Archive for the ‘Loc de dat cu capul’ Category

Despre lene

Thursday, February 5th, 2009

    Lenea ne-a scos din grote. Lenea ne-a adunat din savană. Lenea ne-a dat jos din copaci. Dintre toate calitățile pe care le poate avea un om, lenea a fost mai tot timpul considerată un defect. Cauza acestei nedrepte priviri asupra lenei stă în numărul foarte mare de oameni care nu pot fi mai mult decât harnici. În întelesul lor, lenea este un soi de opus al hărniciei, ceea ce nu este doar greșit ci și periculos. În înțelesul meu, lenea este cea care te împinge să muncești cât mai puțin pentru a atinge un scop. Privită așa, lenea este un semn clar de eficiență și inteligență.

    Dacă aruncăm o scurtă privire în istorie, vedem limpede că perioadele de hărnicie maximă au fost și cele de sărăcie lucie, lipsite complet de creativitate și de senzația de împlinire umană. Istoria tehnologiei este istoria lenei. Practic toate descoperirile majore sunt rezultatul dorinței de a munci cât mai puțin. Mi-am amintit de toate aceste lucruri tot auzind în jurul meu o sumedenie de discuții stupide despre cutia de viteze automată. Sigur, primul argument pro manuală era că un bărbat adevărat nu poate sta cu dreapta decât pe țuțuroiul de schimbat viteza. Bine, poate fi și asta o alegere, poate chiar o prelungire a altor alegeri, dar nu cred că are vreo legătură directă nici cu bărbăția, nici cu adevărul. Argumentul invocat des era cel de finețe. Nu ține. Poate că acum foarte mulți ani, da. Acum nu. Argumentul suprem pe care l-am auzit era însă că e mai greu, adică e treabă de bărbat. Uite, argumentul ăsta chiar m-a jignit! Adică de ce bărbații trebuie să fie mai tâmpiți și să aleagă ce este mai greu de făcut doar așa, pentru simplul motiv că este mai greu. Eu zic că au și bărbații doza lor de inteligență, nu am făcut dealtfel nici o distincție vreodată între IQ-ul vreunuia dintre sexe, cred că e o chestiune care ține doar de indivizi, indiferent de sex, rasă și mai știu eu ce altceva, cred că și genialii și tâmpiții sunt uniform distribuiți în toate categoriile astea și, sincer să fiu, sunt sătul până peste cap de gândirea în categorii. Revenind în logica asta a lor ar trebui să nu pricep de ce omenirea a renunțat la manivelă ca să pornească mașina, de ce nu producem mașini care să plece numai împinse de tot ce mișună prin fața scării la orice oră, că ne-ar mai ameliora și relațiile de vecinătate și ar fi super!

    Acum, trebuie să recunosc, reacții de-astea anti-lene tâmpite am avut și eu. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Windows. Era cel din versiunea 2.0. Sau de prima dată când am fost nevoit să utilizez mouse-ul. Cu un ifos cretin de programator care vede doar până la ecranul din fața sa, decretam că un programator adevărat este cel care folosește doar tastatura, lucraza sub un sistem de operare care are doar prompter, scrie doar cod în asamblare și introduce secvența de boot bit cu bit de la chei. Noroc că felul ăsta de a gândi m-a ținut doar câteva săptămâni. Până în clipa în care am demontat mouse-ul cu pricina și mi s-a părut o bijuterie de simplitate și inteligență, până în clipa în care am văzut că este mult mai comod să ai o interfață grafică la sistemul de operare și am început să scurm în el să văd cum au făcut-o ăia. Pentru mine lenea a mers mână în mână cu curiozitatea. La chestia cu asamblarea nu am renunțat nici azi, chiar dacă am scris cod în mai toate limbajele cât de cât folosite în lumea asta. Din alte motive, care țin de eficiență și de simplitate, dar asta e o discuție care n-are loc pe blog-ul acesta.

    Că lenea ne face mai creativi, ne satisface curiozitatea și ne stimulează, în mod paradoxal, spiritul de explorator gata mereu să pornească într-o nouă aventură, mie îmi e cât se poate de limpede. Hărnicia aia seacă, onorabilă ca o decorație are și ea însă rostul ei. E ca bara de cadmiu în reactorul nuclear. Ca să nu se încingă prea tare și să explodeze. Uite că și aici, societatea s-a autoreglat. Când am plecat din Africa, la începuturile existenței noastre ca specie, ne-a mânat foamea. Dar dacă lenea nu ne-ar fi făcut mai eficienți și mai curioși, cu siguranță că azi nu am fi împânzit lumea. 

Sfârşitul paradigmei

Monday, February 2nd, 2009

    Vineri am avut una dintre cele mai tâmpite discuţii din ultima vreme. Cu un prieten bun, la o cafea, nu ne mai văzusem de mult. Dacă ţineam discuţia strict în zona unui interes profesional comun, ar fi fost chiar ok. Nu ştiu însă ce ne-a venit pusul la cale al planetei, prost obicei de care e greu să scapi atunci când trăieşti în partea asta a lumii. Evident, despre depresia economică şi un lucru asupra căruia, în mod surprinzător, am găsit un fel asemănător de a gândi. Despre care am de gând să și scriu aici. Nu voi putea argumenta cine ştie ce în legătură cu convingerile mele şi cu siguranţă orice economist m-ar face imediat din vorbe. Faptul că şi prietenul meu şi alţi oameni, în special din business, gândesc aproximativ la fel, mă face însă să-mi iau inima în dinţi şi să scriu despre asta. Pe scurt, eu cred că modelul economic în care suntem a ajuns la capăt de drum, că ceea ce urmează să se petreacă ține de convulsiile sale finale și că desprinderea de el și înlocuirea cu un alt fel de a gândi va lua mult timp și va marca viața unui număr mare de oameni. Lucrurile acestea le cred de destul de mult timp, am mai și scris timid despre ele, nu sunt economist și îmi doresc tare mult să greșesc.

    Modelul economic actual își are rădăcinile în perioada interbelică, imediat după marea depresie de atunci și în remediile folosite de principalii actori ai vremii. Marea depresie a fost o criză simultană generată de consumul scăzut și supradimensionarea investițiilor. A fost, ca și cea de acum, o criză în care s-a ajuns dintr-un optimism exagerat. Spre deosebire de cea de acum, optimismul a fost atunci al comunității de afaceri în timp ce depresia în care intrăm acum optimismul excesiv a fost al consumatorilor. Marea depresie a fost soluționată prin ample lucrări de infrastructură plătite din bani publici și prin pregătirile de război. Am auzit în ultimul timp vorbindu-se des despre planuri similare în ceea ce privește infrastructura. Nu știu dacă de data aceasta lucrurile vor mai funcționa la fel. Nu cred. În anii următori războiului, principala preocupare a ținut de stimularea creșterii economice pe baza stimulării consumului. Și lucrurile au funcționat bine atât timp cât consumul s-a bazat pe solvabilitatea consumatorului. 

    Pentru orice produs sau serviciu din lumea asta există un ciclu de viață care începe cu facerea lui și se încheie în momentul în care ajunge să fie cumpărat de către utilizatorul final. Sigur, schema este ceva mai complicată dacă luăm în considerare și garanțiile și asistența oferită de producător sau diversele facilități oferite de furnizorul de servicii. Oricum, lucrurile pot fi simplificate foarte mult, fără a se pierde ceva esențial din vedere, la schema care începe cu facerea și se termină cu încasarea banilor în contravaloarea produsului sau serviciului. Este limpede că banii sunt în număr finit. Ceea ce face însă ca sentimentul că poți dispune mai ușor sau mai greu de ei ține de viteza cu care aceeași bani pot acoperi ciclul de viață al unui produs. Aceeași bani, pot cumpăra mult mai multe produse și satisface mult mai multe nevoi dacă timpul necesar producerii și vânzării produselor și serviciilor este mai scurt. Cu alte cuvinte, cu cât consumul este mai mare și ceea ce se consumă se produce mai repede cu atât senzația de bogăție la nivelul societății este mai mare. Pentru a ajunge aici, există câțiva pași logici de urmat. Bunul trebuie produs mai repede și mai ieftin, vândut mai repede și înlocuit mai repede cu un bun similar. Pe de altă parte, diversificarea și segmentarea bunurilor și serviciilor este esențială pentru a introduce în circuit câți mai mulți bani generând o cerere continuă și înlocuind treptat bunurile și serviciile care nu se mai pot dezvolta. Atât timp cât banii disponibili la cumpărători pot acoperi oferta de produse și servicii iar cererea și oferta sunt echilibrate, mecanismul economic funcționează normal, autoreglându-se prin perioadele de recesiune și prosperitate succesive.

    Marea depresie s-a petrecut într-un moment în care bunurile începuseră să fie produse mai repede și mai ieftin. Într-o oarecare măsură, ea s-a datorat neînțelegerii felului în care ar trebui făcute vânzările pe o piață de masă și a evaluării greșite a acestei piețe. A doua eroare a fost făcută considerând că un bun care rezistă mult în timp are o calitate economică certă, în condițiile în care tocmai acest fapt s-a dovedit a fi un defect. Asta a dus la decizii corecte privind scăderea simultană a calității și a prețului dublată de publicitarea produselor cu o tentă simultan utilitaristă și de modă. Segmentarea legată de puterea de cumpărare a diferitelor componente ale pieței sau cea legată de interesul lor față de bunul sau serviciul respectiv, a fost un alt motor esențial de dezvoltare. Ideea este că banul trebuie luat de acolo de unde există, indiferent de cantitatea în care există, dacă efortul de a-l lua are costuri mai mici decât prețul plătit. Toate aceste lucruri au dus la dezvoltarea cercetării, la transferul rapid de tehnologii din zona militară în cea civilă, la transformarea publicității în industrie, la dezvoltarea fără precedent a design-ului industrial. Lucrurile probabil că ar fi funcționat așa multă vreme dacă s-ar fi ținut cont mai mult de efectul cotrar pe care îl pot avea publicitatea și accesul prea facil la bunuri și servicii.

    Au existat câteva supape ieftine care au fost utilizate, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin planificat, eu cred că un mare rol l-a avut de fapt pura întâmplare și norocul chior, dar sunt sigur că nu mă crede nimeni că e așa. Singura planificată bine și de fapt cea mai eficientă a fost cercetarea. Aici nu e nimic de spus, atât felul în care a evoluat ea după război cât și felul în care a fost realizată protecția intelectuală în țările în care chiar s-a făcut cercetare, cel puțin până prin anii 80. După anii 80, lucrurile s-au mai schimbat și aici, dar nu în asta stă cauza declinului economic general. A doua supapă a reprezentat-o forța de muncă mai ieftină. Fie că este vorba de forță de muncă în cazul căreia timpul este lungit prin diferite metode de fidelizare și spălare a creierelor de la sloganuri de tipul suntem o mare familie întreținute prin acapararea vieții personale a angajaților și enclavizarea lor, până la îndoctrinări cu vorbe mari. O angajată a unei companii japoneze spunea, în urma unei decizii guvernamentale prin care angajații pleacă în ultima zi a săptămânii cu două ore mai devreme acasă pentru creșterea natalității, că e foarte fericită că poate sta mai mult acasă fără a avea un sentiment de vinovăție… Deschiderea blocului comunist în urma revoluțiilor din 1989, descoperirea Indiei ca resursă pentru producția de textile, autoturisme și servicii informatice, apariția Chinei ca producător industrial cu cheltuieli oeraționale foarte mici au mutat masiv locurile de muncă din zona în care ajunseseră să fie, prin costul lor, o frână și au deschis simultan o piață uriașă de consum. În țările din care aceste locuri de muncă au plecat, au existat mici convulsii sociale (cum au fost cele din Los Angeles apărute după mutarea celui mai mare combinat siderurgic american în China) dar ele au fost repede absorbite de societate, deplasarea locurilor de muncă din producție spre servicii făcându-se destul de ușor. Muncitorul american, despre a cărui productivitate ridicată vorbea cu mândrie președintele Reagan a fost ușor-ușor înlocuit de către funcționarul american care vinde cu mândrie pe toată planeta produsele fabricate de compania sa în China sau India.

    Dacă oamenii ar fi mașini, toate lucrurile astea ar fi simple optimizări. Numai că oamenii nu sunt mașini. Funcționarul de multinațională s-a obișnuit, tot stând prin hoteluri de mai multe stele decât și-ar permite din banii lui și umblând cu mașini pe care niciodată nu și-ar putea permite din banii pe care îi câștigă, să-și dorescă și să considere ca lucruri absolut realizabile lucruri care depășeșc mult posibilitățile financiare pe care le are. La fel și muncitorul, fermierul și cam tot ce contribuie prin munca sa la functionarea economiei, indiferent de țara în care trăiește. Dacă Dallas a fost telenovela care a făcut-o pe madam Ionescu să se simtă pentru o oră pe săptămână miliardar american, cam la fel cum tot pentru o oră pe săptămână s-a simțit nushce gagică bengoasă, publicitatea a făcut ca un număr impresionant de oameni să încerce pe bune să trăiască la standarde pe care nu și le puteau permite financiar. Nu suntem o lume de răufăcători, așa că majoritatea acestor oameni de treabă au început să exercite o presiune colosală atât asupra companiilor în care lucrau cât și sistemului bancar și a celui politic.

    Companiile s-au maturizat și ele pe o ficțiune. Știu că-mi voi lua toți pumnii din lume în cap pentru ce spun acum, dar eu cred că dezvoltarea pe bursă, chiar dacă este pe termen scurt cea mai bună alegere, la scară mare și pe termen lung este o dezvoltare bolnavă. Bursa a produs două mari nenorociri: transferul economiei din zona ei naturală în cea a mecanismelor psihologice și conducerea afacerii de către oameni cu mandat limitat și obiective manageriale trasate la începutul mandatului. Disiparea mare a acțiunilor a dus la lipsa unui acționar majoritar, legat prin interese vitale de buna funcționare a companiei. Mandatul limitat, în economie ca și în politică duce la fixarea unor obiective pe termen scurt, de multe ori dăunătoare dezvoltării pe termen lung, iar componenta psihologică a bursei poate duce în momentele de panică la prăbușirea fără nici un motiv economic a unei companii sănătoase sau la umflarea nejustificată, în momentele de entuziasm a oricărei idei, indiferent de gradul de tâmpenie conținut în ea. Bursa îmseamnă introducerea iraționalului în economie. De dragul banilor ieftini și rapid obținuți. Cred, fără să am pretenția că e mai mult decât părerea unui om oarecare, că bursa a împins băncile în direcția unei dezvoltări mai puțin sănătoase decât ar fi avut-o în absența ei. 

    Bun. Să recapitulăm. Companiile nimănui conduse de oameni cu mandat limitat în care își petrec din ce în ce mai mult timp oameni din ce în ce mai depersonalizați dar care câștigă ceva mai bine decât părinții lor au devenit navele amiral ale economiei planetei. Oamenii de care vorbim, au o viață personală din ce în ce mai sărăcită și mai dependentă de marea familie în care lucrează, se distrează, mănâncă, se mănâncă pentru o promovare și cam aici se încheie universul. Tentația de a suplini sărăcia interioară cu obiecte și în general cu tot ce se poate cumpăra acționează ca un soi de supapă de siguranță. În treacăt fie spus, cele mai mișto lucruri din lume nu se pot cumpăra. Dar asta este cu totul altceva și nu am de gând să dezvolt acest subiect aici. Lucrurile au devenit mai ieftine, din ce în ce mai ieftine și mai disponibile pentru toată lumea. Primul lucru de acest fel a fost hrana. Lumea civilizată e acum obeză. Al doilea a fost îmbrăcămintea. Asta n-a făcut rău nimănui, dar lumea a devenit din ce în ce mai mult o chestiune de show-off. Au urmat vacanțele, multe plătite de companie, ca să mai crească dependența. Rezultatul a fost un uriaș consum de masă absolut benefic pentru economie. Numai că omul e om, nu e niciodată mulțumit cu ce are și uite-așa, oameni care în trei generații nu ar putea plăti bunuri la care s-au înhămat să le plătească au început să preseze piața imobiliară, piața mașinilor scumpe și a obiectelor de lux. M-am întrebat tot timpul ce naiba poți face cu un telefon mobil din aur. Tehnologic, e mult mai slab decât un telefon bun. Uite că totuși se vând bine. La fel cum n-am înțeles niciodată valoarea unui ceas foarte scump cu componente mecanice în condițiile în care unul electronic este mult mai precis. Utilitarismului care a ridicat America, i s-a contrapus decadența penibilă cu ifos de high-class care a îngropat Imperiul Roman. Sigur, e normal ca oamenii să se îndatoreze pentru a putea cumpăra un bun scump. Dar nu e normal să facă lucrul ăsta atunci când în mod evident nu își pot plăti datoriile. Lucrul acesta s-a întâmplat nu numai în Statele Unite ci în întreaga lume dezvoltată. Băncile au cedat și din speranța unor neașteptate câștiguri mari și sub presiune politică, perioada dintre sfârșitul mandatului președintelui Clinton și cele două mandate ale președintelui Bush fiind sub sloganul visului american conform căruia orice american merită o casă supermișto. Evident, visele nu trebuie confundate cu realitatea. Majoritatea americanilor nu pot plati ratele la bancă pentru o asemenea casă. Asta e… Și totuși s-a ajuns și aici. Este primul cataclism economic creeat de oamenii obișnuiți.

    Ca orice fenomen negativ complex, depresia economică în care vom intra și noi în două-trei luni este un conglomerat de crize. În faza aceasta, principala criză, datorată faptului că băncile au vândut banii cu mult sub valoarea lor este una de cash operațional. Evident, domeniile care au generat vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor, au intrat și ele în criză. Adică domeniul imobiliar și industria auto. Iar dacă în domeniul imobiliar proprietățile pot aștepta, în industria auto ne-a fost dat să auzim cumperi o mașină, pleci cu două. Vom vedea din ce în ce mai des ieftiniri spectaculoase în foarte multe domenii. Pentru că faza de criză de cash operațional și căderea a trei domenii înfloritoare înseamnă și tăierea cheltuielilor care nu sunt vitale, cum ar fi publicitatea cu impact imediat pe industria de mass-media și creșterea bruscă a șomajului, vom vedea cum economia nu se va putea stabiliza în acest moment și că dimpotrivă, vor intra în funcțiune din ce în ce mai multe mecanisme declanșatoare de crize în lanț. Dintr-odată, avem o criză de supraproducție. Exact ca la începutul marii depresii. Pentru că cererea a scăzut brusc. Atât de brusc încât este evident că totul a fost pe o datorie făcută fără nici un fel de calcul elementar prealabil. Lucrurile se vor accentua începând cu 2010, atunci când șomajul va fi foarte mare, ciclul de viață al unui produs va crește, banii se vor mișca din ce în ce mai vâscos, ceea ce va duce la agravarea situației economice. Cred că, în mod paradoxal, singurele bunuri care se vor deprecia calitativ și se vor aprecia valoric vor fi, începând cu 2010, bunurile vitale adică hrana și îmbrăcămintea. Stabilizarea va veni probabil în 2012 și mă tem de acest lucru. Va fi oprirea declinului, dar va fi în an electoral american. În tot timpul acesta, China, care a investit înțelept în resursele Africii, va reuși să își asume leadership-ul în ceea ce privește producția industrială cu condiția rezolvării problemei producerii de energie care să îi asigure dezvoltarea. Probabil că și Rusia va reuși să se mențină pe un trend economic rezonabil de bun, chiar dacă va fi și ea afectată de depresie. Dacă Obama nu va reuși să facă un miracol, nu doar economia americană va avea de suferit ci și ideea de democrație, așa cum o înțelegem azi. Dacă Obama nu va reuși să țină măcar sub un oarece control evoluția negativă a economiei americane, mă tem că omenirea va risca o recrudescență a ideilor care au premers războiul, idei pe care le credeam demult apuse.

    Chiar dacă vom depăși riscul politic, economia nu va mai arăta, oricum, așa cum este scrisă acum în cărți. Cred și sper că după 2015 bursa nu va mai juca rolul pe care l-a jucat până acum, iar băncile se vor implica mai mult în susținerea întreprinderii și mai puțin în cea a consumului nesăbuit. Cred că mitul marii familii de la servici va dispărea, singurii perdanți din asta fiind cei din industria de turism, cred că în multe dintre companiile delistate vor avea proprietari în carne și oase, interesați de funcționarea lor pe termen lung, iar oamenii vor veni la muncă pentru bani și nu pentru terapii de grup. Lucrurile acestea vor schimba mult societatea. Eu zic că în bine și nu mă pot abține să nu remarc faptul că, din nou, Adam Smith a avut dreptate. Așa simplu și depășit de vremuri cum este considerat de către marii analiști care au mâncat suficient o pâine bună bătând câmpii.

    Pentru oamenii politici anii care urmează vor reprezenta cea mai mare încercare prin care vor trece într-o viață de om. Este greu să decizi calea de urmat. Protecția oamenilor înseamnă asigurarea voturilor. Pe termen scurt. Pentru asta este nevoie de bani. Banii îi obții storcând întreprinderile de ultimele puteri. Evident, întreprinderea nu este o abstracție și pe termen mediu distrugerea ei înseamnă prelungirea depresiei economice, sărăcirea și mai accentuată a societății și deci, o lipsă de protecție a oamenilor. Numai că nici un om nu va mai avea timp să observe asta. Ajutorul guvernamental va fi însă un lucru direct și palpabil pentru alegătorul îngrozit de tot ce e în jur. A doua cale este cea a sprijinirii întreprinderii. Lucrul acesta grăbește ieșirea din depresie, dar nu are un efect asupra electoratului. Așadar, logic, orice guvern va prefera prima variantă. Și chiar are șanse să îi iasă, cu condiția ca Obama să nu eșueze în Statele Unite. Și chiar și atunci, omul politic nu riscă cine știe ce. Ideile se pot schimba și dacă trendul va fi unul al radicalizării și autoritarismului, tot bine îi va fi. Că se adaptează.

Bourreé

Friday, January 30th, 2009

    Zilele astea sunt clar de tot cu gândul la Bach. Mi-am amintit, nu știu de unde până unde de Bourreé-ul din Suita numărul 1 pentru lăută (acum se cântă mai degrabă cu chitara, iar pentru cei care vor să asculte așa ceva le recomand înregistrările făcute de John Williams) și de-acolo găndul m-a dus la Jethro Tull cu ideea lui Ian Anderson de a face o transcripție pentru flaut a dansului cu pricina. Cum de ani buni n-am mai ascultat muzica anilor 70, ani care au dus rock-ul în zona albumelor elaborate, cu incredibila tranziție făcută de Hendrix care a mutat munții din loc cu muzica sa spre tot ceea ce înseamnă symphonic power metal azi, mi-am zis că așa iubitor de Haggard ce sunt, ar fi o trabă să ascult din nou Bourreé-ul lui Jethro Tull venit pe lume în 1969. Evident, am vrut să văd dacă e ceva de găsit pe YouTube. Și spre marea mea bucurie, am găsit chiar clipul original, cu Ian Anderson pletos, dar am găsit și un clip cu Ian Anderson după 40 ani, cântând același bourreé în timpul unui turneu în Argentina.

    Ce n-am să pricep niciodată este de ce același om, o dată ce a reușit să facă un lucru al naibii de bun se apucă să îl complice și să îl ciopârțească și să îl innebubească de cap și să-și arate mușchii lui de virtuoz și să se încăpățâneze să demonstreze ce meseriash e el cu ce poate scoate din meseria lui cand lucrul pe care îl creease demult era atât de bine făcut încât tot ceea ce putea face era să îl repete întocmai. Și uite-așa încep eu să înțeleg de ce Bach rămâne Bach. Pentru că nu și-a arătat niciodată mușchii. Pe deplin conștient de valoarea sa, altfel nu ar fi dedicat multe dintre scrierile sale lui Dumnezeu, Bach a făcut muzică așa cum pantofarul face pantofi și croitorul haine. Pentru el asta era o meserie, o făcea foarte bine și lucrul acesta îi era de ajuns. Nu l-a interesat niciodată să moară lumea de inimă înghesuindu-se în aclamații. Nu e vorba de modestie aici. E vorba de conștiința deplină a stăpânirii unei meserii și de faptul că pentru asta nu mai ai nevoie de nici un fel de confirmări și de demonstrații nici în fața oglinzii din baie, nici în fața stadionului de fani. Bach nu a avut și nu poate avea fani. Pentru că este atemporal. Iar fanii, se știe, vin și pleacă odată cu idolul lor de o zi. În orice domeniu ar fi idol, idolul ăla.

Mass market

Sunday, January 25th, 2009

Nimeni nu trăiește pur și simplu și în sine. Sau poate că da, dar vorbim de o cantitate neglijabilă situată cu mult sub marja de eroare a oricărui sondaj. Oamenii trăiesc aproape tot timpul comparându-se cu cei din jur și nu cred că e ceva rău în asta. În definitiv, cam tot ceea ce este bătut în cuie în natura noastră biologică și în cea a care ține de alcătuirea esențială a oricărei societăți, alcătuire care nu s-a cam schimbat de câd avem cât de cât amintiri istorice, nu ține de noțiunile de bine sau de rău. Așa suntem construiți și structurați. Mai mult, o grămadă de lucruri pe care le considerăm apanajul exclusiv al anilor pe care îi trăim sunt fix la fel de când existăm ca specie. Singurul lucru care e diferit ține de o experiență istorică mai bogată, nu neapărat la nivelul indivizilor ci la nivelul speciei. Într-un fel, cam asta e singura diferență dintre om și celelalte animale. În ceea ce privește trăitul prin comparație, nu e nici măcar o trăsătură exclusivă a noastră și o putem regăsi la toate ființele care viețuiesc în colectivități mai mult sau mai puțin elaborate.

 Cei mai inteligenți dintre noi au priceput că povestea asta cu trăitul prin comparație reprezintă o resursă importantă de exploatat economic și au făcut-o, cam tot dintotdeauna și cu aceeași pricepere ca și cei care o fac acum, sigur, raportată la memoria istorică la care aveau acces. Când ideea trăitului prin comparație este utilizată în zona de core-business biologic a omului, adică cea care ține de nevoile lui fundamentale, cele care îi asigură supraviețuirea sa și a speciei, avem de-a face cu lucrurile cele mai adevărat aducătoare de bani. Ce poate fi mai profitabil decât supraviețuirea individului și a speciei făcută însă diferențiat, în așa fel încât egoul fiecăruia să fie bine gâdilat de ideea că este fie unic, fie măcar trandy. Unic înseamnă să fii în vârful piramidei admirației tuturor. E greu. Costă foarte mult. Trandy e pentru bază, ajută enorm la reluarea ciclului de producție și deci la asigurarea grosului locurilor de muncă și a grosului profitului. Cum unici își permit (financiar) puțini să fie, este clar că cel mai mișto business este cel din zona supraviețuirii trandy. Aici am ajuns la mass-market. Aici se înghesuie tot ce înseamnă mâncare, îmbracăminte, sănătate, iluzii, sex, locuință, locomoție. Cred că în ordinea asta.

Ei, și aici ajung la un comentariu din postul anterior. Ca să vinzi pentru mass-market e nevoie de ceva produs în cantități mari și perceput ca suficient de trandy. Ca să fie trandy, trebuie publicitate. Cum nimeni nu înghite publicitatea pur și simplu, de-aia toate postutile importante au ajuns la un armistițiu și transmit publicitatea în același moment, trebuie să o poți lega de ceva. Chestia asta seamăna cu viermișorul pe care pescarul îl pune în cârligul undiței. Ceva-ul de care îți legi publicitatea trebuie să fie inteligibil, nebanal, incitant și legat tot de nevoile fundamentale ale fiecărui om. Aici există două posibilități: să fie scandalos sau să fie idilic. Evident, din punctul de vedere al celui care trebuie pus în fața livrabilului de publicitate. Ceva care să semene enorm cu crenvurștiul în care pui medicamentul pentru câine. Foamea și plescăitul de plăcere sunt înlocuite la om de bucuria că nu este în mod public atât de rău ca ceea ce vede acolo, sau de visarea că ar putea fi, sau de substituirea propriei persoane cu personajul în locul căruia și-ar dori să fie. Adică de un soi de voaierism care te face să te simți ca și cum ai fi trăit în povestea care ți se administrează. Și acum am să spun un lucru extrem de scandalos și împotriva căruia militez din răsputeri: consumatorul de știri, telenovele și radio de manele NU trebuie educat. El trebuie să rămână predictibil. Pe predictibilitatea lui se fac business plan-uri, se lansează produse noi care sint cu 87% mai eficiente și iau 98.3% din părul din nas și sunt cu 68.1% mai catifelate și cu 56.7% mai gustoase decât alea de luna trecută. Că altfel nu își mută curul la supermarket și stă linia de producție și avem șomaj și e nashpa de tot. Ceea ce scriu aici nu are legătură cu România, are legătură cu specia umană. Nu are legătură cu ziua de azi ci cu întreaga istorie trecută, prezentă și viitoare.

Consumatorul predictibil, consumatorul de produse de masă trebuie să se simtă superior oricărui om diferit de el, trebuie să aibă o religie a superiorității lui, să fie ferm convins de tot ceea ce e convins, să creadă că atunci când îi e rău (și asta se cam întâmplă tot timpul) există niște derbedei care conspiră împotriva lui sau cel puțin împotriva valorilor lui, trebuie să își dorească mai mult ca orice să fie în rândul lumii și să considere asta ca fiind suprema virtute. Tot ceea ce spun aici nu are nici o legătură cu nivelul lui intelectual. Am întâlnit o mulțime de intelectuali în cel mai adevărat sens al cuvântului și care erau ferm convinși de veridicitatea tuturor aiurelilor care li se băgau pe gât prin mass-media. A nu fi așa nu ține nici de facultatea pe care ai făcut-o sau nu, nici chiar de ce ai reușit să creezi în cel mai autentic mod în viață. Tine strict de felul de a fi liber sau nu, de a gândi liber sau nu al fiecăruia. Iar libertatea nu se învață la școală. Pentru că un om liber nu are un comportament statistic, adică predictibil, iar lucrurile dăunătoare predictibilității nu se învață la școală. Un om liber nu e nici un cetățean de nădejde pentru clasa politică, nici un lucrător de nădejde pentru clasa managerială, nici un consumator de nădejde pentru cei care au ceva de vândut. Un om liber își pune prea multe întrebări și prea multe întrebări nu sunt bune în nici un sistem politic și în nici un sistem economic.

În doze mici, oamenii liberi sunt însă folositori. Ei aduc creativitate și dau direcția de mers înainte a lumii. Dar numai în cantități mici. Pentru că mersul acela înainte efectiv de care vorbesc și care ține în definitiv de supraviețuire, nu poate fi asigurat de ei. Mersul acela înainte trebuie făcut cu greutatea masei de exemplare ale speciei. Prin asigurarea întocmai și la timp a tuturor ciclurilor vitale de la cel pur biologic la cel economic și politic. Nu cred în elite. Nu cred că există așa ceva. Nu cred în împărțirea în proști și elite. Am mai și scris despre asta și chiar n-am chef să reiau aici ceea ce e deja pe blog. Cred însă în împărțirea în categoria în rândul lumii și om liber. Și mai cred că de amândouă felurile de a fi e nevoie în egală măsură.

Cum se face o ştire mișto

Saturday, January 24th, 2009

    Ca orice lucru din lumea asta, ştirea este este o marfă. Evident, ca să o poţi vinde trebuie să dispui de ea. Să fie proprietatea ta, adică. Pentru asta este nevoie să o fabrici. Șmecheria cu cut&paste nu merge întotdeauna pentru că există tot felul de avocaţi şi de nebuni care îţi pot crea neplăceri. Aşa că e mai bine să îţi fabrici singur totul.

    Procesul de fabricaţie al unei ştiri ca lumea nu e deloc simplu. Aparent, materia primă este realitatea. Numai că în cele mai multe dintre cazuri, realitatea este booooooooooooring. Şi sunt şi zile dintr-astea în care altceva nu ţi se serveşte. Nimic. Praf.  Problema cea mai nashpa e că tu lucrezi la un cotidian sau la un post de televiziune şi indiferent de ce se întâmplă prin jur trebuie să produci ceva. Şi asta între ore fixe de lucru, că aşa arată procesul de fabricație în locul în care lucrezi. Mai ales vara e rău de tot. Vara nu prea se întâmplă nimic. Ai șefi care au la rândul lor șefi, pe capul tău stă o ditamai piramida care măsoară audiențe și distribuie publicitate ca să ai tu de unde să-ți iei leafa, și dacă stai bine să te gândești, numai că nu prea ai nici timp nici chef să faci asta, stăpânii tăi reali sunt cei care mișună ca termitele prin supermarket mânați de voința de a cumpăra ce-au văzut și citit ei pe ecranul tău sau într-ul colț al foii pe care scrii tu sau dacă ești mai șmecher și scrii în ceva mai de nișă stăpânii tăi sunt consiile de administrație ale firmelor care cumpără și în funcție de ce spui tu pe-acolo, numai că eu nu am să scriu în postul de azi nimic despre soarta ta de privilegiat ci despre cea a colegului tău care își dă duhul căutând subiecte pentru mass-market, scotocind prin fluxurile agențiilor de presă, așteptând cu sufletul la gură să pice ceva cât de cât transformabil într-un livrabil pentru madam Ionescu. Dacă nu pică e greu de tot, dacă nu pică până într-o oră înainte de ședința de sumar e tare rău, scotocești prin folderele cu idei pentru zile de-astea seci, cu subiecte mai mult sau mai puțin statistice, suni pe la colegi, când sună și ei la plesneală e praf clar, te mai uiți o dată prin folderele alea și realizezi că săptămâna asta numai pe-acolo ți-ai făcut de lucru, sigur, se cam termină și provizionul de subiecte pentru zile negre, șeful se uită pe sub ochelari din borcanul de șef plantat în dreapta halei în care birourile stau aliniate frumos ca strungurile, îți aduci aminte de anii copilăriei când vroiai să te faci mecanic de locomotivă, gândul ăsta dispare brusc, treci de la un flux la altul, știi bine că e inutil, dacă apărea ceva gras scriau toate agențiile, televiziunile de știri bat și ele apa în piuă cu povești de folder de zile de-astea fără subiecte, madam Ionescu nu e nici ea foarte fericită, în ultima săptămână a tocit butoanele telecomenzii doar-doar o avea despre ce să mai schimbe o vorbă cu tanti Angela de la 3. Madam Ionescu vrea știri despre lucruri îngrozitor de periculoase care se întâmplă sub nasul ei și nimeni dintre cei mari nu mișcă un deget să o apere sau știri cu oameni obișnuți care innebunesc brusc și ies din cotidian făcând lucruri groaznice sau despre felul în care unii șmecheri care țin hățurile lumii conspiră împotriva borcanelor ei de murături de pe balcon, vrea chestii concrete pe care să le înțeleagă și să creadă în veridicitatea lor, de unde naiba să găsești așa ceva pe praful ăsta?

    În partea dreaptă a halei, acolo unde sunt borcanele cu șefi îl vezi pe unul că se luminează la față și bănuiești că iar a dat pe Google și a găsit ceva scris despre vreo nenorocire din vreun loc îndepărtat, acum trei săptămâni așa te-ai făcut de un subiect de trei zile care ți-a stricat tot weekend-ul, da’ măcar ai avut despre ce să spui ceva, a ieșit chiar un val care a cuprins toată mass-media, cu talk-show-uri, cu articole mișto de tot, așa te-ai convins că madam Ionescu e universală, delocalizarea asta îți aduce oarece liniște în suflet, măcar ai cum să-ți iei leafa întreagă, poate chiar o primă cum a fost acum două luni, oricum chestia cu drepturile de autor e la mișto, ca să nu-ți pună tot venitul pe cartea de muncă, CAS-ul cică e foarte mare chiar dacă impozitul a scăzut, ai un BUZZ cât toate zilee pe mess, e de bine, urmează link-ul. Fuck! Iar e în engleză!  Nu prea ți-a plăcut să stai să tocești la școală, ai vrut toată viața action și acum stai priponit în fața unui ecran, când nu erai în presă totul părea magic, palpitant și uite cum e în realitate, aste e… hai să vedem cu e link-ul ăla. Citești, te luminezi, e o chestie cu radiațiile de la sateliții GPS care scurmă prin celulele oamenilor și uite că unul scrie că o să devenim mutanți, e o chestie cu frecvențele care nu știu ce fac în ADN. Sună bine, de radiații au auzit toți în vara asta când a fost chestia cu scara pe care murea lumea de la antenele GSM, de ADN sigur au auzit toți, nu ți-e nimic clar în ce scrie acolo dar sigur e de o știre, poate chiar de câteva zile, înjuri scurt, se apropie weekend-ul, e weekend-ul tău liber și vroiai și tu să te cari din București, de-aia plătești de te îndoi la leasing-ul mașinii, noroc că ăștia dau mai mult pe cartea de muncă, ok, e limpede că e subiect, la treabă.

    Planul e același. Google, români care ar putea ști ceva despre asta, politicieni no matter care, important e să fie cât de cât prezenți în mass-media să știe lumea de ei, câteva interviuri pe stradă, iese de-un front, poate chiar de un serial, faci repede o listă, pui mâna pe telefon și hai, vocea se adaptează în funcție de cum e ăla pe care îl suni, în general merge vocea gravă, serioasă, asortată cu subiectul, devii brusc misogin, în căcatul ăsta de lume dominată de bărbați era mai mișto să fii femeie, toate colegele tale se descurcă mai ușor decât tine, cum naiba de au femeile astea ușurința de a scoate declarații de la toți, de-aia te oftică rău, asta e, merge și dacă bagi bașii, sigur, cu tine o să stea mai puțin de vorbă, dar dacă simt oarece siguranță și o ușoară undă de las’ că știm noi că ai ceva de ascuns le dezlegi și tu limba.

    Ok, a trecut o oră, ai materie primă, o să anunți la sumar că avem exclusivitate pe subiect, numai de nu s-o apuca vreun idiot din ăștia cu care ai vorbit să se ceară la vreo televiziune, știi că după ce ai vorbit cu ei și-a pus staff-ul să caute informații despre subiect, nu e greu, e pe Google, deseară cel puțin unul o să șteargă ecranul pe dinăuntru că ăștia se pricep la toate. Asta cu exclusivitatea e oricum treaba șefilor tăi, tu ai treaba ta, titlul îl pui la sfârșit, pozele le-ai luat de pe unde ai putut că luna trecută ți-a atras șeful atenția că ai folosit cam multe poze de pe site-urile pe bani, te concentrezi pe ce spune cel mai credibil dintre cei cu care ai vorbit, întâmplător omul zice că știrea nu e știre, că e tâmpenie, boul naibii… Ai totuși nevoie de ceva spus de el, scotocești prin înregistrare, uite, asta e o chestie mișto, când ai reușit să-l enervezi a cincea oară cu întrebarea aia care nu dă greși “sunteți absolut sigur că nu modifică ADN-ul” și omul a zis că de unde să știe el așa ceva că e inginer de comunicații, dar uite că nu există nici un studiu serios care să demonstreze așa ceva și nici un biolog n-a afirmat o cretinitate ca asta. Când l-ai întrebat ce măsuri are de gând să ia și ți-a spus că nu e tâmpit să ia măsuri pentru lucruri care nu există l-ai prins rău de tot, e vocea lui acolo, nu are cum să spună că n-a zis așa ceva, e perfect, care va să zică omul ignoră pericolul, ba chiar îl sfidează și mai spune pe deasupra că biologii sunt cretini, sună bine, mai e și politician pe deasupra, o fi băgat în vreo șmecherie de-asta cu GPS, uite ce zic colegii lui că sunt preocupați, îngrijorați într-un înalt grad, una a zis că ea va milita de acum înainte pentru interzicerea sateliților de GPS, că e și ea mamă și vrea ca nepoții ei să nu fie mutanți, ce tâmpită!, e perfect, pe-asta o scoatem personaj pozitiv, pe bou îl scoatem iresponsabil, ba nu, ia să vedem cum iese cu “plătit de producătorii de sateliți”. Sau mai bine, “cunoscutul politician importator de sisteme GPS” sau mai bine “nu se dau în lături de la nimic - pentru averilor lor devenim o lume de mutanți” că nu poate zice nimic la un titlu ca ăsta, e suficient de vag, nu îl atac direct, merge. Numai de s-ar stinge până în weekend. Bruneta aia nouă de la sport cu țâțele sculate mereu a zis că să mergem la munte în weekend. Ar fi super!

Ca orice lucru din lumea asta, știrea este o marfă. Dacă o fabrici bine, mâine madam Ionescu va năvăli în supermarchet să caute detergentul cel nou care catifelează în timp ce scoate petele de orice și parfumează tot ce mișcă la un preț imbatabil. Pentru că lumea trebuie să fie curată, catifelată și să miroasă frumos la un preț imbatabil. De-aia.

 

Adăposturi atavice după ploaie

Wednesday, January 21st, 2009

    Îmi place Dali. Salvador. N-aș putea spune exact de ce îmi place și, în definitiv, asta e dovada supremă a faptului că îmi place. Mi-am adus aminte de tabloul după care mi-am intitulat postul în momentul în care am vorbit despre sfera de lemn în care, așa nepractică fiind sfera asta de lemn, mi-ar plăcea să locuiesc. Habar n-am de ce și din nou consider asta o dovadă sigură a faptului că mi-ar plăcea să fie așa. Am văzut atunci un comentariu foarte pertinent care spunea ceva despre o tendință din ce în ce mai pronunțată în arhitectură. Exemplificarea era făcută acolo cu o clădire proiectată de un arhitect american deschizător de drumuri pe numele său Frank Owen Gehry. Merită o căutare pe Google, aveți cu siguranță ce admira. Și mai merită să căutați și alți arhitecți care urmează un drum oarecum similar cum ar fi olandezul Rem Koolhaas sau americanii Richard Meier sau Peter Eisenman sau polonezul Daniel Libeskind sau arhitecții austrieci de la Coop Himmelb(l)au. Curentul lor se numește, habar n-am de ce deconstructivism. Probabil pentru că oamenii ăștia se joacă extăgând elemente constructive tradiționale, transformându-le și punându-le într-un mod aparent paradoxal acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

    Cuvântul joacă nu l-am folosit întâmplător și nici peiorativ. Niciodată nu folosesc în felul ăsta cuvântul joacă. Pentru mine joaca este un semn clar de inteligență. Este un fel de a explora lumea cu sinceritatea, curiozitatea și bucuria copilăriei și tocmai de aceea lucrurile care pot rezulta din felul acesta ludic de a fi depășesc cu mult banalitățile care vin din rutina oamenilor serioși. Joaca duce lumea înainte iar seriozitatea îi dă stabilitate. Sunt necesare ambele, dar fără joaca asta, fără curiozitatea asta continuă am fi rămas cu siguranță în cei cel mult o sută de kilometri pătrați în care am apărut acum 180000 de ani, asta dacă nu am fi sucombat de mult, înghițiți de primejdiile care înconjoară tot ceea ce este viu. Deconstructiviștii au apărut în anii ‘80. Dali era demult un clasic, ca și suprarealismul. Povestea cu deconstructiviștii mi-a amintit însă de Dali ca premergător al unui alt fel de a gândi. Este suficient să căutați tot pe Google Teatrul-Muzeu Dali, nu cel făcut în Tampa Bay ci cel proiectat și realizat de Dali însuși în orașul său natal, Figueres, lângă gara Perpignan, un fel de buric al Pământului, în jurul căreia îi plăcea să spună că are loc deriva continentelor. 

    E confortabil să vezi că e loc suficient pentru felul ăsta de a te juca. Cu vorbe, așa cum a făcut minunatul Nichita, cu spațiul așa cum a făcut Dali și constructiviștii, cu timpul așa cum reușeșc să o facă toți cei care își păstrează felul de a iscodi lumea al copiilor. Am tot spus cu vorbele lui Nichita lucruri pe care nu le pot spune cu vorbe varujănești. Despre ce nu pot spune acum nu-mi amintesc nimic spus de el. Îmi amintesc însă o bucățică dintr-un poem al unui alt om tare drag mie, Ion Barbu pe numele său de matematician Dan Barbilian:

E dat acestui trist norod

Și oul sterp ca de mâncare

Dar viul ou, la vârf cu plod

Făcut e să-l privim în Soare!

Că despre văz, cu tot ce poate însemna el, de la văzul cu ochii încolo, e vorba. Nu e obligatoriu să-ți placă. E păcat să nu afli că există. E irositor de viață să nu încerci și tu măcar o dată un  drum dintr-ăsta. 

Criză teribilă, monșer!

Friday, January 16th, 2009

    E un titlu neîntâmplător. Pleacă, e drept, din imensul respect pe care i-l port lui Caragiale, dar l-am pus aici pentru că el îmi spune că nimic nu s-a schimbat de-atunci. Lumea a trecut prin nenumărate crize economice. Toate, fără excepție, au încercat din greu pe locuitorii Buricului Pământului, i-au atins și pe cei din jurul buricului ăla și s-au floșcăit de tot până au ajuns și prin părțile noastre. De-aia, despre criză am auzit mai mult din ziare. În plus, cu două excepții notabile, aia interbelică și anii de după căderea comunismului, am cam dus-o din criză în criză, e drept cu totul alfel decât crizele economice care bântuie din când în când lumea normală. Crizele astea nashpa de tot se numesc dictaturi și am tot avut parte de-așa ceva de la cea inaugurată de Cuza la cea trăită de mulți dintre noi pe pielea noastră și încheiată acum două decenii. Viețuind în felul acesta, generație după generație, am ajuns să nu ne pese de crizele economice. Mai ales că majoritatea crizelor economice ne-au cam ocolit negăsind pe ce să se altoiască. Pe-alea cu dictaturile nu le-am considerat chiar atât de rele și ne-am obișnuit bine de tot cu ele. Când ai parte aproape în fiecare generație de așa ceva, ajungi să crezi că așa arată normalitatea. Ba mai mult, eroii legendari moderni nu sunt nici cei care s-au zbatut precum Sisif să facă să miște cât de cât economia sau cultura sau societatea, nici făcătorii sau întregitorii de țară, ci dictatorii. Nostalgia majoritară se îndreaptă spre vremurile mai mult sau mai puțin îndepărtate ale lor, așa cum grecii lui Perikles își aminteau cu duioșie de nushce epoci de aur imaginare. Asta e… Până la urmă fiecare om sau popor este tot ceea ce a ales în trecut.    

    Există, dim păcate, și ceva care nu mai depinde de noi. Un soi de ghinion tragi-comic care ne urmărește. Din categoria aia spusă cu obidă: “îi cade mămăliga în căcat”… Exact când începem și noi să mai scoatem capul la lumină, se arde becul. Așa a fost în anii interbelici, așa se pare ca va fi în următorii ani. Atunci ca și acum nu mai vorbim de o criză ci de o depresie economică. Spre deosebire de crizele economice care acționează limitat, la nivelul unor verticale, depresia are efect generalizat afectând pe rând toate zonele economiei și punând în pericol structurile fundamentale ale organizării statului.  Crizele seamănă cu epidemiile de gripă. Vaccinul se găsește relativ ușor, câteodată este și anticipat corect virusul capabil să stârnească noua epidemie. Cine se îmbolnăvește se îmbolnăvește, majoritatea celor bolnavi scapă, virusul este distrus iar forma lui mutantă, rezistentă la vaccin, hibernează un timp după care scenariul se repetă sub o formă nouă dar asemănătoare ca simptome și tratament. Cartea se îngroașă, cei care o citesc știu cam ce e de făcut, e normal adică. Atunci când vorbim însă de o depresie lucrurile nu mai seamănă deloc cu gripa. Este interesant de văzut că depresia apare pe un fond de optimism irațional. Cea din ‘29-’33 a apărut pe o frenezie de producție fără siguranța că ea este acoperită de o cerere reală. Cea de acum a apărut pe un optimism consumatorist fără ca acesta să fie acoperit de bani reali. Adică pe un consum pe datorie fără ca această datorie să fie returnabilă în timpul vieții celui care o făcea. Relaxarea aberantă și comandată politic a condițiilor de creditare pentru locuințe începută în anii administrației Clinton și continuată cu frenezie în timpul administrației Bush a dus la vânzarea banilor cu mult sub valoarea lor reală. Ceea ce a generat o lipsă acută de bani în ultimele luni ale anului trecut. Se pare că așa începe o depresie. Cu o criză majoră a unei resurse fundamentale. Oarecum cele două depresii, cea interbelică și cea în care tocmai intrăm, sunt asemănătoare. Pentru că lipsa de bani venită brusc duce la o scădere bruscă a consumului și deci la o aparentă supraproducție într-o lume obișnuită cu un alt ritm de producție-consum. Există totuși două diferențe fundamentale: consumul ultimilor decenii a fost bazat într-o proporție foarte mare pe credit iar lipsa de bani a băncilor nu afectează doar capacitatea de absorbție a bunurilor produse ci și direct capacitatea de a produce însăși. Pentru că dintre toate trasăturile pe care le are depresia economică în care intrăm, cea mai periculoasă este criza de cash necesar acoperirii cheltuielilor operaționale ale companiilor. Cu alte cuvinte, o companie care nu are încasări ritmice dar care lucrează la contracte sănătoase cu plata după multe luni de muncă va descoperi că împrumuturile pe termen scurt pentru acoperirea cheltuielilor operaționale în intervalele dintre două încasări, sunt fie foarte scumpe fie imposibil de făcut. Asta înseamnă că respectiva companie nu va avea cum să acopere costurile necesare ducerii la bun sfârșit, adică până la momentul în care urma să-și ia banii, a lucrului la contractul respectiv. Adică în toată nebunia asta intră în mari dificultăți atât companiile care produc mai mult decât pot vinde în noua realitate a cumpărătorilor lipsiți de credite cât și cele care au un cumpărător cert dar nu au banii necesari plăților lunare pentru realizarea lucrului pe care urmau să îl vândă cumpărătorului respectiv. La asta se adaugă dificultățile la plată în lanț. În următoarele luni, cam toate sectoarele economice vor intra în jocul ăsta. Sigur, prima măsură de criză este tăierea cheltuielilor nejustificate în noua realitate. Deja bugetele de publicitate sunt planificate la un nivel mult mai scăzut decât în anul trecut, ceea ce va afecta dramitic pe lângă industria de publicitate și industria de mass-media ca victimă colaterală, de exemplu. Deja planurile de disponibilizări în majoritatea companiilor sunt gata, iar punerea lor în practică va înrăutăți situația consumului și așa în scădere. Într-un an de acum înainte, toată economia va fi sever afectată. Și global afectată. Sigur, nu va fi sfârșitul lumii. Nici în anii interbelici nu a fost. Va fi însă sfârșitul a cam tot ce s-a scris în ulimele decenii despre cum funcționează economia ca la carte. E sfârșitul unui gen de cărți și începutul sau poate reluarea unui alt fel de a gândi. E nashpa ce spun. Sună bine, tot ce nu te omoară te întărește, dar va fi o perioadă presărată de foarte multe drame indiuviduale. Și va dura. Eu cred că va dura cel puțin trei ani și îmi doresc din tot sufletul să nu am dreptate. La capătul acestora, cei care au avut bani vor avea enorm de mulți bani, pentru că totul va fi din ce în ce mai ieftin în lipsă de cumpărători, iar cei săraci vor deveni dramatic de săraci. De lucrul ăsta mă tem cel mai mult. Pentru că polarizarea aberantă la care se va ajunge este un teren perfect pentru aventurierii politici și riscul unor aberații ale istoriei este mult crescut în perioade ca acestea.

    România va fi și ea afectată de depresia economică în care intrăm. Tot ceea ce vedem acum sunt doar semne, imperceptibile pentru foarte mulți dintre noi, a ceea ce urmează să vină. Cred că prima fază se va manifesta abia prin Aprilie și mă tem că am irosit jumătatea de an avută la dispoziție datorită decalajului dintre nivelul nostru de dezvoltare și cel al lumii în care ea își face deja simțită prezența. Am irosit-o pentru că am gândit ca de obicei. Am crezut că la noi nu va veni niciodată așa ceva. Aud lucrul ăsta apropape peste tot. Ba cineva îmi spunea că o rudă de-a lui din America i-a zis zilele trecute că nici acolo n-ar fi cine știe ce mare criză. Chestia asta vine din felul de-a gândi deja clasic: ce nu mi se întâmplă mie nu există și în consecință nici nu mi se va întâmpla vreodată. Am crezut că e suficient să vorbim despre ea la o berică, invocând nu știu ce conspirații și tâmpenii în loc să încercăm să pricepem pe ce lume suntem și să facem trecerea prin urgie mai ușoară. Ca de obicei, am pierdut timpul care ne-a fost dat pentru a ne apăra cât de cât. E o formă tragi-comică de inconștiență pe care cu greu o pot pricepe. Criză mare, monșer!…

    - Adicătele, cum vine vorba asta? 

    - A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran… ştii: masă… sufragiu… 

    - Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!

Sol Invictus

Thursday, January 1st, 2009

    Uite că îmi iau inima în dimți și scriu și despre asta… Subiectul, sună aiurea, dar are și predicat și tot ce-i trebuie, zic eu. Ok, habar n-am de ce trebuie să ne bucurăm sau să ne întristăm la comandă. Ăsta e subiectul postului de azi. Așa mi-a venit mie să scriu acum, ca să citez dintr-un sms “la cumpăna dintre ani”. Nu știu cum naiba se face că la cumpăna asta, la fiecare rotație a Pământului în jurul Soarelui lumea înnebunește de plăcere și e apucată de un soi de delir profetic cu chestii de tipul o să fie un an extraordinar, o să ne realizăm nushce chestii vrem noi și altele de felul ăsta. Ideea că a mai trecut un an din viață mi se pare o chestie certă, la fel ca ideea că anul viitor va fi cum va fi, în nici un caz așa cum sună prin toate urările pe care le primim de peste tot. Există și una mișto și simplă, aia cu la mulți ani, care pare cea mai ok dintre toate. Bun. De ce trebuie neapărat să sărim cu toții în sus de bucurie că a mai trecut un an? Și dacă Pământul se găsea pe orbita lui Jupiter de ce trebuia să facem chestia asta mai rar? Până la urmă, mi se pare mult mai normal să mă bucur sau să mă întristez atunci când am un motiv. Al meu.    

    Hai să vedem de unde vine chestia asta cu sărbătoritul. Primele documente despre așa ceva sunt de la babilonieni. Ca la orice societate eminamente agricolă, anul nou babilonian era în jurul echinocțiului de primăvară. Cu o logică simplă: mâncăm, bem și ne veselim cam șapte zile cât dura chestia asta și la muncă să avem ce mânca și la anu’. Chestia cu promisiunile făcute de anul nou, tot de la babilonieni vine. Atunci erau mai practice însă. Cea mai populară promisiune din vremurile acelea era să dai înapoi uneltele pe care le împrumutai pentru muncile agricole. Acum promiți să te lași de fumat sau de băut cu textul clasic “ăsta e ultimul pahar”.

    1 Ianuarie a devenit momentul începerii noului an în 153 aD. Motivul era legat de solstițiul de iarnă și lucrurile aveau să devină mai clare după reforma calendarului făcută pe vremea lui Caesar. Aurelian a decretat în 253 AD ziua de 25 Decembrie ca fiind dies natalis Solis invicti, adică ziua de naștere a Soarelui de neîmvins. Pentru că anul nou roman nu mai cădea în momentul solstițiului și pentru că Aurelian, ca orice împărat roman de origine iliră era sub influența cultelor orientale solare. Chestia cu Soarele de neînvins îmi sună extrem de precolumbian, dar lucrul cu pricina arată doar că natura umană e mult mai mult determinată de schimbările majore care se petrec în natură decât de cele din istorie. 25 Decembrie sună și destul de cunoscut… Și așa și e. Ziua nașterii lui Cristos nu e scrisă nicăieri în Biblie. Primii creștini nici nu au fost foarte interesați de ea, mult mai importante pentru ei fiind Răstignirea și Învierea. Biserica Romană a rezolvat problema suprapunând o ipotetică zi de naștere a lui Cristos peste Ziua nașterii Soarelui de neînvins. Prima sărbătoare păgână a fost rezolvată în felul acesta, iar 1 Ianuaria a fost decretată sărbătoare păgână și inacceptabilă pur și simplu. Și așa fusese golită de semnificația cu Soarele pe vremea lui Aurelian. Un timp, anul nou a fost serbat de creștinii occidentali pe 25 Decembrie sau pe 1 Martie sau de Paște iar de către cei est-europeni pe 1 Septembrie,  în timp ce Bisericile orientale creștine serbau Nașterea Domnului de Bobotează considerând că Iisus a fost botezat de către Ioan în ziua nașterii sale, anul nou coincizând cu ziua Nașterii Domnului și cu Boboteaza. Din datele biblice coroborate cu cele istorice, se pare că toate aceste calcule au fost pure erori umane sau politichii, data nașterii lui Cristos fiind cel mai probabil 9 Septembrie 5 aD. Apropo, de ce trebuie să fim mai buni de Crăciun? Că eu cred că ar fi foarte ok să fim buni tot timpul… Mai târziu, datorită nerenunțării de către creștinii din fostul Imperiu Roman la data de 1 Ianuarie ca dată de început a anului, Biserica a acceptat-o ca dată oficială cerând ca noul an să fie simbolizat de un copil nou născut. Obiceiul a fost păstrat de germani, transbordat peste Atlantic și impus prin globalizare. În metroul bucureștean s-a transformat în chestia cu “eu sunt anul nou vestit/ce pe lume am venit/am luptat și-am biruit”. Mișto remember de Sol Invictus și excelent exemplu de sincretism… Evident, făcut în mod absolut inconștient, ceea ce arată cât de nashpa de puternică poate fi memoria colectivă.

   Ok. Sărbatorim convenții distorsionate de istorie. Asta e clar. De ce o facem? Din același motiv pentru care o făceau babilonienii, din același circum et panem cu ajutorul căruia împărații romani reușeau să asigure liniștea în imperiu. Pentru liniște. Și pentru consum, aș zice. Amândouă sunt motive extrem de importante și asigură buna funcționare a societăților. Și asta pleacă doar din neputința lăuntrică a unei majorități a oamenilor de a fi liberi, de a-și asuma în locul îndopatului de Crăciun minunata cuvântare de pe munte a lui Iisus, de a-și ține nu doar o zi și nu doar de anul nou promisiunile, de a se bucura și a se întrista cu motiv sau pur și simpu, fără cuvântul trebuie, fără intratul în rândul lumii și din toată inima.

 

Exfoliere de aer

Saturday, December 13th, 2008

    Dacă lumea ar fi un măr verde, nu aș mușca din el. L-aș adulmeca din toate părțile cu privirea și nu mi-ar veni să cred că ceea ce bănuiam până acum că este perfect are de fapt înfățișarea unui măr verde. Pe urmă m-aș întrista la gândul că va veni o zi în care nu va mai fi nici măcar așa, adică nu va mai fi verde și lucios ca un obiect de pe altă planetă, se va zbârci și însolzoși iar miezul ei, al lumii, își va schimba ireversebil textura într-una aiurea rău, cu porozități înnegrite pe fiecare margine și m-aș teme de ziua în care toate marginile alea s-ar preschimba într-una singură, una cu pielea lui solzoasă de fost măr verde și uite că nu pricep deloc de ce Planul nu e cel cu sfere și construcții în care toți atomii stau naibii la locul lor. Dacă eterul ar fi existat atunci totul ar fi arătat mai asemănător cu felul meu de a fi ca om și timpul ar fi fost măsurat nu prin perioade de înjumătățire ci prin trecerea pur și simplu a Pământului prin eter, fără a-l schimba în vreun fel, fără a-i spune nimic foarte important, păstrându-și axa mare invariabilă și lasându-mă și pe mine în pace să-i pun suta de mii de lei vechi șoferului de taxi fără să mă gândesc la variațiile de curs sau la bursa petrolului.

    De fapt, lumea, aia pe care o scriem cu l mare și îi mai spunem câteodată sublunară ar putea fi foarte bine un măr verde. Am sta pe coaja lui, la scara noastră de timp doar amintirile istorice ne-ar face să observăm cum generație după generație coaja se zbârcește și devine mai solzoasă, în viitor, unii care vor mai mișuna pe-aici o să bata în ea și o să le sune a gol și chiar nu pricep deloc planul ăsta, uite, o spun cu voce tare: pentru mine ca om e un plan cretin și puțin îmi pasă cum o fi el pentru nushce entități superioare care și-au făcut din felul în care evoluăm noi un soi de hobby, nici măcar nu am trufia să cred că principalul hobby, probabil unul colateral, cam cum se joacă fetița unei prietene cu păpușa cea nouă până când o apucă plictiseala și din clipa aceea păpușa ajunge într-un sac de plastic din colțul camerei și de acolo în boxa de la subsolul blocului și de acolo la gunoi.  

    Cu oarece ani în urmă i-am cumpărat fiului meu un microscop. În cutie era un flacon cu o chestie prăfoasă cu organisme microscopice, le puneai într-o picătură de apă  și acolo organismele alea prindeau viață. Picătura de apă era tot universul lor și ele trăiau acolo, pe lamela de microscop ca și cum ar fi trăit în mediul lor natural, lucrul ăsta mi s-a părut unul dintre cele mai cinice lucruri pe care le-am văzut într-o viață de om, se luptau se hrăneau unele cu altele poate că se iubeau sau urau și totul dura până când picătura de apă se evapora cu totul. Pentru un om de știință microscopic mișunând printre viețuitoarele alea, universul s-ar fi sfârșit prin evaporare. Evident, pentru predicția asta, ar fi fost onorat cu multe titluri științifice în lumea aia a lui de pe lamela de microscop și s-ar fi scris o mulțime de cărți despre evaporarea asta care ar urma peste foarte multe generații de organisme microscopice, dar eu sunt sigur că cineva din picătura aia de apă de pe lamelă și-ar fi spus: mare porcărie și evoluția asta cu cine o fi gândit-o așa… Pentru că lumea în care erau făcute să trăiască ființele alea nu era nicidecum picătura de apă de pe lamela de microscop.

    Uite de-aia mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă programatorul se hotăra de la început să scrie bine programul și nu lăsa totul la voia unei întâmplări combinaționale că poate o ieși ceva mai bun așa, uite de-aia aș fi preferat ca eterul chiar să existe și timpul să nu mai fie măsurat prin perioade de înjumătățire și uite de-aia n-aș vrea deloc să știu că zac în nushce trusă de făcut universuri primită de ziua lui de un copil care suflă acum de zor în ceva ca să vadă cum e cu constanta lui Hubble. Că parcă toată chestia asta sub sau supralunară în care zac nu prea seamănă cu locul în care mi-a fost proiectat felul de a fi și de a gândi. De-aia n-am să mușc niciodată dintr-un măr verde ca lumea mea foarte sublunară în care nimeni nu-mi dă semn dacă e așa dintr-o eroare de programare sau dacă suntem încă în camera de joacă în care un copil suflă de zor într-o chestie să vadă cum e cu constanta lui Hubble.

 

Globalizarea compasiunii (III) - Atropomfagu’

Monday, October 6th, 2008

  Nene Iancule, ești meseriash! Uite că nu s-a schimbat nimic, ai avut dreptate, io zic că suntem abia la mijlocul perioadei, adică că mai avem fo’ 600 de ani de stat în halul ăsta. Scriu și io așa, k s nu s prindă lumea q pot s scriu și altfel shi s m ia de fraier. Așa s scrie acum. Nu e vb de nik diff d c era p vremea ta, e doar adaptare tehnologică. Logick e tot aia d atunci. Nu e foarte frumos să comentezi comentarii în felul ăsta. Sunt ironic din ce în ce mai rar și mărturisesc că nu simt nici o bucurie în a fi așa. Nici cine știe ce triste nu simt, recunosc.

  Mă apucă apucături de-astea ironice doar atunci când ce citesc e dus rău și departe de tot. Știu, nu e frumos deloc ce fac, dar câteodată e foarte salubru să spui ce crezi fără nici un pic de menajamnte și delicatețuri grețoase, cu credința că Lao Tze avea perfectă dreptate atunci când zicea că

“Oamenii onești nu folosesc retorica

Retorica nu este onestitate

Oamenii luminați nu sunt culți

Cultura nu este iluminare

Oamenii mulțumiți nu sunt bogați

Bogăția nu este mulțumire”

La concluzia lui Lao Tze nu poți ajunge însă din cărți. Ajungi să gândești așa abia după ce ai stăpânit arta retoricii, ai depășit starea de a fi cult, ai depășit starea de a nu fi bogat. Până atunci, poți doar să știi că unul Lao Tze zicea demult de tot chestiile astea, să îi respecți părerea, eventual să spui chestii de-astea ca un soi de retorică sprijintă pe cultură în speranța că lucrul ăsta te îmbogățește sau, pur și simplu, să le repeți ca un papagal. La concluzia lui Lao Tze aș adăuga un lucru în care cred. Cred că de cele mai multe ori e bine să transmiți adevărul tău direct, fără vorbe frumoase, fără menajamente, aproape sanitar, mai ales atunci când te lovești de clișee trensmise aiurea, agramat și incoerent. În momente de-astea, simt nevoia să fiu ironic și răutăcios. Sunt rare, așa că o să mă ierte rătăciții care mai citesc pe-aici.

 Uite, nene Iancule, ce chestie primesc eu pe post de comentariu. E bestial și de-aia îl pun în postul ăsta fix așa cum stă el acolo la comentarii:

“Nene Pampucian, laso pe madam Ionescu. Poate este preocupata sa invete Windows 2007. Sufera si ea de problemele tranzitiei. Doar sunteti politician, cum nu stiti asta? Problema este insa alta: VULTURUL, nu copilul si nici fotograful. Dumneata nu te-ai simtit niciodata vultur de savana, adica acea pasare care se hraneste cu neputina altora? Toti suntem niste vulturi, care am ajuns sa ne hranim natural unii cu altii. Niste necrofagi.”

Păi hai să analizăm puțin chestia asta. Rece. Adică folosind creierul din dotare. Fără să facem mișto și fără să luăm (oricât de tentați am fi) lucrurile în tragic. Pentru că abia comentariul ăsta e primul comentariu pe care îl primesc și care caracterizează perfect locul și momentul în care ne aflăm. Trec peste chestia cu numele. E suficient să te uiți puțin la banner-ul care însoțește ficare pagină a blog-ului. Lucrul ăsta e un semn de siguranță. Lasăl (din categoria laso, lasăne, lasai) bă pe-ăla că știu eu cine e. Siguranța e semn de suficiență? De cele mai multe ori, da. Madam Ionescu e de-a noastră? Cu siguranță că da. Cum comentariul e scris sigur de un bărbat, probabil că e vorba de un colocatar și lucrul ăsta mă face curios ca un copil. Ce-o fi făcând madam Ionescu în serile lungi de iarnă când holul blocului e pustiu după ora 7? Aflu că învață. Învață Windows 2007, probabil că dacă nenea Pampucian era petrolist, madam Ionescu a comentatorului se uita la Dallas sau dacă nenea cu pricina era cosmolog citea cartea lui Howking despre structurile la scară mare spațio-temporale. De ce? Pai aflăm tot din comentariu: pentru că madam Ionescu e în tranziție. Care nu e un fel de lung drum al zilei către noapte, așa cum am crede cu toții că e tranziția asta a fiecăruia dintre noi ci un soi de trecere de la XP la naiba știe cum l-or boteza ăia de la Microsoft pe următorul. Ca să nu credem că numele de cod Vista nu poate fi deconspirat, aflăm tot de aici crudul adevăr, îl cheamă 2007. Fac o paranteză, că nu mă pot abține, chestia cu anul și versiunea mi se pare o idee de marketing bestială. În definitiv, totul e fashion si lifestyle. De-aia a răposat Digital. N-a înțeles că bun și durabil nu e suficient. Revin. Madam Ionescu învață. Lucrul ăsta trebuia să-l știu. De ce? Pentru că sunt politician. Nu sunt foarte sigur de asta și cred că de-aia nu știam că madam Ionescu învața Windows 2007. Acum că știu, mi-e la fel. Adică nici bine, nici rău. Aflu și care este problema. Vulturul. Nu m-am simțit niciodată așa ceva. Fotograf, am fost de câteva ori în viață și îmi pare rău. Nici în rolul copilului n-am fost și nu-mi pare rău. Aflu însă un lucru pe care mi-l amintesc de la nenea Iancu. Aflu că suntem atropomfagi!

Da’ uite că nu pricep o chestie, pentru că e o diferență de nuanță care mă face să cred că totuși s-a schimbat ceva de-atunci încolo. Păi dacă ne hrănim unii cu alții, cum naiba de suntem necrofagi. Că ideile astea două se cam bat cap în cap. Ori ceea ce folosim e hrană vie și atunci tot la nenea Iancu e mai bine să ne întoarcem, ori suntem cu toții morți (că operațiunea era de tipul unii cu alții) și atunci de ce naiba ne mai hrănim. Cum din această dilemă nu putem ieși, parcă-parcă m-aș întoarce la nenea Iancu. Măcar Lache și Mache ai lui aveau o rigurozitate și consistență logică. Părerea mea…

 

Trecutul perfect și prezentul continuu

Monday, September 29th, 2008

Citind un poem vechi al lui Nichita… Construitul ăsta cu cuvinte. Cuvintele, tristele, jumătate timp, jumătate lucruri…

Chiar așa. Oare cât de mult timp stă în lucruri și dacă timpul ar mai avea oarece substanță cât din ea ar putea să ne atingă, palpabil, așa cum ne ating din când în când aripi pe care le credem a fi îngerești pentru că așa am fost învățați de mici sa credem, cât din timpul ăsta l-am putea înghesui cu încăpățănare în sticle și sticluțe și de ce am face toată munca asta istovitoare cu turnatul de timp din prezent prin feluritele valuritele circumvoluțiuni, cam așa cum se distilează alcoolul din bobul de grâu și petrolul din bobul de fosilă putredă printr-un alambic industrial mare cât o pădure secerată? Trecutul e un prezent distlat, închis bine în sine însuși, oricât de bun sau rău, sferic, perfect de sferic, inutil adică, pentru că perfecțiunea este intangibilă și tocmai prin intangbilitatea ei inutilă.

Când oamenii au inventat cuvintele și le-au făcut după chipul și asemănarea lor. Oamenii cu chip și asemnare de nori au multe timpuri indicând viitorul și cuvinte care nuanțează mult speranțele și de la ei a învățat lumea cuvinte ca oportunitate și țintă și risc. Oamenii cu chip și asemănare de munte nu au foarte multe timpuri și vorbele lor sunt foarte statornice și de la ei  a învățat lumea cum e cu lipsa de timp și vorbe ca atemporal sau neclintit. Oamenii cu chip și asemănare de trestie au multe timpuri indicând trecutul, ei au inventat epocile și au făcut legende pe care și le-au spus în iernile lungi în fața focului. Libertatea de a alege i-a făcut mai bogați și în vorbe și în felul în care vorbele curg în semne și în felul în care se leagă unele de altele ca să nască mereu alte feluri de vorbe și de semne pe cei care au ales să fie și nor și munte și trestie și copac și cer și multe alte feluri de a fi.

Eu cred că libertatea vine din puterea de a separa clar timpurile verbelor, fără a agăța mereu un timp de altul și uite că există și chipul și asemănarea asta cu totul clar și pus în cutiuțe bine delimitate. Dintre cutiuțele astea de pus timp în ele, fără alambicări de circumvoluțiuni de distilat timp sunt două pe care mintea mea le percepe ca fiind o mare găselniță umană și un minunat mod de viață. Prima cutiuță se cheamă trecutul perfect. Nu există în limba română. Pacat… E ca sfera, trecutul ăsta perfect. Închis în el însuși, ca sfera. Pare o capcană de prins tot ce ai în tine acolo și zăvorâ bine totul cu tine cu tot, cu fiecare bătaie a inimii tale cu tot, cu fiecare impuls de sincronizare al ceasului tau biologic. Îmi amintește de Sistemul Solar în care toate planetele cad pe Soare, numai că drumul lor în căderea asta e o elipsă, adică o curbă care se închide în ea însăși și de-aia planetele toate sunt captive propriei lor căderi perpeture pe Soare, nici n-ajung acolo, nici n-o iau razna se învârt așa, fără șir până cand Soarele însuși o ia razna și se hotărește să le înghită. Asemeni lor, oamenii alcătuiți după chipul și asemănarea unei planete gravitează fără șir în jurul trecutului perfect până când acesta se hotărește să îi înghită cu totul ca într-o ardere de tot.

A doua cutiuță se cheamă prezentul continuu. Și eu cred că tot despre planete e vorba și acolo. În limba greacă planetă înseamnă rătăcitoare și cam asta e și cu prezentul continuu. E un fel de a rătăci, de a hoinări egal cu tine însuți, determinat desigur de ceea ce ești, adică de toate alegerile tale din trecut dar fără a te raporta în vreun fel explicit la ele. Eu cred că viața poate fi trăită și așa și dacă nu ar fi fost inventat prezentul ăsta continuu, l-aș fi vorbit eu în vorbe și l-aș fi turnat în timp făcându-l un fel de lucru în sine cu textură de zăpadă ca să poți aluneca ușor pe el și cu un soi de sunet simplu, ca un fel de val de mare izbindu-se de țărm ca sa știi că el e acolo, egal cu sine, unduindu-se ca trestia, trecând ca norul, neclintit ca muntele. 

Tabula rasa

Sunday, May 4th, 2008

    Nu am fost niciodată un admirator al lui Aristotel. Nu neg, tipul era extrem de inteligent dar dacă ar fi să îmi aleg pe cineva similar în antichitate, acela ar fi siguranță Socrate. Aristotel a fost un tip foarte ciudat. Unul dintre aceia care și-au folosit inteligența pentru a produce monștri. Aleexandru Macedon e probabil cel mai bun exemplu. A lua un copil cu o evidentă problemă psihcă și a-l transforma într-un cuceritor dement, fără nici o logică și fără nici o finalitate, e o dovadă clară a frustrărilor pe care le avea Aristotel însuși. Opera unui om frustrat are și ea de suferit, iar faptul că a existat o perioadă lungă de timp în care tot ce a spus el a devenit literă de lege impusă cu mijloace destul de dure de către Biserica Catolică, și că unele lucruri spuse de el și păzite cu ștreangul și rugul au ținut lumea în loc sute de ani, mă face să am o oarecare răceală ori de câte ori citesc ceva care mi se par ok scris de el.

    Unul dintre lucrurile astea, despre care cred că e în ordine, e teoria paginii nescrise. Aristotel și după el o întreagă succesiune de gânditori arabi și creștini credeau că la naștere omul este precum o foaie de hârte albă, foaie pe care în timp încep să se așeze cuvânt cu cuvânt toate câte i se întipăresc prin experiență, educație și relaționarea cu ceilalți. Aristotel vorbea despre suflet, cei care i-au urmat vorbeau mai mult despre intelect. Acum, sincer să fiu, nu știu dacă ele sunt noțiuni atât de diferite sau lucruri care se leagă unul de celălalt. Oricum, demersurile științifice ne-ar spune că dacă sufletul e o chestie care ține de creier un număr de lucruri extrem de fundamentale, ținând de supraviețuirea fizică sau emoțională, le avem la naștere. Ca un fel de preprogramare a noastă. Probabil că abia în jurul lor există o tabula rasa care urmează a deveni sinele nostru cu fiecare pas pe care îl facem în viață.

    Pașii înseamnă alegeri. Suntem tot ceea ce am ales în trecut. Felul în care alegem este și el dictat de multe ori de alegerile noastre din trecut. Culmea e că biologic suntem programați așa. Așa funcționează o rețea neuronală, deciziile cele mai simple sau mai complicate le luăm așa și ele nu fac decât să îngroașe un fel de a opta care ni s-a părut la un moment dat unul convenabil. Ăsta e un lucru suficient de bine studiat și utilizat până și în robotică pentru a fi aproape sigur că este adevărat. Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori în viață nu luăm decizia cea mai bună, de multe ori nici măcar o decizie corectă ci decizia care ni s-a părut a fi în mod statistic cea mai convenabilă în toate situațiile similare din trecut. Lucrul ăsta ne face să ne simțim mai bine, mai siguri pe noi și amplifică probabilitatea ca în viitor să decidem la fel. De-asta cred destul de mult că un om care a făcut în mod repetat același lucru în contexte similare, va face la fel și în viitor. Cu alte cuvinte, suntem din ce în ce mai mult tot ceea ce am ales în trecut. Cred că oarecum lucrul ăsta în resimt unii dintre noi și îl numesc predestinare. De fapt este doar o alegere pe care o facem ținând cont de alegerile noastre din trecut. Am cunoscut mulți oameni care au tendința să își repete viața. Odată scoși din context, pot trăi altfel, dar chestii aparent mărunte care le pot aminti de opțiuni făcute în trecut îi pot readuce rapid la felul lor obișnuit de a fi.

    Se spune, și unul dintre adepții teoriei lui Aristotel, Sigmud Freud a insistat asupra lucrului ăstuia, că personalitatea individului uman este construită în linii mari în copilărie. Evenimentele trăite atunci, modalitățile de a alege învățate sau dobândite atunci, sunt cele care joacă un rol decisiv în întreaga sa viață. În linii mari, cred că este așa și că lucrul ăsta ține de felul în care ne obișnuim să alegem soluția cea mai comodă nouă. Alegând însă ajungem să ne construim și un set prpriu de valori și un fel de a ne raporta la lume și un fel de a ne simți în largul nostru cu noi înșine. Un eveniment major pentru un copil poate să îl facă să aleagă toată viața într-un anumit fel care multora să le apară a fi straniu sau aberant. Există însă și lucruri care țin de statistică, de repetarea lor până când ele devin un eveniment major. Evenimentul ăsta are un nume: domesticire. Și mă tem, că la fel ca la domesticirea printr-un soi de dresaj al animalelor de casă, domesticirea asta a omului făcută prin repetarea regulilor grupului social și societății în care trăiește, înseamnă lipsirea sa definitivă de libertate. Domesticirea asta înseamnă transformarea lui după chipul și asemăarea familiei în care s-a născut, blocului în care trăiește, culturii căreia începe să îi aparțină. Nu e foarte cinstit, dar e foarte simplu.

    Felul foarte liber în care m-am obișnuit să trăiesc și să aleg și să-mi asum tot ceea ce gândesc și fac îl datorez părnților mei. Cred că este cel mai important lucru pe care l-au făcut pentru mine. Cu mult tact, punându-mi de mic la dispoziție o bibliotecă uriașă și dezvoltându-mi curiozitatea și îndoiala față de orice. Așa am învățat să aleg singur și să mă îndoiesc mereu de alegerile făcute în trecut. Așa am învățat să caut mereu căi fără nici o legătură cu cele experimentate deja și considerate a fi suficient de confortabile. Așa am învățat că lumea chiar e interesantă, că nimic dintre lucrurile considerate a fi la un moment dat imuabile nu sunt în felul ăsta, că lumea are și a avut nenumărate feluri de a-și formula regulile și că deci toate regulile sunt relative la contextul în care fncționează, că unele au sens și legătură cu realitatea dar că majoritatea sunt venite din interesele foarte precse ale unor oameni care singuri sau împreună cu alții au reușit să le impună celorlalți, că întrebarea simplă “de ce?” și tot șirul de de ce-uri care poate izvorâ din ea pot primi orice răspuns cu excepția lui “pentru că așa trebuie” sau “pentru că așa e bine”. Pare un fel complicat de a trăi, dar e la fel de simplu ca cel ghidat de axiome. Și, oricum, e un fel de a trăi, ceea ce în sine e un lucru farte iportant. Pare nesigur și poate că și este așa. În definitiv, nu este bazat pe certitudini care te pot duce repede într-o direcție sau alta. Dar e atât de frumos…

Nu vă temeți

Saturday, April 26th, 2008

   Bunicii mei au venit aici din Adana. Duceau acolo o viață lipsită de griji majore, strămoșii lor ajunseseră prin părțile acelea demult, în vremurile cruciadelor, atunci când armenii își construiseră în Cilicia un al doilea regat, pe cenușa imperiului lui Dikran cel Mare, un tip destul de nashpa și sângeros cu care orice popor se poate mândri pentru că omul construise un imperiu. Pe bunicii mei și în general pe toată familia mea generație după generație, nu i-a interesat cine știe ce politica și jocul de-a puterea. Au fost mai degrabă atrași de construirea propriei bunăstări au agonisit cât au putut, bani și învățătură și cred că foarte multe dintre familiile armenești au o poveste similară. În secolul V, o dată cu inventarea alfabetului armean, chestie făcută cu un setup meseriash, cu legendă cu litere pierdute și regăsită, s-a întâmplat ceva pe care eu îndrăznesc să îl caracterizez ca o mare eroare politică: alfabetizarea obligatorie. Rațiunile de moment erau generoase, de ordin religios și cultural, etnic chiar, pentru a evita asimilarea în marea creștină greacă din jur, dar în timp totul s-a dovedt a fi o eroare majoră. Armenii au devenit o națiune culturală. Cu multe trăsături geografice, evident, dar mult prea aplecată spre învățătură pentru vremurile acelea. Evul mediu Occidental, care a influențat superficial pe armenii cilicieni, avea un cu totul alt fel de a se structura și aici combinația dintre goți și romani s-a dovedit a fi mai rezistentă la istorie dcât opțiunea armeană. Când ai drept principală armă gândirea, locul în care ești devine foarte important, așa s-a întâmplat că numărul orășenilor a crescut vertiginos, pierderea legăturii cu geografia fiind fatală pentru orice popor din acele vremuri și chiar pentru oricare dintre popoarele de acum. Elementele comune care făcut posibilă menținerea națiunii armene au ținut, de aceea, mai puțin de geografie și mai mult de spiritualitate. Creștinismul acela inițial la care armenii au aderat în anul 301, creștinismul nepolitizat, netrecut prin concilii și interese imperiale i-a făcut pe strămoșii mei să păstreze totul departe de prejudecăți și interese. A fost pentru ei un reper de fel de a înțelege lumea din jur și mai puțin un cod rigid făcut să țină oamenii în conexiuni instituționalizabile.

    Uite ce mult mi-a luat pentru a explica un fel al meu de a privi lumea din jur. În 1915, când asupra armenilor din Imperiul Otoman s-a abătut urgia primului genocid al secolului, strămoșii mei puteau opta între a-și schimba religia și a muri. Aparent, opțiunea nu era nici măcar una drastică. Unii armeni chiarau apelat la ea, declarându-se catolici. Strămoșii mei au gândit altfel, poate părea un mod ușor inexplicabil de a gândi, dar au preferat forma aceea inițială de creștinism care îi făcuse să fie în felul acela. Bunicii mei au reușit să fugă din conviul în care erau duși să fie îngropați de vii îndeșerturile Siriei, așa se poate explica existența mea de azi, majoritatea celor din convoaie nu au reușit, așa se poate explica însămânțarea deșertului cu oasele lor.

    Din învățătura creștină, au fost trei lucruri care mi-au marcat întreaga viață. Primul este iubirea sub toate formele în care o ființă umană poate trăi sentimentul ăsta. Fără a o norma în nici un fel, pentru că am fost tot timpul un om liber, lăsând-o să existe pur și simplu și arătând-o fără nici un fel de inhibiții și frustrări așa cum e in mine ființelor și abstracțiilor deopotrivă, ca un fel de formă de viață autonomă dar legată de trupul și sufletul și mintea mea. Fără sentimentul ăsta, trăit intens, nu cred că aș putea exista și rarele mele incursiuni prin deșert mi-au dovedit-o din plin. Cred că iubirea este o formă de viață în sie, fără regulile lumii sublunare, de neoprit tocmai din pricina asta, de nedisecat și raționat și înțeles, se este, perfectă precum sfera, manifestabilă cu seninătatea uraganelor și permanentă precum curgerea timpului. Este singurul sentiment care neagă orice formă de conservare a sinelui și poate că tocmai de aceea este cea mai mare putere din noi. Aceea de a fi noi înșine, de a fi liberi și a nu ne teme.

    Al doilea lucru ține de o frază pe care am știut, din clipa în care am citit-o că mă va însoți întreaga viață. Este din evanghelia după Ioan: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”. Pentru un om care a trăit întreaga sa viață în echilibrul dintre înțelegerea prin rațiune și înțelegerea prin spirit și prin artă a lumii, fraza asta reprezintă un mod de viață. Adevărul nu înseamnă pentru mine lucrul în sine al lui Kant, nu are conotații filosofice de nici un fel, este mai degrabă ceva care ține deopotivă de simțuri, sentimente și rațiune, de bucuria descoperirii și de îndoiala care te cuprinde uneori, de rostirea lucrurilor în care crezi în momentul în care crezi în felul acela și de puterea de a le nega atunci când nu mai crezi în ele și de nerostirea lucrurilor în care n-ai crezut niciodată. Îndoielile pe care le am sunt și augustinice și carteziene și varujanice și de toate felurile. Le formulez mai mult sau mai puțin bolovănos, fără prea multă îngrijire pentru felul în care o fac, încrezător în spusele lui Lao Tze care zicea despre cuvinte că cele adevărate nu sunt frumoase iar cele frumoase nu sunt adevărate, privind frumosul din altă perspectivă decât o făcea însă el și cred doar că important e să le formulez cum îmi vine, frumosul și urâtul formulărilor ăstora venind din cum sunt în momentul acela, prin cuvintele sau gesturile sau mângâierile mele. Cred în cele spuse de Galilei și de aceea tot ceea ce fac, simt și exprim stă în logica aceea.

    În fine, cel de-al treilea lucru pe care l-am înățat, pentru că nu e un lucru la care să poți adera spontan, a fost lipsa de teamă. Iisus spune peste tot în Evanghelii “Nu vă temeți”. Cred că lipsa de teamă, alături de iubire și de libertatea câștigată prin adevăr e unul dintre lucrurilecele mai de preț pe care le port cu mine. Sigur, am ca orice om, temerile mele de sfârșituri. Am și fobiile mele legate de fel de fel de lucruri pe care cred că natura mea biologică nu le-ar putea suporta. Dar singurele temeri reale, intense, pe care le-am trăit vreodată au fost legate destul de puțin de biologic și mult de tot de pierderea iubirii și a libertății. Atât timp cât ele există, este foarte greu să mă pot teme de ceva. Pentru că mă sprijin pe ele, mă sunt cu ele și nu-mi imaginez vreun rău, altul care mă poate lipsi de ele, care să mă poată clătina.

    La sfârșitul a trei zile în care, indiferent de ce trăiești, nu ai cum să nu te gândești puțin la ce e cu tine pe lumea asta, a fost comemorarea genocidului din care a scăpat familia mea, urmată de ziua mea de naștere, iar azi, de amintitirea călcării pe moarte a lui Iisus, mi-ar fi fost greu să scriu despre altceva. Și am scris despre cele trei lucruri pe care le port mereu în mine și despre pricinile purtării lor.

   

Despre lumi și nemiscibilități

Thursday, April 17th, 2008

    Pentru orice om cu scaun la cap, sistemul solar este o ciudățenie. Nu sunt două planete care să semene una cu cealaltă. Fiecare este o lume în sine și singurul lucru pe care lumile astea îl au în comun este faptul că gravitează în jurul Soarelui. Dacă am privi totul de departe, de foarte departe, am distinge cu greu o stea banală, am putea bănui că un jurul ei mișcă oarece obiecte existente în orice sistem stelar obișnuit și, cu siguranță, nu ne-ar trece prin cap că în jurul stelei ăleia există atât de multe lumi diferite. Este și asta o calitate a noastră, a oamenilor, să încercăm să simplificăm pentru a înțelege.

    Cam așa stau lucrurile și cu oamenii. De departe, de foarte departe, fiecare dintre noi pare a fi la fel ca oricare altul. Cu cât ne apropiem mai mult de el, totul devine foarte complex, foarte diferit de orice alt om cunoscut înainte. Există totuși un loc intermediar. Un loc în care nu prea ștm să stăm și să înțelegem dacă e bine să mergem înainte în cunoașterea acelui om sau e mai bine să ne oprim și să facem calea întoarsă. Locul acela, asemănător unui halou care îl înconjoară cu totul e lumea căruia îi aparține. În orice societate umană există câteva asemenea lumi. Lumi locuite. În orice societate umană există lumi care seamănă cu planetele sistemului solar. Mai mici sau mai mari, oarecum asemănătoare dacă avem puține criterii și le privim de departe de tot, extrem de diferite atunci când ne apropiem primejdios de mult de ele. Principalul fel în care lumile astea sunt diferite ține de valorile pe care locuitorii lor le împărtășesc. Sigur, există un set de valori oficial, al societății ca atare, codificat într-un corpus moral și apărat de instituții. Lumile de care vorbesc se raportează la setul de valori cu pricina în feluri diferite, mergând de la acceptarea necondiționată a tuturor până la negarea tuturor. Lucrul acesta în sine, nu e nici bun nici rău. Există ca un dat obiectiv. La el se adaugă un set de valori proprii fiecărei lumi în parte. Nu mă pot abține să gândesc aici ca un matematician și să spun că pentru fiecare dintre noi setul ăsta de valori e ca un soi de set de axiome. Practic, tot ceea ce facem e ghidat de ele. În matematică, o diferență de o singură axiomă duce la lucruri extrem de diferite și cred că în societatea umană e aproape la fel.
    Diferențele pot fi așa de mari încât locuitorii uneia dintre lumi pot să nu înțeleagă deloc felul de a fi al celorlaltora. Cred că Vasile Voiculescu spunea undeva că a înțelege = a suporta. Probabil că de aici vine și nemiscibilitatea lumilor. Din teama că a înțelege = a suporta. Numai că există și oameni, și mă număr printre ei, mereu mânați de o curiozitate aproape maladivă care îi împinge spre cunoașterea unor lumi diferite de a lor. E un soi de curiozitate de explorator care te face să lași iarba verde de acasă pentru dunele deșertului sau pentru întinderi de gheață sau pentru a găsi locul acela fără de întoarcere în care Oceanul se revarsă în abis sau pentru a privi lumea de pe acoperișul ei. Și a înțelege ce e acolo. Fără a uita iarba verde de acasă, fără a renunța la ei înșisi, suportând diferențele, fiind atrași de ele, nu știu sigur dacă pentru a le înțelege sau doar pentru a ști că ele există. E un fel complicat de a trăi, fascinant și greu de înțeles și pentru mine, dar, în definitiv, drumul spre Itaca se poatre face în atât de multe feluri și numai unul a fost oarecum documentat. Cel imaginat de Joyce e izomorf cu cel al lui Homer și eu chiar cred că așa cum Golemului îi este dat să revină generație după generație sub alte și alte înfățișări, la fel i-a fost dat și lui Ulise, pentru că drumul spre Itaca se poate face în foarte, foarte multe feluri. Și nici Itaca nu e aceeași, de Troia ce să mai vorbim, uneori una dintre ele nu există deloc, e o chestiune de generații, ca în telefonia mobilă, vorbești și habar n-ai cât de diferită e tehnologia pe care o folosești anul ăsta fața de aia de acum patru - cinci ani.
    Eu am încălcat o regulă fndamentală a jocului. Aia că lumile nu se amestecă. Le-am explorat pe rând, am căutat un drum, nu am avut un fir al Ariadnei, nu am avut o Beatrice care să mi-l arate, am pornit ca Ulise, de nebun, trecând dintr-o lume în alta, înțelegându-le pe cât am fost în stare, suportând înțelegerea de ele, ferindu-mă de scorbut cu cuferele pline de vitamina C.
    Și a fost bine și a fost rău și a fost o nouă zi.

Ranire pe cord deschis

Sunday, April 13th, 2008

    Nu știu de ce transform eu în posturi răspunsuri de dat la comentarii… Cred că felul ăsta de a răspunde e oarecum mai potrivit felului meu de a fi. Sau, cine știe… În definitiv, cred că nici măcar nu e foarte important felul în care aleg să răspund. Așa că, uite că o rog pe Jewel să mă ieste că îi răspund la un comentariu printr-un post. Nici cine știe ce doctor docent în psihologia sentimentelor nu mă simt, zic și eu așa, ca omul ce cred și cum libertatea mi se pare un lucru care determină tot ceea ce suntem, voi lega povestea asta despre sentimente și de povestea mai amplă de aici despre libertate. Poate că tocmai de aceea am preferat și felul ăsta de a răspunde.

    Am să încep spunând că eu cred că orice sentiment nu poate exista decât în deplină libertate. Ca să nu creez nici un fel de confuzii, cred că e nevoie să spun, din nou, că mă refer strict la libertatea individuală, adică cea limitată doar de libertatea celorlalți. Că nu iau în calcul în nici un fel restricționări venite din instituțiile și regulile vreunei culturi și că dimpotrivă, le consider pe acestea ca fiind complet nerelevante în lipsa lor de naturalitate. Oamenii nu pot fi nici ținuți împreună și nici despărțiți cu reguli și frici. Ei nu pot fi proprietatea regulilor și fricilor. Iar dacă se întâmplă așa, ceea ce îi ține împreună sunt doar regulile și fricile și cred că e bine să nu încerce să se amăgească vreodată că este vorba de altceva.

    Păi să spun ce cred despre comentariul lui Jewel. Și primul lucru pe care l-aș spune ține de așteptări. În orice tip de relație între oameni, fiecare dintre noi are anumite așteptări. Unele sunt create de către noi înșine, celelalte sunt create de către cei cu care relaționăm. Aici cred că cel mai important lucru este să spui absolut cinstit ce poți oferi. Am crescut mari și știm cu suficientă certitudine ce suntem în stare să facem pentru ceilalți și ce nu. E și asta un fel de promisiune și cred că nimic nu este mai rău pe lumea asta decât să creezi și să întreții așteptări pe care nu poți sau nu vrei să le împlinești. Ăsta e lucrul de care cred că trebuie să ținem seama în toate semnalele pe care le trensmitem către ceilalți. Există și așteptări pe care ni le creem față de noi înșine și la fel de cinstit e să le spunem așa cum sunt. Orice relație are și un soi de latură tranzacțională. Și pentru că există o dinamică a vieții, latura asta tranzacțională nu se încheie niciodată. E un soi de simetrizare dată de așteptările fiecăruia și capacitatea celuilalt de a răspunde la ele. Aici apare un element absolut fndamental în orice relație: simetria. Atât timp cât ea există, totul este ok. Sigur, relația poate fi minunată sau de o mediocritate cruntă în funcție de ce și cât pot oferi unul celuilalt, dar în lipsa simetriei, relația e urâtă și fie se duce la nivelul minum posibil între cei aflați în ea, fie dispare.

    Ceea ceam spus până aici, cred că e valabil pentru orice tip de relație între oameni. Jewel vroia să mă refer la iubire. Iubirea e un fel de a te relaționa în care ființa pe care o iubești devine mai importantă pentru tine decât tu însuți. Iubirea presupune multe simetrii și tocmai de-aia e o relație extrem de complexă. Presupune simetrie în sentimente, în sex, în felul de a fi prieteni, în felul de a gândi, în felul de a te raporta la lumea din jur, în felul în care sunt percepute detaliile. Simetria aici, ca și în planul euclidian, poate fi față de un punct (și atunci vorbim de diferențe) sau față de o axă (și atunci vorbim de coincidențe). Cu excepția legăturii spirituale și sexuale unde fără o simetrie de coincidență nu există nimic, celelalte lucruri pot sta în oricare din simetriile astea. De cele mai multe ori, tensiunile care vin din diferențe fac chiar bine, țin totul viu și interesant.

    Starea de care vorbește Jewel este una tristă de tot. Aș traduce-o prin ce te faci dacă iubești, ți se crează așteptarea că ești iubit și nu e deloc așa. Dacă ai interpretat greșit semnalele, e rău de tot și nu ai nimic de făcut. Dacă semnalele au fost clare și așteptările au fost întreținute la mișto, e tot rău de tot și tot nimic nu ai de făcut. În nici un caz, însă, nu înțeleg nici una dintre căile de care vorbești în comentariul tău. Sincer să fiu, toate mi se par aberante. Alea cu urâtul sunt cele mai aberante. Pe ființa pe care o iubești, e imposibil să ajungi să o urâști. Tocmai pentru că ai iubit-o măcar o dată. Poți să o uiți până la a te întâlni pe stradă și a nu avea habar cine e, dar niciodată nu o poți urâ. Înseamnă că nu ai iubit-o niciodata și atunci, e ok, urâște-o dacă ai chef să faci asta. Să te urâști pe tine sau pe ceilalți arfi o prostie și mai mare. Sunt încă, din nefericire, iubiri aparent imposbile pentru că apar ceilalți, cu reguli, cu neînțelesul a tot ce se întâmplă, cu dorința de a ține captiv pe unul sa pe celălalt și a nu-l lăsa să își trăiască iubirea pentru că ar pierde din valoarea de întrebuințare pe care o au, se întâmplă încă… Foarte mulți dintre noi nu au iubit niciodată, s-au căsătorit ca să intre în rândul lumii și în rândul lumii viața este înlocuită de reguli de care ești mândru. În rândul lumii viața este înlocuită de mândrie. Ce să urâști? Automate finit deterministe? Ar fi o prostie. Iarpe tine de ce să te urâști? Pentru că poți iubi, pentru că lumea în care trăiești nu ți-a tocit sufletul atât de tare încât să reduci viața la aspectele ei pur biologice? Cu indiferența și cu zidul e la fel de aberant. Înseamnă că ai acceptat fie să reduci totul la nivelul pur biologic din care îți iei hrană, sex, medicamente și naiba știe ce îți mai trebuie contra muncă în prostie sau, mai rău, ai acceptat să te autoînchizi, să reduci Universul la propriul sine și să ce? Că viață de om nu e nici una nici alta. Unii, care se cred mai șmecheri, încearcă soluții de compromis între ceea ce simt cu adevărat și ceea ce arată că ar simți. Asta e varianta cea mai jalnică. Aia în care te minți pe tine însuți până când ajungi să nu mai știi cine ești. În tot ce spui tu acolo e un semn că alegi să-ți pierzi libertatea. Iar aici, pe mine m-ai pierdut.

    Nu știu să dau sfaturi. Nici măcar mie nu sunt în stare să îm dau. Pot să-ți spun cum sunt eu, dacă asta îți folosește la ceva. Pot să-ți spun din nou că iubire nu poate exista decât între oameni liberi, că e bine să dureze atât cât poate dura, altfel devine o povară de nesuportat, că nu are nici o legătură cu reguli, instituții și rândul lumii. Că încăpățânarea de a ține lucrurile asimetric până în pânzele albe nu poate duce la nimic bun, că atunci când te apuci să dai semnale și să creezi așteptări e bine să înțelegi că dacă nu le poți împlini poți răni rău de tot un om, că iubirea e un sentiment nemiscibil și nu poate fi amestecat cu nici un alt sentiment sau trebuință. Că lipsa împlinirii sentimentului ăstuia nu trebuie să ne facă să fim altfel, să nu mai fim noi înșine, să ne bareze calea dintre sine și eu. Ce să faci? Să trăiești pur și simplu.

Frica de a fi om

Wednesday, April 9th, 2008

    Cu o formă a fricii ne naștem. Nu se învață, așa cum se învață iubirea sau ura. Forma asta de frică este folositoare. E un mecanism de autoapărare. În momentul în care suntem amenințați de ceva mai puternic decât noi, frica este cea care ne spune că e mai bine fugim sau să ne ascundem de ceea ce ne amenință. În lumea naturală, frica este folositoare. Pentru că răspunde unor realități firești de apărare. 

    Mai există însă o frică. Cea învățată. Aici lucrurile sunt de o bogăție și o complexitate incredibilă. Este frica dezvoltată cultural. În spatele ei stau toate construcțiile umane menite să consolideze piramida socială. În spatele ei stau instituțiile, morala, superstițiile, preconcepțiile, autarhia. Sigur, fără toate acestea, lumea sublunară nu ar putea funcționa decât într-o ipoteză utopică, cea a libertății asumate de către fiecare și limitate doar de către libertatea celorlalți. Numai că statistic vorbind, felul ăsta de libertate reprezintă un procent neglijabil în raport cu nelibertatea. Pentru că nici o societate nu a încercat niciodată să își asume un asemenea model cultural. Așa am ajuns să trăim într-o lume în care libertatea este o formă de încălcare a regulilor. Probabil că drumul de care vorbesc, cel de la animal la om nu prea putea fi parcurs altfel. La fel de posibil este ca în timp să ajungem acolo. În definitiv, există un evoluționism cultural așa cum există unul biologc. Numai că lucrul ăsta nu mă poate încălzi în nici un fel. Daca va fi, va fi peste foarte, foarte mult timp. Mult peste timpul care mi-a mai rămas mie, adică. Și atunci aleg să trăiesc așa, acum, în timpul meu, privind pe fereastră la netimpul celorlalți, părând nepăsător sau arogant sau nebun, neîncercând să mai conving pe nimeni de nimic, vorbind despre lucrurile în care cred, mergând pur și simplu pe singurul drum pe care îl consider natural și potrivit condiției de om. Cu bucuria și tristețea de a fi așa, dar fără teamă. Pentru că eu mi-am asumat felul ăsta de a fi liber. Chiar dacă totul în jur e altfel. Am refuzat adaptarea la altfel.

    Frica de a fi om, inoculată sistematic de instituții, morală, superstiții, preconcepții și autarhie e doar un anestezic social. Cultura anestezicului în care trăiește omenirea de când știm ceva cât de cât concret despre ea, pare singura cale. Știu sigur că nu e așa, iar faptul că evoluăm se datorează exclusiv celor care nu au crezut asta. De-aia îl iubesc pe Galilei, cred în ceea ce a trăit și a spus, de-aia îl iubesc pe Nichita și cred în ceea ce a spus și îmi pare tare rău că a trebuit să moară, de-aia nu cred în lucrurile instituționalizate. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Panait Istrati și aș reformula zicând că orice organizare folosește exclusiv organizatorilor. Iar eu nu cred în organizatori. Pentru că organizatori sunt de obicei oameni autoîntreținuți de de cultura asta a anestezicului. E un cerc vicios care se întinde ciclic peste timpul omenirii, la fel ca timpul indian, circular, început și sfârșit cu dansul lui Shiva peste cenușa lumii. Organizatorii nu sunt nici ei foarte conștienți de ceea ce fac, aplică doar reguli și chiar cred că mulți dintre sunt siguri că fac un lucru bun. Ca bătrânica venită să pună un vreasc pe rugul lui Giordano Bruno. Numai că lucrurile degenerează îngozitor de fiecare dată, așa s-a ajuns de la “Nu vă temeți!” spus de către Iisus la “om cu frica în Dumnezeu”, așa s-a ajuns ca în registrul înmormântărilor din Târgu Mureș în dreptul numelui Janos Bolyai un preot zelos să scrie “viața lui s-a scurs fără nici un folos”. Toate lucrurle astea statornicite în codurile culturale ale fiecărei societăți au ucis, de multe ori fără ca măcar să afle cineva, fără ca măcar să apuce să se întâmple, idei strălucitoare și trăiri minunate și iubiri amețitoare și construcții înțelepte. Pentru că tot ce este strălucitor, minunat, amețitor și înțelept nu încape în reguli. E mereu în afara lor.

    Așa cred eu, cel care se ghidează doar după o etică proprie, construită prin trăire și cultură, că refuzul de a trăi ca om, venit din frici de orice fel e la fel de absurd ca moartea însăși. Și nu prea înțeleg de ce? În definitiv, e mai simplu să refuzi o regulă aberantă decât să îți fie teamă de ea.

   

Îngrijorare cu grijă și griji

Sunday, April 6th, 2008

    Oblio, Oblio… Tare dragă îmi e mie fata asta pe care am poreclit-o așa în facultate. Pentru cine nu știe, Oblio e o chestie dintr-un desen animat supermișto care are un catzel, pe care îl cheamă Arrow și care vagabondește lumea încercând s-o înțeleagă. Așa, ca un om, nu ca un academician. Așa era Oblio pe atunci. Și cam așa a rămas. Ceea ce e super!

    Uite că îmi spui ceva despre libertate și grijă. Grijă de sine sau grijă de alții. Eu aș pune în alți termeni ce spui tu acolo. Grija vine în patru feluri. Despre cel bolnav, care ține de sindromul anxios sau se regăsește în alte afecțiuni, nu vreau să vorbesc. Cel puțin nu acum. Mai e aia care vine din sentimentul datoriei. Chestia asta este atât de inoculată social încât aș vorbi o grămadă despre ea, dar nu prea am chef acum. Mai e aia care vine din instinct, habar n-am cum, bănuiesc că ne naștem cu ea undeva în elicea dublă sau dăltuită într-una din cele câteva structuri neuronale care reprezintă sinele nostru la naștere, aici nu știu prea multe și mai bine o las așa. Mai e al patrulea fel de îngrijorare care vine din iubire. Felul ăsta are legătură, zic eu, cu libertatea. Și cred că e felul cel mai omenesc cu putință de grijă și îngrijorare.

    Eu cred că iubirea e unul dntre sentimentele care se învață. Unul dintre foarte puținele sentimente care se învață, aș spune. Nu ne naștem cu sentimentul ăsta. Așa cum cred că ne naștem incapabili să urâm. Cel mai ușor, sentimentele astea se învață, cred, în copilărie. Adică atunci când viața noastră e mai degrabă în mâine altora decât în propriile mâini. De-aia învățarea lor la maturitate e un lucru greu al naibii. La maturitate dezvolți mai mult ceea ce ai moștenit din copilărie. Bine, cu profesori buni se poate învăța și mai târziu. Din păcate, e mult mai ușor să găsim profesori buni de ură decât profesori buni de iubire. Pentru că e destul de greu ca cineva care știe să iubească să se apropie de un deșert de sentimente, să aibe răbdare să stea pe-acolo și să se agațe de fiecare palmierutz crescut pe lângă vreo oază pentru a transforma deșertul în grădină. Așa cred eu din tot ce am văzut și am trăit, adică din viață și nu din cărți. Oarecum, chestia asta ține de simetrie și eu cred că principiul simetriei e un principiu care se aplică aproape din instinct ș sunt foarte puțini oamenii capabili să îl nege pe termen mediu sau lung. Pentru că frumusețea cam asta înseamnă: simetrie. Oamenii capabili să iubească pe termen lung împotriva oricărei smetrii sunt oameni rari și prețioși, asemeni meteoriților, apar precum ei și dacă știm să îi recunoaștem și să îi oprim din arderea lor de tot în aerul nopții, ei știu să ne îmbogățească viața așa cum imaginația noastră nu prea poate anticipa. Pentru că ei sunt un alt fel de realitate. O realitate aliană, minunată în profunzimea ei. Iar primul semn că există este faptul că ei nu ne cer nimic, nu sunt tranzacționali, se îngrijorează într-un fel nespus de frumos de noi, știu să ne facă să zâmbim și știu să ne asculte când ne întristăm.

    Uite despre îngrijorarea asta și despre grija asta, venite din iubire cred eu că merită să stăm aici de vorbă. Ele sunt un semn al libertății. Pentru că numai oamenii liberi pot iubi. Și-atunci, îngrijorarea și grija vin în mod firesc. Ca un fel de a fi al iubirii. Indiferent că e vorba de un om, de un grup de oameni sau de întreaga lume,indiferent că e vorba de ființe concrete sau de concepte abstracte, îngrijorarea și grija sunt un fel de a se face trăit al iubirii. Ca formă de libertate.

Cap sau pajură

Monday, March 31st, 2008

    Dimineața, în care aerul începe să se decanteze de tot ce am expirat în drumul către ea, e aproape. Mă uit lăngă mine, peste umărul drept, este exercițiul clasic de ieșire din somn, mă gândesc că somnul e o tâmpenie care îmi reduce viața cu o treime, nu încerc să monologhez cu God pe tema asta, nu e timp acum, merg ca teleghidat spre duș, o să am timp suficient în mașină, înjur traficul, mă bag la duș, îmi amintesc de seara care se sedimentează, la început ca o pastă vâscoasă, apoi ca un șist, dacă mai rămâne ceva din ea ca o rocă întunecată sau cristalină, chestia asta seamănă cu un meteorit arzând în aerul nopții, mă gândesc că cei mai mulți dintre ei nu ajung să atingă Pământul, îmi dau seama că din seara care tocmai a trecut singurul lucru de luat în seamă e o voce la telefon, zâmbesc, mă bag la dush, e super dușul ăsta, mă gândesc că habar n-am cine l-a inventat, cred că a fost un tip care merită un gând frumos chiar dacă habar n-am cine e, trebuie să mă grăbesc.

    Vocea aia de la telefon îmi revine în gând. Cred că am făcut dependență. Așa am ales eu, să fac dependență de o voce. De gândurile spuse cu vocea aia. Nu o să vorbesc despre lucrul ăsta, ci doar despre faptul că asta e ultima chestie pe care am ales-o. Am ales-o ceea ce înseamnă că se va sedimenta undeva în mine, o să conteze, nu știu încă dacă mult sau puțin, nu știu dacă îmi va face bine sau rău, singurul lucru pe care îl știu sigur de tot e că a fost o alegere.

    O alegere e un lucru important. Pentru că viața poate fi privită și așa, ca un șir de alegeri. Iar eu cred că cele mai importante alegeri sunt tocmai alea când nu trebuie să alegi neapărat. Alea în care alegi între ceva și nimic. Alea în care spui: am văzut ceva care mi-a plăcut tare de tot și vreau să merg în întâmpinarea sa. Sau cele în care spui: lucrul ăsta nu mi se potrivește, nu îmi place, e bine să renunț la el sau să trec pe partea cealaltă a străzii. Pentru că devenim tot ceea ce am ales. Să înțelegem, să suportăm, să iubim, să fim. Nu imediat. Alegerile noastre, alegerile care se sedimentează încet, care nu ard complet în aerul nopții, intră apoi în noi, ca un virus în nucleul unei celule și exact ca un virus umblă la ADN, fac celula aia să le multiplice, creează un soi de dependență, ne fac să fim altceva decât am fost. Alegerile noastre sunt la fel de vii ca și noi.

    Felul ăsta de a deveni în continuu ceea ce suntem, prezentul nostru cntinuu care aleargă pe bulgărele de zăpadă al trecutului nostru perfect, mi se pare un lucru atât de minunat încât îmi vine să cred că viața noastră e un fel de două vieți, una a rutinei și una a alegerilor. Cred că de-aia sfera e perfectă. Ca să țină în ea trecutul nostru perfect, să nu îl lase să se deformeze în vreun fel, așa egal tensionat cum stă acolo, fără să ne dea bătăi de cap, lăsându-ne să rostogolim pe el prezentul nostru continuu, izomorf cu sfera, pentru că ea suntem noi, adică tot ceea ce am ales să fim.

Chiar și rutina sau renunțarea la rutină

Pentru că e important să știm că nu suntem singuri

Saturday, March 22nd, 2008

    Ideile bune mi-au venit aproape întotdeauna de la sau stând de vorbă cu o femeie. Probabil că întâlnirea cu un alt mascul, chiar dacă nu are dramatismul întâlnirilor a doi cimpanzei, mă ține într-un fel de stare competițională, iar pe mine ideea de competiție mă face brusc complet dobitoc și cu mușchii umflați la maximum. Cu totul altfel mă simt în preajma unei femei. Sunt eu însumi, ce mai. În plus, ar cam trebui să spun că inteligența unei femei e atăt de complementară încât am numai de învățat dintr-o discuție cu ea. Reușesc să văd imediat lucruri pe care nu le-aș vedea altfel în ruptul capului.

    Așa s-a întâmplat și acum. Sporovăiam pe mess cu o prietenă, fostă studentă, adică matematician ca și mine, aflată de luni bune de zile în capitala Imperiului, adică la Bruxelles. A venit vorba de blog-ul ăsta și m-am gândit sau ne-am gândit (nu mai stau acum să mă uit pe log) că ar fi super să creem un soi de comunitate în jurul ideii de libertate. Am făcut și un loc pentru asta, un loc de dat cu capul, dar nu de pereți până se umplu de așchii de creier ars, ci de gândit și povestit împreună.

    Trăim într-o lume atât de declarativ liberă și atât de puțin liberă în fondul ei, încât cred că experiența fiecăruia dintre noi o poate îmbogăți pe a tuturor. Și până la urmă, e grozav să știi că nu ești singurul care gândește într-un fel sau altul. Locul ăsta de dat cu capul este bucațica noastră de spațiu virtual în care putem scrie despre libertate fiind siguri că mai e cel puțin încă un om care ne va citi și ne va înțelege. Este locul în care vor ajunge foarte greu domnii onorabili care trec pe lângă noi cu nasul pe sus, spunând cel mult un “îhâm-hâm” gutural ca să-și sublinieze dezgustul pentru cum suntem îmbracați sau cum ne mișcăm sau halul în care gândim. Este locul nostru, al celor care nu vom avea niciodată putere, sau dacă o vom avea nu o vom folosi pentru a demonstra cât de grozavi suntem, al celor care au refuzat să intre în regulile jocului pentru că nu au vrut să îngrașe organizatorii, al celor care au schimbat reperele morale cu repere etice și care nu își bat joc de lucrurile cărora le declară credință. Nu este un loc utopic. Utopiile pot fi minunate, dar lumea în care trăim e al naibii de reală. Și vreau, din tot sufletul, să nu fie un loc încrâncenat, umplut de flegme și umori. Putem povesti despre libertate fiind senini. De fapt, asta e o condiție esențială pentru a fi liber. Seninătatea.

    Uite că vorbesc mult și e cazul să revin la povestea cu care am început post-ul ăsta. În locul de dat cu capul va invit să povestiți despre clipa aceea în care v-ați simțit cu adevărat liberi. Și, dacă nu cer prea mult, despre povestea care a mușcat cel mai tare din libertatea voastră. Așa o să aflăm ca nu suntem deloc singuri. Și ăsta e un lucru super!