană și nu are vreo legătură cu vreun popor sau vreo țară.

    Povestea arată cam așa: După oribilele atentate de la 11 Septembrie, lumea a intrat într-o logică a fricii. Frica este un lucru bun pănă la un punct. Atât timp cât ea reușește să ne apere într-un mod eficient. Când frica trece în zona iraționalului extrem, devine păguboasă și poate face mai mult rău decât bine. Ideea că libertatea pălește în fața securității mi se pare extrem de păguboasă pe termen lung și cred că logica aceasta poate contamina toate aspectele vieții acolo unde ea începe să-și facă loc. Într-un mod neașteptat acceași Americă a libertății care își trimitea la plimbare președintele proaspăt reales pentru că interceptase în campania electorală convorbirile contracandidatului, alegea acum, în numele fricii, monitorizarea din ce în ce mai accentuată a ei însăși. Să nu ne credem mai grozavi. Fix același lucru s-a întâmplat, pe rând, în Marea Britanie, înțesată acum de camere video de supraveghere și s-a generalizat, după atentatele din Spania, la nivelul întregii Europe. Rusia nu a făcut nici ea excepție după atentatele cecene de la Moscova. Lumea care își dorea să fie liberă și chiar devenea din ce în ce mai liberă și-a schimbat brusc cursul în mai puțin de un deceniu, din frică. Nici nu vreau să aud prostii despre nu știu ce conspirații planetare și servicii secrete. Este frica pură și irațională care determină o majoritate, aceeași care își demitea președintele pentru intratul cu bocancii în libertatea fiecăruia dintre oameni, să renunțe rapid la libertate pentru a se simți în siguranță. Care siguranță nu are nici o legătură cu prostiile cerute de legislația de care vorbesc, absolut banal de ocolit de orice infractor cât de cât alfabetizat. În fapt, legislația de genul acesta e doar un simptom clar al faptului că cei chemați să facă față unei situații extreme s-au dovedit a fi incapabili să-i facă față. Ceea ce face și mai absurd demersul care ține de îngradirea libertății.

    Frica, în democrație, se transpune în legi. La nivel european, legea este directivă. Evident, am avut parte și de o directivă de-asta a fricii. Pe care trebuia să o asimilăm în legislația internă. Ea, directiva, a venit ca orice directivă și pe capul meu. Care cap, știind că există șansa unui blam la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a zis că mai poate aștepta. Între timp, cei trei pași, doi inofensivi cu stegulețe galbene și roșii urmat de al treilea, ăla rău cu procedura de infridgement, începeau să fie făcuți. Evident, m-am gândit la un plan B, în cazul în care celor de la Comisia Europeană nu le trece aberația cu retenția datelor. Tot gândindu-mă așa, am ajuns la concluzia că legea venită de la Guvern cu fundiță de prioritate europeană ar putea, modificată puțin, să nu fie deloc noicivă, ba chiar dimpotrivă. Și iata de ce: Înainte de apariția unei legi, retența datelor de trafic în ceea ce privește telefonia, era practic reglementată doar de Codul Fiscal. Datele reținute sunt cele din factura detaliată. Acele date se păstrează conform Codului Fiscal 5 ani, ca orice factură. Problema nu este însă păstrarea ci accesul. Care nu era reglementat în nici un fel, cu excepția câtorva obligații pe care operatorul, ca operator de date cu caracter personal le avea. Modificând legea primită de la Guvern, am făcut accesul diabolic de dificil. Adică am permis accesul numai pe baza unui mandat emis de un judecător și numai în cazul unei urmăriri penale în curs. Mai mult, am redus perioada în care este permis accesul la minimul posibil din directivă, adică la 6 luni. Pentru că eu chiar cred că libertatea nu poate fi îngrădită din motive de securitate. Ok, legea a trecut în felul ăsta. Odată cu aplicarea ei, am asistat la două fenomene absolut contradictorii: primul, alimentat de presă, de un absurd desăvărșit, dar care face audiență și vinde bine, al doilea de disperare din partea celor care până mai ieri aveau acces neîngrădit la orice și care s-au izbit brusc de refuzul ferm al operatorilor de a le mai furniza date. În timp ce în mass-media se abera copios și auzeam înjurături la greu la adresa mea, în tabăra cu adevărat lezată era o liniște suspectă și mărturisesc rău prevestitoare. Îmi amintesc că îi mărturiseam unui prieten că legea, așa cum o modificasem eu, nu va dura foarte mult. Am înghițit mormanul de prostii care s-au spus la adresa mea, am explicat clar, zic eu, tot ce era de explicat și am lăsat timpul să dovedească faptul că am avut dreptate.

    Și uite că am avut! Legea a fost suspendată ieri. Cu pregătirea de artilerie mediatică de rigoare. Mai țineți minte cum a fost pregătită măcelărirea câinilor vagabonzi? În fiecare zi, milioane de copilași erau hăcuiți pe toate posturile de televiziune de câini al căror singur scop existențial părea a fi mușcarea cu sălbăticie din tot ce se poate mușca la om. A durat două săptămâni. După care, majoritatea aclama hingherii cam cum aclama la începutul anilor 90 minerii veniți să planteze panseluțe în Piața Universității lângă sediul PNL unde se multiplicau bani și sediul PNȚ unde colcăiau drogurile. Hai să nu ne facem că uităm, pentru că altfel ne va fi foarte greu să înțelegem. Ce s-a întâmplat zilele trecute? Toți bandiții României erau prinși daotrită utilizării informațiilor legate într-un fel sau altul de telefon. Și legea, inutilizabilă, așa cum o făcusem, tocmai ca să nu fie lezată libertatea noastră, a fost suspendată. Adică s-a revenit la situația anterioară ei în care accesul nu este restricționat de nici o reglementare. Uraaaaaaaa! Am învins! Cine am învins?

    Povestea pe care am trăit-o pe pielea mea, arată cât de ușor pot deveni oamenii iraționali atunci când li se flutură sofisme înfricoșătoare. Cât de ușor pot crede, fără să încerce să înțeleagă, orice lucru care se repetă obsesiv. Există câteva ingrediente obligatorii: Oamenii cred mai ușor lucruri care par misterioase decât lucrurile logice. Oamnii cred mai degrabă în conspirații decât în întâmplări ușor de explicat. Oamenii cred mai degrabă veștile proaste decât cele bune. Oamenii cred mai degrabă o minciună decât un adevăr. Oamenii cred mai degrabă în existența unui dușman decât în existența unui prieten. Atunci când traversează o perioadă mai grea, oamenii se unesc instinctiv pe criterii de similitudine. Asta îi face să traverseze cu poticneli mai mari, din punct de vedere obiectiv, dar mai confortabil, din punct de vedere psihologic, ce au de traversat. Pentru că uniformitatea tâmpește dar alină. În momentele dificile, oamenii au nevoie de dușmani. Ca să încerce să priceapă ce se întâmplă cu ei. E cea mai simplă metodă de a-ți explica un rău. Răul trebuie să fie mereu în afara ta și atunci purtătorul lui trebuie să fie diferit de tine. De fapt, totul este psihologie și atât. Care aduce profituri frumușele celor din media, pentru că isteria creează audiență în timp ce logica nu, aduce suport celor care știu și vor să speculeze politic o situație, pentru că atunci când îți este frică vrei să auzi oameni care îți exprimă teama și nu oameni raționali. Și cam atât. M-a amuzat o reacție interesantă la un lucru pe care îl spuneam pe Realitatea TV. Vorbeam despre motivele pentru care, chiar dacă o înregistrare se face cu acte în regulă și legea în mână, ea nu poate fi credibilă pentru că poate fi falsificată. Povestea întreagă este aici. Dedesubt, veți vedea un comentariu supermișto: “mai da-te-n in spana,bai rromule,dupa ce ca stati ca in paradis in tara noastra,mai si comentezi.”. M-am gândit că probabil a fost postat de o persoană lezată în mod direct de lucrurile pe care le spuneam acolo. Evident, chestia cu rromul nu vine dintr-o confuzie și cred că este imposibil ca un armean să fie confundat cu altceva. Nu spun asta din vreun orgoliu, n-am așa ceva și cred că diferențele dintre oameni nu țin în nici un caz de apartenența la un popor, oriare ar fi percepția majoritară față de un popor sau altul la un moment dat. O spun pentru că ea a fost utilizată, probabil, intenționat. Dar dacă remarca nu vine de la un meseriash lezat?

    În următorii cinci ani, omenirea va parcurge o depresie economică severă. Economia cea mai puternică a lumii se găsește într-un stat care, întâmplător, este condus un minoritar. Oricât de profesionist ar fi Președintele Obama, depresia economică își va urma liniștită cursul. Nimeni nu-și va aminti că ea își are rădăcinile în mandatul unui WASP. Și mă tem că frica, disperarea și iraționalitatea din om își va spune din nou cuvântul. Sper, din tot sufletul, să nu am dreptate, dar cred că profeția mea din postul acesta se va împlini. Mă tem că ieșirea din depresie ar putea fi destul de asemănătoare cu ieșirea din Marea Depresie Economică a secolului XX. Adică prin regimuri xenofobe și autoritare aduse la putere de masele disperate de perioada îndelungată de mizerie prin care au trecut și duse de nas de șmecheri capabili să le vândă speranțe fără acoperire. Oricum, în cea mai soft variantă, vom asista la o inflație de populism, demagogie și iraționalitate, plină de vorbe frumoase și idei puține. Care vor prelungi suferința produsă de criză. Pentru că, se știe, cuvintele frumoase nu sunt adevărate.