Archive for the ‘Loc de dat cu capul’ Category

Sfârșitul utopiei

Sunday, May 30th, 2010

Aud din ce în ce mai des în jurul meu întrebări legate de drumul pe care suntem. De ce am ajuns aici? Ce e de făctu? Am tot scris, chiar și pe blog-ul ăsta o sumedenie de lucruri care pot răspunde ambelor întrebări, așa cum mă duce pe mine capul să răspund. S-ar putea să greșesc atunci când încerc să răspund la ce e de făcut. Cu siguranță nu am greșit în tot ce a însemnat vederea în viitor. Viitorul despre care vorbeam atunci a devenit prezent, acum e trecut și lucrurile s-au întâmplat așa cum am spus că se vor întâmpla. Nu spun toate astea cu nici un fel de bucurie. Nici cu tristețe nu le spun. Doar constat. Uite, de-aia m-am gândit să rezum aici idei pe care le-am împrăștiat pe unde am putut vorbi și eu, de multe ori în blog-ul acesta. Voi spune lucruri care nu vor plăcea și nu vor conveni. Dar ele, lucrurile, sunt adevărate și acesta este cel mai important fapt.

Ceea ce voi încerca să dovedesc, pentru început, este că acum nu trăim o criză ci finalul unui sistem utopic. Sigur, nu numai utopiile se sfârșesc. Doar că utopiile se sfârșesc urât, în convulsii, chinuitor pentru cei care au ghinionul să le fi experimentat. Noi am avut ghinionul să experimentăm ambele ei versiuni.

O privire în urmă

Totul a început în secolul XIX, secol în care economia se structura altfel. Producția de masă a drenat în occidentul european și în Statele Unite, mase mari de oameni în orașe care au ocupat două funcții în lanțul trofic care se forma: de producători și consumatori. Prin creșterea cererii de muncitori industriali, aceștia au devenit prin suma de caracteristici comune, un vector social important. Spre deosebire de muncitorii agricoli însă, masa mare de lucrători industriali aveau o așezare compactă și posibilități de comunicare la o scară mult mai mare. Ori de câte ori apare în cursul istoriei umane un vector social major, apare și posibilitatea structurării intereselor acestora și realizarea unui demers coerent care să satisfacă respectivele interese. Așa au apărut sindicatele. Ele și-au asumat rolul accelerării procesului de atingere ale intereselor despre care vorbim și a codificării lor într-o formă contractuală. Este un lucru util, atât timp cât este rezultatul unei negocieri și nu a unei impuneri. În același timp, în Franța, au apărut primele încercări de organizare politică a acestui vector social. Idealismul francez, surprinzător de asemănător cu cel rus, a dat greși însă în fața realității. Ideile care au fost mult mai bine structurate au provenit din cultura anglo-saxonă. Mă refer aici la ideile lui Marx care, considerând că orice valoare adăugată este rezultatul strict al muncii celor care produc efectiv, a construit o teorie care a bântuit tot secolul XX și mă tem că va mai bântui încă mult prin mințile oamenilor. Atât prima premiză cât și ideea că vorbim aici de o clasă socială perenă care ar putea să se autoconducă, s-au dovedit a fi false. În primul rând perenitatea este în mod evident falsă, locul muncitorului industrial fiind luat masiv de mașini din ce în ce mai inteligente. Probabil că în următorii 20 de ani, procesul de fabricație va fi exclusiv apanajul mașinilor, monitorizate de oameni. Lucrul acesta s-a întâmplat deja în agricultură și este aproape încheiat în industrie. Probabil că dacă nu apărea muncitorul chinez, mai ieftin ca robotul industrial, trăiam deja acel moment. În al doilea rând, ideea autoconducerii nu poate funcționa decât în societățile primitive unde diviziunea socială a muncii este extrem de redusă. Odată ajuns conducător, un muncitor industrial va trebui să se specializeze în altă meserie, cea a conducerii, încetând a mai fi muncitor industrial.

Utopia marxistă a avut însă viabilitate. Ea se baza pe relativa sărăcie a muncitorului industrial și pe promisiunea unei societăți egalitariste care convine întotdeauna celui care, dintr-un motiv sau altul nu poate accede la nivelul de trai al semenilor săi. Aceste idei, au fost puse în practică pe două căi diferite, dar foarte asemănătoare. Lenin a ales calea unei lovituri de stat urmată de o revoluție, Hitler a ales calea alegerilor democratice urmată de o lovitură de stat urmată de un război. Ambii au vorbit în numele muncitorilor. Amândoi au introdus în societățile lor un regim de teroare pentru că Edenul promis trebuia amânat sine die, societățile construite pe asemenea idei fiind nesustenabile. Este foarte interesant de văzut că muncitorul american a avut cu totul altă traiectorie și aici este meritul modelului economic ales de americani, mult mai apropiat de naturalitatea omului, model care a adus mulți mai mulți bani întreprinzătorilor și o prosperitate certă muncitorului industrial, ajungând la un echilibru sustenabil la începutul secolului XX.

În lumea rămasă liberă s-a petrecut un fenomen absolut ciudat. Statul a preluat foarte multe dintre ideile lui Marx. Pe o filieră diferită, e drept, cu oarece sens economic. Modelul intervenționismului de stat, fundamentat de către Keynes, a avut norocul Marii Depresii și al ideilor greșite de ieșire din ea datorate populismului lui Roosevelt. Probabil că dacă nu începea războiul, falimentul acestor idei ar fi fost evident pentru toată lumea. Faptul că ele au fost acoperite de întâmplările care au succedat, a făcut ca lumea să trăiască cu ideea eficienței mitului intervenționist. Din categoria asta fac parte ideile de felul asistenței continue, impozitării diferențiate în funcție de venit sau profit și în cele mai multiple feluri, al drepturilor în relații contractuale private impuse de către stat prin legi și reglementări, al monopolului de stat asupra cât mai multor lucruri și în primul rând asupra masei monetare, al ieșirii din crize prin ample lucrări de infrastructură, ș.a.m.d. Un mit cplateral este cel al modelului de socialism suedez al lui Olof Palme, model care a consumat banii făcuți din industria de armament suedeză în toată prima jumătate a secolului XX. Când s-a terminat resursa, s-a terminat și modelul. Toate aceste idei împreună au construit un imens joc piramidal care se sfârșește acum. La baza sa stau dorințele naturale ale fiecăruia dintre noi de a avea cât mai mult cu un efort minim, mita electorală dată de clasa politică pe bani publici concretizată în plăți electoratului, legi și reglementări fără suport economic, chiar antieconomice, pentru a face pe plac electoratului și dorința, iar naturală, a oricărui politician de a se menține la putere folosind statul pentru a obține voturi.

Interesamnt este faptul că statul s-a structurat după ideile lui Marx mult mai aproape de spiritul originar în occident și nu în estul sărac și abia ieșit din feudalism. Ca să măsurăm lucrul acesta în cifre, iată evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB, așa cum apar ele în raportul Stiglitz din anul 2008:

%PIB cheltuieli guvenamentale

1950

1970

2008

Franța

27,6

37

52,7

Marea Britanie

34,2

42

47,6

Germania

30,4

40,5

44,0

Statele Unite

21,4

32,1

38,6

Cred că nimeni nu poate suspecta un raport scris de un socialist pentru socialiști de influențe venite din altă ideologie. În acest tabel se vede clar că Franța este deja un stat socialist ca la carte și că celelalte două state majore europene sunt pe drumul cel bun. Trist e că drumul cel bun înseamnă să cheltuiești mai mult decât produci, ceea ce este nesustenabil.

Evident că acest lucru a fost sesizat de suficient de mult timp. Numai că orizontul de timp al politicienilor este de doar 4 ani, iar marile companii, care nu mai sunt demult ale cuiva, s-au structurat ca îmtreprinderi socialiste înaintea chiar a statului. Despre aceste lucruri am mai scris aici și aici. Odată cu ruperea legăturii dintre dolar și aur, făcută de Nixon în 1971, politicienii și managerii marilor companii și-au creeat o resursă nouă (banii din nimic) cu ajutorul căreia au cumpărat timp amănând deznodământul. Pentru ei a fost ok. Pentru noi, e limpede cred deja pentru toți, cum va fi. Eu am scris pentru prima dată despre lucrurile astea pe blog, la începutul lui 2009, câd totul apărea a fi clar un final de sistem. La începutul anilor 90 am mutat producția în China, pentru că timp de 70 de ani nu am făcut nimic altceva decât să creștem salariile, fără ca acest lucru să fie sustenabil prin creșterea productivității. A fost rezultatul victoriei statului, sindicatelor și cetățenilor occidentali, din anii 50 încoace, asupra economiei. Azi ne plângem că întreaga lume euroatlantică a devenit dependentă de China și că din ea au dispărut o grămadă de locuri de muncă. Începând cu anul 2000, mutăm și producția de proprietate intelectuală în Asia. Tot pentru că e mai eficient așa, ceea ce are sens. Ce nu are sens este faptul că ineficiența din societățile noastre am produs-o noi înșine. Am rămas o masă de funcționari (la stat sau în mediul privat) cu ifose și pretenții cât casa. Lumea noastră a pierdut de mult sensul ordinii naturale a lucrurilor.

Declanșarea căderii din 2008, a fost una dintre variantele de început al sfârșitului posibile. Ca orice joc piramidal, jocul pe care încă îl mai practicăm, poate cădea atunci când jucătorii vor să-și ia banii înapoi sau atunci când nu mai este alimentat de o masă din ce în ce mai mare de intrări. Acum se întâmplă ambele. Să ne amintim infuzia de dolari în sistemul bancar american de la începutul anului 2009. Care a fost efectul ei altul decât menținerea profitului băncilor și a bonusurilor bancherilor? De data asta însă pe bani publici.

Depresia economică a început cu o criză a sistemului bancar, a continuat cu una de cash operațional, consumul pe credit a căzut, lucrul acesta alimentează acum lipsa de bani la bugetele statelor și este dublat de presiunile pentru menținerea cheltuielilor. Va continua prin prăbușirea companiilor mari și a statelor așa cum le știm acum. Probabil că solidaritatea, care ține atunci când resursele sunt abundente, va dispărea. Va dispărea și Uniunea Europeană când, peste doi ani, Franța și Marea Britanie vor intra într-o criză profundă iar Germania, slabită și ea, nu va mai putea susține colapsul unui continent. Din ce pot eu vedea, minimul depresiei va fi atins undeva între 2015 și 2016, dar cred că va fi doar un minim local și că, după o scurtă înviorare, căderea va continua. Probabil că Statele Unite, mult mai pragmatice, vor intra în acest an în autoprotecție, ceea ce le-ar putea salva. Oricum, în cel mult 20 de ani, polul de putere se va muta în Asia. Spun Asia, nu neapărat China, care va trebui să facă față noilor tehnologii de producție de bunuri care nu mai folosesc oameni apropape deloc. Dacă va face la timp translația de la producția de bunuri la cea de proprietate intelectuală, va fi China. Pentru specia umană, nu e nici o nenorocire. Pentru noi, cetățeni ai lumii euroatlantice, este.

Ce-i de făcut?

Pentru economiile majore, cu excepția celei americane, nimic. Statul social european nu poate exista mai mult de câteva decenii. Sună frumos dar gol. Pentru economiile periferice, așa cum este cea românească însă, acest sfârșit poate fi o uriașă oportunitate. Și, până una-alta, noi trăim aici.

Există câteva lucruri pe care dacă le-am fi făcut la timp le puteam și finanța mai ușor iar acum n-am fi fost în situația asta. Oricum, am să scriu un mic program minimal a ceea ce cred eu că ar trebui făcut. Știu că este nepopular, știu că sunt șanse foarte mici să fie acceptat (îl propun de cinci ani încoace), dar măcar îl scriu ca să rămână undeva faptul că a fost unul care a gândit atunci altfel.

1. Renunțarea imediată la ideea de stat social

Pentru mine pare hilar să te agăți de ceea ce a produs dezastrul în care suntem. Se pare că pentru marea majoritate, nu. Acest lucru presupune următoarele:

a) Retragerea completă a statului din activități care au sens economic.

Pachetele la companiile în care statul este acționar minoritar trebuie vândute în cel mult un an. După aceea, s-ar putea să nu mai avem nici cui, nici de ce. Majoritatea lucrurilor care au sens economic dar presupun un monopol, trebuie externalizate prin cesiuni purtătoare de redevență, în cel mult doi ani. Companiile la care statul este acționar majoritar, trebuie privatizate. Ideea că statul le poate pregăti pentru privatizare obținând astfel un preț mai bun, s-a dovedit a fi o ficțiune ca să nu zic șmecherie. Dacă ele dețin un monopol, privatizarea ar trebui făcută prin concesiune cu o redevență pe măsură.

b) Privatizarea unui număr cât mai mare al serviciilor furnizate de stat. Unele dintre ele nu au sens economic, altele da. Felul în care acest lucru se poate face diferă de la caz la caz, la fel și intervalul de timp și mecanismele de tranziție, dar lucrul acesta trebuie făcut. Mă refer la servicii simple, cum ar fi colectarea de impozite, dar și la servicii complexe cum ar fi cele de învățământ sau sănătate. Sigur, aici totul trebuie făct cu mare grijă, iar, ca o regulă, planificarea trebuie dezbătută public și făcută transparent.

c) Legarea monedei de o resursă limitată (aur, argint, etc.)

Lucrul acesta conduce la un control strict al masei monetare. Aparent, frânează dezvoltarea, dar o face, în mod sigur, durabilă. Ea deschide drumul spre moneda privată și ne pune la adăpost față de căderile monetare (în special față de prăbușirea zonei Euro)

d) Dereglementarea și simplificarea sistemului legislativ. Avem nevoie de reguli de funcționare simple și clare, în special în domeniul economic. Piața are regulile ei de funcționare, iar legislația are drept scop principal creșterea încrederii și crearea de oportunități. Ideile europene privind reglementarea competiției, de exemplu, par frumoase dar s-au dovedit extrem de păguboase.

e) Debirocratizarea prin informatizarea masivă a serviciilor care rămân în zona de competență a statului. Aceasta ar putea deveni realitate în trei ani și ar duce la disponibilizarea a circa 45% din personalul administrativ, la reduceri majore de consumabile și echipamente de birotică, la un flux mult mai fluid al banilor, la o ușurință a relaționării cetățenilor și companiilor cu statul. Cu excepția funcționarilor disponibilizați, ar fi benefică pentru toți.

f) Renunțarea la subvențiile de orice fel și utilizarea pârghiei fiscale pentru creșterea accelerată a domeniilor rentabile. Cred că toată discuția făcută zilele trecute în legătură cu investiția în IT versus subvențiile în agricultură este un exemplu suficient de clar. Scopul final al acestor măsuri este scăderea treptată a taxelor și impozitelor pe măsura creșterii încasărilor la bugetul de stat.

2. Măsuri imediate de menținere și relansare a economiei

a) Abrogarea impozitului forfetar. Efectele sale bugetare se pot cuantifica în pierderi. Companiile care nu au fost ajutate să moară, au fost nevoite fie să își mute rezidența fiscală, fie să renunțe la o parte din personal.

b) Adoptarea unei măsuri prin care plata TVA să fie făcută în momentul încasării și nu în cel al facturării pentru tranzacțiile care sunt realizate prin intermediul băncilor. Această măsură ar ușura povara pusă pe companii care, de cele mai multe ori, trebuie să își provizioneze banii cu care să plătească dări în avans statului.

c) Plata tuturor datoriilor restante ale statului către mediul privat

d) Modificarea structurii sistemului de taxe și impozite prin reducerea numărului lor la TVA, cota unică (impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende), cotă pentru asigurările sociale și de sănătate.

e) În fine, cred că măsura care ne va pune în situația de profitori ai crizei este cea de restructurare a raportului TVA-cotă unică, printr-un TVA de 25% și o cotă unică de 4%. Să mă explic:

Ideea de plecare este că pentru ca un acționar să își poată primi cota sa de profit, trebuie plătit un 32% (16%+16%). Azi, în majoritatea companiilor, banii se scot pe nashpa cu un cost de 8-10%. Dacă se pune fiscul cu bocancii pe ele, soluția e simpla: ca și în cazul impozitului forfetar, își mută rezidența fiscală și plătesc impozite altor state. Pentru ca statul să poată încasa mai mult decât 0, ar trebui să avem cota unică de 4%. Pentru că încasările la buget să nu scadă, TVA-ul ar trebui să fie 25%. Și acum să vedem cum arată poza asta:

TVA 25% înseamnă o creștere cu 6%. Cum un punct procentual în TVA duce la o scumpire cu 0.8 puncte procentuale, asta înseamnă că prețurile vor crește cu circa 5%. Cu atât va trebui statul să compenseze persoanele cu venituri netaxabile (aici, ca să nu fie discuții pe tema asta, sunt incluși și pensionarii).

În cazul salariaților, scăderea impozitului de la 16 la 4%, înseamnă o creștere a venitului real cu circa 11%. Acest lucru ar putea fi generator de inflație, dar suntem într-o perioadă de dezinflație, în drum spre deflație și în acest context este un lucru bun. El duce și la o ușoară creștere a consumului, făcând în același timp locul de muncă mult mai ieftin și deci mai stabil. Păi ieșirea dintr-o criză clasică presupune minumum 6 luni de creștere a consumului și de scădere a șomajului, nu?

Pentru depresia economică în care suntem, lucrul acesta nu este suficient. Pentru asta, impozitul de 4% pe profit și dividende poate aduce creșterea economică serioasă pe care o aștemptăm. Prin ce? Păi prin investiții, care devin astfel mai rentabile, și prin mutări de rezidență fiscală în România. Aici este mica bubă politică. Luând o astfel de măsură, creștem în detrimentul celorlalți. Dar, cum vă spuneam, vin vremuri în care fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.

Genul proxim şi diferenţa specifică - Despre cum să te aperi de cei care spun că te apără

Thursday, May 27th, 2010

Dimineața se arăta a fi una oarecare. Chiar aș mai fi dormit puțin peste soneria enervantă din Blackberry. Da’ uite că n-a fost să fie. Ca de obicei, mi-am zis când telefonul ălalt, adică ăla Sony-Ericsson, ăla care nu are trebă cu trezitul meu de dimineață a început să sune. Răspund și încerc să anihilez soneria de ceas din Blackberry. Măcar ăla să tacă. Dincolo e o prietenă care ori de câte ori e vreo chestie legată de presă îmi dă o mână de ajutor. Ok. uit continuarea înjurăturii…. Îmi spune că două televiziuni importante continuă să dea știrea aia aberantă cu impozitarea programatorilor. Nu-i bai, îi spun, o să actualizeze ei. Gre shit. Oamenii continuă să bata câmpii. Între timp, la ProTV știrile sunt date corect. Bănuiala noastră este că cele două televiziuni au aceeși sursă de…, hai să-i zic, informare. O rog să depisteze sursa. Aflu în jumătate de oră că este vorba de Gândul căruia i s-a oferit “pe surse” textul ordonanței privind modificările din Codul Fiscal de acum trei săptămâni. Mișto. De altfel, recunosc textul.

Încerc să iau legătura cu cele două televiziuni. Este imposibil. Mă izbesc de un zid de amănări. E limpede că le pică prost ideea de a recunoaște că livrează informație eronată. Și continuă să o livreze… Între timp, apare eternul și, în circumstanțe mai puțin tensionate, haiosul Agaton, bătând câmpii cu generația de aur care au fost toți olimpici în aceeși stupidă jelanie pe care o aud de vineri încoace. Evident că știe că totul este ok. Altfel, ar tăcea mâlc. Evident că atunci când totul va fi public gata va țipa Victorie! de parcă jelania cu generația de aur ar fi putut să rezolve ceva. În treacăt fie spus, singurul argument care a contat în menținerea măsurii a fost calculul bazat pe datele care mi-au fost furnizate de către companii și care demonstra clar că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitul pe salariu, statul primește 13 lei. Arcgument cu care, cu două săptămâni în urmă problema fusese rezolvată.

Dacă în zilele trecute domnul Agaton, prin împăunarea aberantă a sa, reușise să atragă atenția sindicatelor care acum întrebau cum este posibil ca unui pensionar să i se ia 15% din pensie iar unui programator să nu i se ia impozitul pe salariu, acum apărea o nouă problemă. Pentru sindicate fusese destul de clară explicația rațională: pentru că păstrând industria de software funcțională reușim să contribuim la formarea celor 85% din pensie care se poate plăti și datorită nouă. Problema care apărea era una de credibilitate în fața industriei. Am fost toată dimineața sunat de patroni și directori generali de multinaționale pentru a mă întreba ce se întâmplă. Am fost sunat și de programatori. Mulți mi-au scris pe mail sau pe blog. Dacă o informație eronată în presă era considerată ca o explicație acceptabilă, o informație răspândită de către patronat a apărut ca fiind o chestiune certă, în special în ochii managerilor generali de multinaționale. Patronii români știu cine este domnul Agaton. Multinaționalele vin însă dintr-o cultură în care patronatele au credibilitate.

Am realizat că trebuie urgent să iau legătura cu Primul Ministru și cu Ministrul de Finanțe. Am convenit cu acesta din urmă să prezint documentele la zi pe site-ul ANIS și ARIES filiala Timișoara (pentru că acolo se prefigura buba cea mai mare). Ceea ce am și făcut. În treacăt fie spus, documentele au fost postate pe aceste site-uri înainte de a intra în posesia presei sau a fi făcute într-un alt mod publice, ceea ce arată respectul și încrederea de care industria noastră se bucură, indiferent de cine este la putere.

Între timp, aberațiile domnului Agaton continuau să alimenteze presa și neincrederea din industrie. L-am sunat din nou pe Premier și l-am rugat să dea un comunicat de presă pe acest subiect. Cred că l-a dat, pentru că pe unul dintre posturi la pomelnicul de tăieri a dispărut informația cu programatorii. La celălalt lucrurile continuau. Orice încercare a mea de a intra în direct și a dezminți s-a lovit, în continuare, de același zid. De aceea, momentul în care Adrian Vasilache de la HotNews m-a sunat a fost unul aproape providenţial. Aveam, în sfârşit, acces la presă. Sigur, aş fi putut să invoc un subiect oarecare, să intru în direct la televiziunile cu pricina şi să spun cu totul altceva, adică să dezmint ştirea. Numai că nu-mi stă în fire să recurg la şmecherii ieftine, chiar atunci când miza este mare. Aşa cum nu îmi arog lucruri făcute de alţii, domnule Agaton. Am dat declaraţia pe care o ştiţi şi ea a apărut imediat pe blog graţie unei prietene căreia a trebuit să-i dau username-ul şi password-ul… Asta e…

Domunl Agaton trebuia însă oprit. Acces la presa pe la care se perinda bătând câmpii, nu aveam, iar dinspre unele multinaţionale veneau veşti destul de îngrijorătoare. Am recurs, pentru prima dată în viaţa mea, la un lucru destul de nashpa. Am sunat unul dintre patronii din industrie şi l-am rugat să ia legătura cu şefii de-acolo. În definitiv, publicitate vine şi de la noi. Şi încă destul de multă. Am intrat pe unul dintre posturi. Din nefericire, cu acelaş trâmbiţaş de generaţii de aur cu nushce olimpiade în coadă. Ok. Mi-am spus mesajul şi i-am cerut în direct să se oprească. Nu a făcut-o. L-am întrbat dacă, primid o confirmare de la Primul Ministru sau Ministrul de Finanţe încetează să mai bată câmpii. Mi-a spus că da. Nu am avut inspiraţia să îi cer şi numărul de telefon. Şi iată de ce spun asta: Sunându-l pe Primul Ministru şi rugându-l să ia legătura cu domnul Agaton şi să îl calmeze pentru că mesajul tâmpit pe care îl dă pune pe fugă multinaţionalele, acesta m-a întrebat: Dar cine … mai e şi ăsta? I-am explicat că e purtătorul de vorbe al unei confederaţii patronale mari. N-am ştiut să-i spun care. Am convenit să îl caut pe Ministrul de Finanţe, care păstrează legătura cu patronatele, ceea ce am şi făcut. Sunându-l mi-a dat prin cap să îl rog să dea şi un comunicat (spre HotNews, am sugerat eu) al Ministerului. Cel pe care l-aţi văzut.

Spre seară, l-am sunat pe domnul Nicolae Badea, cel care iniţiase înfiinţarea patronatului în domeniu rugându-l să-şi oprească angajatul. I-am explicat tot răul pe care acesta l-a făcut în ultimile zile şi i-am spus că avem trei posibilităţi: ori retragem patronatul din confederaţia cu pricina, ori le spun companiilor care cotizează acolo că este cazul să desfiinţăm patronatul, ori domnul Agaton se lasă de sportul ăsta de stricat ce construiesc alţii.

Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere… Aş fi vrut din tot sufletul să nu fie nevoie să facem asta acum. Pentru cine a avut de negociat lucruri complicate e limpede de ce. Anyhow… Şi pentru că toate documentele sunt acum la vedere, îmi face o deosebită plăcere să enumăr oamenii, asociaţiile şi companiile care au făcut totul posibil. Cei cu care an intrat în contact direct. În ordinea intrării în scenă:

Horaţiu Moldovan (Lasting), Irina Socol (Siveco), Sorin Mindruţescu (Oracle), Liviu Drăgan (TotalSoft, ANIS), ANIS, Nicolae Badea (Computerland), Mihai Tudor (IBM), ARIES, Călin Tatomir (Microsoft), AMCHAM, Mihai Ianciu (UTI), Radu Enache (HP), Ovidiu Ganţ (Forumul Democrat al Germanilor din România), Camera de comerţ Germană, Mihai Bătrâneanu (rol.ro, ANISP) Cristian Radu (UTI), Dan Bedros (Camera de comerţ Franceză), Zoltan Herczeg (Microsoft), Dan Gârlaşu (Oracle), Continental Timişoara, Paula Apreotesei (Microsoft), Alcatel Timişoara, Emil Boc (Prim Ministru), Sebastian Vlădescu (Ministru al Finanţelor), Alexandru Borcea (ARIES), Valerica Dragomir (ANIS) şi, cu voia dumneavostră, ultimii pe listă, voi cei care mi-aţi scris şi m-aţi ţinut în formă în toată această perioadă. Sunt şi prieteni care nu au nici o treabă cu industria de software şi care m-au ajutat cu dăruire de timp şi de energii sufleteşti şi care, sunt sigur, nu vor dori niciodată ca numele lor să se aşeze pe acest blog. Pentru că aşa sunt prietenii mei. Este cazul să le mulţumesc în mod deosebit tuturor companiilor care direct sau prin intermediul asociaţiilor profesionale (ANIS şi ARIES) au acceptat să îmi transmită date interne contabile cu menţiunea că acceptă oricând ca aceste date să fie verificate de către Ministerul de Finanţe. Lor le datorăm singurul argument care a câtărit în luarea deciziei: pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din impozitarea programatorilor, statul primeşte 13 lei. Dacă nu apărea domnul Agaton pe 21 mai să bată câmpii, toul era rezolvat din 14 mai. În linişte şi normalitate. Acum, mai avem puţin de înfruntat reacţii din spaţiul public şi totul va fi bine.  Pentru tot ajutorul dat până acum şi, sunt convins, şi în perioada care urmează (din păcate)

Vă mulţumesc tuturor!

Aveţi încredere şi nu vă temeţi. Vom trece cu bine şi de valul de antipatie generat de faptul că avem tot felul de trâmbiţaşi care bat câmpii zicând că ne ajută.

Dragii mei,

Ştiu că vă bucuraţi. E bine şi e firesc aşa. Vă rog însă să nu uitaţi că există azi în România o majoritate care va suferi. Vă rog să nu vă consideraţi niciodată mai presus de semenii noştri. Suntem cu toţii oameni. Şi dacă şansa şi voinţa proprie i-a călăuzit pe unii spre o meserie cu o valoare adăugată uriaşă, asta nu înseamnă că suntem în vreun fel mai cu moţ. Bach este ceea ce este pentru că în întreaga sa viaţă şi-a făcut meseria bine, cu bucuria pe care o ai când îţi faci meseria bine, aşa cum un pantofar face pantofi buni de încâlţat sau un croitor haine plăcute la purtare.

Genul proxim și diferența specifică - Colofon despre papagali, pești roșii și diferite jivine vorbitoare

Thursday, May 27th, 2010

Am transmis acum, cu incuviintarea Ministrului Finantelor, cele trei documente (Ordonanta privind Codul Fiscal, Scrisoarea FMI si scrisoarea UE) asa cum au fost semnate in dimineata asta. Vor fi postate pe site-ul ANIS. Din pacate, Valerica Dragomir careia i-am transmis acum documentele nu este in sediul ANIS  (www.anis.ro) asa ca va dura putin pana la postarea pe site-ul lor. L-am trimis și la ARIES filiala Timișoara (www.aries-tm.ro)
Din cele trei documente, REIESE CLAR ca programatorii NU vor fi impozitati.

Aveți încredere.

Nu va luati dupa toti papagalii care bat campii. Au făcut suficient rău industriei în zilele astea pentru a ne lăsa naibii în pace pentru totdeauna. Din păcate există două categorii de oameni: care vor să facă și care vor să fie. A doua categorie umple periodic de căcat prima și acum asistăm la așa ceva.
Astept sa fiu contactat si de cele doua posturi de televiziune care raspandesc o stire falsa data de Gândul. De ieri sun în continuu la ambele postuti și încerc să fac clarificarea cu pricina, dar sunt în mod constant amânat. Se vede treaba ca papagalii au mai multa trecere in presa decat cei care stiu despre ce vorbesc.

Genul proxim şi diferenţa specifică - Addendum (adică a se citi neapărat în continuarea postului anterior)

Saturday, May 15th, 2010

Pentru că am impresia că nu a fost suficient de clar postul anterior, am să prezint o variantă extrem de simplificată a socotelilor care clarifică problema despre care vorbim. Este o variantă în care nu ţin cont de un efect se propagare atât în ceea ce priveşte câştigurile statului (mai mari cu circa 20%) pe o simulare ceva mai precisă dar foarte complicată cât şi în ceea ce priveşte restângerea de activitate a industriei prin relocări şi opriri de investiţii (care ar avea şi ea un efect negativ de circa 35%). Ceea ce prezint aici este o socoteală simplă de tot bazată pe un fenomen migraţionist mai mic decât cel din perioada 1995-2000 şi în care singura influenţă a muncii programatorilor scutiţi de la plata impozitului pe salariu o are la nivelul contributiilor sociale şi a celor directe ale companiilor la care lucrează la bugetul de stat.

În acest moment, numărul celor care beneficiază de măsura despre care vorbim este de 16.000. Salariul mediu net al unui programator este de circa 1000 Euro. În acest moment la un factor mediu de multiplicare de 13 (descris în postul anterior şi determinat pe baza datelor interne furnizate de un număr mare de companii în zilele acestea) un programator aduce anual la bugetul de stat consolidat 28.200 Euro. Dacă i s-ar lua şi impozitul de 16%, ar aduce 30.120 Euro, rezultând un plus de 30 milioane de Euro. Apropo, nu vi se pare suficient faptul că 16.000 de oameni îngraşă anual din munca lor statul cu 450 de milioane de Euro? Pe care statul îi cheltuie cu voioşie pentru salariile bugetarilor, pensii, şpăgi pentru politicieni şi funcţionari, asfalt solubil, borduri sfărămicioase şi multe altele de felul ăsta. Şi nu am făcut socoteala decât pentru bugetul central consolidat. Că la ea se mai adaugă şi cele locale.

Socoteala de mai jos o fac pentru cei care nu înţeleg de ce insist atât pentru menţinerea acestui sistem de taxare. În treacăt fie spus, dacă un căcănar ar avea un factor de multiplicare de minimum 5 şi ar fi o cerere uriaşă de căcănari în lume, aş lua fără nici o ezitare o decizie similară în cazul lor. În asemenea decizii nu contează deloc nici cât de frumos, nici cât de deştept e omul ci câţi bani scoţi de pe urma lui faţă de câţi bani investeşti în el. Dacă am fi gândit aşa în toate domeniile nu am mai fi ajuns în halul în care suntem acum. Din păcate, am gândit în termeni de frumos, haios, deştept, important şi săracu’ de el.

Hai să vedem cum arată toată povestea asta. Astăzi de pe urma muncii a 16.000 de programatori, statul încasează 450 de milioane de Euro anual, bani care reprezintă salariul anual brut a 83.500 de bugetari sau pensia anuală a 235.000 de oameni. Sigur, dacă nu am trăi într-o societate liberă ci într-un lagăr de muncă, impunerea salarială a programatorilor ar duce la un număr şi mai mare de salarii bugetare sau pensii plătite din munca lor. Numai că nu suntem într-un lagăr de muncă. Plecarea din ţară (de jure sau de facto cum observa foarte inteligent cineva în comentarii), de bună voie sau datorită schimbării politicilor firmelor din domeniu este şi ea bine cunoscută din perioada 1995-2000. Fără a ţine cont de triplarea cererii de programatori în lume şi considerând o scădere a ritmului de plecare de la 2000/an (cât era în anul 2000) la 1600/an (cel puţin în primul an de după aplicarea impozitării), fără a lua în considerare efectul de multiplicare observat în perioada (1995-200) când un plogramator plecat trăgea după el câţiva foşti colegi rămaşi încă în ţară, considerând deci un aflux constant 1600/an, iată care ar fi pierderile:

17.5 milioane Euro (adică 3.200 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 9.100 de pensionari) în primul an

65.7 milioane Euro (adică 12.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 34.200 de pensionari) în primul an

113.9 milioane Euro (adică 21.100 de locuri de muncă bugetare sau pensia a 59.300 de pensionari) în primul an

Înainte de a bate câmpii, ar fi interesant să batem la uşa celor care se vor trezi fără resursa asta de bani şi să-i întrebăm dacă le convine. Eu am bătut pe la alte uşi, unde chestia asta a început să fie înţeleasă.

Comportamentul acesta, adică cel de a merge acolo unde din aceeaşi muncă poţi câştiga mai mulţi bani este unul natural şi este dovedit nu doar de către cei din IT. Este suficient să amintesc plecarea masivă a românilor la munci în occident sau, mai recent, plecarea (de jure) a unui număr mare de firme în Bulgaria şi Ungaria în urma reformelor lui Pogea. Mulţi cred că ele şi-au dat duhul. Pentru unele, din păcate, este adevărat. Adevărul cel mai cinic este însă că multe şi-au mutat doar rezidenţa fiscală, continuând lucrul în România dar plătind taxe şi impozite în Bulgaria şi Ungaria. Rezultatul impunerii lor a fost o gaură în bugetul României şi un plus de bani în bugetele Bulgariei şi Ungariei.

Mai sunt dator cu o explicaţie, pe care a dat-o foarte clar, zic eu, cineva în comentarii. Aşa că iau cu copy & paste de-acolo:

“Nu este adevarat, si o firma de 3 programatori intr-un garaj poate beneficia de scutirea de impozit daca indeplineste conditiile de cod CAEN, venit pe cap de programator scutit si bineinteles de vanzarea pe factura a programelor si sericiilor realizate (nu la negru)”

În ceea ce priveşte chestiunile legate de neintervenţionism, lucrurile stau destul de simplu, zic eu. Dacă am o resursă pe care o pot exploata cu costuri mici în raport cu profitul obţinut, o exploatez. Lucrurile acestea, într-o lume normală, le permit statelor să reducă povara fiscală pusă asupra tuturor. În definitiv, dacă ar exista un fond de investiţii străin în care punând o parte din banii strânşi din taxe şi impozite am lua lunar cel puţin de şase ori banii depuşi, nu cred că ar mai zice nimeni nimic. Păi eu asta am făcut. Iar măsura despre care vorbim, nu a creeat dezechilibre în piaţa producătorilor de software. Pentru cei care cred că da, îi rog să mai citescă încă o dată comentariul pe care l-am reprodus un paragraf mai sus.

Iar celor care stau prin alte ţări şi propun cote de solidaritate celor rămaşi pe-aici, le dau eu răspunsul, pentru că îl ştiu deja: răspunsul este nu. Nu suntem în faţa unei catastrofe naturale ci în faţa unui fenomen creeat de noi la care programatorii au contribuit într-o măsură nesemnificativă. Mai mult, răspunsul este că vor urma bunul exemplu dat de către cei plecaţi, dar sunt sigur că nu le vor propune celor rămaşi lucruri dintr-astea. Până una-alta, ei, ăştia rămaşii, sunt printre puţinii care mai ţin barca pe linia de plutire.

Doar că eu cred că nu va fi nevoie să plece :D

Genul proxim şi diferenţa specifică

Friday, May 14th, 2010

Nu am mai scris demult pe-aici şi îmi pare rău. Celor pentru care am tot scris şi sper că o voi mai face în curând, le cer iertare pentru faptul că astăzi nu voi scrie ca de obicei. Astăzi am să scriu nu din plăcerea de a scrie ci din nevoia de a clarifica un lucru pe care îl consider important. Aşa că, uite, îmi calc pe inimă şi îi fac loc aici unui subiect de care am tot ferit până acum blog-ul. Sper să fie pentru prima şi ultima dată când mă abat de la felul în care mi-am dorit să îl alcătuiesc.

În urmă cu zece ani, în campania electorală din anul 200, le propuneam celor dispuşi să mă voteze un proiect de care m-am ţinut cu încăpăţânare în ultimii 12 ani. Este un proiect care a dat rezultate clare, măsurabile în primul rând în bani dar şi în destinul unui număr mare de oameni. Nu m-am lăudat niciodată cu nimic din tot ceea ce am făcut, am făcut lucrurile acestea cu ajutorul lor, de multe ori cu mintea şi gândurile lor aşa cum se cuvine să fie lucrurile făcute în interiorul unei bresle. În care sunt şi bune şi rele dar în care ceea ce se poate cântări şi măsura arată de zece ani încoace din ce în ce mai bine. Pe lângă proiectul legislativ pe care l-am propus atunci şi care a devenit an după an realitate mai mult sau mai puţin apropiată, uneori ciuntită de mai marii momentului, dar realitate, spuneam atunci, în campania din 2000 că voi face un lucru pe care nimeni nu l-a crezut în acel moment posibil. Îmi amintesc că Mike Popa îmi spunea: Varujane, nu mai zi prostii de-astea că râde lumea de tine. Spune lucrurile celelalte, ăsta este un lucru imposibil de făcut. Dar uite că l-am făcut. Lucrul cu pricina era scăderea impozitului pe salariile programatorilor la 8%. Ideea şi socoteala asta cu 8% venise într-o discuţie la ANIS cu Vlad Ţepelea şi Florin Talpeş, socotită şi vorbită mai târziu cu Dan Bedros şi Radu Georgescu şi susţinută cu entuziasmul molipsitor al lui Mihai Bătrâneanu. Am avut noroc. În ziua investiturii ca Prim Ministru, în locul micii chestii protocolare care se spune cu ocazii de-astea i-am pomenit-o lui Adrian Năstase care a zis imediat da şi mi-a propus chiar un mic setup pentru a-mi asigura proprietatea intelectuală. Am pomenit de chestia cu pricina în discursul ţinut cu ocazia investiturii iar în răspunsul său, Primul Ministru a pomenit-o la rândul său şi i-a cerut lui Mihai Tănasescu să facă studiul de impact şi lui Dan Nica să se ocupe de detaliile de implementare. Ambii miştri au răspuns impecabil şi după o lună eram, împreună cu toate asociaţiile din industrie (multe, că doar suntem în România) la ultima discuţie, cea care stabilea forma finală a legii. Discuţia era purtată cu o doamnă din Ministerul de Finanţe. După o oră de tânguieli despre dificultăţile pe care le ridica în implementarea efectivă, oră în care credeam din ce în ce mai mult că ne îndepărtăm indefinit de realizarea ei, doamna de la finanţe s-a oprit şi m-a întrebat exasperată: “Domnule deputat, e clar că ideea asta aduce bani mulţi la buget, dar e foarte greu de implementat aşa. Aveţi ceva împotrivă dacă o facem cu impozitare zero? Că, după simulările noastre, statul ia şi mai mulţi bani şi ne e şi nouă mai uşor…” S-a lăsat o tăcere adâncă. Doar în stânga mea, Florin scria în continuu ceva pe laptop, nu l-am întrebat niciodată ce. Chiar dacă muream să ştiu ce tot scie Florin, privirile tuturor colegilor din sală m-au făcut să realizez că e mai bine să o las naibii de curiozitate şi să spun un “păi nu” care s-a auzit, cred, ca naiba dar ce mai conta?

Din acea zi, industria a crescut constant. Programatorii n-au mai părăsit ţara precum migratorii (în 2000 plecaseră 2000). De la modelul de outsourcing am trecut uşor-uşor la cel de fabrică de soft şi acum urma să facem trecerea către cel de centru de R&D. Şi eu cred că vom face şi asta. Povestea de mai sus am spus-o acum pentru prima oară pentru că e bine ca numele celor care au făcut, fiecare din locul său, ceva pentru ca minunea să se întâmple, să nu fie uitate. După aderarea la UE, ea a fost atacată constant fiind considerată ba subvenţie, ba ajutor de stat, numai că, ghinion pentru europeni şi pupincuriştii lor româneşti, am reuşit de fiecare dată să demontez cu calm şi cu argumente logice retorica lor. M-am întrebat de ce o făceau şi am înţeles că într-un model de stat social ca cel spre care ne îndreptăm în zbor, ideea de investiţie nu există. Există, în schimb, ideea de “dă şi mie”. Ultma dicuţie, purtată acum doi ani a tranşat totul, speram eu definitiv. Le-am spus atunci că taxarea persoanelor este un atribut suveran al unui stat membru şi că atât timp cât în tratatul uniunii nu există nimic despre asta şi atât timp cât suntem un stat suveran şi nu un teritoriu, e bine să ne mai lase naibii în pace cu ideile lor. Numai că atunci când eşti vai de steaua ta şi stai la banii şi la mâna altora, e greu să îţi afirmi suveranitatea. În situaţia asta suntem acum. Ceea ce încerc acum, cu aceeaşi prieteni din industrie la care s-au adăugat între timp şi alţii este să îi conving pe Preşedintele României şi pe guvernanţi că măsura despre care vorbim nu este o subvenţie ci o investiţie. Şi nu una de texte ci de bani. Adică este o măsură bună de contracarare a efectelor crizei.

Argumentele mele pentru menţinerea ei ca măsură de combatere a efectelor crizei economice şi de multiplicare a banilor din buget sunt următoarele:

1. Vorbim de o investiţie foarte rentabilă şi nu de o subvenţie.

Din toate datele stânsse de la companiile care o aplică rezultă că pentru fiecare leu pe care statul nu îl ia din salariul unui programator, statul câştigă din dările către bugetul de asigurări sociale şi din impozitul pe profit între 6 şi 15 lei. Cred că nu există nici un fond de investiţii pe lumea asta cu un asemenea randament. Ca să pricepem o dată ce înseamnă o subvenţie, voi considera chiar exemplul dat de către Preşedintele României cu agricultura unde pentru fiecare 3000 de lei cheltuiţi de către stat (adică bani din taxele şi impozitele noastre) statul primeşte înapoi 45 de lei. Şi vă întreb: dacă aţi vorbi despre banii pe care îi aveţi în buzunar şi ar fi să îi puneţi într-un fond pentru a lua ceva de pe urma lor, i-aţi pune în fondul care vă transformă un leu în şase lei sau în cel care vă transformă trei mii de lei în patru zeci şi cinci? Este măsura acesta o risipă în vremuri de criză sau o măsură de combatere a ei?

Desigur, cineva ar putea spune că industria există deja şi că a venit mometul să luăm şi mai mult de pe urma ei. Adică şapte lei în loc de şase. Numai că socoteala asta, nu ţine şi iată de ce:

2. Vorbim de o măsură care a stabilizat forţa de muncă şi a adus investiţii mari în România

Când poţi câştiga mai mult şi trăi mai bine, când eşti tânăr şi ai mobilitate mare, mergi în locul în care lucrul acesta este posibil. Indiferent de textele pe care fraza anterioară le poate stârni, realitatea îmi dă dreptate. Chiar şi cu măsura aceasta în vigoare, o zonă din vârful piramidei profesionale continuă să alimenteze migraţia. E drept, vorbim de mult mai puţine persoane. Dacă în anul 2000 în jur de 70% dintr-o promoţie se angajau, stăteau puţin până îşi făceau un nume cât de cât şi plecau, sau plecau direct după absolvire, acum rata de migraţie este de circa 4%. Plecarea lor din industrie sau din ţară poate să se reia însă foarte repede după dispariţia măsurii despre care vorbesc. În primul rând pentru că mult din capitalul autohton sau străin va pleca. Nu este o ipoteză, ştiu lucrul acesta de la sursă. Deja, anunţarea ei a îngheţat planificarea câtorva investiţii care urmau să înceapă în toamna aceasta, suma pe care sunt sigur că o pierdem, pentru că deja am fost anunţat de cele câteva companii care urmau să facă investiţiile respective fiind de circa 60 milioane de Euro. În acelaşi timp, companii româneşti si străine îşi pregătesc planuri de relocare în alte părţi ale lumii. E timpul să pricepem naibii o dată că pentru un investitor există un singur lucru interesant: profitul. Acestor companii nu le poţi cere, chiar dacă patronul este român, să piardă bani de dragul nimănui. Şi e bine şi normal aşa. Pentru că dacă ai minţile în cap şi ştii să îi ţii la tine în ţară, iei şi tu ca stat ceva de pe urma muncii lor şi ai cu ce să plăteşti salarii şi pensii. Şi dacă nu, nu.

Ca să înţelegem foarte bine de ce este atât de important să menţinem lucrurile aşa cum sunt acum, este suficient să spun că în preţul unui produs software cheltuielile cu forţa de muncă sunt determinante. Dacă am creşte salariile, ar fi mai greu să vindem produsul muncii respective. Dacă salariile sunt mai mici decât oferta din pieţele mai mult sau mai puţin apropiate, forţa de muncă migrază. Măsura aceasta ţine industria de software într-un echilibru corect. Şi tot ca să înţelegem foarte bine despre ce vorbim, e bine să ştim că după ce au fost puse în aplicare ideile lui Pogea, o parte din firmele româneşti şi-au mutat rezidenţa fiscală prin alte părţi. Unele chiar prin ţări vecine şi prietene cum ar fi Bulgaria şi Ungaria. Şi locul din România, în care au forţa de muncă s-a transformat în punct de lucru, iar impozitele şi taxele firmelor cu pricina (devenite azi investitori străini) contribuie acum la plata pensillor şi salariilor bugetarilor din respectivele ţări vecine şi prietene. Mişto, nu? Că, în definitiv, până la Ruse faci cam cât fac eu din Dristor până în zona de Nord a oraşului.

În plus:

3. Însemnăm şi noi în lumea asta mai mult decât cerşetori, câini vagabonzi, asfalt solubil şi borduri sfărămicioase

Un om absolut minunat, fostul preşedinte al lui Intel, Craig Barrett, a fost atât de impresionat de existenţa unei asemenea măsuri, unice în lume, încât nu a pierdut nici o ocazie, în prezenţele sale în conferinţe internaţionale, în care să nu vorbească despre România şi despre ce dinamică extraordinară are industria de software acolo, datorită acestei măsuri. Omul ăsta, a adus mai multă investiţie în IT în România decât toate guvernele care s-au succedat în ultimuu zece ani.

În forţa asta de muncă pe care o avem, am investit generaţie după generaţie de când inginerul Toma construia în 1957 primul calculator proiectat şi realizat în România, iar profesorul Moisil, cu o viziune excepţională, punea bazele unei şcoli solide care a funcţionat impecabil până în ziua de azi. Contrar unor păreri bazate probabil pe asimilarea celor din industrie cu scriitorii de pagini de web sau cu cei care predau progrămele didactice în Pascal, chiar şi pentru a fi muncitor în fabrica de soft ai nevoie de multă ştiinţă de carte. Pentru cineva din afara industriei, un angajat la Ubisoft poate să fie considerat un soi de guguştiuc care în câteva luni învaţă să programeze şi s-a scos. Pentru cine ştie despre ce este vorba, scrierea unui joc este una dintre cele mai complexe activităţi intelectuale. Nu vreau să intru aici în polemică şi de-aia rezum totul la a spune că e nevoie de multă ştiinţă de catr, din multe domenii pentru a face performanţă. Şi asta costă. De-aia nu prea pricep eu de ce FMI nu cere ridicarea acestei măsuri, dar o cere Uniunea Europeană. Oare pentru că acolo deficitul de programatori e de aproape 500 mii?

Oricum, dacă măsura se va lua, firmele îşi vor restânge activitatea şi programatorii vor pleca, prostul de Varujan care o să rămână probabil pe-aici să stingă lumina le recomandă fraţilor lui să ia calea Nordului American sau a Asiei. Că acolo n-am auzit ca vreun ministru (a se citi comisar) să fi spus vreodată că salariile celor din domeniul pe care îl păstoreşte sunt prea mari…

Şi hai să facem o înţelegere. Dacă simţiţi nevoia să spuneţi ceva despre chestia asta sau despre politichii, folosiţi, vă rog, postul ăsta cât cuprinde. Da’ vă rog frumos, numai pe ăsta. Ca să lăsăm restul blogului aşa cum mi l-am dorit când m-am apucat de el. Multzam fain!

Globalizarea șmecheriei - preambul

Sunday, September 27th, 2009

Scriam într-un post mai vechi că voi rămâne dator cu comentarea raportului Stiglitz, care, zic eu, face un pas înainte în îmbrobodirea omului obișnuit. Este un instrument minunat pentru politicieni, un instrument care va demonstra cât de minunat este orice guvern și cu ajutorul căruia vom păși spre noi culmi de progres și civilizație. Scopul lui este unul singur: să înlocuiască lucrurile ușor de măsurat și ușor de înțeles cu lucruri aproape imposibil de măsurat, manipulabile și complicate. Evident, o asemenea idee are nevoie de un setup pe măsură și am convingerea că nu se va face economie de bani, imaginație și aruncarea cu personalități covârșite de diplome și de titluri pentru ca șmecheria să funcționeze.

Înainte de a comenta raportul, aș face câteva remarci care limpezesc puțin întrebările legate de felul în care a fost hotărâtă componența și conducerea comisiei cu pricina. Prima observație pe care cred că e cazul s-o fac, ca simplu soldat într-ale matematicii, este că acolo unde procesele sunt simple și măsurabile, modelările matematice au sens. Asta se întâmplă în științele naturale, aproape întotdeauna. Un profesor minunat (Eugen Soos) pe care l-am avut la facultatea de matematică obișnuia să dea un exemplu clar și ușor de înțeles. Putem determina adâncimea unei fâmtâni în două feluri. Luăm o piatră, îi dăm drumul să cadă și cronometrăm timpul necesar căderii, adică intervalul de timp dintre momentul în care am dat drumul pietrei și momentul în care auzim ‘ploc’. Folosindu-ne de calcului newtonian al timpului în căderea liberă, determinăm adâncimea fântânii. Al doilea fel este să luăm o ruletă și să determinăm direct adâncimea. Dacă cele două rezultate sunt apropiate, asta înseamnă că mecanica newtoniană este un instrument teoretic suficient de bun pentru a măsura adâncimile fântânelor și că nu are sens să târâm tot timpul o ruletă cu noi și să ne chinuim să măsurăm cu ea lucrul ăsta. Asta înseamnă că experimentele lui Galilei care fundamentrează teoria newtoniană și felul în care Newton a postulat cele trei principii din care se deduc toate rezultatele modelelor făcute cu această teorie, se potrivesc cu măsuratul fântânii cu piatra care face ploc. Nu același lucru se întâmplă dacă vrem să ne explicăm devierea razei luminoase în apropierea Soarelui, fenomen pus în evidență în timpul eclipsei din 1919. Acolo explicația vine dintr-un alt model, bazat pe teoria generală a relativității, o teorie care pleacă de la postulate complet diferite. Mai mult, cele două teorii au ca fundament geometric geometrii absolut diferite, cea euclidiană în care printr-un punct exterior unei drepte poți duce o unică paralelă și cea riemanniană în care printr-un punct exterior unei drepte nu poți duce nici o paralelă. Evident, fiecare dintre cele două teorii poate modela o anumită fațetă a realității, ambele sunt la fel de adevărate și la fel de false și nici una dintre ele (în pofida miloanelor de tâmpenii scrise pe tema asta de fel de fel de amatori) nu este cazul particular al celeilalte. Axiomele lor sunt fundamental diferite și fiecare dintre ele se bazează pe experimente și este confirmată de experimente, dar relative la fațete diferite ale realității. Am scris toate aceste lucruri pentru a justifica, foarte pe scurt faptul că atunci când cineva spune chestii de genul ‘este un adevăr demonstrat matematic’, nu e bine să ne aruncăm armura îndoielii, ci, dacă subiectul ne interesează cu adevărat, este bine să cercetăm natura ipotezelor, fundamentul lor experimental sau observațional și să aflăm dacă există cel puțin o situație în care un model construit pe baza respectivei teorii a dat rezultate măsurabile comparabile cu măsurătorile din lumea reală într-un interval de timp rezonabil raportat la scara de timp a desfășurării fenomenului modelat. Nu luați niciodată de bune afirmațiile astea cu demonstratul matematic. Succesul științelor naturale care s-au fundamentat pe matematică nu poate fi un argument pentru a susține orice aiureală însoțită de oarece ecuații. Toate cele trei condiții (experimentele/observațiile care fundamentează modelul, congruența dintre axiomele teoriei matematice utilizate pentru a modela cu faptele modelate și experimentele/observațiile care confirmă validitatea modelului) sunt esențiale pentru a utiliza modelul și asta numai în situații absolut similare cu cele care fundamentează ipotezele de modelare. Și nici chiar atunci, modelul nu poate fi privit cu deplină încredere, iar teoria nici atât. Modelul geocentric al lui Ptolemeu a fost construit după o muncă serioasă și istovitoare, plecând de la observațiile strânse într-un interval suficient de mare de timp privind pozițiile aparente ale planetelor. Un timp, modelul a dat predicții suficient de corecte. Dar modelul s-a dovedit a fi eronat. Asta e… Așa se întâmplă de multe ori și nu pricep niciodată încrederea oarbă în teorii și în matematică. Ele sunt vitale pentru felul în care am evoluat, dar întotdeauna o doză de scepticism este sănătoasă.

Atunci însă când teoriile sunt construite fără suport experimental/observațional cert și bine măsurat, când ni se flutură pe sub nas simboluri matematice care pot impresiona un absolvent de liceu, dar niciodată un matematician, când modelul cu pricina nu este în nici un fel confruntat cu un experiment/observație certă și bine măsurată, impresia pe care o ai este că vorbești cu un individ care înlănțuie axiome și care mai degrabă își spune un credo decât face o argumentație științifică. Dacă acum un mileniu chestia asta era regula și îi zicea scolastică, în lumea în care trăim este excepția și îi zice șmecherie. Cred că nimeni n-ar vea ca mașina cu care merge sau casa în care stă să fie construită în felul acesta. Există însă o sumedenie de construcții, mult mai periculoase decât mașina sau casa proiectate cu curul, acceptate fără a clipi din ochi atunci când apare șarlatania cu demonstratul matematic. Este vorba de tot soiul de construcții sociale sau, mai rău, economice. Unele au parte de patalama serioasă, cei care le-au făcut au luat pentru ele Premiul Nobel și asta pare de ajuns pentru ca ele să fie considerate adevărate. În treacăt fie spus, comitetul Nobel pentru fizică are cu totul alte exigențe. Relativitatea lui Einstein nu a fost niciodată recompensată în felul acesta, chiar dacă două fenomene cât se poate de măsurabile au fost explicate la începutul secolului XX numai în cadrul acestei teorii. Einstein a luat premiul cu pricina pentru efectul fotoelectric.

Ca să nu spuneți că eu sunt nebun, link-ul la Wikipedia cu teoremele lui Stiglitz este un bun început. Nu comentez simplitatea aparatului matematic folosit. Lucrurile simple sunt cele mai bune. În definitiv, și teoria newtoniană și relativitatea generală sunt construite cu un aparat matematic foarte simplu. Dar dacă cineva vede acolo lucruri care se pot măsura, accept că modelul poate fi utilizat la ceva, îl rog să îmi spună și mie. Economia, ca știință, are încă multe trăsături din cele pe care le avea electromagnetismul înainte de Faraday și Ampere. De-aia prefer explicațiile smithsoniene oricăror povești cu iz de seminar de anul III la teoria operatorilor. Nu neg nevoia de transformare a economiei în știință pe modelul științelor naturale, dar cred că toate eforturile făcute până acum trebuie luate doar cu titlu de inventar și de articole bune pentru un CV universitar.

Totuși, există oameni care iau foarte în serios lucrurile acestea. Parțial pentru că nu le înțeleg sau n-au avut răbdarea să le disece obiectiv și meticulos, dar mai ales pentru că le convin. Din păcate, mulți dintre ei hotărâsc drumul pe care mergem. Nimeni nu va analiza contribuțiile la dezvoltarea teoriei economice ale cuiva care se prezintă ca profesor de economie la o mare universitate, darămite ale unui laureat al Premiului Nobel. Nimeni nu va face diferența între un model teoretic și realitate. E o miză folosită des chiar de către politicienii care înțeleg bine despre ce este vorba, dar le convine să li se justifice astfel acțiunile. Este o practică, dealtfel, folosită și în mediul privat. Un raport de consultanță este folosit de cele mai multe ori pentru a consolida decizia și nu pentru a decide. Dacă raportul este potrivnic felului în care bordul dorește să decidă, se comandă altul, cu datele de intrare ajustate în așa fel încât să iasă bine. Cu cât numele consultantului este mai mare, cu atât mai bine. De aceea, de foarte multe ori se preferă pe post de consultant o multinațională uriașă. Nu ideile din raport sunt importante ci faptul că decizia (deja luată) este confirmată. Consultanții creativi au căutare mai mică. Trăim, în definitiv, pe planeta funcționarilor, unde totul se acoperă cu hârtii.

Cred că am scris destul pentru un post. Fac și eu o șmecherie. Îi zic preambul postului de azi și îl continui altădată. Mă gândesc că și-așa e suficient de lung ca să nu fie citit…

Democrația perpetuă

Saturday, September 26th, 2009

Stau de vorbă cu doi oameni veniți de departe. Îi văd pentru prima oară în viața mea. Este un soi de întâlnire de-aia de curtoazie. Oamenii au venit în România, au de bifat că s-au întâlnit și au discutat cu mine și probabil că nu o să ne mai vedem vreodată. M-am obișnuit cu soiul ăsta de întâlniri, face parte din regulile jocului, nu prea sunt un fan al lor, dar… Evident, în discuție vine repede vorba despre criză. Mare șmecherie criza asta… Uite că dă subiecte de discuție în întâlniri de-astea în care în epoca premergătoare ei trebuia să faci un balet întreg vorbind despre o grămadă de lucruri până să ajungi (dacă nu se epuiza timpul alocat în agendă) să discuți despre ceva cât de cât coerent sau interesant. Subiectul este însă unul care ține oamenii la un loc și îi scoate din zona convențională. După ce înjurăm pe rând guvernele (al nostru, al lor, al fiecărei țări de pe planeta asta în parte, în definitiv, toate au reacționat la fel de aberant), ajungem la partea constructivă a discuției (la fel de inutilă ca cea cu înjuratul de guverne, dar mult mai interesantă). Evident, fiecare dintre noi are soluții, evident nici unul dintre noi nu va putea să le pună vreodată în aplicare și tocmai de-aia nu vom ști niciodată dacă sunt bune de ceva. Evident, ficare argumentează cu pasiune în favoarea propriilor idei. Încetul cu încetul, constatăm cu stupoare că ideile noastre nu diferă foarte mult. Ba chiar vorbim despre aproape același lucru. Discuția se împotmolește. E nashpa rău să nu existe nimic contradictoriu. Păi despre ce să mai vorbim? Nu e nimic interesant în faptul că gândim la fel. Unul dintre ei întreabă însă, într-un efort disperat de a relua o dicuție cât de cât interesantă:

- Ok. Atunci de ce nu se întâmplă nimic în direcția despre care vorbim?

- Pentru că oamenii trăiesc într-o democrație perpetuă, îi răspund.

Este un lucru în care cred tare de tot. Democrația a fost, este și va fi singura stare în care există societatea umană. Nici un sistem social, nici un conducător, nici o instituție, nimic din ceea ce privește viața unei comunități de oameni nu poate exista fără ca acea comunitate să le accepte la nivelul unei majorități a membrilor ei. Lucrul ăsta este valabil de la societățile tribale până la construcțiile moderne. Nici măcar nu contează felul în care este construită acea majoritate. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre manipulare, carismă, putere de convingere și alte chestii dintr-astea care, vezi Doamne, ar vicia decizia membrilor unei colectivități. Sigur, toate acestea se întâmplă și s-au întâmplat dintotdeauna, dar ceea ce contează până la urmă este felul în care o majoritate ia o decizie și mult mai puțin cauzele pentru care decizia a fost luată într-un fel sau altul. În Imperiul Roman, mulți dintre conducătorii militari, chiar și unii împărați erau aleși de către armată prin ridicare pe scut. Dacă nu i-ar fi ridicat acolo voința unei majorități, nu ar fi ajuns acolo. Toți cei pe care istoria i-a consemnat ca dictatori, au reprezentat (cel puțin inițial) voința unei majorități. Hitler a venit la putere prin alegeri libere și susținut de o majoritate serioasă de tot a germanilor din acea vreme. Ideile lui, au fost împărtășite de acea majoritate. Aspirațiile acelei majorități s-au materializat în el. Altfel, ar fi bătut mult și bine câmpii prin berării ascultat de câțiva gură-cască și cam atât. După dispariția Reich-ului său și a sa, mulți germani au trăit cu nostalgia acelor vremuri. În timpuri mai recente, același lucru s-a întâmplat în România cu comunismul și cu Ceaușeșcu. Același lucru s-a întâmplat în Franța cu Napoleon, în Macedonia antică cu Alexandru și istoria abundă de exemple dintr-astea mai mult sau mai puțin celebre. Mulți dintre cei care au dus lumea lor de râpă au avut șansa de a intra în cărțile de istorie ca eroi, doar pentru că acceptarea lor de către o majoritate a continuat mult timp după dispariția lor fizică. Roosevelt este probabil cel mai bun exemplu.

Sunt câteva lucruri care fac o majoritate a unei colectivități de oameni să adere la sisteme, personalități sau idei. Unele sunt de sorginte pozitivă, cum ar fi dorința de a trăi mai bine, speranța că lumea va fi una acceptabilă, altele negative cum ar fi frica, dorința de a avea lucruri pe care prin calități individuale nu le pot obține. În sisteme, personalități și idei, oamenii care aderă se regăsesc pe ei înșiși așa cum știu în străfundul conștiinței lor că sunt. Sistemele, personalitățile și ideile unei colectivități sunt forma vizibilă de exprimare a majorității membrilor ei. Atunci când lucrurile ajung să nu convină unei majorități, ea va face tot ce îi stă în putință să le schimbe. Altfel, va fi sau susținătoarea lor, sau indiferentă la existența lor. Sunt lucruri simple și evidente. Le scriu, pentru că am fost surprins de mirarea unuia dintre cei doi cu care stăteam de vorbă.

Sistemul în care trăim (socialismul corporatist) convine unei majorități. Dincolo de nemulțumirile de zi cu zi, această majoritate a aderat la el și îl susține. Motivul este unul foarte simplu, același care atrage oamenii în jocurile piramidale. El ține de dorința legitimă a oricărui om de a trăi cât mai bine nefăcând mare lucru pentru asta. Dacă jocul e bine construit, el poate furniza bunăstare generații în șir, amănând momentul plății pentru generația care va avea ghinionul să îl trăiască. Cel mai important susținător al socialismului ccorporatist a fost însă exact sistemul pe care acesta l-a ros pe dinăuntru până când a ieșit la lumină. Dealtfel, în lumea occidentală socialismul corporatist este numit, atât de adepții cât și de dușmanii săi, … capitalism. Capitalismul i-a transmis o singură trăsătură: dorința de a trăi mai bine, foarte mai bine, extrem de uluitor de mai bine și, mai ales, acum a ficărui individ. Cum lucrul ăsta  nu este posibil la nivel de masă decât printr-o minune în care toată lumea devine brusc extrem de talentată, cu un simț antreprenorial ieșit din comun, cu o meserie certă, bine însușită și cu multă creativitate în tot ce face (trăsături care odată însușite de o majoritate ar distruge societatea), socialismul corporatist a oferit unei majorități ideea asistării de către stat, ideea unei protecții disproporționate și curajul de a trăi pe datorie. Cele trei lucruri au fost posibile odată cu monopolul statului asupra banilor, cu suprareglementarea și controlul din ce în ce mai mare al vieții economice și private, cu deficitele publice cronice și inflația continuă și indiferentă la perioadele de creștere sau recesiune economică. Prețul pe termen lung este distrugerea economiei și pierderea libertăților individuale. Dar asta nu contează de vreme ce acum totul pare ok.

Am să dau două exemple. Primul ține de istoria sindicală occidentală. Presiunea continuă a liderilor sindicali a dus la introducerea salariului minim garantat și la creșterea continuă a acestuia. Generații în șir au trăit cu salarii din ce în ce mai mari pentru aceeași muncă. Lucrul acesta a generat evident o presiune continuă asupra costurilor și în consecință a prețurilor scumpind produsele. Atât timp cât a existat cortina de fier și cele două forme de socialism au trăit separat unul de celălalt, lucrurile au funcționat, fiecare piață existând într-un mod autarhic. Odată cu căderea cortinei de fier și, mai ales, odată cu triumful ideilor lui Deng Xiaoping în China, managementul occidental a descoperit că există locuri cu forță de muncă foarte ieftină și a relocat producția acolo. În lumea salariului minim garantat a apărut primul val de șomaj structural, absorbit cu greu, cu sprijin din fonduri publice, prin reconversie către zona serviciilor. A urmat un al doilea pas făcut de economiile agresiv emergente: asimilarea (prin clonare) a lucrurilor care țin de proprietatea intelectuală. Astăzi, companii mari asiatice care au început prin a clona, au deja proprietate intelectuală asupra multora dintre soluțiile înglobate în produsele pe care le fabrică, iar în momentul în care vor legifera în propriile jurisdicții sisteme de patentare puternice, va fi semnul că lumea noastră a pierdut și acest atu. Va urma un lucru foarte simplu: de ce ar mai avea nevoie de noi? Pentru armata de funcționari specializată în marketing și vânzări? Păi asta se formează mai ușor decât producția și cercetarea. Pentru o piață? Da, dar când piața de acasă e uriașă, o piață mare este doar încă o piață interesantă și atât. Resurse, oricum, nu prea avem, concentrațiile mari fiind în Africa (deja abordată sistematic de China pe fondul indiferenței lumii noastre față de producție), Rusia (care începe și ea să reia cartea producției după ce a cochetat un timp cu modelul occidental) și Orientul Apropiat (pentru petrol, în declin ca resursă majoră). Peste câteva zeci de ani, lumea noastră va deveni o simplă zonă agro-turistică. Se poate trăi și din asta, desigur, dar…

Al doilea exemplu este chiar depresia economică pe care o traversăm. Statele, adică politicienii care conduc statele, au sărit imediat cu bani publici pentru a susține sistemul bancar. Ce a învățat perfect sistemul bancar din asta? Că poate face orice tâmpenie că statul va sări imediat să acopere paguba. A înțelea atât de bine totul încât deja bonusurile managementului acestor corporații (ale nimănui) sunt din nou la nivelul celor din 2008. Pe bani publici de data asta. De ce se menține atunci acest sistem? Pentru că politicienii speră că el va rămâne în continuare fabrica de vise a unei majorități. Împreună cu inflația și deficitul bugetar, a doua fabrică de vise. Fără fabrica asta de vise cu s-a băgat și se dă, politicienii nu prea au cum să se mențină la putere. Pentru că în 80 de ani de socialism, majoritatea a crescut și s-a format în jurul fabricilor de vise. Evident, vorbim de un joc piramidal atât de mare încât scadența sa mai poate fi amânată. Tocmai a fost scoasă de la naftalină o nouă resursă, taxa Tobin, despre care am mai scris aici. Tocmai am citit că și Germania susține introducerea ei. Păi probabil că la G20-ul ăsta care urmează ne va veni pe cap și chestia asta.

Sigur, atunci când statul, adică politicienii aflați la putere, dispune de o forță economică atât de mare, tentația de a face ordine prin aducerea în rândul lumii a oițelor rătăcite e ca un soi de facere de bine. Majoritatea va behăi fericită că nu mai este nevoită să vadă în jur chestii exotice care vorbesc, gândesc, se îmbracă, se mișcă, în fine, trăiesc altfel. Controlul asupra Internetului propus de nenumărate ori până acum, va triumfa, sunt sigur. Așa cum s-au umplut străzile cu sisteme de supraveghere video. Oricum, până voi fi nevoit să îmi pun steaua galbenă pe blog, și vă asigur că și după aceea, eu tot despre chestii de-astea am să scriu. Chiar dacă scriind, gândind, mergând, îmbrăcându-mă, vorbind, trăind așa cum o fac acum, voi atenta la valorile unei majorități și chiar dacă știu bine că tot ceea ce spun pe-aici nu face nici cât o ceapă degerată și nu va schimba niciodată nimic, pentru că majoritatea este veșnică, atotștiutoare și atotputernică. Și tolerează din ce în ce mai greu orice formă de diversitate.

Socialismul în două viteze - temă de seminar

Wednesday, September 23rd, 2009

Un tip ia premiul Nobel pentru economie. Pentru un model matematic în economie. Sincer, nu prea cred în chestii de-astea, matematica este un lucru minunat, dar nu prea are ce modela când vine vorba de fenomene în care psihologia este un motor clar, din simplul motiv că este vorba de activități care implică oameni. Când vine vorba de oameni, matematica este, din păcate neputincioasă. E drept, a tot încercat să facă față impredictibilității naturii umane inventând probabilitatea și statistica, dar nu știu alții ce zic despre asta, eu nu prea cred că ele înseamnă matematică. Cum însă nu voi lua niciodată premiul Nobel pentru nimic, evident spun tâmpenii. Omul cu Nobelul este american, adeptul doctrinei lui Keynes, adică socialist. Până aici, nimic spectaculos, asta este lumea în care trăim.  Înarmat cu onoarea de a purta o asemenea patalama, omul se apucă să fie creativ și în lumea reală. Adică vine cu idei și este luat în serios pentru că are patalamaua cu pricina iar ce spune le convine de minune politicienilor. Păi ce, e de colo să zici că ideile pe care le promovezi sunt ale unuia cu Nobelul? Că aste e ca și cum ai priceput și tu ceva tare de tot.

Ideea, nu e deloc de nici un premiu, o înțelege repede orice băiat de după blocuri pus să facă o para cinstită fără muncă și îi aparține marelui economist James Tobin. Ce a observat omul? Că banii n-au frontiere. Ei circulă de la un loc la altul fără să țină cont că un loc este în țara A iar celălalt în țara B. Nu ca în paradoxurile eleate, că n-ar mai ajunge în B și așa s-ar împlini visul de aur al tuturor generațiilor de pirați care și-au lăsat oasele prin caraibe. Ajung în B. În A și în B se ocupă statele lu’ A și B de luat șapte piei de pe banii ăia, dar între A și B, pe fâșia arată, cine morții mă-sii se ocupă de banii ăia care trec frontiera fără să-i taxeze nimeni? Păi Tobit. Care a făcut (în anii 70) următorul calcul extenuant, demn de un laureat al premiului Nobel (eu îndrăznesc, cu puțina mea minte să îl actualizez): Zilnic, în jur de 2500 de miliarde de dolari sunt tranzacționați transfrontalier. Dacă am pune o taxă cât de mică pe tranzacțiile astea… Și de aici încolo, politicienii încep să viseze. Este un vis mai frumos decât orice buget național. 1% (cum vroia Tobin să taxeze) înseamnă 25 de miliarde de dolar. Adică într-o săptămână mai mult decât un PIB de-al României cules frumos, fără nici un efort și de care poți dispune cam cum vrei. Tobin a propus haiducia asta în 1971, de ziua lui Nixon shock, ca să mă exprim așa, că tot se rezolvase cu piedica pusă tiparniței de paritatea dolar-aur. N-a fost să fie…

După 30 de ani de la nice try-ul cu pricina, ideea s-a înviorat puțin prin Canada (prin al cărei congres a și trecut) și a ajuns prin Congresul american și Parlamentul european. A căzut prin amândouă, doar că în parlamentul european la doar 4 voturi. Într-un articol din Le Monde Diplomatique (se putea altfel?)  intitulat Disarming the Markets (mișto titlu, iar Marx care se pricepea la economie cred că și-ar fi smuls barba cu patentul privind la urmașii săi de azi) Ignacio Ramonet propunea o șmecherie care, dacă ar fi reușit, ar fi fost (el zicea că în numele solidarității universale) cea mai mare excrocherie a secolului. Omul propunea înființarea unui ONG global (l-a și făcut, îi zice ATTAC de la Action for a Tobin Tax to Assist the Citizen) care să preseze guvernele să preleveze taxa. ATTAC mai există și luptă împotriva… globalizării. Numai că un guvern nu poate lua o taxă pe o tranzacție care nu se desfășoară în curtea sa. De-aia e nevoie de o chestie globală care să ia taxa și să o utilizeze pentru problemele globale ale omenirii. Chirac a identificat în HIV o de-asta globală și iar a adus vorba de taxă.

Tâmpenia cu taxa este revigorată ori de câte ori omenirea este într-o criză financiară. Tatăl taxei era convins că taxa va descuraja speculațiile pe curs. Convingerea mea este doar că arată neputința unui sistem de a trece la o monedă care nu mai poate fi speculată. Ea este, în definitiv, mai rea decât speculația în sine. Pentru că o taxează. Ok. Majoritatea tranzacțiilor nefiind speculative, șmecheria nu ține oricum. Au urmat pe rând tot felul de idei năstrușnice despre ce ar trebui făcut cu muntele ăsta de bănet și s-a ajuns la concluzia că ar trebui dat Națiunilor Unite, în fondul Millenium ca să combată sărăcia din lumea asta. Evident, azi mai mult ca niciodată taxa Tobin este pe agenda oricui vrea să fie politician planetar. Franța (se putea altfel) a adoptat ideea taxei și i-a dat un scop în viață ministrului ei de externe. Evident, a urmat Belgia. În jurul taxei Tobin roiesc azi cam toți cei care au făcut bani de pe urma banilor speculați. Soros a fost primul, în 2001, dintre cei care s-au exprimat în favoarea ei.

Și acum să vedem de ce?

În primul rând, este simplu de tot de înțeles că orice taxă directă sau indirectă este plătită în final de oameni în calitatea lor de cetățeni. Pentru companii, ele sunt costuri ale banilor, avalizate către cumpărătorul final. De-aia nu pricep ce naiba bucurie au unii când cresc sau se pun tot felul de taxe pe afaceri. Că tot ei, ăia de se bucură le plătesc. Mai mult, orice taxă ridică e drept prețurile, dar prin aceasta scade consumul. Iar lucrul ăsta pune presiune asupra locurilor de muncă. Taxa pe o tranzacție financiară mai are o calitate: scumpește banii și în ultimă instanță reduce investițiile.

Cui folosesc banii taxați așa?

Politicienilor, pentru că vor face mai multe proiecte pe bani publici (naționali sau globali) și vor lua mai multă șpagă, vor avea mai multă notorietate și vor fi realeși.

Oamenilor de afaceri mari și foarte mari, companiilor foarte mari, pentru că proiectele făcute cu munți de bănet nu pot fi accesate de oamenii de afaceri și companiile de dimensiuni normale.

Așadar, banii respectivi vor îmbogăți politicienii globali și oamenii de afaceri foarte mari și îi vor face pe foarte mulți oameni normali să trăiască un pic mai prost.

Și cam atât.

Ce bucurii colaterale vor produce ei?

Păi se vor bucura fraierii că trăiesc într-o lume mai bună și mai dreaptă. Pentru că așa le vor spune politicienii și ei vor crede asta și îi vor admira și mai tare și îi vor alege și mai vârtos.

Se va întâmpla lucrul acesta?

Cu siguranță. Bănuiesc că nu la Națiunile Unite, ci la un G20. Că G20 ăsta e mai așa… select și global de șmecher.

Și uite unde poate duce socialismul, cum se poate globaliza el, cum putem inventa ceva mai tare ca statul socialist: planeta socialistă. În definitiv, totul se face și se desface de la bani. În numele solidarității universale.

Planeta funcționarilor - temă de seminar

Thursday, September 10th, 2009

Așa… La ora 10:30 am de vorbit la nushce conferință de-asta cu politichie, după aia merg să îi întâlnesc pe niște oameni mișto de tot, despre care am de gând să vorbesc la conferința aia al cărui nume nu l-am reținut. Numele celor cu care urmează să mă întâlnesc îl știu de oarece vreme, sunt grupați într-o asociație neguvernamentală, ARCA, au optat pentru așa ceva pentru că în ziua de azi este greu de tot să faci un business cu chestia de care se ocupă ei. Așa că trăiești din sponsorizări și donații. ARCA este un ONG pe bune. Adică se ocupă extrem de serios cu lucrurile pe care le declară ca preocupări. Este un caz rar. În general ONG-urile sunt șmecherii mai mult sau mai puțin elaborate, un soi de afaceri cu ifose de Albă ca Zăpada de pe urma căruia își trag niște bani cei câțiva șmecheri care le organizează. Am cunoscut o sumedenie de făcături dintr-astea, mai ales acum vreo 10 ani când proliferau ca ciupercile. Ca orice lucru făcut în felul ăsta, puținele ONG-uri adevărate ajung să fie și ele privite cu neîncredere din cauza marii mase de țepe care înfloresc în jurul lor. ARCA este chiar un lucru extrem de serios și de inteligent. Pentru că se ocupă cu mult profesionalism de lucruri pe care cei care își spun profesioniști și toacă bani bani publici fără rezultate notabile numindu-i pe ceilalți cu dispreț amatori nu sunt în stare să le facă.

Apropo, cred că n-am vorbit niciodată de funcționarul din cercetare. E un tip special, un soi de funcționar de lux, care știe să toace cu grație banii publici alocați pentru cercetare, producând lucruri bizare cum ar fi monografii cu ce se făcea prin domeniul lor de competență prin anii 70, sau tot soiul de banalități inutile și care la orice restructurare țipă ca din gură de șarpe că dispare cercetarea națională dacă te atingi de el. Spre deosebire de funcționarul din cercetare, care își măsoară mushkii în numărul de roabe de maculatură produsă și pusă ca soldățeii de plumb în CV, cercetătorul din centrele private chiar face lucruri minunate, cu care nu se prea fălește (că lucrurile alea cam devin proprietatea companiei care i-a pus la dispoziție cam tot ce-i trebuia ca să le realizeze), dar câștigă decent și are satisfacția că a realizat ceva cât de cât util.

Asta au făcut și cei de la ARCA. ARCA face rachete. Civile. Adevărate, care zboară, folosind tehnologii proprii. În Octombrie, adică peste o lună, va lansa prima rachetă românească ce va ieși în spațiul cosmic. Este repetiția generală pentru trimiterea pe Lună a unui mic vehicul selenar, lansare pe care cei de la ARCA au programat-o peste trei ani. Toate rachetele construite de ei până acum au zburat.

Am povestit despre ei în fața unui auditoriu european. În speranța că voi atrage atenția cu ceva. Singura reacția pe care am obținut-o a fost din partea unui român care i-a numit cu disprețul venit din oftică amatori, iar după ce a realizat că e cam de căcat să reacționezi așa, mai ales că era cam multă lume pe-acolo, a dat-o pe chestii generale și stupide, cam cum fac politicienii când nu-i interesează deloc să se ocupe de ceva dar dă bine să spui că ești interesat. Auditoriul european măcar a tăcut. Nici eu nu am vrut să-mi amintesc de șirul de explozii pe rampa de lansare a rachetelor europene Ariane care se chinuie de ani buni să pună măcar sateliți pe orbită. Oricum, concurența rusă e acerbă aici și e cam greu să îi concurezi pe ruși când vine vorba de prețuri mici și eficiență mare în zborurile spațiale. Sincer, tăcerea rece și bombastică a funcționarului european mi s-a părut mai decentă fată de ieșirea necontrolată a celui românesc. Ok, statul are căile lui de căcat, asta e, cât va exista va fi așa oriunde în lume.

I-am vizitat apoi pe cei de la ARCA. Avuseseră o conferință de presă în care anunțaseră primul zbor cosmic al unei rachete românești, zbor care va avea loc luna viitoare. Proiectul e mișto de tot. Racheta va fi ridicată la 14 Km de un balon solar (cu aer încălzit de Soare) și de acolo, cele trei trepte se vor trage una pe cealaltă, până când treapta a 3-a (purtând vehiculul care sper că va ajunge peste trei ani pe Lună) își va executa zborul extraatmosferic, va reveni în atmosferă și va coborâ în Marea Neagră pentru a fi recuperat (că doar, peste trei ani, vahiculul cu pricina va trebui să facă zborul care îl va depune pe Lună). Am vorbit cu ei despre sistemul de propulsie (cu apă oxigenată, care produce doar vapori de apă și deci este absolut ecologic), despre vehiculul lunar și evident, despre fonduri. ARCA, ONG-ul din Râmnicul Vâlcea, a utilizat până acum (și, sunt sigur, va utiliza și de acum înainte) doar fonduri private. ARCA este înscrisă alături de alte 18 organizații private din lumea largă în cursa pentru a plasa primul vehicul selenar făcut și transportat acolo de altceva decât de un stat. Cursa are și un premiu consistent, de 30 de milioane de dolari, oferit de către Google în cadrul proiectului Google Lunar X Prize.

Ok, am zis. E limpede că trebuie mulți bani ca să vă definitivați proiectul. Și m-am pus gospodărește pe sunat la companii mari. Răspunsul a fost același. Nu vă așteptați să fie unul cu chestii despre criză. Ar fi fost uman și de înțeles. Nu. Răspunsul a fost ăla mișto de tot cu noi băgăm bani numai în proiectele legate de CSR. CSR, pentru cine nu știe, e din categoria ultima modă corporatistă, publicitate subliminală pe bani puțini și texte aiurea despre implicarea socială a unei entități economice. CSR înseamnă corporate social responsability. Adică un fel de treabă pe care ar trebui să o facă statul, dar o fac corporațiile. Ceea ce, până la urmă, mi se pare chiar o chestie ok. Dacă statul s-a apucat de activități economice, ba mai și deține monopolul unora dintre ele, de ce nu s-ar apuca și corporațiile de lucrurile de care ar trebui să se ocupe statul, dar uite că de-atâta business nu mai are timp de ele.

Asta e… Trăim într-o lume aberantă, făcută așa de o majoritate a semenilor noștri, dar trăim doar viața asta, așa că, ăștia care nu avem cum să impunem cu numeroșenia nimic, că suntem destul de puțini, n-avem de ales altceva decât să trăim naibii așa inadaptați cum suntem, spre oftica celor care susțin tot sistemul ăsta ciudat. Cum? Păi ignorându-i și încercând să ne ajutăm, cum putem, unii pe alții. De-aia vă dau aici un link la site-ul lor. Și vă mai dau un link la un site făcut de MB Drăgan, pentru că patronul lor, adică Mihai Drăgan îi susține pe cei de la ARCA așa cum poate și el și așa cum încerc să o fac și eu. Adică împotriva funcționarilor de tot felul și din toate țările care uite că au răspuns și de data asta la deviza socialismului Keynesian (care ar trebui să fie Funcționari din toate țările, uniți-vă!, pusă în ramă la intrarea în toate instituțiile de stat și în toate corporațiile nimănui din lumea asta) corect. Păi poate că reușim și noi, ăștia imadaptații să dovedim oarece unitate atunci când vine vorba de proiecte mișto.

Socialismul în două viteze (IV)

Friday, September 4th, 2009

Hai să ne amintim un pic de anii trecuți. Companiile care vindeau electronice și produse albe ofereau cu generozitare credit numai cu buletinul în 10 minute. În vara anului trecut, pe lângă Universitate, o bancă expunea mare de tot un text cu credit prin telefon în numai zece minute. Prin aerul rarefiat al Paradisului zburau zâni care îndeplineau imediat orice dorință, melci care îl făceau de căcat pe orice amărăștean care mai stătea cu mama și cu tata, pitici care te îndemnau să fii om deștept și să te îndatorezi la greu, mă rog, tot felul de lighioane, mai mult sau mai puțin mitice, tot felul de ochi ieșiți din orbite la oferte fenomenale și pe care numai un fraier de bou ar fi putut să le ignore. Sigur, ideea că orice-ți dorești ți se poate îndeplini instantaneu e greu de aruncat la gunoi. Până și într-o țară care în mod tradițional consumă mai mult decât produce (mă refer la țărișoara mea, evident), ideea că poți consuma într-un an aberant de mai mult decât poți finanța cu paralele proprii într-o viață, a fost ceva neașteptat de mișto și de nou. Așa s-a întâmplat că băncile au creditat fără discernământ acceptând un grad aberant de îndatorare de până la 75%. Sigur, este riscant. Dar hai să vedem dacă vorbim de riscuri asumabile.

Majoritatea băncilor, ca și majoritatea companiilor foarte mari din lumea asta, sunt ale nimănui. Adică sunt forma extremă a unei întreprinderi comuniste. Aia, cel puțin, era, pe perioada mandatului politic (adică pe viață) a câtorva șmecheri care conduceau partidul unic și ne călăuzeau pe noi culmi de nushce căcat. Astea sunt ale nimănui pe bune. Cu alte cuvinte, pe cei din top management nu-i controlează nimeni niciodată. Dacă se au ca frații, pot sta acolo cât au chef. Ei au salarii babane, pe care și le atribuie unii altora, dar au o chestie și mai mișto care cică ține de performanță. Performanța se măsoară, cel mai simplu, cu cifre care indică tot felul de creșteri și cu un profit care nu prea folosește la altceva decât la mărirea masei de fraieri care își zic acționari sau la activarea unor băieți deștepți care speculează acțiunile într-un joc care are mai mult legătură cu psihologia decât cu economia. Sigur, atunci când întreprinderea este a cuiva, banii reprezentând profitul sunt luați de oameni reali, cu mâini, piciare și mai ales creier, care gândesc logic și economic. Chestia asta însă se numește altfel și ține de un sistem demult apus numit capitalism. Astăzi, rămășițele lui se încăpățânează să mai supraviețuiască în forme pe care cei care s-au făcut peste noapte stăpâni peste averi uriașe care nu aparțin nimănui le numesc cu dispreț întreprinderi mici și mijlocii. Bun. Toată șmecheria cu creditele date la mișto a îmbogățit hoarda de manageri. Evident, un manager adevărat știe, așa cum un mercenar adevărat știe, că CV-ul e o chestie importantă și că e nașpa de tot să apară acolo că ai falimentat compania nimănui. Dacă însă toți riscă, merită să riști și tu. Mai ales că există statul-salvator care nu va lăsa să se ducă de râpă ditamai sistemul bancar, doar pentru că niște idioți orbiți de lăcomie au vrut să stoarcă în mandatul lor tot ce se poate stoarce.

Evident, într-o lume normală bancile cu pricina s-ar prăbuși, ar trage după ele o sumedenie de întreprinderi, dar economia s-ar reechilibra într-un mod sănătos de la sine. Sigur, într-o lume normală în care fiecare lucru ar fi al cuiva și statul și-ar vedea de treburile lui de stat, nu s-ar fi ajuns aici. Și sigur, într-o lume normală, fiecare ar trăi după cât îl lasă buzunarul. Poate că nu s-ar dezvolta totul în explozii urmate de implozii, ritmul ar fi ceva mai lent, dar (și folosesc aici un cuvânt drag celor care au umplut lumea de vorbe) dezvoltarea ar fi durabilă pe bune. Numai că maioneza se taie odată cu felul în care statul a ajuns să își bage nasul în economie.

Aici începe nenorocirea. Statul care condamnă la ani grei pe un amărât care a dat cu jula la un fleac, sare imediat în ajutorul unui onorabil bancher care și-a făcut zob banca. De ce? Păi pentru că atunci când toate băncile sunt zob, economia se duce de râpă, mulți cetățeni trăiesc mai prost, iar cetățenii statului socialist au reacția standard de handicapat asistat și privesc cu speranță la stat. Care, cică ar trebui să intervină imediat. De ce? Pentru că așa au văzut ei că se trăiește în specia asta degenerată, de când s-au născut și până acum. Statul nu este nici el o chestie abstactă. Este tot o afacere de-asta a nimănui, condusă de oameni aleși sau numiți de un număr din ce în ce mai mic de cetățeni. Oricum, mai onest decât în zona corporatistă, atunci când vorbim de alegeri. Și oricum, aleși cât de cât de un număr de oameni. În general, de către cei care vor cel mai mult să fie asistați. Oamenii ăia, adică politicienii, s-au specializat în timp în chestii de-astea cu au băgat și se dă, eventual la tot cartierul, având grijă să se dea numai unul să ajungă la toată lumea. Cine a trăit suficient de mult, știe de unde sunt citatele așa că nu mă ostenesc să pun ghilimelele de rigoare. La toată aberația asta se adaugă și corul de profeți, numiți modern analiști, care știu perfect ce se va întâmpla în 2381, dar nu sunt în stare să spună nimic despre ce se întâmplă azi sau să prevadă cât de cât ziua de mâine. Așa se face că pe un fond clar de cădere a economiei, toți acești indivizi care în Decembrie anul trecut prevedeau crșteri moderate, au scos iar capul din nisip și vorbesc iar de crșteri de nushce fel, justificând continuarea aberației în care trăim. Ei reinventează realitatea și mi se pare chiar halucinant faptul că deja oficiali ai Uniunii Europene încep să vorbească despre înlocuirea unor indicatori ușor de măsurat și care chiar spun ceva despre halul în care stau lucrurile, cum ar fi produsul intern brut, cu tot felul de aberații imposibil de cuantificat cum ar fi indicele social global (mișto beție de cuvinte) sau nivelul de satisfacție al cetățenilor (și mai mișto, aici am chiar idei despre cum l-aș măsura eu), sau indicele de presiune a mediului. Pun pariu că cu (:D) indicii ăștia totul va fi din ce în ce mai bine. Apropo, pe 8 septembrie îi vor publica și promit un post pe tema asta.

Mecanismul chiar funcționează. Franța și Germania vin, pe lângă injecțiile de bani direct în sistemul bancar, cu tot felul de chestii de tipul programul rabla și alte programe minunate. Comisia Europeană a aprobat ca ajutoarele către bănci să se ridice la o treime din PIB-ul european. Adică, un buget anual. Adică toate taxele și impozitele plătite timp de un an merg să acopere găurile din bănci. Pe un angajat american ajutorul generos dat de guvern băncilor l-a costat până acum 5000 de dolari. Unele țări sunt campioane la tâmpenia asta. Irlanda și Danemarca două PIB-uri și jumătate, Franța un PIB… Un PIB înseamnă taxele și impozitele cam pe trei ani. Mișto de tot!

Ia să traducem. Un irlandez muncește. Din salariul lui și din ce consumă el, statul irlandez ia bani. La fel, statul îi ia bani și întreprinzătorului, dacă a avut ghinionul să facă profit și nenorocitul l-a și declarat ca atare. Banii cu pricina, nu merg spre lucruri pentru care în logica lui de om normal platitorul ar dori să meargă. Banii cu pricina, reprezentând cam tot ce dă irlandezul cu pricina statului său în vreo 10 ani, merg să acopere găurile unui sistem bancar al nimănui. Găurile cu pricina au fost făcute de un număr relativ mic de șmecheri care au luat credite știind că nu le vor plăti, un număr ceva mai mare de bolnavi cu capul care au luat credite crezând că le pot plăti și de un număr foarte mic de derbedei care au organizat tot jocul ăsta piramidal. Nimeni nu l-a întrebat niciodată nici pe angajatul irlandez sau american, nici pe patronul francez sau german dacă dorește ca taxele și impozitele plătite de el să acopere porcăriile făcute de alții. Privită la microscop, povestea poate fi judecată cu simțul dreptății și alte chestii de-astea. Privită din avion, este povestea unui sistem bolnav și muribund în care o masă majoritară de asistați sprijină un număr mic de derbedei care se fac că îi asistă. Este, cred eu, cel mai lipsit de libertate sistem de la dispariția sclaviei încoace. Indiferent de viteza în care macină viețile noastre.

700

Tuesday, August 18th, 2009

Nu, nu e titlul unui nou film. Este suma alocată în prima lună de după declanșarea depresiei economice pentru depășirea ei. 700 de miliarde de dolari. Adică un fel de cincinal de PIB românesc. Scos din rezerva publică și injectat cu dărnicie, pentru a sta mărturie generațiilor viitoare că orice tâmpenie colosală poate face un grup de manageri de-ăia cu adevărat bengoși de tot care conduc business-uri planetare ale nimănui, statul sare repede și acoperă paguba, că doar dă din buzunarele tuturor, nu din cele ale ăluia sau ălora care decid așa ceva. Salvări de-astea cu politichii grele s-au făcut cam în toate țările și acum a venit momentul să se vorbească despre rezultatele miraculoase ale miracolului. Adică, vedeți dumneavoastră, banii nu s-au dus ca apa în nisip, iată: Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Franța dau semne de înviorare economică. Criza a trecut!

Ce s-a întâmplat, de fapt? Păi, evident, aruncarea în joc a unor resurse financiare colosale poate opri un timp declinul. În Germania și Franța creșterea de 0.3% relativ la trimestrul 2 al lui 2009 s-a făcut pe seama programului rabla. Adică s-a făcut pe seama industriei auto care a primit o subvenție indirectă de la stat. Eu cred că departe de o ieșire din depresia economică, ne aflăm la un început de New Deal contemporan care, sper, va apuca să își dovedească ineficacitatea, adică nu va fi acoperit de un eveniment și mai urât, așa cum s-a întâmplat cu New Deal-ul lui Roosevelt al cărui eșec a trecut neobservat datorită schimbării de macaz făcută de intrarea în cel de-al II-lea Război Mondial. Primul efect al acestui New Deal este creșterea deficitului bugetar al celor două țări. Adică și mai multe facturi neplătite azvârlite în viitor. Numai că în plină depresie economică, viitorul nu are răbdare și efectele negative ale acestui deficit se vor arăta în lunile următoare. Când încasările la buget sunt într-o scădere evidentă, alocarea unor bani suplimentari pentru programe anti-criză de-astea cu injecții de bani se poate face în trei feluri: crescând deficitul bugetar, redistribuind banii în interiorul unui buget existent sau tipărind bani suplimentari. Hai să vedem cum reacționează economia în fiecare caz în parte. Păi creșterea deficitului bugetar pentru programe de-astea e tot un fel de credit de consum. Mai mic, e drept, dar platit de toată lumea, adică si de cei care nu l-ar face. Singurul lui efect este o scădere a banilor alocabili în viitor. Șmecheria cu bonduri care a dus periodic la mutarea într-un viitor îndepărtat a datoriei publice a statelor nu prea are cum să mai țină într-o piață în care banii în exces sunt foarte puțini, ceea ce face ca apetitul cumpărării de hârtie pe care cineva scrie promisiuni sa fie foarte scăzut. Pentru asta există o altă supapă care înseamnă fie regândirea cheltuielilor bugetare în anii viitori, fie apelul la tiparniță. Înseamnă că, mai devreme sau mai târziu creșterea deficitului bugetar va duce la scăderea cheltuielilor bugetare sau la tiparniță. Scăderea cheltuilelilor bugetare este o chestiune greu de acceptat într-o gândire de tip New Deal. Ea duce implicit la scăderea controlului statului asupra economiei. Cum banii trebuie luați de undeva, tiparnița pare o soluție salvatoare. Totuși, apelul la tiparniță înseamnă clar inflație. Bine, e un fenomen cronic de aproape 80 de ani și nu ar fi chiar o nenorocire, numai că aruncarea unei sume mari provenite din nimic, adică doar din tiparniță, într-o singură industrie, duce la creșterea tuturor prețurilor, făcând multe produse și servicii și mai greu de accesat de către cei care nu lucrează în acea industrie. Lucrul acesta este în mod cert inacceptabil politic. Și atunci, statele care aruncă acum bani aiurea pentru a vedea creșteri economice iluzorii, vor apela (foarte nekeynesian) la creșterea taxelor și impozitelor. Adică vor lua excedentul de bani de care au nevoie pentru a-și arăta o temporară creștere economică, democratic de la toți. Povestea asta va mări dificultățile economiei reale. În cel mult un an, ea va duce, fix în acele state, la creșterea șomajului, ceea ce va duce la o scădere a puterii de cumpărare, ceea ce va agrava fenomenul deflaționist și contracția producției, ceea ce va duce la o nouă creștere a șomajului. Toate acestea într-un ritm mai accelerat decât dacă lucrurile erau lăsate să evolueze până când se ajungea la un echilibru natural. De asemenea, o întărire a monedei europene ca o consecință a acestor creșteri va bloca și mai mult exporturile din industria auto a celor două țări, exporturi care constituiau în anii trecuți o baza serioasă pentru economiile lor. Într-o oarecare măsură, povestea cu relansarea din programul rabla seamănă foarte mult cu cu creșterea economică din ultimii ani bazată pe credit de consum, numai că cel care face acum creditul este statul iar cei care urmează să îl plătească sunt toți cetățenii săi, fără nici un fel de discriminare. Și dacă tot vorbim de chestii de-astea non-discriminatorii, aștept cu interes programele fierul de călcat ruginit sau peria de haine roasă sau coaja de salam. Astea chiar sunt superdemocratice și au un efect benefic pe banii tuturor. Așa s-ar nega pentru o clipă definiția aia nashpa a statului dată de Bastiat care spunea că statul este acea ficțiune prin care toți vor să trăiască pe cheltuiala tuturor. Efectul acestei înviorări de moment va fi agravarea crizei structurale a unui sistem aflat la finalul său. Am avut ghinionul să ne naștem în socialism și să prindem atât sfârșitul formei sale hard cât și a formei sale soft de acum. Adică am căzut din puț într-un lac (ceea ce nu a fost foarte rău, puteam să să sfârșim în mizeria în care ne-am născut), numai că lacul seacă iar căderea e cam în cap.

Oricât de aberant pare pentru adepții lui Keynes ce spun acum, măsurile care ar putea stabiliza mai repede economia sunt altele. Simple. Cred că relaxarea impozitului pe profit și a celui pe venit dublată de o creștere a taxei pe valoarea adăugată în zona în care echilibrul dintre creșterea TVA și scăderea impozitului pe venit nu ar afecta consumul este o soluție viabilă. Eu aș scădea chiar ceva mai mult impozitul pe venit pentru a echilibra și creșterea de TVA și deflația naturală în care intrăm. Relaxarea impozitului pe profit ar crește încrederea celor care își investesc propriii bani și nu se joacă cu banii altora, să investească, relaxarea impozitului pe venit ar crește consumul și ar ajuta refacerea locurilor de muncă, fără baloane artificiale de credit, cu muncă pe bune și cu cheltuit bani reali, adică. A doua măsură ar fi reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, în condițiile contracției veniturilor la buget, dublată de retragerea statului din economie. E un moment prielnic pentru așa ceva, oricum bani pentru ingerințe în economie nu prea mai sunt în bugetele statelor.

Iar pentru politicienii cu sânge în instalație și mușchi în guverne, aș zice că n-ar fi rea legarea monedei naționale la paritate fixă cu o resursă tangibilă limitată și demonopolizarea emiterii monedei. Aceasta ar permite un control strict al masei monetare, iar odată cu ieșirea din criză am ieși și din inflația cronică în care este omenirea și din aventurile financiare în care manageri inconștienți de felul lui Richard Fuld de la Lehman Brothers, care s-a ales din toată nenorocirea pe care a produs-o cu frumușica sumă de 480 de milioane de dolari ca venit de top manager de căcat al unei companii a nimănui, pus acolo de alți derbedei obișnuiți să se joace cu puța în țărână pe banii altora. Ar fi în sfârșit un lucru atât de onest încât, vă asigur, nu se va întâmpla.

P.S.

(de pe Wikipedia)

În anul 2006 Institutional Investor Magazine l-a declarat pe Richard Fuld CEO-ul numărul 1 la secțiunea Brokers & Asset Managers. În anul 2007 a primit, pentru meritele sale manageriale excepționale un bonus de 22 de milioane de dolari. Cu puțin înainte de căderea lui Lehman Brothers Fuld devenise membru al bordului FED (mișto de tot!). Este (ESTE AZI) membru al  International Business Council al World Economic Forum, unul dintre locurile de unde, cică, vine lumina.

Pe 10 Noiembrie 2008 (adică după căderea lui Lehman Brothers), i-a vândut soției sale pentru 100 de dolari proprietatea cumpărată cu un an în urmă în Florida pentru 13.56 milioane de dolari. E perfect legal. În ultimii doi ani, pentru bagatul în căcat a unei bănci majore și a economiei planetei, a primit modestele salarii (că doar e slujbaș, nu antreprenor, iar compania e a nimănui) de 34, respectiv 40 de milioane de dolari.

Scriu toate acestea ca sa fie clar în ce lume trăim și ce derbedei sunt puși pe piedestal și admirați. Ce cretini și tâlhari care ajung în vârful piramidei fără să riște vreun ban al lor, fără să aibă nici un IQ cât de cât valabil, fără nici o altă calitate în afara tupeului și nesimțirii ajung acolo și trasează liniile majore de “dezvoltare” a lumii și cât de tâmpiți sunt oamenii în general pentru că acceptă un sistem care permite așa ceva.

P.P.S.

Pe 27 Septembrie sunt alegeri parlamentare în Germania. Aşa, ca să fie şi mai clar cum e cu creşterile astea pe bani publici în perioade de depresie economică. Adică un fel de muşchi umflaţi cu injecţii cu steroizi. Adică un fel de irigaţii fără ploaie… Şi mă opresc aici cu şirul logic de comparaţii. Noroc că Sandero e al lui Renault, că a funcţionat şmecheria cu programul rabla şi în Franţa.

Socialismul în două viteze (III)

Thursday, August 13th, 2009

Am să continui scrierea despre felul în care lipsa de libertate dintr-un sistem poate distruge în timp sistemul. Înainte de lucrul acesta însă cred că e bine să mai vorbesc odată despre motivele pentru care abordez subiectul ăsta. Cineva se mira de abordările mele ideologice. Nop. Nu sunt atras de nici o ideologie. Dacă nu ar încerca, ideologiile astea, să schimbe ceva în lumea reală, le-aș ignora cu desăvârșire. Cea despre care vorbesc, este dealtfel singura ideologie care fundamentează gândirea politică din ziua de azi. Indiferent de felul în care își zic partidele și indiferent de dozele în care administrează formule etatiste mai mult sau mai puțin vizibile, există o zonă care diferențiază etatismul de orice alt fel de gândire de care nu știu să-și fi propus cineva să se atingă. Și despre acestea vorbesc. Ele sunt axiomele sistemului actual și din ele se deduc toate felurile în care se comportă societatea prin componentele sale sau în întregul ei. Lucrul acesta nu are nici o legătură cu complexitatea sau simplitatea sistemului, cel mult cu completitudinea sistemului de axiome, dar asta e o chestiune pe care cred că nu are sens să o abordez aici. Oricum, vorbim de un număr finit, mic de axiome și doar la ele mă refer. Atunci când exemplific, o fac doar pentru a vedea ce s-a dedus sau ce se poate deduce din ele. Dealtfel, la fel ca și în geometrie, alternativele la axiomele ce pot fi substituite una alteia sunt puține. Cam toate sistemele care puteau fi construite pe baza lor au existat de mai multe ori în istorie și povestea reglajelor fine sau a alternativelor de punere în practică a unui sistem care, ar fi fost bun dacă ar fi fost aplicat nu știu cum, s-a dovedit de fiecare dată o șmecherie a celor care doreau să vină la putere în numele unei povești terminată prost în trecut.

Dacă ar fi să apelez la psihologie pentru a înțelege care este motorul care ține toată această mașinărie proiectată aiurea rău pe care o numim statul modern, cred că cea mai clară și succintă caracterizare este cea a lui Frédéric Bastiat care spunea că statul este marea ficțiune prin intermediul căreia toți se străduiesc să trăiască pe cheltuiala tuturor. Ficțiune, pentru că tot ceea ce vedem în jurul nostru ne arată clar că de fapt cei care reușesc cu adevărat lucrul acesta sunt foarte puțini în raport cu cei care plătesc totul. Iluzia protecției economice asigurate de către stat vine tocmai din dependența economică de stat în care au ajuns marea majoritate a oamenilor și companiilor private. Dependența nu s-a instaurat brusc. A fost nevoie de foarte mult timp pentru ca ea să capete formele aberant de nenaturale din ziua de azi. Dealtfel modul în care s-a construit totul ține, din nou, de natura umană. Să ne amintim de lucrurile spuse în timpul Revoluției franceze (care, simplificând până la esență, a omorât un rege ca să creeze un împărat și asta cu prețul a zeci de mii de vieți pierdute) sau în timpul Comunei din Paris (care a funcționat mult prea puțin pentru ca istoria să cunsemneze la timp falimentul utopiei). Ideile ambelor revolte sociale se bazau pe egalitatea absolută și necondiționată și redistribuirea tuturor bunurilor către toți supraviețuitorii haosului instaurat în vremea lor. Multe dintre acele idei au fost reluate de atunci cu fix aceleași efecte, cel mai important la nivelul societății fiind declinul accentuat economic și nevoia de război pentru a acapara resurse pe care societățile organizate în felul acela nu și le mai puteau asigura. Asta s-a întâmplat mai târziu și în Germania național-socialistă și în Uniunea Sovietică. Formele de socialism în viteza a cincea au evouat repede spre un falimen economic și încercarea de a ieși din el prin război. Ideea care s-a bucurat de un sprijin popular imediat a fost luarea cu forța a bunurilor de la cei care le posedau și distribuirea lor către toți suporterii fără ca aceștia din urmă să aibă alt merit decât faptul că erau numeric superiori și susțineau vectorii politici ai transferului forțat de proprietate. În restul lumii, socialismul s-a instaurat mai lent și în forme care au avut în continuu un iz de legalitate. Ideea de echitate utilizată adesea pentru a justifica un act violent de deposedare de proprietate și de împărțire a prăzii între cei care participau la vânătoare a fost preluată în ideea impozitului progresiv, a plății egale pentru calificări similare, în reglementari anti-antreprenoriale, în condamnarea spiritului antreprenorial, în monopolul statului în unele activități economice, în apariția statului-investitor, în apariția marilor corporații ale nimănui, în transformarea locului de muncă în locul de petrecut viața. Foarte multe dintre acestea au îmbogățit politicieni, șefi de sindicat, manageri care conduc companii în care nu au investit nimic, teoreticieni ai unui fenomen aparent benefic pentru marea majoritate a membrilor societății, dar perdant pe termen lung.

Pentru politicieni lucrurile sunt foarte clare: promit pentru a fi aleși și folosesc puterea pe care o capătă în felul acesta pentru a fi aleși din nou. Cum lucrurile cele mai atrăgătoare țin de ce poți primi imediat indiferent de costurile aruncate în viitor, promisiunile sunt de cele mai multe ori legate de redistribuire. Și pentru a avea ce redistribui, iar e simplu, taxezi. Sau, mai rău, dai în cap companiilor, reglementezi prețuri, piețe, dincolo de orice logică economică. Pe moment, totul pare a fi mai bine. Pe termen lung, holul se umple de facturi neplătite cu care vor avea de furcă generațiile din viitor, cu politicienii lor de atunci cu tot. Dar în politică viitorul nu depășește mandatul următor, așa că merge. În cel mai rău caz, monopolul asupra banilor (ceea ce înseamnă și lipsa totală de transparență în ceea ce privește numărul lor) și lipsa acoperirii lor prin paritate fixă cu o resursă limitată le va permite să arunce pe piață suficiente resurse financiare pentru a ieși basma curată. Asta și explică inflația continuă în care se găsește omenirea de la New Deal încoace.

Pentru liderii sindicali (care au o longevitate excepțională, stând acolo și fiind realeși la greu zeci de ani) lucrurile sunt și mai simple. Logica economică nu există decât în declarații, tot ceea ce contează este maximizarea beneficiilor imediate ale salariaților, indiferent de presiunea pe care acestea o fac asupra costurilor și implicit a prețurilor bunurilor și serviciilor. Evident, dacă se întâmplă ceva rău de tot, intervine guvernul și rezolvă problema. Doar are monopol asupra banilor. Este al doilea izvor de inflație. Multe dintre reglementările impuse sindical au în ele și lucruri mai puțin generoase decât par la prima vedere. De exemplu, ideea că locurile de muncă trebuie păstrate cu orice preț și la un nivel salarial cât mai ridicat duce la scumpirea produselor. Lucrul acesta a fost principalul generator al unui fenomen care acum duce exact la pierderea locurilor de muncă. Este vorba de reorientarea producției către zone geografice cu forță de muncă mai ieftină. Sau la invazia muncitorilor din est (european sau nu) sau din sud care acceptă salarii mai mici pentru aceeași muncă.

Managerii companiilor nimănui au un mod mult mai direct de acțiune și cred că este suficient să ne amintim de criticile aduse de curând în Statele Unite conducerilor unor companii care într-un moment extrem de dificil economic își generau câștiguri sfidător de mari în condițiile în care compania înregistra profituri modeste sau chiar pierderi. Un antreprenor, nu ar fi procedat niciodată așa.

Practic, socialismul (indiferent de viteza în care este) reprezintă o societate în care un număr mic de oameni jefuiește sistematic un număr foarte mare de oameni dându-le acestora sentimentul că sunt bine protejați și că cineva moare de grija lor. Și este absolut natural și legitim acest comportament. Aberantă este masa care le creează sistemul în care ei se pot manifesta așa.

Prefer un sistem onest. Un sistem în care știi de la bun început că singurul care îți poate purta de grijă ești tu însuți. Atât cât poți și cât vrei. Într-un asemenea sistem, îți vei alege cu grijă profesia, vei merge pe bune la școală, vei investi mereu în tine însuți, vei încerca mereu să-ți dai valoare. Atât cât poți și cât vrei. Știind că nimeni altcineva decât tu însuți îți poartă de grijă, vei căuta mereu oportunități de mai bine, vei fi foarte greu de îmbrobodit și dus de nas, vei încerca să ieși din autarhie și să-ți depășești condiția dată la naștere. Statul nu este nici măcar rezultatul unui contract social. Pentru că ar trebui să fie senmat de către toți și uite că este suficient unul singur care nu îl semnează pentru a fi, de fapt, doar o dictatură a majorității. Numai că tot ceea ce a trăit omenirea până acum, a dovedit (suficient de convingător, zic eu) că acolo unde majoritatea a gândit antreprenorial toți au trăit mai bine, iar acolo unde majoritatea a gândit redistribuționist toți au sfârșit prin a trăi mai rău. La răspunsuri de genul “ăia care au trăit mai bine i-au exploatat pe cei care au trăit mai rău”, le-aș pune o întrebare simplă: ce i-a oprit pe cei exploați să fie ei cei care exploatează? Ce îi oprește astăzi să o facă? Fragilitatea unei asemenea explicații care li se servește pe nerăsuflate oamenilor de pe pământul ăsta de aproape o sută de ani încoace stă tocmai în poveștile de succes ale unor oameni veniți din medii foarte sărace care au reușit într-o lume antreprenorială să dea măsura valorii lor umane. Ca și nenumăratele povești triste ale unor oameni de valoare certă înghițiți în mlaștina lumilor în care toți trebuiau să fie la fel cu excepția organizatorilor.

Socialismul în două viteze (II)

Wednesday, July 22nd, 2009

V-ați gândit vreodată cum ajunge președintele unei companii președintele acelei companii? Răspunsul corect, adică cel pe care orice om serios și cu scaun la cap îl va da, este că adunarea generală a acționarilor sau bordul directorilor îl numește acolo pe baza unor criterii pe care le-a stabilit anterior. Bordul directorilor, la rândul său, este în general numit de către adunarea generală a acționarilor sau, în state ca Germania, de către consiliul de supraveghere format în proporție de 50% din persoane numite de către adunarea generală a acționarilor și în proporție de 50% din reprezentanții salariaților. Acestor oameni li se pune la dispoziție o putere colosală pe care teoretic ar trebui s-o folosească în slujba companiei de care sunt, de cele mai multe ori legați doar printr-un contract pe termen limitat eventual cu obiective care acoperă în timp durata mandatului. În momentul în care compania este uriașă, acțiunile sunt atât de divizate încât un pachet de 1% poate reprezenta o concentrare majoră de acțiuni în proprietatea unui om concret. A cui este o asemenea construcție? Păi a nimănui, de fapt. A atâtor de mulți oameni încât este a nimănui. Și atunci, eu, care nici cine știe ce om serios nu sunt, nici cine știe ce scaun la cap n-am, mă întreb, cred legitim, cum naiba ajunge președintele unei companii presedintele acelei companii și cine alege de fapt electorii, adică bordul companiei?

Dacă listarea pe bursă a fost făcută de curând, mulți din cei existenți în bord pot fi cei de pe vremea în care compania era încă a cuiva. În timp, dispare și lucrul acesta și din ce în ce mai mult nu interesele celor extrem de mulți care dețin de drept (dar doar teoretic) compania, ci interesele unui mic grup care s-a nimerit să fie în bord încep să prevaleze. Compania fiind a nimănui, nu rare au fost situațiile în care, și în definitiv câți ar rezista să nu facă așa, oameni care sunt funcționari angajați se comportă ca și cum ar fi proprietari, dispunând însă nu neapărat în interesul companiei de resursele pe care le au la dispoziție. Dacă nu fac greșeli majore și reușesc să armonizeze interesele membrilor bordului și ale câtorva acționari care împreună nu totalizează mai mult de 10% din acțiuni, au șansa să își păstreze mult și bine poziția. Prin natura mecanismelor de menținere la putere, foarte multe dintre acțiunile conducătorilor unei companii seamănă enorm cu cele ale unui om politic. Una dintre grijile sale permanente este cea de a-și asigura un bord cât mai favorabil. Cum aici există deja trei sisteme de interese distincte, cel personal, cel al membrilor bordului și cel (abstract) al acționarilor, interesele economice ale companiei trec, în mod firesc, într-un plan mai îndepărtat, ele fiind susținute doar de dorința de a avea asigurat salariul imens negociat și un CV cât mai bun. Felul în care acționează un asemenea om seamănă izbitor de mult cu felul în care acționează omul politic. Mandatul este tot limitat, scopul suprem este tot realegera sau migrarea într-o poziție similară cu sprijinul unui alt partid, diferența este doar de salariu, cel al omului politic fiind o fracțiune nesemnificativă din cel al unui conducător de corporație și de electorat, omul politic având nevoie de mult mai multe voturi, mult mai difuz distribuite și într-o majoritate covârșitoare anonime. Ca o primă concluzie, democrația corporatistă este mult mai diluată decât democrația politică. Dacă la asta adăugăm faptul că la cel mai penibil vot politic se prezintă la urne și votează un procent mult mai mare dintre cetățeni decât cel al acționarilor care își exercită dreptul de vot, tabloul este complet.

În lumea în care trăim, statele sunt entități mult mai puțin abstracte decât corporațiile. Mai mult, din ce în ce mai puține state sunt monolitice sub aspect cultural sau religios în timp ce din ce în ce mai multe corporații își dezvoltă o cultură monolitică cu accente religioase, în special în ceea ce privește anumite manifestări rituale, diversitatea fiind, în pofida oricăror aspecte declarative, un lucru intolerabil care poate duce până la eliminarea celor care nu acceptă cu entuziasm cultura locului. Astăzi, grosul economiei planetei este dominat de către asemenea entități, ale nimănui, conduse de oameni care ajung în vârful lor Dumnezeu știe cum, abundând de elemente culturale rigide și intolerante și acționând mult mai puțin după legi naturale. În timp, s-a creat un limbaj absolut ermetic, imposibil de înțeles de către milioanele de fericiți posesori a 10-15 acțiuni, complicând lingvistic lucruri nu cine știe ce sofisticate dacă ai timp, nervi și antrenament logic pentru a le traduce în limbajul natural, dar dând senzația de lucru serios, greu și complicat, absolut satisfăcătoare pentru marea masă de acționari. Acum, marea masă de acționari nici cine știe ce așteptări de bani primiți ca dividende nu are. Mai degrabă, cumpără acțiuni ca să facă un plasament pentru copii sau nepoți sau bătrâneți, în ideea că valoarea lor va crește în timp, mai mult ca valoarea altor bunuri sau pur și simplu pentru că sunt plasamente ieftine. Unii mai versați le și speculează pe piața bursieră și se mai întâmplă să se bucure și de câștiguri cât de cât importante. În orice caz, comportamentul celor care împreună dețin majoritatea covârșitoare a acțiunilor nu este nici pe departe comportamentul unui om concret care deține ca proprietar o firmă.

Aceată lipsă de proprietate seamănă izbitor de mult cu lipsa de proprietate din firmele comuniste. Cu excepția Germaniei unde, prin dreptul de decizie de 50% al reprezentanților salariaților, contradicția dintre proprietar și salariat aduce un plus construcției nenaturale despre care vorbim. Hai să ne amintim. În comunism, proprietatea era a tuturor, adică a nimănui. Dreptul de administrare era monopolul Partidului, pus la putere de nimeni. Care numea, Dumnezeu știe cum, conducătorii întreprinderilor. Cultura, dusă la rang de religie era unică și obligatorie. Cine nu se adapta nu era dat afară (ar fi fost mișto de tot să fie așa) ci oprimat la greu. Cu mici diferențe, sistemul este foarte asemănator.

Cineva, căzut în plasa ideii că economia de azi e mult mai complexă decât cea din secolul al XVIII-lea, îmi spunea că avem nevoie de economiști care să adapteze teoria economică la complexitatea lumii în care trăim. Păi dacă ne uităm la trăsăturile ei fundamentale, adică la axiome și nu la propagandă, sofisticare de limbaj sau număr de operațiuni (care țin de evoluția tehnologiei și nu de apariția de noi axiome în sistem), hai să citim puțin ce spunea Adam Smith despre corporație acum 300 de ani:

“This total exemption from trouble and from risk, beyond a limited sum, encourages many people to become adventurers in joint stock companies who would, upon no account, hazard their own fortunes in any private copartnery. The directors of such companies, however, being the managers rather of other people’s money than their own, it cannot well be expected that they should watch over it with the same anxious vigilance with which the partners in a private copartnery frequently watch over their own.”

Cele scrise de Adam Smith, înduioșător de decent în raport cu realitatea, au fost, sunt și vor fi în mod fundamental adevărate. Ele țin de axiomele pe baza cărăra funcționează fiecare dintre noi. Ce naiba să faci dacă natura umană e aceeași? De ce credem că ceva s-a schimbat aici când ne stau mărturie scrierile rămase de la babiloniei și egipteni încoace? Și dacă tot dau citate din oameni care îmi sunt tare dragi, cred că pot răspunde și la întrebarea cu care am început postul. Aia cu președintele unei companii. Adică, la întrebarea:

- Cine te-a pus pe tine aici?

aș gasi foarte potrivit răspunsul caragealian:

- Boborul!

Planeta funcționarilor

Saturday, July 18th, 2009

N-am avut niciodată răbdare să citesc un CV până la capăt. În general, îmi fac o părere despre ce poate face un om lucrând cu el. Și tot în general, lucrurile pe care le apreciez mult de tot la cei cu care reușesc într-adevăr să lucrez sunt capacitatea de a combina lucruri temeinic știute și însușite ca mersul sau privitul, adică în chip natural, pentru a crea. A crea înseamnă a face să prindă viață lucruri care până acum nu existau. Cum orice lucru nou creat este rezultatul punerii la un loc într-un mod nebănuit până atunci a unor frânturi din realitatea cunoscută, știința celor făcute sau gândite de cei care au creat la rândul lor ceva în trecut este absolut obligatorie. Ca și capacitatea de a explora lumea și de a face văzute lucruri care până când pașii exploratorului nu au pășit pe-acolo nu existau în mintea nimănui. Sigur, sunt oameni, și am avut norocul să întâlnesc mulți dintre aceștia, care fac tot ceea ce fac pentru sine și pentru cei din proximitatea lor imediată. Sunt oameni pentru care gânditul sau făcutul unui lucru nou este o plăcere în sine și care nu au nevoie de nici o altă motivație pentru a o face. Alții transformă toată această activitate în muncă, o fac desigur cu plăcere dar și pentru a-și asigura existența sau iluzia unei supraviețuiri după sfârșitul vieții, iar alții o fac din bucuria de a dărui altor oameni munca lor. Oricare dintre atitudinile astea mi se par ok, atât timp cât nu sunt viciate de tot felul de excremente ale  sufletului omenesc  pe care mi-e greu să le înțeleg. Pentru că am văzut și oameni, altfel extrem de bine pregătiți în meseriile lor, orbiți de orgolii, roși de invidie, disperați după recunoașterea socială, avizi de putere. Într-un cuvânt, lipsiți de libertate, lipsirea asta venind din chiar inlăuntrul lor.

Cu ani în urmă, cineva reprezentând un ONG, mă întreba, ca argument suprem al unui dialog care începuse stupid și anunța să se sfârșească tâmp, dacă totuși nu vreau să intru în istorie. Îmi amintesc că răspunsul i l-am dat fără să clipesc și fără să las nici o secundă să îl despartă de întrebare: “Nu. Prefer să intru în lucruri mai plăcute”. Ei… Dacă lumea asta ar fi una ideală în care fiecare ar face ce știe mai bine să facă și dacă facerile astea ar avea ca imbold doar plăcerea de a le face și dorința de a ne asigura un trai cât mai bun, totul ar fi în ordine. Fără a te arăta extrem de interesat de lucruri de care nu-ți pasă și de care n-ai habar, doar pentru că dacă nu faci asta nu ești foarte important și se duce dracului intratul în istorie, fără a falsifica neștiința și a o acoperi cu un morman de hărtii care certifică o extraordinar de profundă cunoaștere a ceva, fără a încerca să-ți păcălești semenii abuzând de indiferența sau bunul lor simț pentru a părea altceva decât ești. Sigur, nu sunt atât de naiv să cred că o asemenea lume a existat sau va exista sau, mai rău, că o asemenea lume ar putea exista. Dar, parcă, lumea în care trăim depășește cu mult granițele oricărăr abateri naturale de la formulele ideale și aberante pe care orice societate care se respectă le servește, cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă copiilor în primii ani de școală.

Traim într-o lume acoperită de hârtii. Vrei să fii acceptat în lumea în care trăiești, îți trebuie muuuuulte hârtii, un CV baban, plin de banalități, locuri comune și chestii stupide, dar baban și bine structurat, scris după toate regulile care se rafinează de la un an la altul. Cei care intră în jocul ăsta își petrec o mare parte a vieții făcând fel de fel de năstrușnicii de adăugat pe-acolo, se îmbată cu iluzia unei importanțe fenomenale a sinelui și lasă baltă toate calitățile pe care poate că le-au avut odată, toate visele adolescenței, cresc, nu mari, ci direct bătrâni, pensionabili, respectabili și perfecți. Mașinăria socială pune deja specia în pericol. Tot ceea ce ne-a adus aici riscă să se transforme în ceea ce ne va duce înapoi, acolo de unde am plecat. Este suficentă forma, în condițiile în care conținutul este din ce în ce mai atrofiat.

Scriu lucrurile acestea cu gândul la tot ceea ceea ce liceul reformat acum mai bine de zece ani a reușit să producă în lumea universitară. Studenții vin deja cu un bagaj extrem de subțire de cunoștințe din liceu, neasimilat și acela, neînțeles pentru că a fost predat de profesori care înțeleg din ce în ce mai puțin, învățat adică, de cele mai multe ori, pe de rost și recitat cam cum își recită copii de părinți aberanți Scrisoarea a III-a la cinci ani să moară Ioneasca că al ei nu știe și nici tabla înmulțirii la patru ani ca al nostru n-o știa. Dacă există o conspirație în lumea în care trăim, acesta este conspirația superficialității și a dorinței hipertrofiate de a părea enorm mai mult decât ești în realitate. Iar răspunsul este unul simplu și funcționăresc: ia-ți o diplomă. Nu contează ce diplomă, diplomă să fie, ia-ți cât mai multe poți, zi că a trei, cinci, cincisprezece facultăți, uite că se poate, faci patru prin corespondență, două la fără frecvență și una mai dai pe-acolo când poți, în rest, restul vine de la sine, le termini pe-astea, după aia faci tot felul de cursuri despre banalități, iei și de acolo cât poți, bagi la CV, poate că ți-or folosi vreodată, trece viața, ești mândru de tine, tu și cu toți ai tăi, pare o justificare bună, în definitiv e nice, ne spunem unul altuia domnule, suntem o lume de domni, ce blogul meu…

Uite de-aia, când cineva îi spune omului de hârtie că e nashpa de tot, poporul de oameni de hârtie, ajuns majoritar pe planeta asta îi dă una peste bot. De-aia reforma de acum mai bine de zece ani a fost atât de bine primită și de-aia unui ministru care încearcă acum să îi stopeze consecințele nu i se va da nici o șansă. Planeta maimuțelor a fost un film de ficțiune. De-aia a avut în felul ei happy end. Planeta funcționarilor nu e.

Socialismul în două viteze (I)

Monday, June 15th, 2009

Îmi pare tare rău că m-am născut într-un secol în care s-au făcut atât de multe experiențe pe oameni. Aproape monoton din punctul acesta de vedere, secolul XX a fost un secol al vorbelor fără acoperire și al laboratoarelor sociale în care s-a experimentat fără discernământ și în cvasiabsența oricăror pregătiri teoretice. Probabil că nevoia omului de a-i fi mai bine i-a aruncat pe cei de atunci în susținerea a tot felul de aventurieri politici gata oricând să îmbete cu apă rece pe oricine căsca gura la elucubrațiile lor.

Secolul XX a debutat cu o conflagrație globală născută din vorbe, cele mai uzitate fiind onoarea, patria, credința și tot felul de chestii de-astea cu care se pot lua ușor mințile oamenilor și popula instantaneu cimitire imense. Chestia cu onoarea este atât de aberantă și de inexplicabilă încât îmi este imposibil să deslușesc ce procese biochimice aveau loc în creierele diferitelor capete încoronate care mestecau guma asta de mestecat făcând baloane uriașe în fața unui public entuziasmat până la delir. Pe urmă a urmat, logic, chestia cu patria în pericol, nimeni nu înțelegea care naiba e pericolul ăla dar toată lumea s-a încolonat înarmată până în dinți și a tăbărât împotriva inamicului care până de curănd era și el un om normal, pentru a apăra onoarea patriei, care patrie avea o mare durere din pricina asta. Sigur, nimeni nu a înțeles cun face onoarea aia șifonată să nu mai crească grâul sau să nu se mai topească fierul în oțelării, dar deja lucrul ăsta era unul secundar de vreme ce onoarea căzuse în căcat și se cerea răzbunată. Primitiv fel de a gândi, aș spune, dacă aș putea detecta vreun fel de a gândi aici. Când faza cu onoarea s-a mai floșcăit, a urmat chestia cu credința, diferențele de rit fiind ridicate la rang de pericol absolut. Evident, cu toții au uitat că lumea care se încăiera era mai toată creștină, nimeni nu s-a întrebat dacă toată nebunia asta are vreo legătură cu învățătura lui Iisus, dar uite că a funcționat. Atât de bine încât a produs o mare de morți. Vreo 15 milioane.

Au urmat anii de reconstrucție, ani în care omenirea a beneficiat din plin de utopia unei bunăstari care poate veni de la sine. În Rusia se instituționaliza o nouă religie care readucea în lumea reală anii de trimf ai Inchiziției, ani în care oricine se abătea de la dogma oficială plătea cu viața, propaganda era principalul catalizator al puterii iar susținerea populară era colosală. Rusia dovedise că o schimbare radicală de sistem era perfect fezabilă, iar mijlocul cel mai la îndemână îl constituia amăgirea unei mase de oameni traumatizați de război și de pierderea oricărei speranțe. Ca orice religie, socialismul s-a instituționalizat stimulând imaginația oamenilor și utilizând suportul majorității pentru a lichida orice minoritate care avea păreri cat de cât diferite. Promisiunea era una simplă: o viață mai bună acum și aici redistribuind tuturor în mod gratuit tot ceea ce exista în Rusia, adică bunuri și proprietăți pentru care nici unul dintre noii beneficiari nu făcuse nimic. Dacă acest transfer ar fi fost făcut de către o minoritate către ea însăși, orice sistem juridic din orice epocă ar fi calificat fapta drept tâlhărie. Cum însă noul sistem fusese susținut de către o majoritate (fie activ, fie prin indiferență), totul a fost posibil. În timp, o mică minoritate s-a erijat în structura politico-militară a noului stat și încetul cu încetul, totul, inclusiv cetățenii obișnuiți a devenit proprietatea acestora. Nomenclatura a dispus timp de 70 de ani de tot ce mișca sau exista în țară în mod arbitrar și discreționar. Lipsa de proprietate a tuturor a făcut ca întreaga țară să devină proprietatea celor care o conduceau. Acest tip de socialism s-a bazat pe câteva principii care au sucit repede și ușor mințile majorității oamenilor. Ele sunt: lipsa de proprietate, egalitatea economică a oamenilor, obligativitatea muncii și salarizarea ei în funcție rolul și importanța socială (stabilită evident arbitrar și politic), asigurarea minimului necesar existenței indiferent de efortul făcut de fiecare pentru a își produce cele necesare traiului. În schimbul tuturor acestor lucruri, oamenilor li s-a cerut obediență necondiționată și respectarea cu strictețe a regulilor impuse de sistem. Cum nimeni nu trăiește în sine ci prin comparație cu cei din jur, egalitarismul și autarhia au cenzurat în mod natural orice aspirație a majorității spre altceva decât ceea ce se vedea zi de zi în jur. Societatea umană din Rusia s-a structurat repede după modelul furnicarului iar Ceka a avut grijă să șteargă orice memorie sau referință la un alt mod de viață. Sistemul a supraviețuit 70 de ani, până în momentul în care diferența dintre costurile de producție foarte mari și prețurile ținute artificial la un nivel foarte scăzut a presat insuportabil de mult asupra nivelului de trai al oamenilor. Ineficiența sistemului a dus la prăbușirea lui. Sistemele surori, cel național-socialist din Germania și cel fascist din Italia nu au apucat să se maturizeze suficient pentru a sucomba în același mod, dar sunt sigur că ar fi urmat o traiectorie similară. Împreună, sistemul sovietic pe de o parte și cel hitlerist și fascist pe de alta, reprezintă unul și același sistem. Cel al socialismului totalitar. Ajuns la putere cu sprijin popular, socialismul totalitar a trecut printr-o fază de consolidare prin crearea unui braț armat al puterii politice (Ceka în Rusia, Waffen-SS în Germania, Camicia nera în Italia și, mai târziu, Securitatea în România), o fază a terorii împotriva oricărei opoziții sau păreri cât de cât deviate de la felul oficial de a gândi, o fază a apariției omului nou, după portretul robot oficial, o fază a proliferării în regulile jocului urmată de o prăbușire violentă datorată ineficienței grave a sistemului. Acesta a fost și mă tem că vom mai vedea reapărând din când în când, socialismul totalitar.

În societățile în care în mod istoric oamenii au avut o gândire liberă, instaurarea acestui tip de socialism nu a fost posibilă. Cel puțin în vremurile acelea ale sfârșitului gândirii burgheze, generațiile care apucaseră să trăiască anii în care piața era liberă și relațiile din societate erau naturale, l-ar fi rejectat instantaneu. Iar un sistem social nu se poate schimba decât prin voința unei majorități. Nenorocirea a făcut ca succesul bolșevismului în Rusia, ascensiunea nazismului în Germania și a fascismului în Italia să coincidă cu prima criză economică majoră din Statele Unite. De fapt, capitalismul cu o economie nealterată de nici o formă de intervenționism a existat doar în Statele Unite ale Americii din momentul fondării lor și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Societatea americană a cunoscut în toată această perioadă o viteză de creștere economică nemaîntâlnite în istoria scrisă a omenirii. Așa se face că la sfârșitul primului război mondial Statele Unite erau deja o mare putere și cred că este o performanță neatinsă de nici o națiune ca în 142 de ani de la fondarea sa să reprezinte o mare putere globală. Într-o măsură covârșitoare, lucrul acesta s-a datorat bunului simț al celor care au condus țara departe de orice tentație de a utiliza puterea statului pentru a mitui electoratul. Pentru că esența mecanismului intervenționist este fix asta: utilizarea puterii statului pentru pentru a accede și a te menține la putere. Este, pe lângă avantajul de a dirija sume mari de bani, principala rațiune pentru care s-a ajuns ca azi să nu mai existe nici un sector economic fără ca statul să fie prezent acolo măcar pentru a da licențe de funcționare și a stabili, în afara oricărei logici naturale a pieței, regulile jocului. Socialismul, chiar și cel soft în care trăim azi, are în mod fundamental toate mecanismele de corupție în însuși felul în care este construit. Stabilind reguli, altele decât cele care apar în mod firesc în raporturile dintre oameni, socialismul este societatea mitei generalizate. Mediul de afaceri mituiește administrația pentru că afacerea a ajuns să depindă în mod vital de aceasta, administrația mituiește cetățenii pentru că menținerea sa în control depinde de voința majorității acestora, cetățenii plătesc din ce în ce mai mult prin taxe și impozite asigurând astfel supremația statului, pentru a nu fi puși în situația de a-și purta de grijă singuri. Socialismul a speculat teama unei majorități de a-și purta singură de grijă și invidia unei majorități față de cei care reușesc să facă asta. Chestia cu invidia este chiar un pilon solid al socialismului și este suficient să ne gândim cine erau pentru marea majoritate a societății vedetele capitalismului american și cine sunt vedetele în ziua de azi. Încet, generație după generație, socialismul a reușit să instituie repere noi generând o serie de mutații în genele democrației. Ideea că ți se cuvine orice, fără să faci mai nimic pentru asta, doar pentru că te-ai născut într-un loc anume și ești cetățean al unei țări este una dintre ideile mutante apărute în urma combinației dintre socialism și democrație. Ideea aceasta este folosită în escaladarea promisiunilor electorale care se țin greu, storcând de bani o economie care nu are nici o legătură cu ele. Ideea aceasta a ajuns ca un soi de virus și în corpul corporațiilor sub forma unei șmecherii numită corporate social responsability, de parcă ăsta este rostul unei companii, și uite așa companiile încep să se ocupe de lucruri care nu au de-a face cu menirea lor ci a statului ca reflex firesc al faptului că statul se ocupă din ce în ce mai mult cu lucruri care nu țin de scopurile sale naturale, adică de economie. Separația dintre economic și stat mi se pare azi la fel de urgentă și de necesară ca separarea statului de biserică în trecut sau de separarea puterilor în stat în trecutul recent.

Ok, am facut o paranteză uriașă în care am scris lucruri despre care vroiam să vorbesc mai târziu, așa fac eu, asta este, sper că nu e foarte încâlcit tot ce zic eu pe-aici. Socialismul a început cu socialismul monetar. La începutul secolului XX, când statul american și-a arogat monopolul emiterii monedei. Trebuie să facem odistincție clară între moneda emisă de un suveran (care reprezenta un monopol cert, la vedere și făcut în exercitarea puterii suveranului asupra supușilor) și o monedă emisă într-un sistem democratic. Aparent, există o conciliere între ideea de democrație în care suverană este națiunea însăși iar suveranitatea națională se exercită prin intermediul parlamentului și ideea de monopol monetar. Numai că extinzând acest raționament, națiunea și-ar putea exercita suveranitatea în toate domeniile și am ajunge la minunata dictatură bolșevică (adică a celor mulți) care nu prea cred că mai are vreo legătură cu democrația. Dealtfel, însăși ideea suveranității mi se pare o idee de sorginte absolutist-monarhică și nu cred că are mare legătură cu democrația. În plus, monopolul asupra masei monetare este un monopol exercitat asura unei mărfi. Pentru că banul este o marfă ca oricare alta, având doar recunoașterea unanimă a faptului că poate fi oricând schimbat pe orice altă marfă. Să ne imaginăm o societate în care marfa capabilă să fie schimbată pe orice altă marfă ar fi duda. Sau oaia. Într-o asemenea lume, nimeni nu ar avea voie să cultive duzi sau să crească oi cu excepția statului. Când eBay și-a pus problema unei monede electronice care să faciliteze schimburile transnaționale, s-a izbit de chestia cu monopolul. De ce? Păi pentru că staul ar fi pierdut un instrument fundamental de exercitare a puterii sale asupra pieței. Am auzit de multe ori invocându-se în sprijinul socialismului monetar ideea că statul este un garant, un soi de terț de încredere în ceea ce privește masa monetară. Evident, nici unul dintre noi nu va putea niciodată verifica nimic legat de moneda cu care ne facem plățile cele de toate zilele. Dacă moneda ar fi privată, așa cum a fost timp de un secol în Statele Unite, am folosi moneda în care am avea motivele noastre să ne încredem, așa cum new alegem singuri operatorul de telefonie de la care cumpărăm servicii sau producătorul de lactate de la care ne cumpărăm brânza. De ce în telefonie sau în producerea brânzeturilor pot exista mai multe entități care își dispută o piață și în producerea de bani trebuie să existe unul singur? Răspunsul este simplu: pentru că prin controlul monedei statul își exercită controlul asupra economiei și asupra cetățenilor. Fără ca nimeni să îl poată controla. Și când spun nimeni mă gândesc la o entitate care nu are un interes direct în producerea și distribuirea unei mărfi numită ban. Statul nu doar produce și distribuie, dar și gestionează marfa asta. Singurul control este exercitat de el însuși, adică de majoritatea care este la putere, adică de un grup de oameni care este la putere și al cărui scop este să se mențină la putere. Iar masa monetară este un mijloc important pentru a face asta. Evident, atunci când lucrurile iau o întorsătură public urâtă se poate invoca o chestie meseriashă, îi zice interes național, în numele lui se pot face, e drept mai soft, toate aberațiile posibile, cam cum au fost cele din primul război mondial făcute în numele onoarei. Prin monopolizarea ei, moneda a devenit un instrument politic iar politicienii au folosit-o pentru a-și asigura menținerea la putere făcând prin ea o sumedenie de lucruri lipsite de sens economic dar care, prin conotațiile lor populiste, au declanșat nașterea și dezvoltarea socialismului în care omenirea trăiește de peste 70 de ani.

Am să scriu o continuare a acestui post altă dată. Mi s-a terminat și cheful și timpul de scris. Dar chiar o voi face, pentru că eu cred că e bine să spunem că se poate și altfel. Că se poate să trăim în concordanță cu natura noastră umană, în deplină libertate. Trimitem din patru în patru ani o mână de oameni, care au ca menire să se ocupe de lucruri de care nu ne putem ocupa fiecare în parte, la comanda unei mașinării numită stat. Până aici e ok, ține de diviziunea socială a muncii. Presupunând că alegem cu cap și trimitem acolo oameni cât se poate de inteligenți, cu meserii certe și mânați numai de intenții bune, mașinăria pe care le-o dăm pe mâna va funcționa mai bine sau mai rău în parametri în care a fost construită. Ori eu cred că mașinăria pe care am costruit-o este fundamental greșită. Pentru că a fost construită din dorințele noastre de a trăi cât mai ușor indiferent de ce facem pentru asta, iar cei pe care îi tot trimitem să se ocupe de ea au învățat cum să o folosească pentru sta în preajma ei cât mai mult, făcându-ne pe plac. Numai că făcut ăsta pe plac a dus la acumularea unor costuri, generație după generație, pe care suntem pe punctul de a le plăti noi azi. Iar eu cred că nu am nici o vină nici pentru New Deal-ul lui Roosevelt, nici pentru Bretton Woods, Nici pentru Nixon shock, nici pentru hotărârile luate anul acesta de către G20 și nu cred că trebuie să plătesc nimic. Am o singură viață, nu datorez nimic generațiilor de dinaintea mea care și-au materializat lucruri pe care orice minte sănătoasă le-ar cataloga drept iluzii și cred că măcar atât pot spune și eu: sistemul este fundamental greșit, nu am chef să plătesc pentru nici un contemporan, darămite pentru înaintași și prefer să vorbesc despre nevoia grabnică de abandanorare a sistemului actual și întoarcerea la capitalism.  Despre asta voi mai scrie în posturi care vor urma.

Fără titlu

Sunday, May 31st, 2009

    Este un subiect despre care scriu cu o mare doză de discomfort. O fac totuşi pentru că două întâmplări recente mă îndeamnă să chinui tastatura cu el. Începusem să scriu tot ce e pe-aici cu o săptămână în urmă. între timp, nu prea am avut cine știe ce imbold să-l continui. De aceea, voi lăsa tot începutul poveștii așa cum s-a așternut atunci. Așadar:

    Ieri am fost căutat pe messenger de un om de 19 ani care îşi dorea să detroneze o companie de 2000 de oameni. I-am spus că nueste deloc imposibil ce vrea să facă doar că pentru asta îi trebuie două lucruri: o idee care să ducă fie la un produs mult mai bun la acelaşi preţ, fie la un produs mult mai ieftin la aceeşi parametri calitativi fie, şi acesta ar fi cazul cel mai fericit, o idee revoluţionară care să ducă la un produs mult mai bun şi mult mai ieftin în acelaşi timp. Sigur, e banal ce spun. Al doilea lucru, la fel de important, este să ai cunoştinţe seriose în domeniul în care vrei să te dezvolţi. L-am întrebat dacă lucrurile astea două există şi mi-a spus că nu. Este un răspuns pe care îl aud din ce în ce mai des. Ok, am zis, şi care ar fi rolul meu în toată povestea asta? Păi ideea şi oarece ajutor pe partea de programare. Mişto!

    Azi am avut examen cu studenţii mei. Restanţe. An terminal. Prefer, de ani buni, examenul scris. Ca să nu fie nevoie de discuţii interminabile în jurul notei. Anul acesta s-a produs marele salt calitativ. Principala chestie pe care o scriu pe marea majoritate a lucrărilor este: “acesta nu este subiectul cerut”. Corectez totuşi din curiozitate. Nici aşa, nu e de notă de trecere. Profesorul meu, unul dintre puţinii oameni cu o cultură enciclopedică pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, îmi spune cu un amestec de mâhnire şi bucurie că e fericit că s-a pensionat de ani buni. Trece pe la mine de fiecare dată când am examen. Azi mi-a spus că e mare lucru că mai avem studenţi. În celelalte centre mari universitare, la matematică, sunt doar 10-12 în anul întâi.

    Astea sunt faptele. Peste tot în lumea euroatlantică este aşa. Nu acelaşi lucru se petrece în Asia. Iar toată povestea despre care vorbesc, a început cu ani buni în urmă. Îmi scria cineva pe blog că i se pare ok că cele două motoare ale dezvoltării sunt lenea şi curiozitatea. Am tot scris despre ambele. La ele aş mai adăuga azi unul: foamea. Salvarea lumii occidentale a fost cel de-al doilea război. Politicile de tip new deal, alea cu ample lucrări de infrastructură pe banii statului, la care apelaseră oamenii politici ai vremii şi în Statele Unite şi în Marea Britanie și în Germania și în Italia, își arătau deja fața falimentară. A venit însă războiul și a anulat următorul șoc economic sever. Înțelegerile de după război au reabilitat ideea amestecului statului în economie, au scos din vocabularul economic tremenul de depresie economică și au creat o lume artificială, trăitoare pe construcții planificate și pe datorii cu scadența amânată. Economia fiind din ce în ce mai mult un business al statului, orice nemulțumire economică a devenit o problemă politică, show-ul politic a ținut vie imaginația oamenilor și a deturnat-o de la căutarea prin puteri proprii a starii de bine individual, socialismul monetar a reușit să ofere un soi de bunăstare de masă fără ca aceasta să fie rezultatul unui efort individual oarecare finanțând din nimic datoriile în continuă creștere. Din ce în ce mai mulți oameni au crezut că merită să devii funcționar fie la stat, fie într-o companie. Creșterea rapidă a multora dintre companii, bazată pe o cerere în creștere bazată pe datorii în creștere finanțate astfel, a făcut ca masa funcționarilor răspunzători de management și vânzări să depășească, începând cu anii 70 numărul celor legați de creație și producție. Automatizarea, informatizarea și robotizarea urmate de externalizarea producției a subțiat și mai mult acestă zonă fără a duce la o creștere semnificativă a numărului celor creativi. Societatea euroatlantică modernă este paradisul funcționarilor de toate felurile. Între timp, socialismul corporatist născut din democrația funcționărească a generat un nou fel de a gândi al majorității, ducând aproape complet economia în sfera unui mod de a acționa mai degrabă politic decât economic. Faptul că nimeni nu a fost deranjat de pierderea treptată a libertății individuale în favoarea bunăstarii generalizate, este un lucru normal. Anormal este faptul că foarte puțini au înțeles și au vorbit despre consecințele transformării societății într-una de funcționari. Pierderea diversității este întotdeauna un lucru rău. Atunci când însă uniformizarea se face în detrimentul diviziunii sociale a muncii, lucrul acesta este periculos. Generație după generație, tot mai puțini indivizi s-au orientat către domeniile dificile, în condițiile în care cererea în aceste domenii era în scădere iar pachetul salarial în zona funcționărească arăta din ce în ce mai bine.

    Așa se face că numărul inginerilor sau al celor care profesează științe naturale sau matematică a scăzut constant, în timp ce numărul avocaților, economiștilor, jurnaliștilor, specialiștilor în științe politice și alte asemenea domenii a crescut vertiginos. Politicile de “publish or die” au dus la transformarea unui număr din ce în ce mai mare de cercetători sau universitari în funcționari academici, singurul efect al marii mase de scrieri fiind de cele mai multe ori subțierea stratului de ozon prin tăierea excesivă a copacilor. Capitalismul a fost caracterizat de oameni care au inventat ceva și au făcut bani cu invențiile lor. Este suficient să ne gândim la Watt sau Edison sau Bell. Chiar dacă numărul descoperirilor științifice majore sau al invențiilor mari a crescut și în epoca socialismului corporatist, procentul celor cu adevărat inovativi este în scădere. Ok, nu e nevoie de foarte mulți oameni inovativi, veți spune. Și așa și este. Numai că numărul total al celor dintre care se pot recruta ei este acum într-o scădere accentuată. Poveștile de succes de azi nu mai sunt legate de ei. Probabil că odată cu transferul cvasitotal al producției în zona asiatică va trebui, mai devreme sau mai târziu, să asistăm și la transferul cvasitotal al creativității în aceeași zonă. Și acesta va fi sfârșitul lumii noastre.

    Deja, semnele sunt clare: marea majoritate a generației actuale din școli vrea, în cel mai bun caz, să devină funcționar la stat sau la o multinațională sau undeva. În ordinea asta. Cei care visează altceva, au de cele mai multe ori un nivel precar de cunoștințe și nu au conștiința faptului că știu foarte puțin. Pentru ei, șocul va fi dur. Oricum, nu sunt mulți. Pentru cei mulți, nedumerirea este foarte mare. Ei se așteaptă să vadă pachetul salarial uriaș și nu îl vor vedea. Un amic îmi spunea că lucrurile încep să se îndrepte în ceea ce privește pretențiile. Dacă până acum prima întrebare a cuiva care dorea să se angajeze era unde este sediul firmei, că el vrea să fie aproape de casă sau în centru sau în fața părculețului cu elefănței roz, iar a doua era cât este salariul și ce mașină îi dă firma, acum prima întrebare este dacă locul de muncă este cât de cât sigur. Din păcate, inflația de studii de relații europene sau științele scrierii cu pixul cu patru culori își va arăta din ce în ce mai mult colții. Nu este ceva legat organic de depresia economică în care suntem ci de sistemul de învățământ făcut praf, de mentalitatea socialistă a majorității, de trăitul pe datorie, de amânarea oricărui lucru neplăcut și de ideea că totul va fi din ce în ce mai bine în mod necondiționat și, mai ales, fără nici un aport al celui care gândește așa.

    Nu ne vom trezi din felul acesta de a fi. Diriginta mea din generală avea o vorbă care se potrivește bine de tot cu povestea asta: unii urcă, alții coboară. Ține de un soi de logică de organism viu a oricărei societăți. Care mai și moare, asta e… S-a întâmplat de atâtea ori în istorie, în același fel, exact în perioada de maximă înflorire și expansiune. Adică e un lucru normal. Singurul lucru care contează și care mă oftică rău este că fac parte și eu din lumea asta care se scufundă.

Marele casino

Sunday, March 1st, 2009

    Când resursele erau puține, știința de a face diferite lucruri era un bun destul de nediferențiat iar distanțele erau uneori de neînvins, oamenii prețuiau fiecare lucru cât de cât elaborat din jurul lor. Ieri, aprinzându-mi țigara, gândul m-a dus la lungul drum pe care l-a făcut specia de la norocul de a putea utiliza un foc găsit prin jur, învingând pericolul incontrolabilității sale, până la focul portabil și complet controlat cu mecanism de protecție pentru utilizarea lui aiurea de către cei neinstruiți să o facă. Majoritatea lucrurilor din jurul nostru au fost gândite și creeate în ani mulți, unora le-a trebuit zeci de mii de ani ca să devină din lucruri utilizabile gândite pentru a ne ușura viața sau a ne asigura supraviețuirea simple banalități pe care le folosim cu gesturi aproape reflexe. Până și tastatura la care scriu acum e un lucru de felul acesta. În linii mari, am reușit să ne asigurăm supraviețuirea pentru un orizont de timp care depășește cu mult viața orăruia dintre noi. Am reușit să ne reducem timpul în care ne asigurăm supraviețuirea și să rămânem cu foarte mult timp din viață pentru noi înșine. Este meritul specializării și al tehnologiei. Specia noastră a reușit să-și dezvolte două dintre calitățile care există și la alte specii, dar într-o măsură mult mai mică: curiozitatea și interesul pentru folosirea unor obiecte care ne simplifică mult exstența.

    Specializarea adică lucrul căruia Adam Smith îi spunea diviziunea socială a muncii ne-a ajutat să facem cam toate lucrurile care ne înconjoară mai repede şi mai bine. A avut însă şi o componentă perversă. Specializarea ne face să înţelegem din ce în ce mai puţin din universul uman, să privim totul superficial şi să considerăm că lucrurile din jur ni se cuvin de la sine, doar pentru că existăm. Sunt convins că foarte puţini dintre noi ar fi în stare să o ia de la capăt şi să supravieţuiască. Faptul că minunăţii tehnologice la care au gândit generaţii în şir de oameni luminaţi sunt tratate ca obiecte oarecari, fără ca cel care le-a cumpărat să îşi pună vreodată, cu mai mult sau mai puţină recunoştinţă, problema că el, cel care îl foloseşte ar trebui să le fie recunoscător acestori oameni înşiruiţi în şisturile istoriei, este cred eu, un semn de degenerare. În multe dintre triburile pe care le considerăm primitive din Amazon, de exemplu, vânătorii îi cer în mod ritual iertare vânatului pentru că îl vor ucide. Cred că felul ăsta de respect pentru faptul că iată, supravieţuim mai uşor, felul în care trăim e mai plăcut, este unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am pierdut atunci când am început să credem că suntem descendenţi din zei şi că totul ni se cuvine. În mod paradoxal, ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu etica ci doar cu asigurarea, în continuare, a supravieţuirii. Pentru că ideea că totul ni se cuvine şi cineva, altcineva evident, o să meargă la şcoală şi va gândi şi pentru noi, va merge într-o mină şi va extrage metale şi pentru noi, va munci într-o fabrică şi va produce tot ce este în lurul nostru şi pentru noi, începe să fie paradigma lumii euroatlantice.

    Din ziua în care ne-am crezut foarte şmecheri şi am lăsat toate lucrurile astea pe seama altora, din ziua în care s-a deschis sezonul de înrolare la greu de funcţionari, lumea noastră, cea care până acum a fost principalul motor al mersului înainte al speciei, a început lungul drum al declinului. Nu este prima dată când se întâmplă lucrul acesta în istorie. Aşa a pierit şi Egiptul şi lumea greacă şi Imperiul Roman şi cred că nu e o mare nenorocire că se va întâmpla aşa şi cu noi. Numai că nici Egiptul, nici lumea greacă nici Imperiul Roman nu erau lumile mele. Lumea mea este aceasta şi chiar mă oftic rău că se întâmplă aşa. Mă oftic rău că în lumea noastră copiii sunt din ce în ce mai obezi, din ce în ce mai inculţi, din ce în ce mai lipsiţi de o meserie, cu curiozitatea aprope de zero, rumegând bovin tot ce creşte pe păşunea societăţilor noastre, uşor de dus de nas, lipsiţi de libertate pentru că pasc în turmă, incapabili să sfideze vreun sistem altfel decât cu penibilul fuck the system râgâit de prea multă ghiftuială, dispreţuindu-l pe tânărul venit din India sau din China sau de mai ştiu eu unde care a văzut pe viu foamea, nu a tratat-o ca pe o chestie cu care te dopează televiziunile şi au grijă de ea Maici Tereze şi corporate social responsability-uri şi uite al naibii că şi-a luat doctoratul şi acum e şeful lui şi nici obez, nici incult nici prost nu e, gălbejitul naibii… Ideea că eşti superior prin ceva e şi ea un semn de declin în sine, dar a te supăra pe cineva doar pentru că ţi-a luat-o înainte, ideea că aşa superior cum eşti eşti cam de căcat şi pentru asta sunt de vină cohorte de cauze care nu au nici o legătură cu tine, este un semn al declinului iminent.

    Simptomul cel mai nou al felului ăstuia cultural în care ne transformăm este probabil creditul luat inconştient, fără a-ţi pune întrebarea banală, pentru că uite nici banca nu ţi-o pune, dacă ai cum să îl dai înapoi, cu siguranţa că meriţi orice doar pentru simplul fapt că te-ai născut într-o ţară în care se poate trăi mai bine. Senzaţia pe care o am de ani buni este că am început să nu mai avem ce vinde şi am ajuns să vindem promisiuni. Şi cam atât. Senzaţia pe care o am de ani buni este că lumea noastră, cea care de sute de ani a dus specia înainte, este sleită de tonele de fard pe care le tot pune cu lopata peste zbârciturile pe care şi le-a făcut prematur nealimentându-se raţional. Lumea asta a noastră nu mai produce decât promisiuni pe care şi le tranzacţionează aberant ca într-un joc piramidal. 

 

Ce s-a întâmplat cu banii?

Tuesday, February 24th, 2009

    Am auzit de foarte multe ori în jurul meu, de din ce în ce mai multe ori, o grămadă de aiureli despre depresia economică în care vom intra și noi în curând. Așa m-am hotărât să scriu din nou despre ea. Las la o parte toate tâmpeniile despre conspirații internaționale. În definitiv, teoria conspirației este cea mai comodă explicație pentru orice fenomen social sau economic pe care nu îl pricepem. Și cea mai acceptabilă scuză pentru incapacitatea noastă de a face față unui lucru sau pentru subdezvoltarea endemică sau pentru orice lucru care ar fi trebuit să țină de noi dar uite că l-am neglijat sau am fost cu mintea la miuța de pe maidan în timpul orelor de școală și acum nu vrem să acceptăm că ne merge rău din cauza noastră. Las la o parte și toate comentariile mai mult sau mai puțin patologice ale taximetriștilor. Apropo de patologii taximetriste, am găsit una tare de tot pe un blog pe care îl citesc și mă grăbesc să-i dau link încoace. Zilele trecute am primit însă o întrebare de mare bun simț de la un taximetrist (cu siguranță altul decât cel din povestea care merită ascultată) și pe care am auzit-o repetată de mai multe ori în săptămânile trecute de prieteni sau colegi. Omul nu înțelegea un lucru: unde naiba au dispărut banii de zice toată lumea că e criză de bani.

    Păi un lucru e sigur: masa monetară a nici unei țări nu s-a subțiat în nici un fel. Al doilea lucru care este sigur: pe piață sunt mult mai mulți bani decât masa monetară, bani pe care îi voi numi scriptici, doar că numărul lor este variabil. Al treilea lucru care este de asemenea sigur ține de senzația că pe piață sunt și mai mulți bani aici fiind vorba doar de cât de mult pot cumpăra banii scriptici într-o unitate de timp rezonabil de mare.

    Sfârșitul marii depresii din 29-33 a fost și sfârșitul unei ere în felul în care era gândit sistemul monetar. În vechime, moneda era o bucată de metal prețios care valora cât scria pe ea. Cu alte cuvinte, moneda avea acoperire valorică în ea însăși. Schimbam practic un bun pe câteva grame de aur sau argint. Singura problemă pe care o putea avea avea o asemenea monedă o reprezenta scăderea ei în greutate prin vămuirea aplicată de către fiecare posesor al ei marginilor, pentru că fețele monedei trebuiau să rămână vizibile. Criza subțierii masei monetare prin datul cu jula la marginea monezii a fost rezolvată simplu de către Isaac Newton prin aplicarea zimților pe marginea monezii, lumea intrând astfel într-o eră de stabilitate monetară excepțională. Unele monede din ziua de azi amintesc de vremurile acelea. În definitiv, one pound sterling înseamnă literalmente o livră de argint. Un asemenea mecanism monetar presupune, în ultimă instanță, dependența masei monetare de cantitatea de aur și argint existentă la un moment dat. Cum moneda era reprezentată printr-o cantitate de metal marcată pentru a fi utilizată în acest sens, marcarea în sine era un atribut al puterii politice care juca în felul acesta rolul monopolist al unui terț de încredere. Practic, moneda reprezenta o cantitate de metal prețios garantată de stat în ceea ce privește puritatea și greutatea. Atât.

    Evident, moneda care ne interesează în tot ce vorbim pe-aici este dolarul. Motivul este unul simplu, global, dolarul înseamnă cam 65% din masa monetară a lumii. Odată cu apariția Euro, acesta reprezintă cam 25% Lira sterlină cam 5% iar Yenul 3%. Restul de 2% este reprezentat de monedele tuturor celorlaltor state la un loc și cred că lucrul acesta ne demonstează pe de o parte ce reprezintă cu adevărat economia americană, iar pe de alta de ce  atunci când economia americană are o problemă, problema devine repede una globală. Primii dolari din aur și argint au fost emiși în 1792 la o paritate de 1.6 grame aur pentru un dolar. La sfârșitul marii depresii, adică în 1933, dolarii din aur au fost confiscați și înlocuiți cu hârtii care erau garantate la o paritate de 0.888 grame pentru un dolar. Asupra  monedei astfel instituite avea să vegheze același FED (Federal Reserve System, adică banca centrală americană) înființat în 1913 după marea panică bancară din 1907. Unul dintre lucrurile interesante instituite în acest fel a fost ideea de elasticitate a monedei utilizată la greu mai ales după reforma din anii 70. Deocamdată însă banii aveau un corespondent destul de rigid care era aurul. Cu alte cuvinte, dacă toți depunătorii la toate băncile americane ar fi dorit simultan să retragă banii, banca centrală le garanta această operațiune cu rezerva de aur care stătea în sprijinul monedei de hartie. Odată cu acest pas, întregul sistem bancar a intrat sub controlul băncii centrale a statului în care funcționează. La început marile bănci americane au fost nemulțumite de măsurile luate de către guvernul federal. A fost momentul pierderii independenței băncilor de dragul evitării unei crize de felul celei din 1907. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat. După o perioadă de expansiune economică dublată de o inflație continuă, Statele Unite au hotărât unilateral reevaluarea monedei naționale și bazarea sa pe cu totul altceva decât pe paritatea cu o resursă ușor de controlat și care limita drastic expansiunea cererii. În 1971, Statele Unite au renunțat unilateral la posibilitatea convertirii dolarilor în aur la o valoare prestabilită. Practic, în momentul de față nici un stat nu mai dă această posibilitate, banii nemaifiind legați de nici un fel de aset tangibil. Banii de hartie au deschis astfel epoca banilor pe hartie. Mecanismul este destul de complicat, dar în linii mari lucrurile arată cam așa: Masa monetară declarată de către banca centrală ajunge la noi prin intermediul băncilor comerciale. O bancă poate oferi împrumuturi în limita unui multiplu al rezervei pe care este obligată să o aibă la banca centrală. În Statele Unite această limită obligatorie este de aproximativ 1 din 6. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dolar depus în rezerva de la FED, o bancă poate împrumuta 6 dolari. Practic, este ca și cum masa monetară este multiplicată de 6 ori. În felul acesta, FED emite bani de hartie oferindu-le băncilor posibilitatea de a “emite” bani pe hartie. Care dispar dacă banca se declară în încetare de plăți. De obicei nu se ajunge până aici, pentru că FED poate interveni, până la un punct, în apărarea băncilor. Banca centrală nu mai este nevoită să tipărească bani suplimentari pentru a acoperi cererea, băncile pot să-și multiplice din nimic de șase ori cantitatea de bani pe care o au la dispoziție, cel care se împrumută de la bancă se simte oarecum protejat și toată lumea este mulțumită. Banii pe hărtie pot să apară și să dispară fără a afecta în vreun fel masa monetară. Prin reglajele pe care banca centrală le poate face, statele pot controla o grămadă de lucruri de la piața internă la relațiile interstatale. Faptul că banii nu mai au un corespondent într-o marfă tangibilă, care ar putea fi la fel de bine platina sau cartoful, ci în cât din depozitele făcute la bănci este garantat de banca centrală este probabil cea mai interesantă găselniță a statelor prin care acestea își exercită controlul asupra piețelor. Odată cu apariția banilor electronici și cu globalizarea piețelor financiare, odată cu diversificarea produselor bancare și a tipurilor de garanții acceptate de sistem, tot acest mecanism s-a rafinat devenind din ce în ce mai opac pentru neinițiați și, din păcate, printre neinițiați se numără în mod inevitabil și majoritatea covârșitoare a oamenilor politici aflați în situația ingrată de a lua decizii într-un domeniu la fel de abstract pentru ei ca și geometria diferențială. Odată cu anii 80, sistemul financiar a devenit o putere independentă și netransparentă care, atunci când lucrurile funcționează bine sprijină dezvoltarea societății dar care poate acumula toxine greu de sesizat de către un necunoscător pus în situația de a lua decizii. Sistemul financiar a devenit în fiecare stat un monopol netransparent și cu o mare autonomie în raport cu sistemul de putere politică, autonomie care nu derivă din lipsă de reglementare ci din incomprehensivitate. Într-o oarecare măsură, sistemul financiar este atât de specializat și de sofisticat încât nu mai are cum să facă obiectul exercitării suveranității naționale pentru că cei chemați să o exercite nu îl mai pot pricepe.

    Pe lângă multiplicatorul de masă monetară bazat pe depozitele garantate de către banca centrală, au apărut, în timp,  o serie de mecanisme de creat bani pe hârtie din nimic. Iată unul simplu, descris de Rothbard, economist american considerat exponent al școlii austriece. FED poate cumpăra, printr-una dintre băncile sale, active de pe piața liberă. De exemplu, obligațiuni ale statului american. Adică promisiunea statului că va oferi, în schimbul unei hârtii, bani în viitor. Statul este fericit că obligațiunile sale sunt tranzacționate și că în felul acesta valoarea lor de tranzacționare poate crește aducând cu sine încrederea că orice emisiune viitoare de obligațiuni va fi repede absorbită de piață. Să presupunem că FED decide să cumpăre obligațiunile din piața liberă, adică de la o entitate economică oarecare. Dar FED nu poate deschide conturi decât pentru guvern și pentru băncile comerciale. El va emite un cec în favoarea entității de la care a cumpărat obligațiunile. La rândul ei, entitatea care a vândut către FED nu poate face nimic altceva cu cecul său decât să-l depună la banca comercială la care are cont deschis. Care bancă va constata cu fericire o creștere a depozitelor la cerere cu suma scrisă pe cecul emis de FED. Banca va lua cecul și îl va depozita la FED crescându-și astfel depozitul de la banca centrală. Ceea ce îi va da dreptul să își crească volumul depozitelor la cerere cu de șase ori suma scrisă pe biletul emis de FED. Să presupunem că FED a scris pe cecul său valoarea de 1 dolar. Banca comercială a entității economica care a vândut la FED obligațiuni în valoare de 1 dolar are la dispoziție încă 6 dolari pentru a-i oferi celor care doresc să fie împrumutați de ea. La sfârșitul acestei tranzacții au fost creeați 6 dolari pe hârtie din nimic. Și uite așa, guvernul federal poate crea bani fără să tipărească nimic, masa monetară rămâne fix aceeași iar banii pe hârtie se pot multiplica având doi multiplicatori: raportul de 1 la 6 și obligațiunile de stat. Împrumutul făcut de guvern prin intermediul lor nu îi aduce nici un ban în plus guvernului, dar poate crește masa de monedă pe hârtie fără a afecta masa de monedă de hârtie în nici un fel. Și exemplele pot continua, pentru că sistemul a devenit extrem de sofisticat și diversificat.

    Încă un procedeu simplu de tot de creat bani pe hârtie este o dobândă scăzută pe care o percepe banca centrală pentru împrumuturile acordate băncillor comerciale. Voi simplifica foarte mult calculele, scriu asta ca să nu fiu tras de urechi de apărătorii sistemului. Așa simplificate ca totul să fie ușor de înțeles ele nu se abat însă de la ce se întâmplă în realitate. În vara lui 2003, dobândă percepută de banca centrală ajunsese la puțin peste 1%. Practic, la o asemenea dobândă merită să îți creditezi creșterea depozitului la FED, depozit în numele căruia poți emite de șase ori mai mulți bani pe hârtie, bani pe care îi poți oferta către piață. Dacă această masă de bani pe hârtie îi transformi în împrumuturi cu o dobândă de 2% să zicem, înseamnă că ai luat pe suma împrumutată de la FED o dobândă de 11%, ceea ce e super! Să presupunem că banca comercială a împrumutat de la FED 100 de dolari. Ea are acum la dispoziție 600$ pentru a-i împrumuta cu 2% și trebuie să returneze băncii centrale 101$. Dacă toți cei cărora le împrumută banii i-ar returna, banca ar avea un venit de 612$ din care ar trebui să restituie băncii centrale 101. Adică ar rămâne cu 511$. Sigur, aceștia sunt bani pe hârtie și transformarea lor în bani de hârtie ar fi imposibilă, dar probabilitatea ca deponenții și acționarii să ceară simultan lucrul acesta este practic nulă. Păi în condițiile astea, dacă te lasă FED, merită să riști să relaxezi la greu condițiile de creditare. Și FED te lasă. Pentru că e banca centrală iar anul 2004 este an electoral. Și uite-așa, oameni care nu ar fi primit în veci un credit își văd visul cu ochii. Pot cumpăra o casă pe care nu și-ar putea-o permite niciodată nici ei, nici urmașii urmașilor lor. Și nu vorbim de câțiva oameni ci de 2,5 milioane. Intenția declarată a FED a fost cea de evitare a deflației și stimulare a consumului, dar eu cred tare de tot că în realitate a fost vorba de apropierea anului electoral. Poate că am trăit prea mult în România, dar sincer, cred că politica e la fel peste tot, așa cum omul mediu statistic e același peste tot. E drept că în 2004 FED a realizat că lucrurile o pot lua razna și a trecut la o creștere graduală a dobânzii de creditare, dar efectele politice erau deja pozitive iar cele economice de neoprit. Acestea, adică efectele economice, începeau să ducă spre ce am văzut că s-a întâmplat după încă patru ani de prosperitate umflată artificial.

    Un alt mecanism care face ca o aceeași cantitate de bani să cumpere mai multe sau mai puține bunuri este cel care ține de timpul în care un produs devine dintr-o colecție de materii prime bun cumpărat de utilizatorul final. Același lucru poate fi spus și despre un serviciu, dar prefer exemplul cu produsul pentru că este mult mai intuitiv. Să presupunem că este vorba de un automobil. Prima fază care ține de concepția lui are un cost care se distribuie apoi în timp pe fiecare mașină produsă în serie. A doua fază este cea interesantă și ea ține de producția și vânzarea automobilului. Dacă timpul și costurile necesare producerii lui țin de tehnologia adoptată, timpul necesar vânzării ține atât de abilitățile de poziționare a automobilului pe piață cât și de capacitatea de plată a celor care doresc să îl achiziționeze. Să presupunem că nevoia de a cumpăra un automobil nou este constantă. În acest caz, diferența este dată de posibilitatea financiară a celor care doresc să îl cumpere. Când aceasta este mare, vânzarea se va face repede și banii se vor întoarce repede la producător. Care va putea să producă mai multe automobile, limita fiind dată de timpul necesar producerii unui automobil și de numărul de linii de fabricație pe care le are la dispoziție. Tendința producătorului va fi să crească liniile de fabricație și să angajeze mai mulți muncitori. Aceasta va duce la scăderea numărului de muncitori pe piață și deci la creșterea salariilor pentru a fideliza forța de muncă. În felul acesta, muncitorii săi vor avea mai mulți bani pe care îi vor cheltui dând de lucru altor oameni. De exemplu, celor care cultivă cartofii pe care îi cumpără de la Mac-ul de la Dristor. Cu cât timpul necesar producerii și vânzării unui automobil este mai scurt, cu atât banii câștigați de către producător într-o unitate de timp suficient de mare, de exemplu într-un an, vor fi mai mulți. Implicit, veniturile lucrătorilor de la fabrica de automobile, ale celor de la Mac-ul de la Dristor și ale cultivatorilor de cartofi vor fi mai mari. Solvabilitatea lor în fața băncii va fi mai mare, vor putea cumpăra mai multe automobile și vom vorbi de creștere economică. Masa monetară nu s-a modificat deloc în acest proces. În cazul în care banii aflați în posesia cumpărătorilor vor fi mai puțini, vom asista la un proces invers.

    Până la un punct, toate aceste lucruri pot fi reglate de legile pieței și de regulile de îndatorare stabilite de banca centrală. Dacă regulile se relaxează prea mult, apare riscul intrării în joc a unui număr mare de insolvabili care vor mai garanta și cu asseturi cu lichiditate redusă cum ar fi ipotecile pe bunuri greu de vândut iar în situații limită caruselul creșterii economice pe datorie va duce la căderi spectaculoase de felul celei pe care tocmai ne pregătim să o traversăm. Banca centrală înăsprește atunci regulile pentru a proteja băncile comerciale. Raportul de 1 la 6 poate deveni 1 la 4 sau chiar mai mic. Banii vor veni la fabrica de automobile după un timp mai mare, salariile lucrătorilor vor scădea în cel mai bun caz, iar banii pe hârtie se vor contracta fără a afecta în nici un fel masa monetară.

    Răspunsul scurt ar fi: banii nu au dispărut. Sunt tot atâția în termeni de masă monetară. Doar că banii pe hârtie s-au evaporat iar timpul s-a dilatat brusc.

No, we cannot!

Saturday, February 14th, 2009

    Nu aș fi continuat postul despre școală dacă nu aș fi primit comentariul Alexandrei. În acel comentariu se face vorbire despre un post al ei și cred că tot ce scrie ea acolo merită citit. De-aia îi pun link aici. Dacă reforma făcută cu un cur cât un cap nu ar fi existat, lucrurile ar fi stat doar un pic mai bine. Pentru că sistemul, reformat sau nu, funcționează cu oameni. Ca și societatea. Ca și specia. Până la urmă, pentru unul venit de pe Alfa Centauri, întâlnirea cu unul sau două exemplare ar putea fi ceva definitoriu. Pentru unul născut și crescut aici, definitorie este și experiența personală dar și statistica. Când experiența personală confirmă statistica, vorbim despre o viață dusă cu picioarele pe pământ. Și pentru că tot vorbim despre statistici, tot zgomotul făcut în jurul olimpiadelor sau concursurilor de orice fel este absolut irelevant. Singurul lucru care poate spune ceva despre sistem ține de angajabilitatea absolvenților. Liceele sunt considerate bune în funcție de câți dintre absolvenții lor urmează o facultate. Un sistem de învățământ este bun în funcție de angajabilitatea absolvenților săi în domenii considerate la un moment dat domenii cu valoare mare adăugată. Ideea că rezultate punctuale foarte bune înseamnă un sistem foarte bun este fundamental eronată. Este ca și cum am spune că o țară în care obezitatea este declarată epidemică este o țară de sportivi doar pentru că are rezultate foarte bune în competițiile olimpice.

    Postul pe care tocmai l-am pomenit e un fel de a vedea lucrurile din punctul de vedere al elevului. Este exact același fel în care un furnizor de servicii este privit din punctul de vedere al celui care este cumpărătorul serviciului. În definitiv, atunci când mă abonez la o companie de telefonie, mă interesează calitatea semnalului, acoperirea și prețul. Dacă dreptul la a avea un telefon ar fi garantat prin constituție iar abonamentul ar fi gratuit, m-ar interesa numai calitatea serviciului. Cred că nici unul dintre utilizatorii obișnuiți de telefon mobil nu s-a întrebat niciodată ce salarii primesc angajații companiei de telefonie. Asta este problema managementului. Evident, orice bord cu capul pe umeri va încerca să ofere un salariu cât mai mic pentru o muncă de calitate cât mai ridicată. Cum nici un bord cu capul pe umeri nu va fi vreodată tentat să forțeze limita de jos a salariului posibil, calitatea angajaților va fi mereu una satisfăcătoare iar serviciile oferite de compania de telefonie vor fi mulțumitoare pentru majoritatea clienților, astfel încât puțini vor fi tentați să meargă la competiție. Sigur, e o schemă mult simplificată și am simplificat-o voit pentru a o adecva scopului postului acestuia. Ideea este deci simplă: încerci să plătești la limita de jos care îți permite menținerea calității. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când este vorba de un monopol. Învățământul gratuit este monopol de stat. Există, e drept, o oarecare alternativă la sistem, dar este pe bani și are o puternică ancoră curriculară în sistemul de stat. Când spun monopol, am în vedere însă trei aspecte.

    Primul este legat de faptul că nu există o alternativă tot gratuită din punctul de vedere al elevului. Veți spune că am innebunit, dar hai să vedem dacă ideea de mai jos este chiar o nebunie. Ideea că școala este oferită gratuit pentru toți elevii se poate traduce în faptul că fiecărui elev statul îi alocă anual o sumă de bani. Deloc puțini. Dacă această sumă nu ar fi distribuită de stat către școli ci de către elevul însuși, lucrurile ar putea arăta ușor diferit. Cu alte cuvinte, dacă suma nu ar aștepta elevul în școală ci ar urma elevul acolo unde vrea el să studieze, școala nu ar mai fi un monopol, nici în formula unui sistem de învățământ gratuit. Unele școli ar avea mai mulți elevi, deci mai mulți bani, altele ar ajunge într-o situație falimentară. Evident, acolo unde în mod obiectiv nu ar exista suficienți elevi pe o arie geografică prestabilită, ar trebui alocați bani utilizând un alt mecanism (cel folosit acum, de exemplu) pentru a asigura dreptul tuturor la un învățământ gratuit.

    Al doilea monopol este unul curricular. Școala este administrată, din acest punct de vedere, extrem de centralizat. Curricula a fost gândită și este pusă în practică plecând de la orice criterii cu excepția celor legate de lumea reală în care absolventul își caută ceva de lucru. Dealfel, eșecul clar al reformei făcută cu zece ani în urmă este o dovadă mai mult decât grăitoare. În plus, acolo unde există o oarece autonomie, adică în sistemul universitar, curricula se construiește plecând de la ce știe să predea corpul profesoral și cam atât. Ruptura majoră între școală și realitate se simte în special în domeniile cu dinamică mare, adică exact acolo unde valoarea adăugată este substanțială. Cu mici excepții, învățământul privat stă și mai rău, acolo lucrurile fiind mai degrabă dictate de raționamente inconștiente de tipul am plătit, trebuie să iau o diplomă. Și așa ajungem la situația din ce în ce mai frecventă în care angajatorul, pe bună dreptate, consideră diploma ca ceva secundar și ia în calcul certificările și experiența în companii pe care le consideră prestigioase. Mărturisesc că n-am auzit nici un angajator spunând că vreuna dintre instituțiile de învățământ românești sunt o garanție suficientă pentru a angaja pe cineva.

    Al treilea monopol este unul ocupațional. Cum majoritatea locurilor de muncă sunt în învățământul de stat, cei care predau sunt fie (extrem de puțini) chiar pasionați de munca asta, fie oameni care au ales o profesie în care nu există locuri de muncă bine plătite în afara sistemului de învățământ, fie oameni care au ales o meserie bine plătită în afara sistemului dar care nu pot ocupa un loc de muncă acolo pentru că pur și simplu sunt incompetenți. Așa se face că profesorii rămân captivi în sistem. Care îi plătește foarte prost, aici o contrazic pe Alexandra, și îi transformă în timp în ființe blazate și din ce în ce mai puțin competente. Dacă nici nu dau meditații, ajung în oarece timp să nu mai știe nici măcar ce știau în liceu. Incompetența duce la scăderea respectului clasei față de profesor, la teribilisme pe care altfel nu și le-ar permite, la ducerea de râpă nu doar a starii intelectuale ci și umane (aici tabloidele și prostia adulților au și ele un efect modelator major). Când nu ai o meserie certă și ești prost plătit ai în mod automat un complex în fața acelora care așteaptă de la tine servicii de calitate, iar complexul se transferă în întreagime în relația elev-profesor.

    Vestea proastă este că nu e nimic de făcut. Cele trei monopoluri sunt formule pan-europene. Ele nu vin parașutate din neant, ci din felul în care gândește majoritatea în această parte a lumii. Majoritatea noastră, adică exact ceea ce duce o societate într-o direcție sau alta. Foarte interesant este faptul că modul acesta de a gândi este plin de contradicții. Majoritatea vrea un sistem uniform, dar vrea ca el să ofere calitate. Nu se poate așa ceva. Majoritatea vrea ca elevii să învețe temeinic, dar tot ea se plângea că totul este prea dificil și încărcat. Nici aici nu există compromisuri. Majoritatea vrea să aibă o diplomă oarecare, dacă se poate pe bani (sub formă de șpagă sau nu) dar vrea și un serviciu bun, fenomenal de bine plătit, eventual la stat și în care să nu te spetești. Nici asta nu se poate. Sigur, cu o paradigmă schimbată, lucrurile ar putea funcționa, dar asta ar însemna să fim, la nivelul majorității, pragmatici, obiectivi și raționali. Ceea ce, în mod categoric, nu se poate.

 

Libra

Sunday, February 8th, 2009

    Până la marea reformă a sistemului de învăţământ am avut și noi o școală cât de cât folositoare la ceva. Nu foarte legată de realitate, nu foarte legată de cei care o urmau, dar măcar făcută să producă oameni care înțeleg câte ceva din lumea din jur și care  pot să-și găsească oarece de lucru. Multe dintre companiile care și-au relocat locurile de muncă nefuncționărești în est, exect genul ăsta de oameni, pe cale de dispariție acolo, îl și căutau. Adică oameni cu o meserie certă și capabili să se adapteze la lucruri noi nebanale. Sistemul nostru de învățământ, cel vechi și atât de luat la mișto, asta reușea să producă. Tot ce îi lipsea era un strop de pragmatism, oarece parale în plus în buzunarele profesorilor și chiar ar fi fost supermeseriaș.

    Reforma, făcută cu un cur cât un cap, acum mai bine de zece ani a reușit să ne alinieze la limita de jos a ceea ce se întâmplă în lumea occidentală. De fapt, am reușit să ne aliniem cu toate cam în zona aia. Tot la limita de jos. Probabil că cel mai mare pericol care poate paște o societate îl reprezintă sentimentul prosperității perpetue venită de la sine. Aia din categoria “pentru că merit”. Cu bunici care își amintesc ieșirea din al doilea război, cu părinți care au trăit o creștere economică aproape constantă, cu presiunea continuă a publicității de consum și cu superinteresantele știri tabloidale venite în flux continuu, cu idoli de o zi și competiții bazate pe vedeta cu care semăm sau mașina pe care mi-a luat-o tata sau firma, generația născută în secolul XXI nu are nici o șansă să ducă lucrurile mai departe. Pentru că școala s-a dărămat și ea. Iar dacă vorbele mele par doar vorbe, este suficient să ne gândim la câteva simptome absolut clare ale acestui lucru.

    Odată cu mutarea producției în India, China și tranzitoriu în Europa de Est, paradigma a devenit “nu e important să produci, important este să vinzi”. Sigur, globalizarea are un lucru foarte bun. Extinde piețele și optimizează costurile. Cu o singură condiție: să îți ții proprietatea intelectuală acasă. Cu alte cuvinte, nu este important nici să produci, nici să vinzi, important este să fii in stare să inventezi în continuu. În ciclul de viață al unui produs există trei momente importante: creația, producția și vânzarea. Atât timp cât creația este la tine, lucrurile stau bine. Dar pentru asta, trebuie să ai acasă creatorii. Și pentru asta trebuie să ai cum să îi ai. Sistemul de învățământ occidental s-a deplasat foarte repede spre producerea oamenilor de vânzări în detrimentul celor capabili să creeze. Așa se face că două generații deja s-au îndreptat spre economie și drept și științe sociale ignorând științele inginerești, științele naturale și școlile de meserii. După ce am relocat producția, ceea ce a fost cred o decizie bună, riscăm acum să asistăm la relocarea creației. Unde? Păi tot acolo unde s-au dus și locurile de muncă din producție. Numai că de data asta nu mai vorbim despre optimizare ci despre riscuri.

    Între timp, sistemul de învățământ a produs inflaționist fortă de muncă funcționărească. Cererea inițială fiind mare iar sistemul de învățământ fiind un sistem cu inerție serioasă, calitatea ei a scăzut constant. Pentru că nu orice creier e făcut să gândescă orice la fel de bine. De-aia și suntem atât de diferiți și de-aia lumea umană e și atât de interesantă. Dezechilibrul dintre cererea de funcționari și cea de ingineri sau oameni (uite că nu zic pentru cercetare) pentru creație a dus și la scăderea ștachetei în facultățile de științe. Nu pentru că volumul de forţă de muncă cerută este mare ci pentru că foarte mulţi dintre cei care ar face cu brio faţă domeniilor pozitive se reorientează înspre zona funcţionărească. Totul trebuie să fie mai simplu, pentru că de complicat nu mai e nevoie. Vânzările necesită un fundament teoretic mai scăzut, la fel și activitatea funcționărească, școala este de multe ori mai puțin importantă decât practica și training-ul de nișă.

    Toate aceste transformări ale economiei euroatlantice au dus la schimbarea felului în care se structurează şi sunt percepute sistemele de învăţământ. La asta s-a adăugat încăpăţânarea profesorilor de a preda lucruri mai puţin cerute dar bine cunoscute de ei (fenomen tipic european), s-a adăugat și faptul că mulţi dintre absolvenţi au ajuns să lucreze în alt domeniu decât cel pentru care se pregătiseră în schimbul unui salariu mai bun, s-a adăugat și iluzia că poţi consuma oricât pe credit, s-a adăugat și tabloidizarea vieţii de zi cu zi care a dus la iluzia unui câştig imediat şi uşor. Totul a generat visul unei bunăstări obţinută facil şi fără nevoie prea mare de şcolă.  N-am văzut nicăieri în media poveşti despre iluzii destrămate. Am văzut în schimb sondaje de opinie în care o majoritate, inconştientă aş zice, se vedea sau îşi vedea copilul star, luând drept reper povestioara de tabloind şi neştiind nimic despre munca din spatele strălucirii de pe podium. Asta a dus la mutarea dorinţelor oamenilor din zona realistă a unei profesii bine făcută la senzaţia că la şcoală se pierde vremea şi că viitorul se construieşte în altă parte. Aşa a apărut aberaţia de program de la Bologna, aşa s-a ajuns ca munca profesorului să fie mult subevaluată financiar şi social, așa s-a ajuns la testele grilă şi manualele minimale, la şcolile de fiţe, la lipsa de interes pentru a investi în tine însuţi, nu atât bani cât timp, la siguranţa că vei trăi bine pentru simplul motiv că te-ai născut în locul corect. Cu ore puţine, cu materii greşit dimensionate, unele dintre ele şi complet inutile, cu profesori foarte prost plătiţi şi sătui de viaţa pe care o duc, cu sclipiciuri care aiuresc adolescenţii, cu banii încă suficienţi de la mama şi tata, e greu de crezut că mai avem foarte multe de spus în viitorul planetei. 

    Mă tem că este aproape imposibil să mai reparăm ceva. Asia vine cu lecţia dură a foamei bine învăţată. Urmează Africa. Din felul în care Europa îşi proiectează viitorul, mă tem că vom deveni în cel mai bun caz o idilică zonă agroturistică, atât timp cât va fi interesat cineva să dea bani pentru aşa ceva. Ţările Europei occidentale trec print-o acută criză de ingineri. Statele Unite este foarte aproape de aşa ceva. Când e vorba de o aberaţie, ne aliniem și noi repede de tot. De curând am citit că cifra de şcolarizare ale uneia dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii s-a înjumătăţit din lipsă de studenţi iar cei rămaşi provin într-o proporţie covârşitoare din spaţiul asiatic. Care studenţi nu mai sunt interesaţi să rămână în spaţiul american ci se întorc acasă. Unde au început să apară universităţi din ce în ce mai puternice. 

    Unui “Yes! We can!” pus politicianist pe un taler al balanţei ca un soi de anestezic înainte de operaţia pe creier deschis, îi contrapun un “No. We cannot.”. În din ce în ce mai multe domenii. De ce? De proşti.