Scriu postul ăsta pentru că m-am săturat să tot văd citate din mine scrise din amintirile trunchiate, morphate și adăugite ale tuturor ziariștilor care mă sună cu fel de fel de prilejuri. Are loc în blog-ul meu. Că e, în esență, tot despre libertate. Ieri (să mai zică cineva ceva despre ziua de Marți) a intrat în vigoare încă o chestie din șirul de lucruri inutile inventate de birocrația europeană. E vorba despre legea cu retenția datelor de trafic. Directivă. Absolut inutilă și cu oarece costuri (adică bani aruncați pe geam). Pe lângă inutilitatea evidentă, legea cu pricina a mai dat naștere și unui lung cortegiu de texte cu conspirații făcute prin gradinițe de conspiratori parașutați din școala generală de alături.

    De la bun început am fost împotriva adoptării unei asemenea aiureli. Ideea ar fi că ajută la prinderea a nushce răufăcători, și cred că da, cu condiția ca răufăcătorii respectivi să fie îngrozitor de proști și absolut analfabeți. Am să scriu în postul ăsta de ce o consider o aiureală (din păcate, repet, pe bani), dar după ce fac puțină istorie. Directiva e de câțiva ani. Eu am ținut în Comisie legea de aprobare a ordonanței dată de Guvern pentru transpunerea ei în legislația românească vreo doi ani. Am luat stegulețul galben, mi-am zis că mai e până la cel roșu și poate că vor ține cont de faptul că propria lor Curte Europeană pentru Drepturile Omului o consideră nashpa de tot, da’ uite că n-au ținut cont de asta și ne-au ridicat și stegulețul ăla roșu (nu mi-a plăcut niciodată cine știe ce culoarea asta) și a trebuit să-i dau drumul spre plen. Nu însă oricum. Adică, i-am dat drumul cu amendamente care, fără a putea fi atacate de Comisia Europeană, atenuau la maximum efectele ei.

Nu am putut amenda ce era absolut obligatoriu. Adica ce se reține. Nu cine știe ce, dar totuși neplăcut pentru fiecare dintre noi și costisitor pentru operatorii de comunicații. Ok, pentru facturare ei rețin oricum datele astea, adică: numărul apelant, numărul apelat, momentul inițierii apelului și durata acestuia. La asta se adăugă și informația legată de celula în care se găsește apelantul. Lucrurile astea a trebuit să le transpunem așa cum apar în directivă. Am făcut însă câteva lucruri care diminuează riscul buznei peste viața privată a fiecăruia dintre noi. Adică am spus în clar că accesul la informațiile respective poate fi realizat doar pe baza unui mandat emis de un judecător și că orice alt fel de accesare a lor este ilegal. Am exonerat toate numerele prepaid și an dat ca durată maximă de retenție minimul cerut în directivă, adică 6 luni (directiva cerea între 6 și 18 luni). Și am mai făcut ceva: păi dacă distracția asta e a statului, măcar să fie pe banii lui și nu ai abonaților. Sigur, sunt bani publici o să spuneți, dar măcar știu că în felul ăsta am protejat cât am putut și abonații și operatorii. Asta e… Am adoptat o prostie și am scăpat de o procedura urâtă care urma nesocotirii stegulețului roșu. Atât a depins de mine. În cazul Internetului, pe care l-am dorit spațiul libertății absolute, a trebuit să accept aceleași aiureli pentru a scăpa de consecințele stegulețului roșu. Oricum, directiva și în consecință legea care decurge din ea sunt absolut inutile, nu rezolva nimic dar costă bani.     

    De ce directiva și legea pe care am adoptat-o la figuri impuse e o prostie? Păi  hai să vedem puțin cum nu are nici un fel de aplicabilitate. Pentru început, să nu uităm scopul ei: să ajute la prinderea răufăcătorilor. Aha! Păi să începem cu convorbirile telefonice. Prima observație este că din datele de trafic nimeni nu poate dovedi că eu am fost cel care a utilizat telefonul. La fel și dacă vorbim de Internet. Mai mult, hai să vedem cum ar arăta următorul scenariu haios: cumpăr trei numere prepaid. Eu și cel care vorbește cu mine avem două abonamente. Imi sun telefonul de pe primul număr prepaid. Telefonul l-am redirecționat să sune pe al doilea număr prepaid pe care l-am redirecționat să sune pe numărul de telefon al celui cu care vreau să vorbesc, pe care l-am redirecționat să sune pe al treilea număr prepaid. Ca să fie mișto de tot, al doilea număr prepaid îl pun într-un telefon într-un autocar care umblă prin țară, sim-ul meu postpaid într-un taxi în Sighetul Marmației și sim-ul postpaid al celui cu care vorbesc pe o șalupă pe Dunăre. Ca să fac și amărâta aia de localizare la nivel de celulă inutilă. Asta ar fi primul scenariu mișto. Al doilea, pentru cei care suferă de paranoia interceptării convorbirii (nu e cazul legii pe care o discutăm, dar dacă tot veni vorba…) e cu criptări. Gasim pe Internet tot ce vrem despre asta. Sun, vorbesc criptat, mi se poate intercepta toată convorbirea și, evident, cam atât. Cam asta pot face și cu sms-urile. Dacă vine vorba de Internet, să presupunem că vreau să transmit un mesaj pe care numai destinatarul îl poate descifra (din nou, legea cu pricina nu se ocupă de conținut, dar dacă tot veni vorba…). Folosesc un program care anonimizează adresa mea. Internetul e plin de așa ceva, ba mai mult, Google Chrome (supermișto browser-ul ăsta) are în meniul “Customize and control Google Chrome” o opțiune de-i zice “New incognito window”. Pentru cine nu are chef de meniuri există și un shortcut, Ctrl+Shift+N. Cu chestia asta nu las urme pe propriul calculator. Adică folosesc soft de anonimizare pentru adresă și Google Chrome ca să nu las urme pe calculatorul propriu. Ba mai mult, și asta găsesc tot în Internet, iau un progrămel de criptare și unul de staganografie. Sunt gratis. Criptez mesajul, îl inserez intr-o poză cu norișori roz și poza aia o pun undeva în net într-un spațiu de stocare virtual. Există o grămadă de de-astea gratuite. De-acolo, cineva ia poza și o stochează pe un alt spațiu de stocare virtual. Chestia asta o pot repeta de câte ori vreau. Din ultimul loc poza e luată de destinatar, mesajul scos din poza, decriptat și cu asta basta.

    Înainte de a continua, țin tare de tot să spun că tot ce am scris aici e legal, informația e publică, Internetul e plin de chestii de-astea și de lucruri infinit mai ingenioase, tot publice, softul e gratuit și nu necesită nici cine știe ce cunoștințe, nici cine știe ce abilități. Asta ca să nu mă acuze cineva că dau nushce superidei. Pentru cine ar avea lipsa de inspirație să o facă, e suficient să spun că orice adolescent se poate da cocoș zicând că nenea ăsta vorbește despre lucruri fumate și banale. Păi da. Despre alea nefumate și nebanale sunt conștient că nu e bine să vorbesc. Nu de alta dar un mic ghid de hacking nu-și are locul aici și oricum Internetul e plin și de așa ceva.

    Și acum să facem o flotare logică. La ce folosește toată aberația asta? La sufocarea operatorilor cu costuri aiurea? Păi tocmai spusei că i-am scăpat și de asta. De-aia e bine ca directive de-astea să fie date de oameni care știu despre ce e vorba. Că nu le-ar mai da.

    Cu povestea asta m-am hotărât să încep. Am de gând să scriu în episoade relativ scurte. Dacă o să vă placă primul, continui. Și dacă nu, nu.
    E un moment bun, zic eu, în toată isteria asta cu radiațiile antenelor de GSM. Am auzit atâtea tâmpenii într-o singură săptămâna, că mă gândesc să scriu ceva despre cum sunt făcute, cum funcționează și cum s-a ajuns la felul ăsta de a comunica. Poate că așa, consiliile locale vor pricepe că nu ai cum să duci o rețea celulară în afara orașului, cei speriați de numărul de antene vor înțelege de ce e mai bine să fie cât mai multe și, în general, de ce e bine să nu ne uităm prea mult în gura celor care vorbesc despre lucruri despre care nu știu mai nimic. Sigur, fiecare dintre noi e liber să aleagă lucrurile în care vrea să creadă. În definitiv, suntem tot ceea ce am ales în trecutul nostru. Dar măcar alegerile astea să le facem știind despre ce e vorba.

    Povestea telefoniei fără fir a început cu foarte mult timp în urmă. O să rămâneți uimiți când vă voi spune că primul experiment de telefonie mobilă a fost făcut în 1879 de către profesorul David Hughes. Chiar a funcționat, iar telefonul său poate fi văzut la Science Museum în South Kensington (Londra). E pe bune și poate că o să povestesc o dată povestea telefonului lui Hughes. Mai ales că Hertz a dovedit existența undelor electromagnetice, cu un experiment mult mai puțin elaborat, după vreo zece ani de la contrucția telefonului mobil. Prima utilizare a undelor electromagnetice în comunicații nu a fost una legată de mobilitate ci de telegraful fără fir pus la punct de către Marconi începând cu 1895. Motivul neutilizării în telefonia mobilă este unul de ordin cultural. Hughes era britanic și își propusese să dovedească existența undelor electromagnetice. Dacă ar fi fost american și-ar fi propus să facă bani, l-ar fi patentat, produs și istoria comunicațiilor ar fi fost alta. Unde mai pui că isteria cu radiațiile s-ar fi consumat probabil prin anii 30 și cine știe ce altă isterie am fi avut acum.

    Prin anii 30 au început primele utilizări ale radioului în comunicații de voce. În Statele Unite și în Olanda, pentru servicii publice. Nu putem vorbi însă de un serviciu de telefonie comercial. Ăsta a aparut ca un experiment al lui AT&T și Southwestern Bell făcut în Saint Louis. Astăzi i-am spune proiect pilot. Locul acțiunii, adică patria jazz-ului, mi se pare super ca simbol. Acolo s-a nascut așadar jazz-ul și telefonia mobilă. Spre deosebire de jazz însă, telefonia mobilă are și o dată de naștere: 17 Iunie 1946. Fiind o chestie făcută de americani, s-a numit simplu și clar MTS. Adică mobile Telephony System.

    Rețeaua de telefonie mobilă înstalată în Saint Louis a fost o chestie elitistă rău. Practic telefoanele mobile instalate pe mașini au fost în număr de șase. Fiecărui telefon i-a fost asignată o frecvență proprie pe toată durata existenței serviciului. Fiind o singură frecvență (în banda de 150 MHz), era folosită atât pentru emisie cât și pentru recepție. Pentru a comuta, la bordul mașinii era un buton pe care îl apăsai când vroiai să vorbești. În regim de push-to-talk, am spune acum. Cam ca la wakie-talkie. Astăzi am spune că MTS folosea canale de comunicații half-duplex. 

    Rețeaua în sine era simplă și ingenioasă. În centrul orașului, fusese montată o antenă omnidirecțională de putere mare. Suficient de mare pentru a acoperi întregul oraș. Recepția semnalului emis de fiecare antenă în parte era o problemă serioasă. La bordul unei mașini nu pot fi montate surse de curent care sa asigure o putere prea mare. E una dintre problemele pe care tot încercăm să o rezolvăm: bateria. Din cauza asta, orașul a fost împânzit de antene de recepție. Întregul sistem era conectat prin rețeaua de telefonie fixă la centrala telefonică a orașului. Antenele de recepție erau parte a unor echipamente ceva mai complicate, echipamente care foloseau emițătoare de semnal de fond. Rostul uni asemenea emițător era unul singur. Stabilirea, pe baza intensității semnalului recepționat de la ele, a stației care asigură cea cea mai bună recepție a semnalului emis de la bordul mașinii. Asta însemna ca legătura dintre telefonul din mașină și receptorul din oraș să se facă pe o altă frecvență dedicată. În felul ăsta, semnalul emis de către telefon era recepționat tot timpul de o singură antenă de recepție din oraș. Cea la care se putea conecta în cele mai bune condiții. Pare oarecum o mare risipă de frecvențe, dar a funcționat.

    Asta e schema funcțională originală a rețelei.

    Pentru a iniția o convorbire cu telefonul din mașină, sunai la centrala telefonică și îi spuneai centralistei că dorești să vorbești cu telefonul mobil cu numărul cutare. Centralista trimitea un semnal de apel radio către telefonul din mașină, folosind antena de emisie a sistemului. În acel moment, dacă mașina cu pricina era în aria de acoperire a antenei de emisie, la bordul ei se aprindea intermitent un bec și era acționată soneria telefonului. Omul din masină care răspundea la telefon apăsa butonul ăla de push-to-talk, era stabilită automat antena de recepție cea mai ok și vocea celui din mașină își lua zborul electromagnetic către ea. La fel, adică prin intermediul operatoarei se putea iniția o convorbire de la bordul mașinii. În Saint Louis au fost instalate inițial cinci antene de recepție. Asta făcea ca fiecare telefon de pe mașină să emită cu o putere de 20W. Adică mărișoară… Istoria nu a consemnat morți și răniți. 

    Cererea crescândă de comunicații mobile, problema alocării inteligente a frecvențelor și  cea a scăderii puterii telefoanelor mobile au fost principalele motoare ale dezvoltării comunicațiilor fără fir. Principala frână a venit, oare de ce nu  mă mir, din obtuzitatea administrației și interesele televiziunilor și radiourilor. Acestea din urmă au știut să utilizeze puterea pe care le-o conferea capacitatea de influențare a opiniei publice pentru a obține de la politicieni ceea ce își doreau: cât mai mult real-estate în spectrul radio.

    Atât pentru post-ul ăsta. Daca vi se pare ok, mai scriu. Adică mai scriu despre principiul celularizării și despre ce reprezntă cele trei generații de telefonie celulară de până acum. Că azi am vorbit abia despre preistorie…

    Chiar nu aveam chef să fac lucrul ăsta. Aș fi vrut ca blog-ul să fie despre lucruri ceva mai legate natura noastră umană. Sigur, și tehnologia e parte a ei. De fapt, cred că istoria tehnologiilor e mult mai legată de istoria speciei noastre decât cea politică. De 180 de mii de ani de când mișunăm pe planetă, momentele care ne-au transformat în ceea ce suntem acum de tehnologie sunt legate. Chiar dacă habar n-avem cine a făcut prima dată focul sau a avut ideea să topească o rocă ruginie și să-și facă unelte din ea, oamenilor ălora ledatorăm infnit mai mult decât unor descreierați care au bântuit lumea cu bâta, sabia sau aruncătorul de grenade în mână. Ia gândiți-vă cine era regele Siracuzei pe vremea lui Arhimede? Este că habar n-veți? Pai, desre asta e vorba.

    A fost o istorie destul de tumultoasă. Cu morți și răniți, la fel ca istoria politică a lumii. Numai că aproape tot ceea ce a descoperit creierul uman a fost folositor. Chiar și pentru simplul motiv că a fost adevărat. Și a fost foarte, foarte greu. Pentru că s-a izbit de frică, orgoliu, bani și cam tot ce a fost folosit pentru a ne ține dependenți de câțiva, pentru a transforma ideile unora în proprietățile altora, pentru a nu fi liberi. Istoria gândirii științifice a omului de fapt asta este: istoria libertății noastre. Uite că mai am un motiv sa scriu despre chestiile astea.

    Și mai am un motiv, mult mai serios. Scriu pentru Sarah. Care habar n-am cine e, da’ a zis că dacă scriu despre telecom, I’ve made her day. Păi ce, e de colo?…